Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 3.235/1/2015
Judecător Iulia Cristina Tarcea - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie
Judecător Lavinia Curelea - preşedintele Secţiei I civile
Judecător Roxana Popa - preşedintele delegat al Secţiei
a II-a civile
Judecător Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios
administrativ şi fiscal
Beatrice Ioana Nestor - judecător la Secţia I civilă -
judecător-raportor
Adina Georgeta Nicolae - judecător la Secţia I civilă
Mihaela Tăbârcă - judecător la Secţia I civilă
Bianca Elena Ţăndărescu - judecător la Secţia I civilă
Cristina Petronela Văleanu - judecător la Secţia I civilă
Minodora Condoiu - judecător la Secţia a II-a civilă -
judecător-raportor
Rodica Dorin - judecător la Secţia a II-a civilă
Cosmin Horia Mihăianu - judecător la Secţia a II-a civilă
Nela Petrişor - judecător la Secţia a II-a civilă
Eugenia Voicheci - judecător la Secţia a II-a civilă
Emanuel Albu - judecător la Secţia de contencios
administrativ şi fiscal
Cristian Daniel Oana - judecător la Secţia de contencios
administrativ şi fiscal
Emilia Claudia Vişoiu - judecător la Secţia de contencios
administrativ şi fiscal
Eugenia Marin - judecător la Secţia de contencios
administrativ şi fiscal - judecător-
raportor
Zoiţa Milăşan - judecător la Secţia de contencios
administrativ şi fiscal
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 3.235/1/2015 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27^5 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău - Secţia I civilă, în Dosarul nr. 4.714/110/2013, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la: "1. Art. 12 din Decretul nr. 167/1958, republicat, raportat la art. 523 Cod civil din 1864 şi art. 525 Cod civil din 1864, trebuie interpretat şi aplicat în sensul că, în cazul dobânzilor moratorii, termenul de prescripţie de 3 ani se calculează în raport cu fiecare zi de întârziere, în fiecare zi născându-se o creanţă distinctă supusă unei prescripţii liberatorii de 3 ani, urmând să existe tot atâtea prescripţii câte zile vor curge şi dobânzile? 2. Art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, republicat, raportat la art. 16 din acelaşi act normativ şi la principiul de drept accesorium sequitur principale trebuie interpretat şi aplicat în sensul că, odată cu întreruperea prescripţiei dreptului la acţiune de a pretinde debitul principal, se întrerupe şi prescripţia dreptului la acţiune pentru dobânzi? 3. Art. 16 alin. 1 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, republicat, trebuie interpretat şi aplicat în sensul că recunoaşterea dreptului de către cel în favoarea căruia curge prescripţia poate fi atât expresă, cât şi tacită (implicită), putând rezulta din orice act sau din orice fapt care conţine sau presupune mărturisirea existenţei dreptului altuia? 4. Faptul că nici prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 75/2008 sau Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, cu modificările şi completările ulterioare realizate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2010, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 45/2010 şi Legea nr. 230/2011 şi nici prin hotărârile de guvern emise în executarea acestei ordonanţe de urgenţă (Hotărârea Guvernului nr. 422/2010, Hotărârea Guvernului nr. 257/2012, Hotărârea Guvernului nr. 598/2012, Hotărârea Guvernului nr. 954/2012, Hotărârea Guvernului nr. 1.169/2012, Hotărârea Guvernului nr. 149/2013, Hotărârea Guvernului nr. 355/2013, Hotărârea Guvernului nr. 697/2013, Hotărârea Guvernului nr. 977/2013, Hotărârea Guvernului nr. 248/2014, Hotărârea Guvernului nr. 551/2014 etc.) statul român, prin guvernul său, nu a negat în mod expres dreptul creditorilor la încasarea daunelor moratorii, poate fi prezumat ca o recunoaştere tacită a dreptului la acţiune pentru dobânzi moratorii? În cazul în care răspunsul este afirmativ, recunoaşterea tacită a dreptului la plata daunelor moratorii realizată prin emiterea actelor normative mai sus menţionate poate fi valorizată de instanţă ca renunţare tacită a debitorilor la beneficiul prescripţiei dreptului material la acţiune? 5. Art. 1838 şi 1839 Cod civil din 1864 trebuie interpretate şi aplicate în sensul că renunţarea, fie ea expresă sau tacită, la prescripţia extinctivă are ca efect pierderea pentru totdeauna de către renunţător a dreptului sau facultăţii de a opune prescripţia în contra reclamaţiei judiciare sau extrajudiciare a titularului dreptului la acţiune? 6. Art. 16 alin. 1 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, republicat, raportat la art. 17 alin. 1 şi 2 din acelaşi act normativ trebuie interpretat şi aplicat în sensul că noua prescripţie, care începe să curgă după întreruperea prin efectul recunoaşterii, este de aceeaşi natură cu cea înlăturată, adică prescripţia dreptului material la acţiune stricto sensu, iar nu a dreptului de a cere executarea silită, chiar dacă recunoaşterea datoriei este făcută în cursul termenului de prescripţie al dreptului de a cere executarea silită? 7. Dispoziţiile art. 1079 alin. 2 pct. 3 Cod civil 1864 şi/sau ale art. 1.523 alin. (2) lit. a Cod civil 2009 îşi găsesc aplicabilitate şi în materia drepturilor salariale, în sensul că angajatorul este de drept în întârziere de la momentul scadenţei dreptului de creanţă care constă în dreptul salarial neacordat? 8. Art. 8 din Decretul nr. 167/1958, republicat, poate fi interpretat şi/sau aplicat în sensul că în cazul unei fapte ilicite care are caracter continuu (prejudiciul produs de ea se permanentizează fără discontinuitate în timp), dreptul material la acţiune începe să curgă de la data încetării acţiunii sau inacţiunii ilicite, chiar dacă păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea de la momentul iniţial al săvârşirii faptei ilicite?" După prezentarea referatului cauzei, constatând că nu mai sunt chestiuni prealabile de discutat sau excepţii de invocat, preşedintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE,deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării 1. Cu titlu prealabil, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând că încheierile pronunţate în dosarele nr. 4.714/110/2013, nr. 1.335/103/2014 şi 1.537/103/2014 prin care a fost sesizată de către Curtea de Apel Bacău - Secţia I civilă, înregistrate pe rolul acestei instanţe sub nr. 3.235/1/2015, 3.236/1/2015 şi 3.238/1/2015, au acelaşi obiect, a dispus conexarea dosarelor nr. 3.236/1/2015 şi 3.238/1/2015 la dosarul nr. 3.235/1/2015. 2. Curtea de Apel Bacău - Secţia I civilă a dispus, prin încheierea din 4 mai 2015, în Dosarul nr. 4.714/110/2013, sesizarea din oficiu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: "1. Art. 12 din Decretul nr. 167/1958, republicat, raportat la art. 523 Cod civil din 1864 şi art. 525 Cod civil din 1864, trebuie interpretat şi aplicat în sensul că, în cazul dobânzilor moratorii, termenul de prescripţie de 3 ani se calculează în raport cu fiecare zi de întârziere, în fiecare zi născându-se o creanţă distinctă supusă unei prescripţii liberatorii de 3 ani, urmând să existe tot atâtea prescripţii câte zile vor curge şi dobânzile? 2. Art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, republicat, raportat la art. 16 din acelaşi act normativ şi la principiul de drept accesorium sequitur principale trebuie interpretat şi aplicat în sensul că, odată cu întreruperea prescripţiei dreptului la acţiune de a pretinde debitul principal, se întrerupe şi prescripţia dreptului la acţiune pentru dobânzi? 3. Art. 16 alin. 1 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, republicat, trebuie interpretat şi aplicat în sensul că recunoaşterea dreptului de către cel în favoarea căruia curge prescripţia poate fi atât expresă, cât şi tacită (implicită), putând rezulta din orice act sau din orice fapt care conţine sau presupune mărturisirea existenţei dreptului altuia? 4. Faptul că nici prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 75/2008 sau Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, cu modificările şi completările ulterioare realizate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2010, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 45/2010 şi Legea nr. 230/2011 şi nici prin hotărârile de guvern emise în executarea acestei ordonanţe de urgenţă (Hotărârea Guvernului nr. 422/2010, Hotărârea Guvernului nr. 257/2012, Hotărârea Guvernului nr. 598/2012, Hotărârea Guvernului nr. 954/2012, Hotărârea Guvernului nr. 1.169/2012, Hotărârea Guvernului nr. 149/2013, Hotărârea Guvernului nr. 355/2013, Hotărârea Guvernului nr. 697/2013, Hotărârea Guvernului nr. 977/2013, Hotărârea Guvernului nr. 248/2014, Hotărârea Guvernului nr. 551/2014 etc.) statul român, prin guvernul său, nu a negat în mod expres dreptul creditorilor la încasarea daunelor moratorii, poate fi prezumat ca o recunoaştere tacită a dreptului la acţiune pentru dobânzi moratorii? În cazul în care răspunsul este afirmativ, recunoaşterea tacită a dreptului la plata daunelor moratorii realizată prin emiterea actelor normative mai sus menţionate poate fi valorizată de instanţă ca renunţare tacită a debitorilor la beneficiul prescripţiei dreptului material la acţiune? 5. Art. 1838 şi 1839 Cod civil din 1864 trebuie interpretate şi aplicate în sensul că renunţarea, fie ea expresă sau tacită, la prescripţia extinctivă are ca efect pierderea pentru totdeauna de către renunţător a dreptului sau facultăţii de a opune prescripţia în contra reclamaţiei judiciare sau extrajudiciare a titularului dreptului la acţiune ? 6. Art. 16 alin. 1 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, republicat, raportat la art. 17 alin. 1 şi 2 din acelaşi act normativ trebuie interpretat şi aplicat în sensul că noua prescripţie, care începe să curgă după întreruperea prin efectul recunoaşterii, este de aceeaşi natură cu cea înlăturată, adică prescripţia dreptului material la acţiune stricto sensu, iar nu a dreptului de a cere executarea silită, chiar dacă recunoaşterea datoriei este făcută în cursul termenului de prescripţie al dreptului de a cere executarea silită? 7. Dispoziţiile art. 1079 alin. 2 pct. 3 Cod civil 1864 şi/sau ale art. 1.523 alin. 2 lit. a Cod civil 2009 îşi găsesc aplicabilitate şi în materia drepturilor salariale, în sensul că angajatorul este de drept în întârziere de la momentul scadenţei dreptului de creanţă care constă în dreptul salarial neacordat? 8. Art. 8 din Decretul nr. 167/1958, republicat, poate fi interpretat şi/sau aplicat în sensul că în cazul unei fapte ilicite care are caracter continuu (prejudiciul produs de ea se permanentizează fără discontinuitate în timp), dreptul material la acţiune începe să curgă de la data încetării acţiunii sau inacţiunii ilicite, chiar dacă păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea de la momentul iniţial al săvârşirii faptei ilicite?" II. Temeiul juridic al sesizării 3. Art. 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele: "Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată". III. Obiectul învestirii instanţei care a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina 4. Curtea de Apel Bacău - Secţia I civilă a fost învestită, în dosarul nr. 4.714/110/2013, cu soluţionarea apelului civil declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei în contradictoriu cu reclamantele Ene Mariana, Ciobănuc Nicoleta Veronica, Vasiluţă Clara Anca, Tudorachi (Moisă) Elena, Bogatu Carmen Lica, Dinu Albu Ionuţ, Roca Oana Alina, Pralea Georgiana, Tătărăscu Maria, Fodor (Coardă) Cristina Alina, Constantinoiu Elena, Lovin Emilia, Teacă Maria, Zgheran Mihaela, Lepădatu (Iacob) Cristina Alina, Bogdan Vasilica Anca, Popescu Carmen, Agapie Crezantema, Roşu Ana, Strătilă Ionela, Mardare Simona, Petriceanu Luminiţa, Bîrsan (Dîrlău) Corina, Benchea Viorica, Şaran Virginica, Sachelaru Mariana, Secită Elena, Olteanu Tatiana, Pătrăţanu Veronica Mihaela, Nechitescu (Trofin) Lăcrămioara, Andrieş (Bordaş) Anuela Maria, Isvoran Elena, Mihalcea (Raţă) Silvia, Ghercă Margareta, Scârlat (Buraga) Laura Elena, Grosu (Savin) Nicoleta, Vasiluţă Lucia Roxana, Hanu (Fasolă) Violeta Aurelia, Cotîrlici Milica, Andrei (Tâmpescu) Alina şi intimaţii Curtea de Apel Bacău şi Tribunalul Bacău împotriva Sentinţei civile nr. 1.120 din 17 septembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Bacău - Secţia I civilă, prin care s-au respins excepţiile autorităţii de lucru judecat şi a prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a statului român şi s-a respins capătul de cerere formulat împotriva acestuia ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă şi s-a admis în parte acţiunea promovată de către reclamante, astfel cum a fost modificată, fiind obligaţi pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bacău şi Tribunalul Bacău la plata dobânzii legale aferente sumelor acordate cu titlul de drepturi salariale prin Sentinţa civilă nr. 106/D din 18 februarie 2008 a Tribunalului Bacău, calculate de la data de 05 iunie 2007, precum şi prin Sentinţa civilă nr. 472/D din 13 iunie 2008 a Tribunalului Bacău, calculate de la data de 19 septembrie 2007. 5. Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele: Dreptul dedus judecăţii este prescriptibil într-un termen de 3 ani, conform art. 3 raportat la art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, republicat. Totuşi, conform art. 16 alin. 1 lit. a) din acelaşi act normativ, prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia (în cazul de faţă pârâţilor). În virtutea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări de Legea nr. 230/2011, pârâţii au efectuat plăţi parţiale ale sumelor evidenţiate în titlurile executorii enunţate anterior, astfel cum au precizat reclamanţii, aspecte necontestate de părţile adverse. Aceste plăţi parţiale, echivalând cu o recunoaştere neechivocă a întregii datorii, au întrerupt cursul prescripţiei şi în ceea ce priveşte dreptul material la acţiune cu privire la dobânda legală, ca accesoriu al debitelor principale. 6. Punctul de vedere al pârâtului, potrivit căruia recunoaşterea trebuie să se refere la pretenţiile afirmate, în cazul de faţă - dobânda legală, nu este riguros exact şi nu poate fi validat juridic. Instanţa aminteşte faptul că unul dintre principiile prescripţiei extinctive rezidă, conform art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, republicat, în regula că, odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal, se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii. Şi art. 2.503 alin. (2) din Codul civil consacră, în cazul prestaţiilor succesive, o prescripţie deosebită în cazul executării obligaţiilor băneşti. Art. 1.053 din Codul civil, invocat de reclamanţi în acţiune, se referă la retractarea revocării, situaţie ce nu este incidentă în cauza de faţă. 7. Totodată, potrivit art. 16 lit. c) din Decretul nr. 167/1958, republicat, prescripţia se întrerupe printr-un act începător de executare şi actul începător de executare a fost reprezentat de plăţile succesive efectuate în baza art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări de Legea nr. 230/2011. Potrivit art. 2.537 din Codul civil, prescripţia se întrerupe printr-un act voluntar de executare sau prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripţia este pus în întârziere. 8. În virtutea principiului invocat mai sus, dreptul la acţiune privind drepturile accesorii se stinge odată cu stingerea dreptului la acţiune privind dreptul principal, chiar dacă termenul pentru dreptul accesoriu, privit în mod separat, nu s-ar fi îndeplinit (de exemplu, situaţia în care momentul de început al termenului nu coincide pentru principal şi accesoriu). 9. Pe baza unui raţionament analogic regulii evocate, este firesc şi logic, dar şi deopotrivă echitabil ca orice întrerupere ori suspendare a cursului prescripţiei relative la dreptul principal să se aplice şi dreptului accesoriu, în speţa analizată - dobânzilor solicitate prin acţiune, introducerea acţiunilor privind drepturile principale operând ca o punere în întârziere. IV. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile 10. Actele normative incidente în cauză sunt următoarele: I. Decretul nr. 167/1958, republicat: "Art. 1. - Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege. Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii. Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este nulă." "Art. 8. - Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. Dispoziţiile alineatului precedent se aplică prin asemănare şi în cazul îmbogăţirii fără just temei." "Art. 12. - În cazul când un debitor este obligat la prestaţiuni succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţiuni se stinge printr-o prescripţie deosebită." "Art. 16. - Prescripţia se întrerupe: a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia; în raporturile dintre organizaţiile socialiste, recunoaşterea nu întrerupe curgerea prescripţiei; b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească ori la un organ de arbitraj, necompetent; c) printr-un act începător de executare. Prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea. Art. 17. - Întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o. După întrerupere, începe să curgă o nouă prescripţie. În cazul când prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de arbitrare sau printr-un act începător de executare, noua prescripţie nu începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a cererii nu a rămas definitivă sau, în cazul executării, până la îndeplinirea ultimului act de executare." II. Codul civil din 1864 "Art. 523. - Fructele civile sunt chiriile caselor, dobânzile sumelor exigibile, venitul rentelor; arendele intră în clasa fructelor civile." "Art. 525. - Fructele civile se socotesc dobândite zi cu zi şi se cuvin uzufructuarului în proporţiune cu durata uzufructului său. Această regulă se aplică la arenzi şi la chiriile caselor şi la alte fructe civile." Art. 1079 alin. 2 pct. 3 "Debitorul este de drept în întârziere (...) 3. când obligaţia nu putea fi îndeplinită decât într-un timp determinat, ce debitorul a lăsat să treacă." "Art. 1838. - Nu se poate renunţa la prescripţiune decât după împlinirea ei." "Art. 1839. - Renunţarea la prescripţiune este sau expresă sau tacită. Renunţarea tacită rezultă dintr-un fapt care presupune delăsarea dreptului câştigat." III. Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările şi completările ulterioare Art. 1523 alin. (2) lit. a): (2) "De asemenea, debitorul se află de drept în întârziere în cazurile anume prevăzute de lege, precum şi atunci când: a) obligaţia nu putea fi executată în mod util decât într-un anumit timp, pe care debitorul l-a lăsat să treacă sau când nu a executat-o imediat, deşi exista urgenţă;". V. Expunerea succintă a procesului 11. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 16 octombrie 2013, pe rolul Tribunalului Bacău sub nr. 4.714/110/2013, reclamantele Ene Mariana, Ciobănuc Nicoleta Veronica, Vasiluţă Clara Anca, Tudorachi (Moisă) Elena, Bogatu Carmen Lica, Dinu Albu Ionuţ, Roca Oana Alina, Pralea Georgiana, Tătărăscu Maria, Fodor (Coardă) Cristina Alina, Constantinoiu Elena, Lovin Emilia, Teacă Maria, Zgheran Mihaela, Lepădatu (Iacob) Cristina Alina, Bogdan Vasilica Anca, Popescu Carmen, Agapie Crezantema, Roşu Ana, Strătilă Ionela, Mardare Simona, Petriceanu Luminiţa, Bîrsan (Dîrlău) Corina, Benchea Viorica, Şaran Virginica, Sachelaru Mariana, Secită Elena, Olteanu Tatiana, Pătrăţanu Veronica Mihaela, Nechitescu (Trofin) Lăcrămioara, Andrieş (Bordaş) Anuela Maria, Isvoran Elena, Mihalcea (Raţă) Silvia, Ghercă Margareta, Scârlat (Buraga) Laura Elena, Grosu (Savin) Nicoleta, Vasiluţă Lucia Roxana, Hanu (Fasolă) Violeta Aurelia, Cotîrlici Milica, Andrei (Tâmpescu) Alina au chemat în judecată pe pârâţii Statul român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bacău şi Tribunalul Bacău, solicitând instanţei de judecată ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale aferente sumelor acordate cu titlu de drepturi salariale restante prin sentinţele civile nr. 472/D din 13 iunie 2008 şi 106/D din 18 februarie 2008 pronunţate de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 3.909/110/2007, respectiv Dosarul nr. 5.227/110/2007, calculate în conformitate cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, respectiv Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţiile băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, începând cu ultimii trei ani anterior introducerii acţiunii şi, în continuare, până la data plăţii efective a drepturilor salariale restante. 12. În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că cele două hotărâri judecătoreşti sunt irevocabile şi au fost executate doar în parte, astfel că, raportat la dispoziţiile art. 1088 din Codul civil din 1864 şi respectiv art. 1.053 din Codul civil, li se cuvine dobânda legală, calculată potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 9/2000, respectiv Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011. În susţinerea posibilităţii cumulării dobânzii legale cu actualizarea creanţei s-a invocat Decizia nr. 722 din 23.02.2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, în susţinerea principiului securităţii juridice, reclamantele au mai invocat şi hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Ştefănică şi alţii împotriva României. 13. La data de 21 mai 2014, reclamantele şi-au modificat petitul acţiunii, în sensul că au solicitat acordarea dobânzilor legale de la data la care au fost formulate cererile de chemare în judecată în dosarele nr. 3.909/110/2007 şi nr. 5.227/110/2007 înregistrate pe rolul Tribunalului Bacău, şi anume de la 5 iunie 2007, respectiv de la 19 septembrie 2007, prin care au solicitat plata debitului principal. În drept au fost invocate dispoziţiile art. 1.522 alin. (1) din Codul civil. Reclamantele au arătat, totodată, că dreptul material la acţiune nu este prescris, deoarece a operat întreruperea cursului prescripţiei extinctive, conform art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, republicat, ca urmare a plăţilor parţiale făcute de pârâţi în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 75/2008 şi Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011. 14. Pârâtul Statul român a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a statului român, chemat în judecată prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice, invocând dispoziţiile art. 3 alin. (1) pct. 6 din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice şi Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, iar, pe fond, respingerea acţiunii ca neîntemeiată. 15. La data de 12 iunie 2013 a formulat întâmpinare pârâtul Ministerul Justiţiei, care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, apreciind că, în condiţiile în care operează actualizarea în funcţie de rata inflaţiei, nu se mai justifică şi dobânda legală, căci s-ar ajunge la o dublă reparare a prejudiciului şi la îmbogăţire fără just temei. În opinia acestui pârât, creanţele nu sunt exigibile, nefiind ajunse la scadenţă, în condiţiile în care prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011 s-a instituit o procedură specială de executare a titlurilor executorii de tipul celor invocate, eşalonându-se plata sumelor şi suspendându-se de drept orice cerere de executare silită. În subsidiar, acest pârât a invocat excepţia prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune, sumele fiind prescrise. A susţinut că, în speţă, nu a avut loc întreruperea prescripţiei, întrucât recunoaşterea de care se prevalează reclamanţii trebuie să fie neîndoielnică, să rezulte din împrejurări neechivoce şi să se refere la pretenţiile afirmate, în cazul de faţă, dobânda legală. 16. La data de 12 iunie 2013 a formulat întâmpinare Curtea de Apel Bacău prin care a invocat autoritatea de lucru judecat, întrucât, prin cele două sentinţe judecătoreşti, a fost respins capătul de cerere accesoriu având ca obiect plata dobânzii legale pentru viitor. De asemenea a invocat şi excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, susţinând că, în cazul dobânzii legale care reprezintă daune interese moratorii, termenul de prescripţie începe să curgă de la data scadenţei dreptului principal, or, drepturile salariale obţinute de reclamanţi prin cele două titluri executorii erau deja scadente la momentul formulării acţiunilor ce au avut ca obiect plata drepturilor principale. S-a invocat art. 1.535 alin. (1) din Codul civil şi art. 12 din Decretul nr. 167/1958, republicat. În opinia pârâtei, nu a operat întreruperea prescripţiei dreptului material la acţiune în sens material, aşa cum susţin reclamantele, deoarece efectuarea plăţilor parţiale şi eşalonate a drepturilor principale în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, de către ordonatorii de credite a produs efecte juridice doar în ceea ce priveşte prescripţia dreptului de a cere executarea silită. 17. Or, prescripţia dreptului de a cere executarea silită nu se confundă cu prescripţia dreptului la acţiune. Prima este o prescripţie de drept procesual civil, iar cea de a doua este o prescripţie de drept substanţial. Totodată, s-a susţinut că Decizia nr. 2/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este aplicabilă în cauză, deoarece aceasta nu înlătură de la aplicare dispoziţiile legale care reglementează autoritatea de lucru judecat şi/sau prescripţia dreptului la acţiune în sens material. 18. Prin Sentinţa civilă nr. 1.120 din 17 septembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Bacău - Secţia I civilă, în Dosarul nr. 4.714/110/2013 s-au respins excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a statului român, s-a admis în parte acţiunea promovată de către reclamante, astfel cum a fost modificată şi au fost obligaţi pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bacău şi Tribunalul Bacău la plata dobânzii legale aferente sumelor acordate cu titlul de drepturi salariale prin Sentinţa civilă nr. 106/D din 18 februarie 2008 a Tribunalului Bacău, calculate de la data de 5 iunie 2007, precum şi prin Sentinţa civilă nr. 472/D din 13 iunie 2008 a Tribunalului Bacău, calculate de la data de 19 septembrie 2007. 19. Considerentele instanţei au fost, în esenţă, următoarele: Este adevărat că dreptul dedus judecăţii este prescriptibil într-un termen de 3 ani, conform art. 3 raportat la art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, republicat. Totuşi, conform art. 16 alin. 1 lit. a) din acelaşi act normativ, prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia (în cazul de faţă pârâţilor). Se reţine că, în virtutea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, pârâţii au efectuat plăţi parţiale ale sumelor evidenţiate în titlurile executorii enunţate anterior, astfel cum au precizat reclamanţii, aspecte necontestate de părţile adverse. Aceste plăţi parţiale, echivalând cu o recunoaştere neechivocă a întregii datorii, au întrerupt cursul prescripţiei şi în ceea ce priveşte dreptul material la acţiune cu privire la dobânda legală, ca accesoriu al debitelor principale. Punctul de vedere al pârâtului, potrivit căruia recunoaşterea trebuie să se refere la pretenţiile afirmate, în cazul de faţă - dobânda legală, nu este riguros exact şi nu poate fi validat juridic. Instanţa aminteşte faptul că unul din principiile prescripţiei extinctive rezidă, conform art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, republicat, în regula că, odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal, se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii. Totodată, art. 2.503 alin. (2) din Codul civil consacră în cazul prestaţiilor succesive o prescripţie deosebită în cazul executării obligaţiilor băneşti, iar art. 1.053 din acelaşi act normativ, invocat de reclamanţi în acţiune, se referă la retractarea revocării, situaţie ce nu este incidentă în cauza de faţă. Potrivit art. 16 lit. c) din Decretul nr. 167/1958, republicat, prescripţia se întrerupe printr-un act începător de executare şi actul începător de executare a fost reprezentat de plăţile succesive efectuate în baza art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011. Potrivit art. 2.537 din Codul civil, prescripţia se întrerupe printr-un act voluntar de executare sau prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripţia este pus în întârziere. În virtutea principiului invocat mai sus, dreptul la acţiune privind drepturile accesorii se stinge odată cu stingerea dreptului la acţiune privind dreptul principal, chiar dacă termenul pentru dreptul accesoriu, privit în mod separat, nu s-ar fi îndeplinit (de exemplu, situaţia în care momentul de început al termenului nu coincide pentru principal şi accesoriu). Pe baza unui raţionament analogic regulii evocate, este firesc şi logic, dar şi deopotrivă echitabil, ca orice întrerupere ori suspendare a cursului prescripţiei relative la dreptul principal să se aplice şi dreptului accesoriu, în speţa analizată - dobânzilor solicitate prin acţiune. Introducerea acţiunilor privind drepturile principale operează ca o punere în întârziere. 20. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Ministerul Justiţiei care a solicitat admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul respingerii acţiunii, în principal ca neîntemeiată şi, în subsidiar, ca prescrisă. 21. Curtea de Apel Bacău - Secţia I civilă, în cadrul soluţionării apelului, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept dedusă judecăţii, dispunând, totodată, suspendarea cauzei până la pronunţarea soluţiei cu privire la dezlegarea în drept a problemelor sesizate, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă. VI. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării 22. Prin Încheierea din data de 4 mai 2015, în Dosarul nr. 4.717/110/2013, Curtea de Apel Bacău - Secţia I civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, motivat de următoarele: Cauza este în curs de judecată, în apel, în ultimă instanţă, în competenţa legală a unui complet de la curtea de apel. Soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată în apel depinde de lămurirea chestiunilor de drept, deoarece acestea au relevanţă asupra soluţionării excepţiei prescripţiei extinctive, excepţie de fond. Prin admiterea acesteia, instanţa este împiedicată să cerceteze, în fond, dreptul dedus judecăţii. Legea nu defineşte noţiunea de noutate şi nici criteriile în baza cărora poate fi determinată, dar, în doctrină, s-a apreciat că sesizarea instanţei supreme ar fi justificată sub aspectul îndeplinirii elementului de noutate atunci când problema de drept nu a mai fost anterior dedusă judecăţii, adică în privinţa căreia instanţa supremă nu a mai statuat printr-un recurs în interesul legii sau un recurs în casaţie. De asemenea, a fost exprimată opinia potrivit căreia noutatea se poate referi atât la o reglementare nou-intrată în vigoare, cât şi la o normă juridică intrată în vigoare cu mai mult timp în urmă, dar a cărei aplicare frecventă a devenit actuală ulterior. 23. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost reglementată ca un mijloc alternativ (paralel) pentru asigurarea unei practici judiciare unitare, alături de recurs în interesul legii, şi nu ca un mecanism distinct de recursul în interesul legii care are ca unic scop preîntâmpinarea apariţiei practicii neunitare (control a priori), aşa cum s-a reţinut uneori în considerentele unor decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedura reglementată de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, fiind menţionate, în acest sens, considerentele deciziilor nr. 3 din 14 aprilie 2014, nr. 4 din 14 aprilie 2014, nr. 6 din 23 iunie 2014, nr. 7 din 30 iunie 2014 şi nr. 10 din 20 octombrie 2014 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - completurile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă. 24. Această concluzie rezultă, fără echivoc, în primul rând, din faptul că incidentul procedural care constă în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost reglementat ca o secţiune a aceluiaşi capitol intitulat "Dispoziţii privind asigurarea unei practici judiciare unitare". 25. Chestiunea de drept dedusă judecăţii prezintă caracter de noutate având în vedere că a devenit actuală, în special după pronunţarea Deciziei nr. 2 din 17 februarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 3 iunie 2014, prin care s-a stabilit că, în aplicarea dispoziţiilor art. 1082 şi art. 1088 din Codul civil din 1864, respectiv ale art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza I şi art. 1.535 alin. (1) din Codul civil, pot fi acordate daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eşalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condiţiile art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011. VII. Punctul de vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 26. Prin Încheierea din 4 mai 2015, Curtea de Apei Bacău - Secţia I civilă a exprimat următorul punct de vedere: Atât litigiile referitoare la drepturile salariale cuvenite personalului bugetar, cât şi cele având ca obiect acordarea de daune-interese moratorii, sub forma dobânzii legale, pentru executarea cu întârziere a titlurilor executorii privind asemenea drepturi, sunt litigii de muncă. 27. Aşa fiind, în aceste litigii sunt incidente prevederile art. 171 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii), care prevăd că dreptul la acţiune cu privire la drepturile salariale, precum şi cu privire la daunele rezultate din neexecutare în totalitate sau în parte a obligaţiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de trei ani de la data la care drepturile respective erau datorate, iar termenul de prescripţie este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaştere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale derivând din plata salariului. 28. În conformitate cu dispoziţiile art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de trei ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat. De asemenea, prin art. 278 alin. (1) din Codul muncii se prevede că dispoziţiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziţii cuprinse în legislaţia muncii şi, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispoziţiile legislaţiei civile. 29. Prin urmare, termenelor de prescripţie reglementate de art. 171 şi 268 din Codul muncii le sunt aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, republicat, respectiv ale art. 2.500 şi următoarele din Codul civil privind începutul, suspendarea sau întreruperea curgerii lor. 30. Prin raportare doar la data formulării prezentei acţiuni, fără a avea în vedere şi celelalte instituţii juridice care guvernează prescripţia extinctivă (întreruperea prescripţiei şi renunţarea la prescripţie), se poate spune, desigur, că acţiunea formulată de reclamante este, cel puţin în parte, prescrisă, deoarece, pe de o parte, în cazul dobânzii legale care reprezintă daune-interese moratorii termenul de prescripţie începe să curgă de la data scadenţei dreptului principal, or, drepturile salariale obţinute de reclamanţi prin cele două titluri executorii erau deja scadente la momentul formulării acţiunilor ce au avut ca obiect plata drepturilor principale, iar, pe de altă parte, efectuarea plăţilor parţiale şi eşalonate a drepturilor principale în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 75/2008 şi Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, de către ordonatorii de credite a produs efecte juridice doar în ceea ce priveşte prescripţia dreptului de a cere executarea silită. Or, prescripţia dreptului de a cere executarea silită nu se confundă cu prescripţia dreptului la acţiune. Prima este o prescripţie de drept procesual civil, iar cea de a doua o prescripţie de drept substanţial. 31. O astfel de concluzie este vădit greşită motivat de faptul că, pe de o parte, termenul de prescripţie a fost întrerupt de mai multe ori şi în diverse modalităţi în perioada iunie 2007-11 decembrie 2014 [data când expiră termenul general de prescripţie liberatorie de 3 ani calculat de la data intrării în vigoare a Legii nr. 230/2011, care a fost ultimul act normativ care a întrerupt cursul prescripţiei prin recunoaşterea, cel puţin implicită, atât a creanţelor principale, cât şi a celor accesorii (dobânzile)], iar, pe de altă parte, prin renunţarea implicită (tacită) la prescripţie pârâţii au pierdut pentru totdeauna dreptul sau facultatea de a opune prescripţia în contra reclamaţiei judiciare sau extrajudiciare a titularului dreptului la acţiune, după cum vom argumenta în continuare. 32. Precizări în ceea ce priveşte cursul prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune în sens material (mai exact a acelei componente a dreptului la acţiune ce constă în posibilitatea creditorului de a obţine condamnarea debitorului la executarea obligaţiei corelative dreptului de creanţă) pentru pretenţiile solicitate prin prezenta cerere de chemare în judecată: Aplicarea în timp a normelor prescripţiei extinctive 33. Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, reclamantele au solicitat plata de dobânzii moratorii începând cu 5 iunie 2007, respectiv 19 septembrie 2007 şi până la data plăţii efective a drepturilor salariale principale. 34. Art. 6 alin. (4) din Codul civil şi art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, prevăd că "prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil (adică 01 octombrie 2011) sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit (adică Decretului nr. 167/1958, republicat, şi Codului civil din 1864)". 35. Soluţia reglementată de Codul civil este in actu nu numai simplă, presupunând aplicarea unei singure legi, ci şi una sigură, dând satisfacţie principiului securităţii juridice şi principiului preeminenţei dreptului, şi, deopotrivă, echitabilă, deoarece menţine echilibrul dintre părţi în aşa fel încât niciuna dintre ele să nu aibă posibilitatea să invoce în beneficiul său prevederile legii noi. 36. În concluzie, în opinia instanţei de sesizare, în cauza pendinte, sunt aplicabile, în principiu, atât dispoziţiile din vechea reglementare (Decretul nr. 167/1958, republicat, şi Codul civil din 1864), pentru dobânzile aferente perioadei 5 iunie 2007-1 octombrie 2011, cât şi dispoziţiile din noua reglementare (Codul civil), pentru dobânzile aferente perioadei ulterioare datei de 1 octombrie 2011. 37. Problema delimitării câmpului de aplicaţie a Decretului nr. 167/1958, republicat, şi a Codului civil din 1864 în materie de prescripţie extinctivă Prevederile Codului civil din 1864 referitoare la prescripţia extinctivă, neabrogate expres prin art. 26 din Decretul nr. 167/1958, republicat, rămân în fiinţă numai în măsura în care nu contravin dispoziţiilor acestuia din urmă sau, după caz, nu sunt incompatibile cu ele. 38. Prin urmare, în cazul în care unele dispoziţii din Codul civil din 1864 nu au şi nici nu-şi găsesc vreun corespondent în Decretul nr. 167/1958, republicat, nefiind incompatibile cu principiile care au stat la baza noii reglementări, ele au rămas în vigoare, fiind deopotrivă aplicabile şi prescripţiei extinctive. 39. În concluzie, intrarea în vigoare a Decretului nr. 167/1958, republicat, nu a însemnat abrogarea tuturor dispoziţiilor Codului civil din 1864 referitoare la prescripţie, deoarece au fost menţinute expres sau implicit numeroase dispoziţii privitoare la prescripţia extinctivă. Astfel, au rămas intacte şi, deci, aplicabile în continuare dispoziţiile art. 1838-1840 din Codul civil din 1864, care reglementează renunţarea la prescripţia extinctivă împlinită (câştigată). 40. Termenul de prescripţie extinctivă (liberatorie) Daunele moratorii solicitate prin acţiune fiind drepturi de creanţă, acţiunile personale prin care ele se valorifică sunt supuse termenului general de prescripţie de trei ani prevăzut de art. 171 şi 268 din Codul muncii, art. 3 din Decretul nr. 167/1958, republicat, şi art. 2.517 din Codul civil. 41. Când începe să curgă acest termen de prescripţie extinctivă (liberatorie) în cazul dobânzilor? Nici în Decretul nr. 167/1958, republicat, şi nici în Codul civil din 1864 sau în Codul civil nu există o prevedere expresă cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă (liberatorie) în cazul dobânzilor moratorii. În opinia instanţei de sesizare, în cazul obligaţiilor băneşti, momentul începerii cursului prescripţiei extinctive pentru plata dobânzilor moratorii, care constituie pretenţii accesorii, nu este legat de începutul prescripţiei dreptului la acţiune privind pretenţia principală, ci de data la care acestea (dobânzile) devin exigibile, adică de la data dobândirii lor, deoarece dreptul la dobânzi nu se naşte odată cu dreptul la creanţa principală, ci el se dobândeşte, "zi cu zi" (pro rata temporis), cum prevede art. 12 din Decretul nr. 167/1958, republicat, art. 525 din Codul civil din 1864 raportat la art. 523 din acelaşi act normativ şi art. 711 din Codul civil raportat la art. 2.526 din actul normativ anterior menţionat. 42. În consecinţă, în cazul dobânzilor, dreptul la acţiune pentru plata lor ia naştere după expirarea fiecărei zile de întârziere şi se prescrie după trecerea unui termen de trei ani. Dobânda se acumulează şi devine exigibilă, "zi cu zi", pe măsura trecerii timpului în care creanţa principală trebuia să fie plătită. 43. Termenul de trei ani se calculează însă în raport cu fiecare zi de întârziere, în fiecare zi născându-se o creanţă distinctă supusă unei prescripţii liberatorii de trei ani. Aşadar, data dobândirii dobânzilor este sfârşitul fiecărei zile, urmând să existe tot atâtea prescripţii câte zile vor curge şi dobânzile. Deşi dobânda legală este calculată în procente pe an, daunele moratorii (dobânzile de întârziere) se calculează practic tot "pe zile", întrucât, aşa cum s-a arătat, dobândirea lor are loc "zi cu zi". 44. Principiile efectului prescripţiei extinctive Conform art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, republicat, aplicabil în cauză pentru perioada de timp cuprinsă între 5 iunie 2007 şi 1 octombrie 2011, data intrării în vigoare a noului Cod civil, respectiv, potrivit art. 2.503 alin. (1) din Codul civil, "Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal, se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii". Acest principiu reprezintă o aplicaţie a regulii accesorium sequitur principale. Aşadar, odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept de creanţă principal se stinge şi dreptul la acţiune privind eventualele dobânzi, garanţii personale etc. 45. Întreruperea prescripţiei extinctive atât în ceea ce priveşte drepturile principale de creanţă, cât şi drepturile accesorii de creanţă în cauza de faţă Cauzele de întrerupere a prescripţiei extinctive incidente în cauza de faţă sunt: - introducerea unei cereri de chemare în judecată, conform art. 16 alin. 1 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, republicat, şi art. 2.537 pct. 2 din Codul civil; şi - efectuarea unui act voluntar de recunoaştere sau de executare a dreptului a cărui acţiune se prescrie făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia, conform art. 16 din Decretul nr. 167/1958, republicat, şi art. 2.537 pct. 1 din Codul civil. 46. În practica judiciară, ţinând seama de regula mai sus amintită, accesorium sequitur principale, şi de fundamentul întreruperii prescripţiei extinctive care constă în lipsa de convingere a titularului dreptului în privinţa temeiniciei pretenţiei sale deduse din starea sa de pasivitate şi prezumarea situaţiei de fapt a celui în folosul căruia curge prescripţia extinctivă ca fiind conformă cu starea de drept, bazată pe împotrivirea acestuia, s-a stabilit că, de principiu, odată cu întreruperea prescripţiei dreptului la acţiune de a pretinde debitul principal se întrerupe şi prescripţia dreptului la acţiune pentru dobânzi. 47. Or, prescripţia dreptului la acţiune în ceea ce priveşte dreptul principal de creanţă (reprezentat de drepturile salariale restante pe care reclamantele le-au solicitat prin acţiunile formulate în cele două dosare în anul 2007) s-a întrerupt (nu împlinit), în mod definitiv, la momentul rămânerii definitive a hotărârilor judecătoreşti prin care s-au admis aceste acţiuni, conform art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, republicat. De la acest moment (al rămânerii definitive ) a început să curgă o nouă prescripţie, cu un alt obiect, şi anume dreptul de a cere executarea silită, aceasta fiind o prescripţie de drept procesual civil, termenul de prescripţie pentru acest nou tip de prescripţie fiind, conform art. 6 din Decretul nr. 167/1958, republicat, şi art. 705 din Codul de procedură civilă, tot de trei ani. 48. Rezultă că, la momentul formulării cererii de chemare în judecată în cauza pendinte, dreptul material la acţiune în ceea ce priveşte drepturile principale de creanţă solicitate de reclamante prin acţiunile pe care le-au formulat în anul 2007 nu era prescris, astfel că nu-şi găseşte aplicabilitate în cauză principiul prevăzut de art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, republicat, pentru perioada de timp cuprinsă între octombrie 2004 şi 1 octombrie 2011, data intrării în vigoare a noului Cod Civil, respectiv de art. 2.503 alin. (1) din Codul civil, potrivit căruia "Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal, se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii [...]". 49. Efectele Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 75/2008 şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, asupra obligaţiilor băneşti stabilite prin hotărârile judecătoreşti Noul termen de prescripţie de drept procesual civil, de trei ani, a fost la rândul său întrerupt, ca urmare a faptului că, pe de o parte, până la împlinirea acestui termen, care, aşa cum am arătat, a început să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârilor judecătoreşti prin care s-au admis acţiunile formulate de reclamante pentru plata drepturilor principale de creanţă, a apărut o serie de acte normative succesive (ordonanţe ale guvernului şi legi) care au recunoscut, cel puţin implicit (tacit), dacă nu chiar expres, aceste debite principale şi prin care s-a dispus eşalonarea plăţii acestora până în anul 2016 inclusiv, iar, pe de altă parte, ca urmare a emiterii de hotărâri ale guvernului în executarea acestora s-au făcut plăţi parţiale trimestriale, ultima realizându-se în luna aprilie 2015, fiind vorba, în ordine cronologică, de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 75/2008, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2010, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 45/2010, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 113/2010, Legea nr. 196/2011, Legea nr. 228/2011, Legea nr. 229/2011 şi Legea nr. 230/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 864 din 8 decembrie 2011 şi intrată în vigoare pe 11 decembrie 2011, respectiv de Hotărârea Guvernului nr. 422/2010, Hotărârea Guvernului nr. 257/2012, Hotărârea Guvernului nr. 598/2012, Hotărârea Guvernului nr. 954/2012, Hotărârea Guvernului nr. 1.169/2012, Hotărârea Guvernului nr. 149/2013, Hotărârea Guvernului nr. 355/2013, Hotărârea Guvernului nr. 697/2013, Hotărârea Guvernului nr. 977/2013, Hotărârea Guvernului nr. 248/2014, Hotărârea Guvernului nr. 551/2014 etc. 50. Atât doctrina, cât şi practica judiciară sunt unanime în a considera, faţă de lipsa vreunei limitări în cuprinsul art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, republicat, sau al art. 708 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, că recunoaşterea dreptului de către cel în favoarea căruia curge prescripţia poate fi atât expresă, cât şi tacită (implicită), putând rezulta din orice act sau din orice fapt care conţine sau presupune mărturisirea existenţei dreptului altuia. Fiind vorba de împrejurări de fapt, din care rezultă recunoaşterea tacită a dreptului a cărui acţiune se prescrie, organul de jurisdicţie are, în această privinţă, o putere suverană de apreciere. 51. Or, din faptul că statul român, prin guvernul său, nu a negat în mod expres dreptul reclamantelor la plata daunelor moratorii, instanţa de judecată poate prezuma, în mod rezonabil, că dreptul acestora la plata acestor daune a fost recunoscut în mod tacit (implicit) de către pârâţi. 52. Această recunoaştere tacită a avut ca efect, bineînţeles, întreruperea prescripţiei dreptului material la acţiune şi în ceea ce priveşte aceste daune moratorii, în acest sens fiind Decizia civilă nr. 2 din 17 februarie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, în considerentele căreia s-a arătat că "Or, prin instituirea obligaţiei de actualizare a sumei cu indicele preţurilor de consum, legiuitorul recunoaşte implicit existenţa prejudiciului cauzat prin executarea eşalonată şi, în consecinţă, instituie o reparaţie parţială, prin acordarea de daune-interese compensatorii (damnum emergens)." 53. În practica judiciară recentă - a se vedea Decizia civilă nr. 404 din 5 februarie 2013 pronunţată de Secţia a II-a a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată pe pagina de internet a acestei instanţe la domeniul "Jurisprudenţă relevantă 2013", sa stabilit că: "în cazul în care recunoaşterea datoriei este voluntară, pură şi simplă, nefiind afectată de nicio condiţie sau rezervă din partea autorului ei, ea este de natură să producă efectul întreruptiv al cursului prescripţiei dreptului material la acţiune, potrivit art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, republicat." 54. Astfel, în măsura în care recunoaşterea îndeplineşte condiţiile mai sus prezentate, ea produce efectul întreruptiv de drept (ipso iuris), conform art. 17 alin. 1 şi 2 din Decretul nr. 167/1958, republicat, chiar dacă este făcută în cursul derulării procedurii de executare silită. 55. Prin urmare, noua prescripţie care începe să curgă după întreruperea prin efectul recunoaşterii este de aceeaşi natură cu cea înlăturată, adică prescripţia dreptului material la acţiune stricto sensu, iar nu a dreptului de a cere executarea silită. 56. Chiar dacă s-ar considera altfel - recunoaşterea, fie ea expresă, fie tacită, a dreptului supus prescripţiei extinctive care are loc după împlinirea termenului de prescripţie nu produce efect întreruptiv - tot nu s-ar putea reţine, în cauza de faţă, că cererea reclamantelor este prescrisă, deoarece o asemenea recunoaştere trebuie valorificată ca renunţare tacită la beneficiul prescripţiei. 57. Rezultă că recunoaşterea tacită a dreptului reclamantelor la plata daunelor moratorii realizată prin emiterea actelor normative mai sus-menţionate trebuie valorizată de instanţă, cel puţin, ca renunţare tacită a pârâţilor la beneficiul prescripţiei dreptului material la acţiune împlinite. 58. Or, este de principiu că renunţarea, fie ea expresă, fie tacită, guvernată de vechea reglementare (art. 1838 şi 1839 din Codul civil din 1864), la prescripţia extinctivă are ca efect pierderea pentru totdeauna de către renunţător a dreptului sau a facultăţii de a opune prescripţia în contra reclamaţiei judiciare sau extrajudiciare a titularului dreptului la acţiune. 59. Pentru intervalul de timp 5 iunie 2007-1 octombrie 2011 nu se aplică în cauza de faţă dispoziţiile din Codul civil, care reglementează prescripţia extinctivă, ci dispoziţiile din Decretul nr. 167/1958, republicat, şi ale Codului civil din 1864, întrucât art. 6 alin. (4) din Codul civil şi art. 201 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, prevăd că "Prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil (adică 01 octombrie 2011) sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit". 60. Totodată, nu trebuie uitat că prevederile Codului civil din 1864 referitoare la prescripţia extinctivă, neabrogate expres prin art. 26 din Decretul nr. 167/1958, republicat, au rămas în fiinţă numai în măsura în care nu contravin dispoziţiilor acestuia din urmă sau, după caz, nu sunt incompatibile cu ele. 61. Prin urmare, în cazul în care unele dispoziţii ale Codului civil din 1864 nu au şi nici nu-şi găsesc vreun corespondent în Decretul nr. 167/1958, republicat, nefiind incompatibile cu principiile care au stat la baza noii reglementări, ele au rămas în vigoare, fiind deopotrivă aplicabile şi prescripţiei extinctive. 62. În concluzie, intrarea în vigoare a Decretului nr. 167/1958, republicat, nu a însemnat abrogarea tuturor dispoziţiilor Codului civil din 1864 referitoare la prescripţie, deoarece au fost menţinute expres sau implicit numeroase dispoziţii privitoare la prescripţia extinctivă. Astfel, în opinia instanţei de sesizare, au rămas intacte şi, aşadar, aplicabile în continuare dispoziţiile art. 1838-1840 ale Codului civil din 1864, care reglementează renunţarea la prescripţia extinctivă împlinită (câştigată). 63. Mai mult decât atât, aşa cum s-a arătat, cele două titluri executorii menţionate de reclamante în acţiune au fost executate de pârâţi în parte şi de bunăvoie, în perioada 2010-2015, astfel încât prescripţia dreptului de a cere executarea silită a debitului principal s-a întrerupt din nou şi, în mod repetat, cu fiecare act voluntar de executare a obligaţiilor prevăzute în titlurile executorii, începând cu primul act de executare din anul 2010 . 64. Oricum, chiar dacă s-ar considera că este aplicabilă legea nouă, adică art. 2.510 alin. (1) din Codul civil, se constată că noul termen de prescripţie a dreptului material la acţiune de trei ani a fost, la rândul său, întrerupt de mai multe ori, prin recunoaşterile tacite ale daunelor moratorii de către pârâţi prin actele normative mai sus-amintite. 65. Mai trebuie reţinut şi faptul că prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 75/2008 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, nu a fost negată existenţa creanţelor, ci a fost stabilită o modalitate de executare eşalonată a acestora, iar creanţele ce intră în domeniul de aplicare a acestor ordonanţe sunt certe, lichide şi exigibile, obligaţiile de plată născându-se din octombrie 2004, caracterul exigibil fiind recunoscut chiar de cele două sentinţe judecătoreşti care constituie titlurile executorii în cauza de faţă. 66. Măsurile dispuse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 75/2008 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, au natura juridică a unei suspendări legale a executării silite a titlurilor executorii şi nu se poate reţine neexigibilitatea creanţelor din moment ce cauza de amânare a plăţii a intervenit în faza executării silite. Pe durata suspendării unei executări silite, indiferent cum operează această suspendare (voluntară, judiciară sau legală), dobânda (legală sau convenţională) curge, creanţa fiind, ab initio, certă, lichidă şi exigibilă. Ceea ce se amână ori se împiedică este, în realitate, executarea silită a creanţei consfinţite prin titlul executoriu, iar nu existenţa ori întinderea şi nici exigibilitatea ei ca atare. 67. Adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 75/2008 şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, nu poate fi considerată drept caz fortuit, întrucât lipsesc două caracteristici principale ale acestei cauze de exonerare a debitorului, respectiv: "natura imprevizibilă a evenimentului" şi "să nu provină de la autor". 68. Or, situaţia generată de dificultatea punerii în executare a titlurilor executorii nu poate fi apreciată drept imprevizibilă, deoarece acestea s-au constituit în urma unor proceduri judiciare a căror durată în timp exclude ideea de intempestiv. În plus, măsura suspendării procedurilor de executare a titlurilor executorii nu provine de la un terţ cu care debitorul să nu aibă nicio legătură, ci această măsură a fost impusă, unilateral, de stat în legătură cu creanţe asupra sa sau asupra instituţiilor din sistemul bugetar. 69. Problema datei de la care pot fi cerute dobânzile moratorii În cauza de faţă, pârâţii sunt de drept în întârziere, deoarece, pe de o parte, este de principiu că, în materia drepturilor salariale, angajatorul este de drept în întârziere de la momentul scadenţei dreptului de creanţă care constă în dreptul salarial neacordat, iar, pe de altă parte, întârzierea la plata drepturilor principale de creanţă reprezintă o faptă ilicită delictuală, nu contractuală. Drepturile de creanţă, fie ele principale, fie accesorii, solicitate de reclamante prin acţiunile anterioare şi prin acţiunea pendinte, derivă nu dintr-un contract individual sau colectiv de muncă, ci direct din nişte dispoziţii legale. 70. Or, atât în reglementarea Codului civil din 1864, conform doctrinei şi practicii judiciare, cât şi în reglementarea expresă a Codului civil - a se vedea art. 1.523 alin. (2) lit. e) din acest act normativ - debitorul se află de drept în întârziere atunci când obligaţia se naşte din săvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale. 71. Problema domeniul de aplicare a prescripţiei extinctive (sub aspectul termenului şi modului în care se calculează) în raport cu fapta ilicită delictuală care constă în împiedicarea reclamantelor de a cere şi obţine executarea silită a pârâţilor pentru neplata drepturilor de creanţă principale înainte de anul 2008, ca urmare a suspendării legale a executării silite a titlurilor executorii În cauza de faţă, litigiul a fost iniţiat nu doar faţă de încălcarea obligaţiei născute dintr-un act sau fapt juridic, deja sancţionată prin cele două hotărâri judecătoreşti irevocabile care reprezintă titluri executorii, ci şi faţă de suspendarea legală a executării silite a titlurilor executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale, ceea ce constituie o faptă ilicită delictuală distinctă de cea constatată prin respectivele titluri executorii. 72. Or, în cazul răspunderii civile delictuale, art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, republicat, prevede că "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea". În cauza de faţă, reclamantele au avut cunoştinţă de fapta ilicită constând în împiedicarea lor de a cere şi obţine executarea silită a pârâţilor pentru neplata drepturilor de creanţă principale înainte de anul 2008, ca urmare a suspendării legale a executării silite a titlurilor executorii, din momentul în care s-au publicat în Monitorul Oficial al României Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 75/2008 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011. 73. În aceste condiţii şi în lipsa unei cauze de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, cererea reclamantelor ar fi prescrisă în ceea ce priveşte acest capăt de cerere - obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale aferente sumelor de bani prevăzute în hotărârile judecătoreşti irevocabile, pentru întreaga perioadă de întârziere în executare, şi anume de la data la care hotărârile judecătoreşti au devenit executorii şi până la data plăţii efective. 74. Deşi legea nu prevede nimic în cazul prejudiciilor succesive, adică când fapta ilicită produce mai multe prejudicii succesive în timp, unele mai apropiate şi altele mai îndepărtate de momentul săvârşirii faptei din care rezultă, practica judiciară a stabilit că fiecare din prejudiciile succesive, generate de aceeaşi faptă, dă naştere unui drept la acţiune de sine stătător, făcând obiectul unei prescripţii proprii. 75. Rezultă că în astfel de cazuri sunt, practic, incidente, prin analogie, dispoziţiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958, republicat, sau ale art. 2.503 alin. (2) din Codul civil, care prevăd că "în cazul în care un debitor este obligat la prestaţii succesive (cum este cazul în cauza de faţă) dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită [...]". 76. Aceasta înseamnă că, mutatis mutandis, în cazul unei fapte ilicite care are caracter continuu (prejudiciul produs de ea se permanentizează, fără discontinuitate în timp) ca în cauza de faţă, dreptul material la acţiune începe să curgă nu de la momentul iniţial al săvârşirii faptei ilicite, ci de la data încetării acţiunii sau inacţiunii ilicite. Altfel spus, ar trebui să se aplice, pentru identitate de raţiune, principiul de drept din Codul penal care prevede că ,,termenul de prescripţie a răspunderii începe să curgă în cazul infracţiunilor continue de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, nu de la data săvârşirii infracţiunii [art. 154 alin. (2) din Codul penal]. 77. În cauza de faţă, prejudiciul rezultat din împiedicarea reclamantelor de a cere (obţine) executarea silită a pârâţilor sa născut şi a continuat să persiste, fără discontinuitate, în perioada 2008-2015, ca urmare a adoptării de către guvern şi parlament a actelor normative menţionate mai sus. VIII. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept 78. Intimatele-reclamante au arătat, în esenţă, că dreptul material la acţiune nu este prescris, deoarece a operat întreruperea cursului prescripţiei extinctive, conform art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, republicat, ca urmare a plăţilor parţiale făcute de pârâţi în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 75/2008 şi Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011. 79. Apelantul-pârât şi intimaţii nu au formulat niciun punct de vedere cu privire la chestiunile de drept deduse judecăţii. IX. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie 80. Cu privire la prima întrebare, în jurisprudenţa instanţelor s-au adoptat următoarele opinii: - în cazul dobânzilor moratorii, termenul de prescripţie de trei ani se calculează în raport cu fiecare zi de întârziere, în fiecare zi născându-se o creanţă distinctă supusă unei prescripţii liberatorii de trei ani, urmând să existe tot atâtea prescripţii câte zile vor curge şi dobânzile; - într-o opinie minoritară s-a apreciat că termenul de prescripţie curge de la data scadenţei debitului principal şi nu există mai multe termene de prescripţie, aşa cum rezultă din punctele de vedere transmise de Tribunalul Neamţ - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi de Judecătoria Piatra-Neamţ. 81. Referitor la întrebarea a doua, într-o orientare jurisprudenţială majoritară s-a statuat că, odată cu întreruperea prescripţiei dreptului la acţiune de a pretinde debitul principal, se întrerupe şi prescripţia dreptului la acţiune pentru dobânzi. Într-o orientare jurisprudenţială minoritară s-a apreciat că, odată cu întreruperea prescripţiei dreptului la acţiune de a pretinde dreptul principal, nu se întrerupe şi prescripţia dreptului la acţiune pentru dobânzi, în acest sens pronunţându-se Curtea de Apel Târgu Mureş, Tribunalul Neamţ - Secţia I civilă, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VII-a civilă, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, Judecătoria Lehliu-Gară, Judecătoria Giurgiu şi Tribunalul Teleorman - Secţia conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal. 82. În ceea ce priveşte cea de a treia întrebare, opinia majoritară a curţilor de apel este în sensul că recunoaşterea dreptului de către cel în favoarea căruia curge prescripţia poate fi atât expresă, cât şi tacită, însă neîndoielnică, în sens contrar, respectiv recunoaşterea putând fi numai expresă, pronunţându-se Tribunalul Neamţ - Secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal şi Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti. 83. Cu privire la această a patra întrebare a sesizării s-au conturat următoarele opinii: - faptul că statul român, prin guvernul său, nu a negat în mod expres dreptul creditorilor la încasarea daunelor moratorii poate fi prezumat ca o recunoaştere tacită a dreptului la acţiune pentru dobânzi moratorii, iar recunoaşterea tacită a dreptului la plata daunelor moratorii realizată prin emiterea actelor normative mai sus-menţionate poate fi valorizată de instanţă ca renunţare tacită a debitorilor la beneficiul prescripţiei dreptului material la acţiune, în acest sens fiind punctele de vedere ale Tribunalului Galaţi, Tribunalului Dolj, Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă, Tribunalului Teleorman, Tribunalului Hunedoara, Curţii de Apel Timişoara - Secţia a II-a civilă, Judecătoriei Brăila, Judecătoriei Tecuci, Judecătoriei Olteniţa, Judecătoriei Roşiorii de Vede, Judecătoriei Turnu Măgurele, Judecătoriei Videle, Judecătoriei Zimnicea, Judecătoriei Făgăraş, Judecătoriei Avrig, Tribunalului Cluj; - în sens contrar, respectiv faptul că statul român, prin guvernul său, nu a negat în mod expres dreptul creditorilor la încasarea daunelor moratorii nu poate fi prezumat ca o recunoaştere tacită a dreptului la acţiune pentru dobânzi moratorii, s-au exprimat, cu titlu exemplificativ, Curtea de Apel Târgu Mureş, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, Tribunalul Neamţ, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VII-a civilă, Tribunalul Ilfov, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, Judecătoria Giurgiu, Judecătoria Alexandria, Tribunalul Sălaj şi Tribunalul Maramureş; - alte instanţe, precum Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Teleorman, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti şi Judecătoria Lehliu-Gară, au apreciat că această chestiune a fost tranşată prin Decizia nr. 7/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în Dosarul nr. 16/1/2014/HP/C. 84. Referitor la întrebarea a cincea s-au identificat următoarele soluţii: - art. 1838 şi 1839 din Codul civil din 1864 trebuie interpretate şi aplicate în sensul că renunţarea, fie ea expresă, fie tacită, la prescripţia extinctivă are ca efect pierderea pentru totdeauna de către renunţător a dreptului sau facultăţii de a opune prescripţia în contra reclamaţiei judiciare sau extrajudiciare a titularului dreptului la acţiune, aşa cum rezultă din jurisprudenţa majoritară a curţilor de apel; - renunţarea expresă sau tacită la dreptul de a invoca prescripţia extinctivă cu privire la un drept specific nu are drept consecinţă pierderea pentru totdeauna de către renunţător a dreptului sau facultăţii de a opune prescripţia, în acest sens opinând Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, Tribunalul Ilfov (existând, însă, opinii contrare în sensul opiniei majoritare), Judecătoria Făgăraş, Judecătoria Sibiu şi Judecătoria Agnita; - Tribunalul Neamţ - Secţia I civilă a învederat că nu este reglementată instituţia renunţării exprese la prescripţie, putându-se reţine doar existenţa unei renunţări tacite, iar anumite instanţe (Judecătoria Bujor, Judecătoria Lieşti, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti) au comunicat că renunţarea trebuie să fie expresă. 85. În ceea ce priveşte întrebarea a şasea, opinia majoritară exprimată este în sensul că noua prescripţie care începe să curgă după întreruperea prin efectul recunoaşterii este de aceeaşi natură cu cea înlăturată, opinii separate înregistrându-se la nivelul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti şi al Judecătoriei Buftea. 86. Cu privire la întrebarea a şaptea, răspunsul a fost majoritar, în sensul că angajatorul este de drept în întârziere de la momentul scadenţei dreptului de creanţă, care constă în dreptul salarial neacordat, în sens contrar Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă arătând că dispoziţiile art. 1079 alin. 2 pct. 3 din Codul civil din 1864 nu sunt aplicabile de plano, ci, cel mult, în cazul neplăţii integrale a drepturilor salariale care reprezintă singurul venit, Tribunalul Sălaj apreciind că plata salariului nu constituie o obligaţie ce nu putea fi executată în mod util decât într-un anumit timp, pe care debitorul l-a lăsat să treacă. 87. Ultima întrebare ce face obiectul prezentei sesizări a determinat formarea a două opinii, în anumite cazuri acestea înregistrându-se la nivelul aceleiaşi instanţe (Curtea de Apel Târgu Mureş, Judecătoria Făgăraş), după cum urmează: - într-o primă orientare jurisprudenţială s-a învederat că dreptul material la acţiune începe să curgă de la data încetării acţiunii sau inacţiunii ilicite; - într-o a doua orientare jurisprudenţială s-a apreciat că dreptul material la acţiune începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. 88. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia judiciară, prin Adresa nr. 2.390/C/4.245/111-5/2015, a comunicat că nu s-a verificat şi nu se verifică practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept sesizată. X. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 89. Prin Decizia nr. 7 din 27 aprilie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 16/1/2014/HP/C, a fost admisă sesizarea formulată de Curtea de Apel Piteşti - Secţia I civilă, prin Încheierea din 6 noiembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 635/90/2014, şi, în consecinţă, au fost stabilite următoarele: "Plăţile voluntare eşalonate în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, efectuate în baza unui titlu executoriu nu întrerup termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune pentru daunele-interese moratorii sub forma dobânzii penalizatoare." 90. În Dosarul nr. 199/1/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 21 din 22 iunie 2015, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa - Secţia I civilă în Dosarul nr. 9.994/118/2013 în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi a statuat că: "în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 1079 alin. 2 pct. 3 din Codul civil de la 1864 şi art. 1.523 alin. (2) lit. d) din Codul civil raportat la art. 166 alin. (1) şi (4) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare [art. 161 alin. (1) şi (4) din Codul muncii în forma anterioară republicării] şi art. 1088 din Codul civil de la 1864, art. 2 din O.G. nr. 9/2000, aprobată prin Legea nr. 356/2002, cu modificările şi completările ulterioare, art. 2 din O.G. nr. 13/2011, aprobată prin Legea nr. 43/2012, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 1.535 din Codul civil, dobânzile penalizatoare datorate de stat pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor de plată pot fi solicitate pentru termenul de 3 ani anterior datei introducerii acţiunii." XI. Raportul asupra chestiunii de drept 91. Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat, referitor la admisibilitatea sesizării, că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a instituţiei juridice privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 92. Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori, chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, precum şi punctul de vedere exprimat de doamna Bogdan Vasilica Anca, în calitate de mandatar al reclamanţilor, s-au reţinut următoarele: 93. Condiţiile de admisibilitate instituite de legiuitor în cuprinsul articolului 519 din Codul de procedură civilă au fost identificate după cum urmează: 1. existenţa unei cauze în curs de judecată, în ultimă instanţă; 2. cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; 3. chestiunea de drept să aibă caracter de noutate; 4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, iar aceasta nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare; 5. ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată. 94. În privinţa primelor două condiţii de admisibilitate se constată că acestea sunt îndeplinite, deoarece sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a făcut de către Curtea de Apel Bacău, ca instanţă de apel, şi este în competenţa sa să soluţioneze apelul declarat împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Bacău. 95. Totodată, este îndeplinită şi condiţia ca de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să depindă soluţionarea cererii pe fond. 96. Însă, celelalte două condiţii, cea referitoare la noutate şi cea care impune ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu se fi pronunţat asupra respectivei chestiuni de drept, nu sunt îndeplinite în cauză. 97. Astfel, elementul de noutate nu este definit în Codul de procedură civilă, dar, în raport cu modul în care jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a reţinut îndeplinirea acestei condiţii, prin reflectarea doctrinei relevante cu privire la această condiţie, s-a considerat că nu poate face obiect al sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, o chestiune de drept asupra căreia instanţa supremă a statuat deja printr-o decizie dată într-un recurs în interesul legii. 98. Având în vedere efectele hotărârii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea unei chestiuni de drept astfel cum sunt reglementate de art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, respectiv caracterul obligatoriu al acesteia pentru instanţa care a solicitat dezlegarea problemei de drept de la data pronunţării deciziei, iar, pentru celelalte instanţe, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi ţinând seama de faptul că aceasta a fost reglementată ca un mijloc procedural, alături de recursul în interesul legii, menit să contribuie la asigurarea aplicării şi interpretării unitare a legii de către instanţele judecătoreşti, se poate considera că, în condiţiile în care chestiunea de drept a primit o dezlegare în cadrul procedurii hotărârii prealabile instituite de art. 519 din Codul de procedură civilă, nu mai este îndeplinită condiţia de noutate cerută de prevederile legale şi că acea chestiune nu mai poate face obiectul unei sesizări. 99. În speţă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea unei probleme de drept s-a făcut la data de 4 mai 2015, când pe rolul instanţei supreme se aflau dosarele cu întrebările adresate de: - Curtea de Apel Piteşti - Secţia I civilă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 16 alin. 1 lit. a) şi b) şi art. 17 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat (Decretul nr. 167/1958), raportate la dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011 (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009), în sensul dacă introducerea acţiunii pentru debitul principal şi plăţile voluntare, eşalonate în temeiul unui act normativ, efectuate în baza unui titlu executoriu, întrerup sau nu termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune şi pentru drepturile accesorii debitului principal, termen ce a început să curgă de la data scadenţei dreptului principal; - Curtea de Apel Constanţa - Secţia I civilă privind "Interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 1079 alin. 2 pct. 3 din Codul civil din 1864 şi art. 1.523 alin. (2) lit. d) din Codul civil (Legea nr. 287/2009) raportat la art. 166 alin. (1) şi (4) din Codul muncii, republicat [art. 161 alin. (1) şi (4) din Codul muncii în forma anterioară republicării], şi art. 1088 din Codul civil din 1864, art. 2 din O.G. nr. 9/2000, art. 2 din O.G. nr. 13/2011 şi art. 1.535 din Codul civil (Legea nr. 287/2009), respectiv art. 16 lit. «a» din Decretul nr. 167/1958 raportat la art. 171 din Codul muncii, republicat (art. 166 Codul Muncii în forma anterioară republicării), în sensul de a stabili: 1. data de la care se datorează dobânda legală pentru drepturile salariale, respectiv: - data scadenţei obligaţiei de plată; sau - data de la care hotărârea judecătorească prin care pârâtul a fost obligat la plata drepturilor salariale a devenit executorie, cu consecinţa plăţii dobânzii de la aceste date până la data plăţii fiecărei sume achitate, inclusiv pentru sumele plătite până la data formulării acţiunii pentru plata dobânzii; ori - data cererii de chemare în judecată pentru acordarea dobânzii legale, cu consecinţa plăţii numai pentru sumele rămase neachitate la această dată; 2. dacă plata parţială de către debitor a unor sume stabilite prin titluri executorii întrerupe prescripţia extinctivă în condiţiile în care aceste plăţi se fac în aplicarea unui act normativ cu putere de lege prin care în favoarea debitorului se instituie termene de plată eşalonată a debitului (cum ar fi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009)", încheieri publicate pe pagina de internet, fiind respectate prevederile art. 520 alin. 3 din Codul de procedură civilă. 100. Completul de judecată care a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză cu problemele de drept ce urmează a fi dezlegate, astfel cum au fost conexate şi care formează obiectul prezentei cauze, nu a făcut nicio referire la sesizările aflate deja pe rolul instanţei supreme, deşi sesizările anterioare erau înregistrate din lunile noiembrie şi decembrie 2014, iar Curtea de Apel Bacău a invocat, din oficiu, necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la termenul din 23 februarie 2015. 101. Dispoziţiile art. 520 alin. (4) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora "Cauzele similare, aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, pot fi suspendate până la soluţionarea sesizării" instituie o normă supletivă, şi nu imperativă, iar completul Curţii de Apel Bacău nu a suspendat cauzele aflate pe rol şi a adresat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie o sesizare pentru pronunţarea unei hotărâri pentru dezlegarea unor probleme de drept, cu un conţinut aproape identic cu cele aflate deja pe rol, iar litigiile au acelaşi obiect. 102. Însă, de la momentul sesizării şi până în prezent, problemele de drept ce se impun a fi dezlegate în prezenta cauză au fost soluţionate prin Decizia nr. 7 din 27 aprilie 2015 pronunţată în Dosarul nr. 16/1/2014/HP/C, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 26 iunie 2015, şi prin Decizia nr. 21 din 22 iunie 2015 pronunţată în Dosarul nr. 199/1/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 743 din 5 octombrie 2015. 103. Prin Decizia nr. 7 din 27 aprilie 2015 s-a considerat de către instanţa supremă că "Plăţile voluntare eşalonate în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, efectuate în baza unui titlu executoriu nu întrerup termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune pentru daunele-interese moratorii sub forma dobânzii penalizatoare". 104. Decizia nr. 21 din 22 iunie 2015 a stabilit că "În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 1.079 alin. 2 pct. 3 din Codul civil de la 1864 şi art. 1.523 alin. (2) lit. d) din Codul civil raportat la art. 166 alin. (1) şi (4) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare [art. 161 alin. (1) şi (4) din Codul muncii în forma anterioară republicării], şi art. 1.088 din Codul civil de la 1864, art. 2 din O.G. nr. 9/2000, aprobată prin Legea nr. 356/2002, cu modificările şi completările ulterioare, art. 2 din O.G. nr. 13/2011, aprobată prin Legea nr. 43/2012, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 1.535 din Codul civil, dobânzile penalizatoare datorate de stat pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor de plată pot fi solicitate pentru termenul de 3 ani anterior datei introducerii acţiunii". 105. În aceste condiţii, chiar dacă iniţial sesizarea Curţii de Apel Bacău îndeplinea condiţia noutăţii, deoarece instanţa supremă nu se pronunţase asupra problemei de drept ce formează obiectul sesizării, ulterior, ca urmare a publicării celor două decizii, condiţia noutăţii nu mai este îndeplinită, problemele de drept ce formează obiectul sesizării au fost dezlegate, astfel cum rezultă din considerentele celor două decizii. 106. Din analiza obiectului dosarelor instanţei de sesizare, a celor aflate pe rolul Curţii de Apel Bacău şi care au fost conexate, rezultă că acestea se referă la acţiuni prin care s-a solicitat obligarea la plata dobânzii legale aferente sumelor de bani prevăzute în hotărâri judecătoreşti irevocabile, pentru întreaga perioadă de întârziere în executare, şi anume de la data la care hotărârile judecătoreşti au devenit executorii sau de la data la care au fost introduse acţiunile iniţiale şi până la data plăţii efective, solicitându-se acordarea dobânzii atât pentru sumele plătite cu întârziere, cât şi pentru sumele rămase neachitate, iar dosarele în care a fost sesizată anterior instanţa supremă şi în legătură cu care au fost pronunţate deciziile nr. 7/2015 şi 21/2015 au avut acelaşi obiect. 107. În legătură cu întrebările adresate Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză, chiar dacă ele sunt oarecum diferite, sub aspectul conţinutului, de cele soluţionate anterior, totuşi, din analiza considerentelor celor două decizii rezultă că problemele ce fac obiectul prezentei sesizări au fost dezlegate şi nu se mai poate da o altă soluţie decât cea care are caracter obligatoriu odată cu publicarea deciziilor în Monitorul Oficial al României, Partea I. 108. Referitor la prima întrebare se impune a se reţine faptul că, în considerentele Deciziei nr. 7/2015, s-a precizat că "Daunele-interese moratorii, sub forma dobânzii legale, pentru executarea cu întârziere a creanţelor recunoscute prin titluri executorii, au caracterul unor prestaţii succesive şi sunt datorate pentru întreaga perioadă de executare cu întârziere şi calculate pentru fiecare zi de întârziere, cu începere de la data scadenţei acestor creanţe. În acest caz sunt relevante şi prevederile art. 12 din Decretul nr. 167/1958, republicat, fiecare zi de întârziere în executare generând o prescripţie distinctă a dreptului la acţiune cu privire la aceste prestaţii succesive. Ca atare, creditorii sunt îndreptăţiţi la daune-interese moratorii pentru o perioadă de trei ani anterioară introducerii cererii de plată a dobânzii, al căror cuantum va fi stabilit în funcţie de plăţile eşalonate efectuate în executarea creanţelor din titlurile executorii." 109. În privinţa întrebărilor a doua şi a treia, în aceeaşi decizie s-a considerat că "nu există, deci, o cauză de întrerupere a cursului termenului general de prescripţie de 3 ani, în condiţiile în care actele normative cu privire la plata eşalonată a sumelor de bani prevăzute în titlurile executorii nu cuprind dispoziţii referitoare la plata dobânzii penalizatoare pentru neexecutarea titlurilor respective la scadenţă. Prin urmare, prin plata parţială a drepturilor salariale stabilite prin hotărâri judecătoreşti irevocabile şi prin emiterea actelor normative privind eşalonarea plăţii, debitorii nu au recunoscut şi îndreptăţirea creditorilor la plata daunelor-interese moratorii sub forma dobânzii legale". 110. În legătură cu întrebarea a patra, în considerentele Deciziei nr. 7/2015 s-a apreciat că "recunoaşterea expresă sau tacită de către debitori a dreptului creditorilor la plata daunelor-interese moratorii sub forma dobânzii penalizatoare pentru neexecutarea titlurilor executorii prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 nu s-a realizat prin adoptarea acestui act normativ şi, în atare situaţie, nu a operat prin reglementarea respectivă o întrerupere a dreptului de a cere plata acestor daune" şi că "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că nu sunt aplicabile prevederile art. 16 alin. 1 lit. a) şi lit. b) şi art. 17 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958, republicat, pentru a opera unul din cazurile legale de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, iar actele normative indicate în cuprinsul sesizării au ca obiect unic de reglementare eşalonarea plăţii, ca modalitate de executare silită, astfel că nu pot avea semnificaţia şi consecinţa juridică a unei recunoaşteri a dreptului la plata dobânzii. Altfel spus, plăţile voluntare eşalonate în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, efectuate în baza unui titlu executoriu, nu întrerup termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune pentru daunele-interese moratorii sub forma dobânzii penalizatoare." Faţă de dezlegarea dată prin cele două decizii, răspunsul la întrebarea a cincea este lipsit de relevanţă deoarece, nefiind stabilită posibilitatea recunoaşterii dreptului, nici nu poate fi analizată consecinţa renunţării la prescripţia extinctivă. 111. Pentru întrebările a şasea, a şaptea şi a opta prezintă relevanţă cele reţinute în Decizia nr. 21/2015, unde s-a precizat că "aceste dobânzi nu au un caracter accesoriu debitului principal şi nu reprezintă daune-interese datorate în temeiul art. 166 alin. (4) din Legea nr. 53/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru salariul neachitat, pentru care angajatorul este de drept în întârziere de la data scadenţei obligaţiei de plată a salariului". Ca atare, faţă de faptul că, prin Decizia nr. 2/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost identificată fapta ilicită ce a declanşat mecanismul răspunderii civile delictuale, achitarea de către stat, cu întârziere, a sumelor acordate prin hotărâri judecătoreşti, urmează a se înlătura ipoteza că dobânzile ce constituie obiectul întrebării preliminare ar curge de la momentul la care a fost introdusă acţiunea principală având ca obiect plata drepturilor salariale. Cum aceste dobânzi sunt distincte de cele aferente dreptului salarial a cărui neplată a fost sancţionată prin hotărârea ce constituie titlu executoriu (cele în raport cu care s-a reţinut autoritatea de lucru judecat), hotărârea preliminară confirmă astfel lipsa identităţii de obiect şi cauză între litigiul referitor la plata drepturilor salariale şi cel pendinte. 112. Pe de altă parte, faţă de dezlegările din Decizia nr. 2/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dobânzile nu pot fi considerate o pretenţie nouă, absolut independentă de litigiul anterior, pentru ca, prin însăşi acţiunea în răspundere civilă având ca obiect astfel de dobânzi penalizatoare, debitorul să fie pus în întârziere şi, prin urmare, prejudiciul să fie datorat de la data introducerii acestei acţiuni, pentru viitor, cu consecinţa începerii curgerii dobânzilor de la data introducerii acţiunii. 113. Potrivit art. 1.088 alin. 2 din Codul civil din 1864, dobânda nu este datorată decât din ziua cererii de chemare în judecată, în afară de cazul în care, după lege, curge de drept. 114. Or, aceste dobânzi, ca formă de penalizare a debitorului care nu şi-a îndeplinit la timp obligaţia de executare a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate într-un litigiu referitor la drepturi salariale, curg de drept de la momentul pronunţării hotărârii, hotărâre executorie de drept potrivit art. 278 pct. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 şi art. 274 din Codul muncii, aceasta fiind data scadenţei obligaţiei respective, până la plata efectivă a acestui debit. 115. Prin urmare, în principiu, data de la care începe să curgă dobânda legală pentru drepturile salariale cuprinse în titlul a cărui executare silită a fost eşalonată este data pronunţării hotărârii, iar dobânda continuă să curgă, succesiv, pentru fiecare perioadă de întârziere, până la data plăţii efective a debitului. 116. Tot în contextul întrebărilor adresate instanţei supreme în prezenta cauză se impun a fi reţinute şi următoarele considerente ale Deciziei nr. 21/2015: "Raportat la considerentele Deciziei nr. 7/2015, în cauză se constată că dreptul de care se prevalează reclamanţii este cel de a fi despăgubiţi pentru plata cu întârziere a sumelor din titlurile executorii eşalonate. Dacă eşalonarea a presupus fixarea unui alt termen pentru executarea parţială a obligaţiei de plată şi o astfel de plată parţială nu întrerupe cursul prescripţiei dreptului de a solicita aceste dobânzi, înseamnă că obligaţia principală, respectiv dreptul la executarea silită a titlurilor executorii, nu s-a prescris, iar dobânda percepută debitorului pentru neexecutare curge, pentru tranşele achitate, de la data pronunţării hotărârii până la data plăţii tranşelor, iar, pentru sumele neachitate, curge în continuare până la data plăţii efective. [...] În aceste condiţii, cererea de chemare în judecată marchează momentul la care instanţa de judecată se raportează pentru a aprecia dacă scadenţa tranşelor plătite pentru care se calculează distinct dobânzi penalizatoare se înscrie în termenul de prescripţie de trei ani anteriori acestei date, dobânzile putând fi solicitate pentru perioada pentru care nu s-a împlinit prescripţia. Pentru suma rămasă restantă după plata parţială, dobânzile penalizatoare curg în continuare şi pot fi acordate pe trei ani anteriori datei introducerii acţiunii. Pentru tranşele din debitul principal ce au fost achitate cu mai mult de trei ani anteriori introducerii acţiunii ce pretinde plata acestora, dobânzile s-au prescris şi nu mai pot fi solicitate. [...] În consecinţă, raportat la distincţiile expuse anterior, dobânzile penalizatoare datorate de stat pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor de plată pot fi solicitate pentru termenul de 3 ani anterior datei introducerii acţiunii." 117. Nefiind îndeplinită condiţia ca problemele de drept ce urmează a fi dezlegate să fie noi, deoarece instanţa supremă sa pronunţat asupra acestora, cererea de pronunţare a unei hotărâri prealabile urmează a fi respinsă ca inadmisibilă. 118. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 521 raportat la art. 519 din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău - Secţia I civilă în Dosarul nr. 4.714/110/2013, la care au fost conexate sesizările formulate în dosarele nr. 1.335/103/2014 şi 1.537/103/2014 ale aceleiaşi instanţe privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 noiembrie 2015. VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE IULIA CRISTINA TARCEA Magistrat-asistent, Ileana Peligrad ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
