Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 356 din 24 aprilie 2012 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 13 alin. (1) din Legea cetateniei romane nr. 21/1991
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 416 din 22 iunie 2012
Acsinte Gaspar - preşedinte
Petre Lãzãroiu - judecãtor
Mircea Ştefan Minea - judecãtor
Iulia Antoanella Motoc - judecãtor
Ion Predescu - judecãtor
Puskas Valentin Zoltan - judecãtor
Tudorel Toader - judecãtor
Simina Gagu - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 13 alin. (1) din Legea cetãţeniei române nr. 21/1991, excepţie ridicatã de Valeriu Ţurcan în Dosarul nr. 4.964/2/2010 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi care constituie obiectul Dosarului nr. 751D/2011 al Curţii Constituţionale.
La apelul nominal lipsesc pãrţile, faţã de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã.
Cauza fiind în stare de judecatã, preşedintele Curţii acordã cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiatã. În acest sens, aratã cã prevederile de lege criticate, potrivit cãrora cererea de acordare sau de redobândire a cetãţeniei române se depune personal, reprezintã opţiunea legiuitorului, fãrã a încãlca dispoziţiile art. 21 şi 24 din Constituţie. Subliniazã cã, în condiţiile art. 19 din Legea nr. 21/1991, ordinul de respingere a cererii de acordare sau redobândire a cetãţeniei române poate fi atacat la Curtea de Apel Bucureşti - Secţia contencios administrativ, fiind astfel asigurat liberul acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele:
Prin Sentinţa civilã nr. 2.289 din 23 martie 2011, pronunţatã în Dosarul nr. 4.964/2/2010, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 13 alin. (1) din Legea cetãţeniei române nr. 21/1991, excepţie ridicatã de Valeriu Ţurcan într-o cauzã având ca obiect obligarea Autoritãţii Naţionale pentru Cetãţenie la primirea cererii de redobândire a cetãţeniei române împreunã cu dosarul personal, prin mandatarul avocat pe care l-a desemnat.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţã, cã textul de lege criticat pune persoana interesatã în imposibilitatea de a introduce cererea pentru acordarea sau redobândirea cetãţeniei, îngrãdind accesul liber la justiţie şi dreptul la apãrare, prin restrângerea dreptului de a fi reprezentatã de un avocat. Susţine cã dreptul la apãrare trebuie privit ca un drept absolut, dispoziţiile art. 24 alin. (2) din Constituţie referindu-se la tot parcursul procedurilor jurisdicţionale şi judecãtoreşti, nu doar la un proces anume. Aratã cã prevederile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 21/1991 instituie un tratament vãdit inegal între diferitele categorii sociale care pot apela la serviciile de specialitate ale unui avocat şi cele care nu au posibilitatea de a-şi exercita diferitele drepturi prin persoane interpuse sau chiar personal. Mai susţine cã este nesocotit art. 16 alin. (1) din Constituţie, care vizeazã cetãţenii, indiferent dacã aceştia sunt cetãţeni români sau foşti cetãţeni români "care au pierdut dreptul de a fi români prin diferite tratate". Precizeazã cã textul de lege criticat instituie obligaţia diferitelor categorii de cetãţeni de a depune, personal sau prin mandatar, o cerere ori petiţie adresatã statului român, spre deosebire de alte situaţii, în care, pentru sesizarea unor instituţii, precum primãrii sau prefecturi, este suficientã o simplã procurã notarialã ori împuternicire avocaţialã.
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal apreciazã cã nu se încalcã accesul liber la justiţie, deoarece în cauzã este vorba despre depunerea unei cereri la o autoritate administrativã şi nu la o instanţã de judecatã sau la o autoritate administrativ-jurisdicţionalã. Aratã, totodatã, cã textul de lege criticat are în vederea depunerea unei cereri la o autoritate administrativã şi nu îngrãdeşte în niciun caz dreptul persoanei de a-şi angaja un avocat. În opinia instanţei judecãtoreşti, nu sunt încãlcate nici prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece nu este vorba despre situaţii identice sau asemãnãtoare pentru a se reţine existenţa discriminãrii, justificarea prevederilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 21/1991 fiind datã de legãtura ce se stabileşte de solicitant, deponentul cererii, cu statul român şi, implicit, cu autoritãţile sale.
Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului considerã cã prevederile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 21/1991 sunt constituţionale. Aratã cã textul de lege criticat nu încalcã principiul egalitãţii cetãţenilor în faţa legii, deoarece se aplicã în mod egal faţã de persoanele care se aflã în situaţii identice, fãrã privilegii şi fãrã discriminãri. Prevederile de lege criticate sunt norme care stabilesc o procedurã specialã, fãrã sã îngrãdeascã dreptul persoanelor interesate de a se adresa justiţiei pentru apãrarea drepturilor, libertãţilor şi intereselor lor legitime. Prin urmare, persoana nemulţumitã are posibilitatea sã îşi facã toate apãrãrile în cursul unui eventual proces şi sã beneficieze de toate garanţiile care condiţioneazã dreptul la un proces echitabil sau dreptul la apãrare.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 13 alin. (1) din Legea cetãţeniei române nr. 21/1991, republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 13 august 2010, care au urmãtorul cuprins: "Cererea de acordare sau, dupã caz, de redobândire a cetãţeniei române se formuleazã în limba românã, se adreseazã Comisiei pentru cetãţenie şi se depune personal sau, în cazuri temeinic justificate, prin mandatar cu procurã specialã şi autenticã la sediul Autoritãţii Naţionale pentru Cetãţenie, fiind însoţitã de acte care dovedesc îndeplinirea condiţiilor prevãzute de prezenta lege."
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine cã textul de lege ce formeazã obiect al acesteia contravine dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi a cetãţenilor, art. 21 alin. (1) şi (2) privind accesul liber la justiţie şi art. 24 care garanteazã dreptul la apãrare.
De asemenea, sunt invocate dispoziţiile privind dreptul la un proces echitabil cuprinse în art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine cã textul de lege criticat stabileşte condiţiile pe care o cerere de acordare sau de redobândire a cetãţeniei române trebuie sã le întruneascã pentru a fi admisibilã. Aceasta reprezintã o cerere cu naturã pur administrativã, ce urmeazã a fi soluţionatã de Autoritatea Naţionalã pentru Cetãţenie, care, potrivit art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 5/2010 pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autoritãţii Naţionale pentru Cetãţenie, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 93 din 10 februarie 2010, aprobatã cu modificãri prin Legea nr. 112/2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 405 din 17 iunie 2010, este o instituţie publicã de interes naţional, cu personalitate juridicã, aflatã în subordinea Ministerului Justiţiei.
În aceste condiţii, Curtea constatã cã, în ceea ce priveşte procedura de soluţionare a cererii de acordare sau de redobândire a cetãţeniei, de cãtre Autoritatea Naţionalã pentru Cetãţenie, nu sunt incidente dispoziţiile art. 21 ori cele ale art. 24 din Constituţie.
Astfel, Curtea constatã cã Legea fundamentalã, prin art. 21, garanteazã accesul liber la justiţie în înţelesul de posibilitate a oricãrei persoane de a se adresa unei instanţe judecãtoreşti, în vederea apãrãrii oricãrui drept sau libertãţi şi a oricãrui interes legitim. Norma constituţionalã amintitã nu se referã, însã, la ipoteza accesului la o autoritate administrativã. Un asemenea drept este reglementat prin lege, iar garanţiile respectãrii sale sunt prevãzute în art. 52 şi art. 126 alin. (6) din Legea fundamentalã.
De asemenea, Curtea nu poate reţine nici critica referitoare la pretinsa încãlcare a dreptului la un proces echitabil, de vreme ce situaţia avutã în vedere de norma criticatã nu implicã existenţa unui proces în cadrul cãruia sã poatã fi analizat caracterul sãu echitabil, ci reprezintã o etapã a unei proceduri administrative de acordare sau redobândire a cetãţeniei.
De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a statuat cã raţiuni de flexibilitate şi eficienţã, care sunt deplin compatibile cu protecţia drepturilor omului, pot justifica o intervenţie prealabilã a unor organe administrative sau profesionale ori a unor organe jurisdicţionale care nu întrunesc în totalitate cerinţele impuse de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, atât timp cât decizia unui astfel de organ este supusã controlului unei instanţe care sã asigure conformitatea cu acest articol (a se vedea, spre exemplu, Hotãrârea din 23 iunie 1981, pronunţatã în Cauza Le Compte, van Leuven şi de Meyere împotriva Belgiei, paragraful 51, şi Hotãrârea din 10 februarie 1983, pronunţatã în Cauza Albert şi Le Compte contra Belgiei, paragraful 29).
Or, Curtea observã cã, în temeiul prevederilor art. 19 alin. (4) din Legea nr. 21/1991, ordinul de respingere a cererii de acordare sau redobândire a cetãţeniei române poate fi atacat, în termen de 15 zile de la data comunicãrii, la Curtea de Apel Bucureşti - Secţia contencios administrativ, a cãrei hotãrâre este definitivã şi poate fi supusã recursului la Secţia de contencios administrativ a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Sunt asigurate astfel garanţiile care condiţioneazã, într-o societate democraticã, dreptul la un proces echitabil.
Curtea reţine cã, în privinţa incidentelor ce pot apãrea în procedura de acordare sau redobândire a cetãţeniei române, persoana care se considerã vãtãmatã într-un drept al sãu ori într-un interes legitim - în speţa de faţã, de cãtre Autoritatea Naţionalã pentru Cetãţenie -, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri se poate adresa, în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins ori a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzatã.
Totodatã, Curtea observã cã nu sunt incidente în cauzã nici dispoziţiile art. 24 din Legea fundamentalã care garanteazã dreptul la apãrare. În acest sens, Curtea a reţinut în jurisprudenţa sa cã dreptul la apãrare este consacrat de art. 24 din Constituţie în sfera activitãţii judiciare, iar alin. (2) al normei constituţionale invocate se referã chiar la "cursul procesului" (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 371 din 5 iulie 2005, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 768 din 24 august 2005).
În plus, Curtea reţine cã persoana interesatã în acordarea ori redobândirea cetãţeniei române are deplina libertate de a apela la serviciile unui avocat, dar aceasta nu înlãturã obligaţia depunerii personale a cererii, ţinând cont de specificul acestui tip de cerere. De altfel, prezentarea personalã a solicitantului reprezintã o primã dovadã a interesului pe care acesta în mod real îl manifestã cu privire la obţinerea cetãţeniei, ca expresie a legãturii şi apartenenţei unei persoane fizice la statul român.
În fine, Curtea constatã cã nu poatã fi primitã critica de neconstituţionalitate formulatã în raport cu art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece, contrar celor susţinute de autorul excepţiei, prevederile de lege supuse controlului de constituţionalitate nu instituie diferenţieri pe criterii arbitrare, ci sunt deopotrivã aplicabile tuturor celor care solicitã acordarea sau redobândirea cetãţeniei române.
Totodatã, Curtea reţine cã cele douã categorii de persoane între care autorul excepţiei face comparaţie, respectiv cetãţenii români şi foştii cetãţeni români care solicitã redobândirea cetãţeniei române, nu se aflã în aceeaşi situaţie care sã justifice un tratament juridic identic sau similar. Aceasta, deoarece o asemenea procedurã este, prin însãşi natura sa, aplicabilã exclusiv cetãţenilor strãini sau apatrizilor care solicitã, dupã caz, acordarea ori redobândirea cetãţeniei române, fiind lipsitã de interes pentru persoanele fizice care sunt cetãţeni români. De altfel, în jurisprudenţa sa, reprezentatã, de exemplu, de Decizia nr. 215 din 17 februarie 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 242 din 10 aprilie 2009, Curtea a observat cã stabilirea unei diferenţe de tratament juridic care sã conducã la concluzia existenţei unei inegalitãţi nu poate fi analizatã prin compararea unor situaţii fundamental diferite, aşa cum sunt şi cele la care face referire autorul prezentei excepţii. De asemenea, Curtea a statuat cã prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, care reglementeazã egalitatea cetãţenilor în faţa legii şi a autoritãţilor publice, au în vedere numai cetãţenii români, iar nu şi strãinii sau apatrizii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 295 din 1 noiembrie 2001, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 29 din 17 ianuarie 2002).
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiatã, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 13 alin. (1) din Legea cetãţeniei române nr. 21/1991, excepţie ridicatã de Valeriu Ţurcan în Dosarul nr. 4.964/2/2010 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Definitivã şi general obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 24 aprilie 2012.
PREŞEDINTE,
ACSINTE GASPAR
Magistrat-asistent,
Simina Gagu
-----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
