Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 349 din 24 septembrie 2013 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. VI alin. (4) cuprins in titlul II din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 184/2002 pentru modificarea si completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum si pentru stabilirea unor masuri pentru accelerarea aplicarii acesteia si a Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au apartinut cultelor religioase din Romania, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 501/2002
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 708 din 19 noiembrie 2013
Augustin Zegrean - preşedinte
Valer Dorneanu - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ştefan Minea - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Iulia Antoanella Motoc - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Irina Loredana Gulie - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. VI alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi pentru stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării acesteia şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002, excepţie ridicată de Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia în Dosarul nr. 1.416/33/2012 al Curţii de Apel Cluj - Secţia I civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 158D/2013.
La apelul nominal răspunde, pentru autoarea excepţiei, doamna avocat Kapcza Mikolt Krisztina, cu delegaţie depusă la dosar, precum şi, pentru părţile Anna-Maria Budai, Maria Edita Simon şi Emil Simon, domnul avocat Ovidiu Podaru, cu delegaţie depusă la dosar. Lipseşte partea Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca. Procedura de citare este legal îndeplinită.
Magistratul-asistent referă asupra faptului că autoarea excepţiei de neconstituţionalitate a depus la dosar o cerere prin care arată că prezenta excepţie de neconstituţionalitate face obiectul altor două cauze aflate pe rolul Curţii Constituţionale, respectiv dosarele nr. 259D/2013 şi nr. 473D/2013, aflate în stadiul de raport, şi solicită conexarea acestora.
Având cuvântul, reprezentantul autoarei excepţiei susţine această cerere.
Reprezentantul părţilor Anna-Maria Budai, Maria Edita Simon şi Emil Simon nu se opune conexării.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea acestei cereri, având în vedere că dosarele nr. 158D/2013, nr. 259D/2013 şi nr. 473D/2013 se află în stadii procesuale diferite, iar admiterea cererii de conexare ar amâna în mod nejustificat soluţionarea prezentei cauze.
Curtea, deliberând, respinge cererea formulată, în temeiul prevederilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, întrucât cererea de conexare vizează dosarul prezent, aflat pe ordinea de zi a şedinţei de judecată, cu alte dosare aflate în stadiul de raport, astfel încât, în lipsa identităţii de stadiu procesual, conexarea acestora este exclusă.
Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, care arată, în esenţă, că instituirea unui termen de prescripţie de 6 luni pentru constatarea nulităţii actelor juridice de înstrăinare a imobilelor ce fac obiect de reglementare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România restrânge în mod nejustificat dreptul de acces la justiţie, în condiţiile în care, potrivit dreptului comun, acţiunea în constatarea nulităţii absolute este imprescriptibilă. Se mai arată că măsura legislativă criticată nu respectă condiţiile în care se poate restrânge exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi, instituite prin art. 53 din Constituţie, fiind impusă printr-o ordonanţă de urgenţă şi fără a fi proporţională cu situaţia care a determinat-o. Arată, în acest sens, că identificarea de către cultele religioase a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între consiliile locale şi persoanele fizice, în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, nu putea fi făcută întrun termen atât de scurt.
Pe de altă parte, arată că textul de lege criticat instituie o inegalitate juridică între cultele religioase şi persoanele fizice prin reglementarea unui termen de prescripţie de 6 luni, atunci când titularul acţiunii în constatarea nulităţii este o persoană juridică, respectiv unul din cultele religioase din România, în vreme ce pentru persoanele fizice a fost instituit un termen de prescripţie de un an a dreptului de acţiune pentru constatarea nulităţii absolute, reglementat prin art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Se susţine că, în acest mod, este încălcat principiul constituţional al egalităţii în drepturi, dat fiind faptul că, în opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, tratamentul egal în faţa justiţiei priveşte orice subiect de drept, indiferent dacă este vorba de persoane fizice sau de persoane juridice. Solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate.
Având cuvântul, reprezentantul părţilor Anna-Maria Budai, Maria Edita Simon şi Emil Simon formulează, în prealabil, o cerere privind acordarea de cheltuieli de judecată aferente susţinerii excepţiei de neconstituţionalitate.
Reprezentantul Ministerului Public se opune admiterii acestei cereri, care nu poate fi formulată în cadrul contenciosului constituţional.
Curtea, deliberând, în temeiul art. 14 din Legea nr. 47/1992, respinge cererea formulată de părţile Anna-Maria Budai, Maria Edita Simon şi Emil Simon, deoarece regulile de procedură civilă referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată nu sunt compatibile cu natura procedurii în faţa Curţii Constituţionale, instanţa de judecată fiind singura în măsură să aprecieze atât cuantumul integral al cheltuielilor de judecată, cât şi repartizarea lor.
Pe fondul excepţiei de neconstituţionalitate, reprezentantul părţilor Anna-Maria Budai, Maria Edita Simon şi Emil Simon solicită respingerea ca neîntemeiată a acesteia. Astfel, în ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 53 din Constituţie, arată că, în sensul acestei dispoziţii constituţionale, termenul de "lege" se referă şi la actele normative asimilabile acesteia, ce includ ordonanţele de urgenţă, cu atât mai mult cu cât, prin ipoteză, restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi se poate face doar în situaţii excepţionale, când doar Guvernul poate reacţiona prompt, astfel încât interpretarea termenului de "lege" în sensul lui restrâns, de act juridic al Parlamentului, ar lăsa textul constituţional fără aplicare. Se mai arată că textul de lege criticat reprezintă o aplicare a principiului securităţii raporturilor juridice civile, fiind impusă, în concordanţă cu dispoziţiile art. 53 alin. (2) din Constituţie, pentru apărarea drepturilor persoanelor fizice care au dobândit cu bună-credinţă aceleaşi imobile, ce fac obiect de reglementare a actului normativ criticat.
În ceea ce priveşte invocarea art. 115 alin. (6) din Legea fundamentală, se arată că, potrivit acestui text constituţional, ordonanţele de urgenţă nu pot afecta drepturile constituţionale în substanţa lor, interdicţia nefiind aplicabilă, în opinia sa, în ceea ce priveşte regimul procesual al acestor drepturi. Prin urmare, nefiind afectată însăşi substanţa dreptului de acces la justiţie, în cauză nu se poate reţine nici încălcarea art. 21 din Constituţie.
Referitor la invocarea principiului constituţional al egalităţii în drepturi, se arată că acesta nu este aplicabil persoanelor juridice, iar în ceea ce priveşte termenul scurt, de 6 luni, pe care cultele religioase din România l-ar fi avut la dispoziţie pentru constatarea nulităţii absolute a actelor juridice de înstrăinare a imobilelor ce fac obiect de reglementare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, spre deosebire de termenul de un an instituit în mod similar de Legea nr. 10/2001, arată că, în realitate, cultele religioase au avut la dispoziţie un interval de timp mult mai lung pentru a solicita restituirea imobilelor preluate în mod abuziv, respectiv de la intrarea în vigoare a actului normativ care instituia acest drept, şi anume Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, şi până la intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002, în temeiul căreia a fost instituit termenul de prescripţie criticat în prezenta cauză.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, invocând în acest sens deciziile Curţii Constituţionale nr. 101 din 22 februarie 2005, nr. 287 din 7 iunie 2005 şi nr. 663 din 8 decembrie 2005. Se mai arată că imprescriptibilitatea unor drepturi nu este un principiu constituţional, astfel încât legiuitorul poate deroga de la această regulă consacrată în dreptul comun.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 437/R/2013 din 13 februarie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 1.416/33/2012, Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. VI alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi pentru stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării acesteia şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002, excepţie ridicată de Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare-cumpărare a unui imobil cu destinaţia de locuinţă.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că, potrivit dreptului comun, acţiunea în constatarea nulităţii absolute este o acţiune imprescriptibilă, sancţiunea nulităţii absolute intervenind în cazul unui act juridic încheiat cu nerespectarea dispoziţiilor imperative ale legii. În aceste condiţii, în opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, limitarea termenului de prescripţie a acţiunii în constatarea nulităţii actelor juridice de înstrăinare a imobilelor ce fac obiect de reglementare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 este neconstituţională, contravenind principiului liberului acces la justiţie, deoarece restrângerea exerciţiului acestui drept nu este nici rezonabilă, nici proporţională cu situaţia care a determinato. Arată, în acest sens, că restrângerea exerciţiului oricărui drept fundamental se poate face doar prin lege, iar nu printr-o ordonanţă de urgenţă, potrivit dispoziţiilor art. 115 alin. (6) din Constituţie.
Pe de altă parte, se susţine că textul de lege criticat contravine principiului constituţional al egalităţii în drepturi, deoarece unor situaţii juridice similare le este aplicat un regim juridic diferit, în opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate nefiind justificată instituirea, prin art. VI alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002, criticat în prezenta cauză, a unui termen de prescripţie de 6 luni, atunci când titularul acţiunii este o persoană juridică, şi anume unul din cultele religioase din România, în vreme ce, pentru persoanele fizice, art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 instituia un termen de prescripţie de un an a dreptului de acţiune pentru constatarea nulităţii absolute.
Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă îşi exprimă opinia în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, textul de lege criticat fiind în contradicţie cu prevederile art. 16, art. 21 şi 53 din Constituţie. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 a introdus un termen de prescripţie de 6 luni pentru exercitarea unor acţiuni având ca obiect constatarea nulităţii absolute, acţiuni care, în lipsa acestui termen, potrivit dreptului comun, respectiv art. 2 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, ar fi fost imprescriptibile. Constituţia permite legiuitorului să aducă limitări accesului liber la justiţie, atât timp cât acestea sunt rezonabile şi fireşti pentru buna desfăşurare a actului de justiţie, adică atât timp cât vizează un scop legitim şi există un raport de proporţionalitate între mijloacele utilizate de stat şi scopul vizat de acesta, condiţii care nu sunt îndeplinite de actul normativ criticat, termenul de prescripţie ce limitează accesul la justiţie nefiind rezonabil raportat la scopul vizat, şi anume buna desfăşurare a actului de justiţie. Pe de altă parte, în opinia instanţei de judecată, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate nu avea posibilitatea de a inventaria bunurile preluate abuziv de stat şi de a identifica toate cărţile funciare, colective şi individuale, nou-deschise în urma vânzărilor cu privire la aceste imobile. De asemenea, se mai arată că pentru persoane juridice aflate în situaţii juridice identice, respectiv ale căror bunuri au fost preluate abuziv de stat şi înstrăinate chiriaşilor, se prevăd termene diferite de prescripţie prin dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, fiind aplicat, în acest fel, un tratament juridic diferenţiat, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.
Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, respectiv deciziile nr. 542 din 7 decembrie 2004, nr. 101 din 22 februarie 2005, nr. 262 din 12 mai 2005 şi nr. 1.148 din 13 septembrie 2011, prin care s-a statuat, în esenţă, că textul de lege criticat stabileşte un termen special, derogatoriu de la dreptul comun, pentru prescripţia acţiunii în constatarea nulităţii absolute, reglementare ce nu este de natură să încalce principiul egalităţii în drepturi, ci, dimpotrivă, soluţia legiuitorului este în concordanţă cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, potrivit cărora "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege". Mai mult, invocă cele statuate în mod constant în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (spre exemplu, deciziile nr. 74 din 13 iulie 1994 sau nr. 1.499 din 15 noiembrie 2011) referitoare la aplicarea principiului egalităţii în drepturi, potrivit cărora egalitatea în drepturi a cetăţenilor nu înseamnă uniformitate, iar violarea acestui principiu există numai atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite; pe de altă parte, s-a mai statuat că drepturile fundamentale prevăzute de Constituţie se aplică cetăţenilor, iar în ceea ce priveşte persoanele juridice, numai în măsura în care, printr-o anumită reglementare privind aceste persoane, sunt afectate indirect drepturile fundamentale ale cetăţenilor.
Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă. În acest sens, arată că prevederile art. VI alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 au fost abrogate în mod expres prin dispoziţiile art. VI cuprins în titlul II din Legea nr. 247/2005, astfel încât, în temeiul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, textul de lege criticat nemaifiind în vigoare.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl reprezintă prevederile art. VI alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi pentru stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării acesteia şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 929 din 18 decembrie 2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 48/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 262 din 25 martie 2004. În realitate, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă art. VI alin. (4) cuprins în titlul II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002.
Deşi prevederile art. VI alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 sunt în mod expres abrogate prin art. VI cuprins în titlul II din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, Curtea Constituţională urmează să se pronunţe asupra prevederilor legale criticate, dat fiind faptul că acestea continuă să îşi producă efectele juridice în cauza dedusă judecăţii, astfel încât, în acord cu propria sa jurisprudenţă (Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011), prin care s-a decis că "sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare", Curtea urmează a se pronunţa pe fondul prezentei excepţii de neconstituţionalitate.
Textul de lege criticat are următorul cuprins: "(4) Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă. Pentru soluţionarea acestor cauze instanţele judecătoreşti competente vor avea în vedere dispoziţiile art. 46 alin. (1), (2) şi (4) din Legea nr. 10/2001, cu modificările şi completările ulterioare."
În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 21 - Accesul liber la justiţie, art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 115 alin. (6) privind domeniul ordonanţelor de urgenţă.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine următoarele:
I. În privinţa criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă
Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate invocă încălcarea dispoziţiilor art. 115 alin. (6) din Constituţia revizuită în 2003, referitoare la interdicţia afectării, printr-o ordonanţă de urgenţă, a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor prevăzute prin Constituţie, arătând că, potrivit acestui text constituţional, restrângerea exerciţiului oricărui drept fundamental se poate face doar prin lege, iar nu printr-o ordonanţă de urgenţă.
Curtea constată că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 a fost emisă de Guvern sub imperiul regimului constituţional guvernat de Constituţia din 1991, în forma sa nerevizuită, astfel încât controlul de constituţionalitate al condiţiilor de formă ale acestui act normativ trebuie raportat la prevederile constituţionale corespunzătoare, în vigoare la momentul emiterii ordonanţei de urgenţă criticate, moment care este anterior revizuirii şi republicării Constituţiei în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, cu reactualizarea denumirilor şi o nouă numerotare a textelor. Astfel, soluţia de reglementare cuprinsă în fostul art. 114 alin. (1)-(5) - Delegarea legislativă din Constituţia nerevizuită se regăseşte în art. 115 alin. (1)-(8) - Delegarea legislativă, după revizuirea şi republicarea Constituţiei în 2003.
Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate invocă încălcarea unei condiţii de formă a ordonanţei de urgenţă, cuprinsă în art. 115 alin. (6) din Legea fundamentală, referitoare la neafectarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor constituţionale, interdicţie care nu era instituită însă, anterior revizuirii Legii fundamentale, în fostul art. 114 alin. (1)-(5) din Constituţie. Prin urmare, la data emiterii ordonanţei de urgenţă criticate, Guvernul nu era ţinut de interdicţia expresă, de rang constituţional, a reglementării, printr-o ordonanţă de urgenţă, a unor măsuri de natură să afecteze drepturi, libertăţi sau îndatoriri prevăzute prin Legea fundamentală, astfel încât susţinerile autoarei excepţiei sunt fără obiect.
II. În privinţa criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă
1. O primă critică de neconstituţionalitate intrinsecă a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 se referă la încălcarea dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, autorul excepţiei invocând, în esenţă, o deosebire de regim juridic al nulităţii absolute a unui act juridic de înstrăinare a imobilelor ce au intrat sub incidenţa legilor speciale de reparaţie, edictate în beneficiul persoanelor deposedate abuziv de stat, în funcţie de titularul dreptului la acţiune în constatarea nulităţii absolute, şi anume un cult religios recunoscut în România, pe de o parte, şi persoanele fizice, pe de altă parte, ambele îndreptăţite la restituirea imobilelor.
În privinţa acestor susţineri, Curtea reţine că principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor, prevăzut de art. 16 din Constituţie, nu este aplicabil şi persoanelor juridice în mod direct, ci numai în măsura în care, prin intermediul persoanei juridice, cetăţenii îşi exercită un drept sau o libertate constituţională, cum este, în prezenta cauză, libertatea credinţei religioase, exercitată prin intermediul unui cult religios (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 35 din 2 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 11 aprilie 1996).
Însă, faţă de obiectul actului normativ criticat în prezenta cauză, respectiv măsuri pentru accelerarea aplicării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 1 septembrie 2005, Curtea reţine că analizarea respectării exigenţelor constituţionale ce privesc asigurarea unei egale protecţii în faţa legii a drepturilor garantate constituţional nu poate fi raportată la libertatea credinţelor religioase, protejată prin art. 29 din Constituţie, ci are în vedere dreptul de proprietate aparţinând unei persoane juridice, centru de cult sau centru eparhial, astfel cum acestea sunt definite prin art. 1 alin. (8) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, respectiv instituţia, cu sediul în România, care coordonează toate unităţile locale ale unui cult religios sau care are jurisdicţie asupra unui număr de unităţi locale de cult situate într-o anumită zonă geografică a ţării, în speţa de faţă Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia.
Din această perspectivă, Curtea reţine că principiul constituţional al egalităţii în drepturi nu are incidenţă în cauză, deoarece acesta are în vedere asigurarea unei protecţii egale în faţa legii a drepturilor cetăţenilor, ipoteza normativă a acestui text constituţional excluzând compararea drepturilor aparţinând persoanelor fizice cu cele ale persoanelor juridice.
În subsidiar, în prezenta cauză, Curtea reţine că respectarea principiului egalităţii în drepturi nu are semnificaţia reflectării în norma juridică a unei depline uniformităţi a situaţiilor sociale, ci, dimpotrivă, diversitatea situaţiilor sociale poate fi corijată de legiuitor în mod proporţional, pentru a le aduce la un numitor comun.
Astfel, legiuitorul are dreptul suveran de a stabili sfera bunurilor pentru care stabileşte măsurile reparatorii, precum şi întinderea şi modalităţile de acordare a acestora, iar reglementarea diferită a termenului în care poate fi constatată nulitatea absolută a actelor juridice de înstrăinare a fost justificată de situaţia juridică diferită a bunurilor imobile, la momentul restituirii, respectiv dacă ele se mai aflau în proprietatea statului sau au fost înstrăinate de acesta.
Din acest punct de vedere, Curtea reţine că reglementarea diferită a termenelor în care poate fi invocată nulitatea absolută a actelor juridice de înstrăinare a imobilelor supuse restituirii a urmărit asigurarea unui echilibru între interesele persoanelor îndreptăţite la restituire, pe de o parte, şi cele ale persoanelor care au dobândit cu bună-credinţă aceleaşi imobile, în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 29 noiembrie 1995. Prevederea legală criticată este, din această perspectivă, în acord cu dispoziţiile art. 44 alin. (2) teza întâi din Constituţie, potrivit căreia "Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular". Astfel, scopul legitim al legiuitorului, constând în asigurarea securităţii circuitului civil, în privinţa bunurilor legal dobândite, justifică o reglementare diferită de dreptul comun a termenului în care poate fi invocată nulitatea absolută.
De altfel, nu se poate susţine că este discriminatorie stabilirea unui termen de 6 luni pentru invalidarea actelor juridice de înstrăinare a bunurilor imobile supuse restituirii către cultele religioase din România, spre deosebire de termenul de un an pe care îl aveau la dispoziţie persoanele fizice îndreptăţite la restituire, în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005. Astfel, de la intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 şi până la emiterea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002, cultele religioase au avut la dispoziţie un termen prin ipoteză mai lung în care puteau invoca nulitatea absolută, spre deosebire de termenul de un an instituit ab initio de Legea nr. 10/2001 pentru persoanele fizice.
2. Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate mai susţine că limitarea termenului de prescripţie a unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic contravine dispoziţiilor art. 21 din Constituţie, deoarece restrânge în mod nejustificat accesul liber la justiţie al titularilor dreptului la acţiune, respectiv cultele religioase din România.
Curtea reţine că accesul liber la justiţie nu este un drept absolut, ci este susceptibil de anumite limitări sau condiţionări, de natură a permite valorificarea în bune condiţii a dreptului vizat. Astfel, reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei ce i-a fost conferită prin Constituţie, a condiţiilor de exercitare a unui drept, subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exerciţiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, în egală măsură ocrotite (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 400 din 5 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.012 din 3 noiembrie 2004, sau Decizia nr. 894 din 5 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 54 din 24 ianuarie 2007).
În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia accesul liber la justiţie nu este un drept absolut, el putând fi supus unor restricţii legitime, cum ar fi termenele legale de prescripţie. Mai mult, s-a arătat în jurisprudenţa instanţei de contencios european al drepturilor omului, limitările ce pot fi aduse acestui drept sunt implicit permise, deoarece dreptul de acces la justiţie necesită, prin însăşi natura sa, o reglementare din partea statelor, care poate să varieze în timp şi spaţiu, în funcţie de nevoile şi resursele de care dispune comunitatea (a se vedea, în acest sens, hotărârile din 21 februarie 1975, 28 mai 1985, 21 mai 2001 sau 30 mai 2013, pronunţate în cauzele Golder împotriva Regatului Unit, paragraful 38, Ashingdane împotriva Regatului Unit, paragraful 56, Z şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 93, respectiv Nataliya Mikhaylenko împotriva Ucrainei, paragraful 31).
În prezenta cauză, Curtea reţine că principiul accesului liber la justiţie a fost respectat prin instituirea dreptului de a sesiza instanţa cu o acţiune în constatarea nulităţii actelor juridice de înstrăinare a imobilelor ce fac obiect de reglementare al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, în temeiul art. 6 alin. (2) din acest act normativ. Ulterior, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002, actul normativ criticat în prezenta cauză, a limitat la 6 luni exerciţiul dreptului la acţiune pentru invalidarea actelor juridice de înstrăinare a imobilelor ce fac obiect de reglementare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, însă acest lucru nu îndreptăţeşte partea interesată să susţină că nu a beneficiat de acces la justiţie, pe care l-a putut exercita în cadrul termenului legal instituit.
Astfel, Curtea reţine că instituirea unui termen de prescripţie a dreptului la acţiune pentru constatarea nulităţii absolute nu are semnificaţia unei restrângeri a exerciţiului dreptului de acces la justiţie. În acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, însuşi conţinutul juridic al dreptului de acces la justiţie include şi posibilitatea stabilirii de către legiuitor, în condiţiile legii, a unor limitări, cum sunt termenele de prescripţie, fără ca prin aceasta să fie adusă vreo îngrădire dreptului în sine, ci, dimpotrivă, să se asigure condiţiile pentru valorificarea sa în concordanţă cu exigenţele statului de drept, consacrat în mod expres prin dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţie, între care se află şi aceea a respectării principiului securităţii raporturilor juridice. Aşadar, măsura legislativă este adecvată şi necesară pentru îndeplinirea scopului urmărit de legiuitor, şi anume asigurarea unui echilibru între interesele persoanelor îndreptăţite la restituire, pe de o parte, şi cele ale persoanelor care au dobândit cu bună-credinţă aceleaşi imobile, în temeiul legii.
Pentru aceste considerente, având în vedere că nu a fost constatată încălcarea niciunui drept fundamental, Curtea nu va proceda la analiza respectării condiţiilor cuprinse în art. 53 din Constituţie, referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, astfel încât constată că această prevedere constituţională nu este incidentă în cauză.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia în Dosarul nr. 1.416/33/2012 al Curţii de Apel Cluj - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. VI alin. (4) cuprins în titlul II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi pentru stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării acesteia şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Curţii de Apel Cluj - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 24 septembrie 2013.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Irina Loredana Gulie
________
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
