Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 352 din 24 iunie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 67 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului
EMITENT: CURTEA CONSTITUŢIONALĂ PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 585 din 5 august 2014
Augustin Zegrean - preşedinte
Valer Dorneanu - judecător
Toni Greblă - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ştefan Minea - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Tudorel Toader - judecător
Simina Gagu - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 63 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, excepţie ridicată din oficiu de instanţa judecătorească în Dosarul nr. 98/91/2014 al Tribunalului Vrancea - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului nr. 61D/2014 al Curţii Constituţionale.
2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, sens în care precizează că prevederile de lege criticate vizează responsabilizarea părinţilor şi respectarea interesului superior al copilului, în acord cu dispoziţiile cuprinse în Convenţia cu privire la drepturile copilului.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
4. Prin Sentinţa civilă nr. 3 din 13 ianuarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 98/91/2014, Tribunalul Vrancea - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 63 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.
5. Excepţia a fost ridicată din oficiu de instanţa judecătorească într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri de menţinere a plasamentului în regim de urgenţă pentru un minor.
6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate instanţa judecătorească susţine, în esenţă, că prevederile de lege criticate sunt neconstituţionale, deoarece, prin obligarea invariabilă a părintelui apt de muncă, dar fără venituri suficiente pentru a contribui la întreţinerea copilului aflat în plasament la prestarea unei activităţi de interes local, acesta este silit să presteze o muncă forţată.
7. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
8. Avocatul Poporului apreciază că prevederile de lege criticate sunt neconstituţionale, sens în care arată că instituirea în sarcina unei persoane a obligativităţii de a presta între 20 şi 40 de ore lunar pentru fiecare copil acţiuni sau lucrări de interes local, pe durata aplicării unei măsuri de protecţie specială, nu se încadrează în niciuna dintre situaţiile exceptate de la aplicarea prevederilor art. 42 alin. (1) din Constituţie referitoare la interzicerea muncii forţate.
9. Apreciază că prestarea unei activităţi în folosul comunităţii nu constituie o sancţiune penală sau contravenţională ori o alternativă la acestea care se aplică persoanelor care au săvârşit abateri de la ordinea de drept. Ea reprezintă o muncă forţată impusă unor persoane aflate într-o situaţie socială precară, care nu pot plăti anumite contribuţii la bugetul judeţului, contribuţii impuse nejustificat, fără a se ţine cont de dispoziţiile art. 56 din Constituţie şi în contradicţie cu principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor.
10. Totodată, menţionează faptul că, dacă s-ar considera reglementarea legală criticată ca instituind o obligaţie civilă normală stabilită de lege pentru a responsabiliza părinţii, astfel cum a considerat legiuitorul în expunerea de motive la Legea nr. 257/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, aceasta ar veni în contradicţie cu scopul pentru care a fost instituită măsura plasamentului, respectiv acela de a se proteja, în conformitate cu prevederile art. 49 din Constituţie, copilul lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi sau a celui care nu poate fi lăsat în grija acestora.
11. Din contră, în situaţia în care din motive obiective părintele nu poate presta activitatea în folosul comunităţii (de exemplu, are mai mulţi copii şi nu poate să îi lase singuri pe durata prestării activităţii în folosul comunităţii etc.), iar ulterior solicită reîncredinţarea copilului, instanţa ar putea refuza reîncredinţarea pe motiv că părintele nu a îndeplinit o obligaţie cu privire la copii, impusă de instanţă, ceea ce ar fi contrar interesului superior al copilului şi principiilor Legii nr. 272/2004 referitoare la dreptul copilului de a creşte alături de părinţii săi.
12. Totodată, obligarea părintelui la prestarea de acţiuni sau lucrări de interes local, în cele mai multe cazuri, nu vine să aducă un beneficiu colectivităţii în cadrul căreia este instituţionalizat copilul. Astfel, în marea majoritate a cazurilor în care copilul este dat în plasament, acesta este dat în plasament într-o altă localitate decât cea de domiciliu, iar în aceste situaţii, obligarea părintelui de a presta munca în folosul comunităţii de domiciliu nu poate fi interpretată decât ca fiind muncă forţată, fără o legătură cu măsura de protecţie socială luată.
13. În plus, textul legal criticat nu poate fi interpretat ca instituind o obligaţie în legătură cu obligaţia legală de întreţinere, întrucât, potrivit art. 527 şi art. 529 din Codul civil referitoare la obligaţia de întreţinere, poate fi obligat la întreţinere numai cel care are mijloace pentru a plăti sau are posibilitatea de a dobândi aceste mijloace, iar întreţinerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui care urmează a plăti.
14. De asemenea, având în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, constată că în susţinerea introducerii obligativităţii prestării unei activităţi în folosul comunităţii nu pot fi invocate prevederile art. 42 alin. (2) lit. c) ipoteza finală din Constituţie referitoare la obligaţiile civile normale ce se înscriu în cazurile care nu constituie muncă forţată, întrucât prin "obligaţii civile normale" se înţeleg obligaţiile ce incumbă unei categorii specifice de cetăţeni prin raportare la poziţia pe care o ocupă ori funcţia pe care sunt chemaţi să o îndeplinească în comunitate, făcând obiectul unui consens social (Cauza Van de Mussele contra Belgiei). Or, activitatea la care părintele ar fi obligat nu se încadrează în dispoziţiile art. 42 alin. (2) din Constituţie, coroborate cu prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
15. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
16. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
17. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 63 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 557 din 23 iunie 2004.
18. Curtea observă că Legea nr. 272/2004 a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 5 martie 2014 şi că, în prezent, prevederile de lege criticate se regăsesc în cuprinsul art. 67 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, având următoarea redactare: "Dacă plata contribuţiei la întreţinerea copilului nu este posibilă, instanţa obligă părintele apt de muncă să presteze între 20 şi 40 de ore lunar pentru fiecare copil, acţiuni sau lucrări de interes local, pe durata aplicării măsurii de protecţie specială, pe raza administrativ-teritorială în care are domiciliul sau reşedinţa."
19. Instanţa judecătorească susţine că prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 42 alin. (1) privind interzicerea muncii forţate.
20. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile de lege ce formează obiectul excepţiei de neconstituţionalitate sunt cuprinse în capitolul III "Protecţia specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi", secţiunea 2 "Plasamentul" din Legea nr. 272/2004 şi stabilesc reguli în cazul în care plata contribuţiei la întreţinerea copilului, cu privire la care s-a dispus măsura plasamentului, nu este posibilă. În acest caz, instanţa obligă părintele apt de muncă să presteze între 20 şi 40 de ore lunar pentru fiecare copil acţiuni sau lucrări de interes local, pe durata aplicării măsurii de protecţie specială, pe raza administrativ-teritorială în care are domiciliul sau reşedinţa.
21. Curtea constată că motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se fundamentează pe calificarea ca muncă forţată a obligării părintelui apt de muncă de a presta acţiuni sau lucrări de interes local, obligaţie ce constituie consecinţa imposibilităţii de plată a contribuţiei stabilite pentru întreţinerea copilului. Această calificare şi raportarea sa la dispoziţiile art. 42 din Constituţie, care interzic munca forţată, determină concluzia instanţei de judecată în sensul că textul de lege criticat este neconstituţional.
22. Analizând dispoziţiile constituţionale invocate în motivarea excepţiei, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa privind interzicerea muncii forţate, prin Decizia nr. 641 din 17 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din 12 august 2011, a observat, mai întâi, că dispoziţiile Legii fundamentale nu definesc sintagma "muncă forţată". Astfel fiind şi făcând aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora "Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte", Curtea a procedat la interpretarea acestei sintagme în concordanţă cu pactele şi tratatele internaţionale de referinţă în materie la care România este parte, respectiv Convenţia nr. 29 din 18 iunie 1930 privind munca forţată sau obligatorie, adoptată de Organizaţia Internaţională a Muncii, ratificată prin Decretul nr. 213/1957, publicat în Buletinul Oficial nr. 4 din 18 ianuarie 1958, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 16 decembrie 1966, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, publicat în Buletinul Oficial nr. 146 din 20 noiembrie 1974.
23. În cauza de faţă, Curtea observă că art. 2 pct. 1 din Convenţia nr. 29 din 18 iunie 1930 privind munca forţată sau obligatorie, adoptată de Organizaţia Internaţională a Muncii, ratificată prin Decretul nr. 213/1957, publicat în Buletinul Oficial nr. 4 din 18 ianuarie 1958, prevede că "termenul "muncă forţată sau obligatorie" va însemna orice muncă sau serviciu pretins unui individ sub ameninţarea unei pedepse oarecare şi pentru care numitul individ nu s-a oferit de bunăvoie".
24. În sfera acestui concept nu sunt cuprinse, potrivit art. 2 pct. 2 lit. b) din Convenţie, "orice muncă sau serviciu făcând parte din obligaţiile civice normale ale cetăţenilor unei ţări pe deplin independentă" şi nici "muncile mărunte de la sat, adică muncile executate în interesul direct al colectivităţii de către membrii acesteia, munci care deci pot fi considerate ca obligaţii civice normale ce revin membrilor colectivităţii, cu condiţia ca populaţia însăşi sau reprezentanţii săi direcţi să aibă dreptul să se pronunţe asupra justeţei acestor munci", potrivit art. 2 pct. 2 lit. e) din Convenţie.
25. Tot astfel, art. 8 paragraful 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 16 decembrie 1966, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, publicat în Buletinul Oficial nr. 146 din 20 noiembrie 1974, stabilind la alin. a) că "nimeni nu va putea fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie", precizează la alin. c) următoarele: "nu se consideră "muncă forţată sau obligatorie" în sensul prezentului paragraf: (...) (IV) orice muncă sau orice serviciu care fac parte din obligaţiile cetăţeneşti normale".
26. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu defineşte munca forţată sau obligatorie, precizând la art. 4 paragraful 3 lit. d) că nu poate fi considerată muncă forţată sau obligatorie munca sau serviciul care face parte din "obligaţiile civile normale". Cu toate acestea, jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului evidenţiază faptul că, în discuţie, este vorba de obligaţii de ordin financiar, fiscal, de securitate socială, iar adjectivul "normal" ataşat la "obligaţiile civile" semnifică faptul că munca impusă de această situaţie trebuie să aibă un caracter tradiţional sau uzual în societatea dată. În acelaşi timp, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a adăugat că toate cele patru alineate ale paragrafului 3 din art. 4 din Convenţie, dincolo de diversitatea lor, pun în evidenţă ideea fundamentală a existenţei unui interes social în desfăşurarea anumitor activităţi de solidaritate socială şi de normalitate (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 15 mai 1996, pronunţată în Cauza Spoltl împotriva Austriei).
27. De asemenea, Curtea observă că art. 5 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene stabileşte că Nimeni nu poate fi constrâns să efectueze o muncă forţată sau obligatorie.
28. În continuare, Curtea reţine că stabilirea cuantumului contribuţiei lunare a părinţilor la întreţinerea copilului aflat în plasament este lăsată la aprecierea instanţei judecătoreşti, art. 67 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 utilizând în acest sens sintagma "dacă este cazul." O dată stabilită această obligaţie, dacă plata contribuţiei la întreţinerea copilului nu este posibilă, instanţa judecătorească obligă părintele apt de muncă să presteze între 20 şi 40 de ore lunar pentru fiecare copil, acţiuni sau lucrări de interes local, pe durata aplicării măsurii de protecţie specială, pe raza administrativ-teritorială în care are domiciliul sau reşedinţa.
29. Fără îndoială, obligarea părintelui de a presta acţiuni sau lucrări de interes local are loc în condiţiile în care acesta este "apt de muncă", instanţa judecătorească având, evident, posibilitatea de a aprecia asupra capacităţii părintelui de a presta activităţile stabilite de lege.
30. De asemenea, având în vedere scopul legii de protejare a interesului superior al copilului şi creşterea responsabilităţii părinţilor, obligarea la prestarea unor lucrări sau acţiuni de interes local pe o durată între 20 şi 40 de ore lunar de către părintele apt de muncă, pentru copilul cu privire la care s-a dispus măsura plasamentului, prin scopul şi natura sa, nu poate fi considerată opresivă sau cauzatoare de prejudicii nerezonabile.
31. Pe cale de consecinţă, Curtea constată că obligarea părintelui la prestarea unor activităţi sau lucrări de interes local, potrivit normelor de lege supuse controlului de constituţionalitate, nu se încadrează în sfera sintagmei "muncă forţată" şi nu încalcă art. 42 din Constituţie.
32. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de instanţa judecătorească în Dosarul nr. 98/91/2014 al Tribunalului Vrancea - Secţia civilă şi constată că prevederile art. 67 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Tribunalului Vrancea - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 24 iunie 2014.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Simina Gagu
-----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
