Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIE nr. 34 din 9 februarie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 43 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIE nr. 34 din 9 februarie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 43 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 286 din 15 aprilie 2016

Comenteaza legea


        Augustin Zegrean       - preşedinte
        Valer Dorneanu         - judecător
        Petre Lăzăroiu         - judecător
        Mircea Ştefan Minea    - judecător
        Daniel Marius Morar    - judecător
        Mona-Maria Pivniceru   - judecător
        Puskas Valentin Zoltan - judecător
        Simona-Maya Teodoroiu  - judecător
        Fabian Niculae         - magistrat-asistent

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ştefania Sofronea.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 43 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, excepţie ridicată de Traian Laurenţiu Iancu în Dosarul nr. 2.028/2/2015 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.153D/2015.
    2. La apelul nominal se prezintă, pentru partea Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Ilfov, doamna consilier juridic Florentina-Lavinia Barbu, cu delegaţie depusă la dosar, lipsind celelalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că partea Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Ilfov a depus concluzii scrise prin care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, arătându-se că, potrivit art. 6 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, justiţiabilul nu este obligat să parcurgă procedura administrativ-jurisdicţională.
    4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    5. Prin Încheierea din 2 iunie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 2.028/2/2015, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 43 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, excepţie ridicată de Traian Laurenţiu Iancu într-o cauză având ca obiect suspendarea executării unui act administrativ.
    6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia arată, în esenţă, că prevederile legale criticate sunt neconstituţionale, întrucât afectează liberul acces la justiţie în chiar substanţa sa, prin impunerea obligativităţii unei jurisdicţii speciale administrative.
    7. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În opinia instanţei, Constituţia prevede posibilitatea legiuitorului de a institui proceduri prealabile administrativ-jurisdicţionale. Analizând textul de lege criticat, instanţa observă că aceasta nu restricţionează dreptul persoanelor care se consideră vătămate de a alege calea de atac în justiţie, drept pe care îl prescrie art. 21 alin. (4) din Constituţie, transpus ca normă de principiu şi în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
    8. Astfel, după parcurgerea etapei administrative, legea prevede posibilitatea persoanei vătămate de a se adresa instanţelor judecătoreşti, aspect ce este în concordanţă atât cu Constituţia României, cât şi cu art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    10. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 acordă autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhice superioare posibilitatea revocării, în tot sau în parte, a actului administrativ care este de natură să încalce un drept sau să producă o vătămare. Scopul urmărit este acela de stingere a unui eventual litigiu în faţa autorităţilor administrative, fără a se încărca în mod inutil rolul instanţelor de judecată.
    11. Avocatul Poporului mai invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 732 din 24 iunie 2008 şi nr. 1.015 din 14 iulie 2011, precum şi Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994.
    12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile părţii prezente şi notele scrise depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 43 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 29 august 1998, aprobată prin Legea nr. 25/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 34 din 28 ianuarie 1999, dispoziţii care au următorul cuprins: "În situaţia în care, după epuizarea acestor căi de atac, persoanele obligate la repararea prejudiciului în condiţiile prezentei ordonanţe consideră că au fost lezate într-un drept legitim se pot adresa instanţei judecătoreşti competente, potrivit legii."
    15. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 21 privind accesul liber la justiţie.
    16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că autorul excepţiei de neconstituţionalitate se raportează la art. 21 din Constituţie, însă din motivarea sa, care se referă la impunerea obligativităţii unei jurisdicţii speciale administrative prin ordonanţa criticată, Curtea poate trage concluzia, în mod rezonabil, că acesta a dorit să se raporteze la art. 21 alin. (4) din Constituţie care prevede că "Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite".
    17. Curtea mai reţine faptul că s-a mai pronunţat asupra prevederilor întregii ordonanţe, prin Decizia nr. 903 din 16 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 12 noiembrie 2007, prin raportare, printre alte prevederi constituţionale, la art. 21 alin. (1)-(3) din Constituţie. Prin această decizie, instanţa de contencios constituţional a reţinut că Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor se referă şi la proceduri administrativ-jurisdicţionale. De asemenea, Curtea Constituţională a făcut referire la art. 43 şi prin Decizia nr. 366 din 30 septembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 781 din 6 noiembrie 2003, dar această decizie este anterioară aprobării prin referendum a legii de revizuire a Constituţiei din anul 2003, prin care a fost introdus art. 21 alin. (4).
    18. Curtea constată că Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 reglementează regimul răspunderii materiale a militarilor. Astfel, potrivit acestei ordonanţe, în momentul în care se constată existenţa unui prejudiciu săvârşit de către un militar, comandantul sau şeful unităţii care a constatat sau a luat cunoştinţă de producerea unei pagube dispune, în scris, de îndată, efectuarea cercetării administrative, iar aceasta se face de către comisia de cercetare administrativă din unitatea în care s-a produs paguba sau de la eşaloanele superioare ori de organele de control specializate (art. 22 din ordonanţă). Obligarea la plata despăgubirilor pentru pagubele produse sau a contravalorii bunurilor şi serviciilor nedatorate, precum şi obligarea la restituirea sumelor încasate fără drept se fac prin decizie de imputare, iar aceasta se emite de către comandantul sau şeful unităţii a cărei comisie a efectuat cercetarea administrativă şi constituie titlu executoriu [art. 25 alin. (1) şi (2) din ordonanţă]. Persoana vizată de decizia de imputare poate face contestaţie împotriva acesteia, iar contestaţia este soluţionată de comandantul sau şeful care a emis decizia de imputare sau de o comisie de soluţionare a contestaţiei, numită de acesta, nefiind obligatoriu ca membrii comisiei să fi participat la efectuarea cercetării administrative [art. 30 alin. (3) din ordonanţă]. Împotriva hotărârii pronunţate asupra contestaţiei cel nemulţumit poate face plângere, care se depune la unitatea care are în evidenţă debitul, iar aceasta este obligată să o înainteze comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor în cel mult 5 zile de la înregistrare, comisie care trebuie să o soluţioneze în cel mult 60 de zile (art. 31 din ordonanţă).
    19. Curtea observă că Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 reglementează mai multe proceduri, dintre care numai una poate fi calificată ca fiind procedură administrativ-jurisdicţională, anume cea din faţa comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor ale cărei elemente sunt reglementate la art. 31-43 din ordonanţă. Astfel, în cap. IV din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 sunt reglementate două căi de atac (în afară de cea a revizuirii prevăzută de art. 35 din ordonanţă). Prima cale de atac este, de fapt, un recurs graţios [art. 30 alin. (2) din ordonanţă], iar cea de-a doua este exercitată în faţa comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor. Dacă în primul caz se poate afirma cu certitudine că nu ne aflăm în faţa unei proceduri administrativ-jurisdicţionale şi, implicit, nici în faţa unei jurisdicţii administrative speciale, în cazul comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor se impune o analiză atentă şi amănunţită.
    20. Curtea Constituţională a mai avut ocazia să se pronunţe în privinţa procedurilor administrativ-jurisdicţionale, reliefând rolul şi importanţa acestora. Astfel, potrivit Deciziei Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, procedura administrativ-jurisdicţională constituie o măsura de protecţie care nu poate avea ca scop limitarea accesului la justiţie. În conformitate cu prevederile art. 126 din Constituţie, justiţia se înfăptuieşte de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti prevăzute de lege. Aşa fiind, existenţa unor organe administrative de jurisdicţie nu poate să ducă la înlăturarea intervenţiei instanţelor judecătoreşti, în condiţiile stabilite de lege. Această consecinţă rezultă şi din exigenţele principiului separaţiei puterilor în stat, care, în ce priveşte relaţia dintre administraţia publică şi autoritatea judecătorească, exclude posibilitatea ca un organ al administraţiei publice, chiar cu caracter jurisdicţional, să se substituie autorităţii judecătoreşti. Ca urmare, hotărârea organului de jurisdicţie administrativă este supusă controlului judecătoresc al instanţei de contencios administrativ sau al altei instanţe competente, potrivit legii, iar părţilor nu li se poate limita exercitarea acestui drept consfinţit de prevederile Constituţiei. După introducerea art. 21 alin. (4) în urma revizuirii din 2003, Curtea Constituţională a analizat procedurile administrativ-jurisdicţionale prin prisma noilor realităţi de ordin constituţional care reclamă ca jurisdicţiile administrative speciale (şi, implicit, procedurile administrativ-jurisdicţionale din faţa acestora) să fie facultative şi gratuite.
    21. Astfel, prin Decizia nr. 5 din 15 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 19 martie 2015, Decizia nr. 271 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 502 din 8 iulie 2015, sau Decizia nr. 476 din 18 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 6 august 2015, şi Decizia nr. 766 din 10 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 17 din 11 ianuarie 2016, referitor la legitimitatea constituţională şi la gratuitatea procedurilor administrativ-jurisdicţionale, Curtea a statuat, pe de o parte, că, în principiu, instituirea unei proceduri administrativ-jurisdicţionale nu contravine dispoziţiilor constituţionale atât timp cât decizia organului administrativ de jurisdicţie poate fi atacată în faţa unei instanţe judecătoreşti, iar existenţa unor organe administrative de jurisdicţie nu poate să ducă la înlăturarea intervenţiei instanţelor judecătoreşti în condiţiile legii. Totodată, Curtea a reţinut că accesul liber la justiţie semnifică faptul că orice persoană poate sesiza instanţele judecătoreşti în cazul în care consideră că drepturile, libertăţile sau interesele sale legitime au fost încălcate, iar nu faptul că acest acces nu poate fi supus niciunei condiţionări; competenţa de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti revenindu-i legiuitorului, prevederile criticate reprezintă o aplicare a dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 126 alin. (2), potrivit cărora "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege". Însă Curtea a reliefat caracterul facultativ şi gratuit al acestor proceduri (în acest sens fiind şi Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, paragrafele 63-66). Astfel, Curtea a reţinut, prin raportare la propunerea de revizuire a Constituţiei care era în sensul eliminării caracterului facultativ al jurisdicţiilor administrative speciale, că, în prezent, caracterul facultativ al jurisdicţiilor administrative speciale este o garanţie a accesului liber la justiţie, alegerea - electa una via - aparţinând cetăţeanului. Curtea a statuat că "eliminarea caracterului facultativ creează premisele instituirii unor jurisdicţii administrative obligatorii, ceea ce are drept efect excluderea posibilităţii cetăţeanului de a alege între cele două căi de acces la instanţa judecătorească, din moment ce statul va impune urmarea uneia singure ce presupune o procedură administrativ-jurisdicţională obligatorie. Aşadar, modificarea propusă este de natură a suprima o garanţie a accesului liber la justiţie".
    22. Distinct de cele de mai sus, Curtea reţine că procedurile administrativ-jurisdicţionale au şi rolul de a asigura o eventuală soluţionare cu celeritate a unor litigii specifice de către o jurisdicţie administrativă specială, care, prin natura competenţelor sale, modul de numire şi mai ales calificarea membrilor săi, este în măsură să cunoască mai bine problemele specifice şi speciale ale unui domeniu de activitate care vizează administraţia publică. Din această perspectivă, astfel de proceduri administrativ-jurisdicţionale pot constitui, în măsura în care justiţiabilul interesat face apel la ele, un real mijloc de protecţie a drepturilor şi intereselor sale legitime, protecţie ce se presupune că este conferită prin analizarea litigiului făcută de o jurisdicţie specializată.
    23. Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea va analiza în continuare dacă obligaţia legală impusă părţii de a se adresa instanţei judecătoreşti numai după epuizarea căilor de atac interne (în concret, contestaţia în faţa comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor) încalcă prevederile art. 21 alin. (4) din Constituţie.
    24. Curtea constată că mai întâi trebuie să stabilească natura juridică a deciziei de imputare, acest lucru fiind important pentru că procedurile administrativ-jurisdicţionale pot viza doar actele administrative [conform art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004].
    25. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, actul administrativ este "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative supuse competenţei instanţelor de contencios administrativ;".
    26. În continuare, analizând în acelaşi scop şi alte texte legale, Curtea constată că, potrivit art. 85 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, care reprezintă cadrul general pentru funcţionarii publici (militarii fiind o categorie specială de funcţionari publici): "(1) Repararea pagubelor aduse autorităţii sau instituţiei publice în situaţiile prevăzute la art. 84 lit. a) şi b) se dispune prin emiterea de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice a unui ordin sau a unei dispoziţii de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, sau, după caz, prin asumarea unui angajament de plată, iar în situaţia prevăzută la lit. c) a aceluiaşi articol, pe baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile. (2) Împotriva ordinului sau dispoziţiei de imputare funcţionarul public în cauză se poate adresa instanţei de contencios administrativ." Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor legale menţionate rezultă că decizia de imputare este un act administrativ, din moment ce împotriva actului atacat justiţiabilul se poate adresa instanţei de contencios administrativ.
    27. Totodată, Curtea observă că prin Decizia nr. 1.354 din 19 aprilie 2006 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a ajuns la aceeaşi concluzie, apreciind că decizia de imputare este un act administrativ. Mai mult, prin Decizia nr. 3.386 din 5 iulie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, interpretând prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 121/1998 în corelaţie cu normele-cadru cuprinse în Legea nr. 554/2004 şi aplicându-le împrejurărilor speţei respective, a constatat că decizia de imputare are natura juridică a unui act administrativ tipic, susceptibil să facă obiectul unei jurisdicţii administrative speciale. Prin urmare, atât dispoziţiile legale în vigoare menţionate, cât şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie confirmă faptul că decizia de imputare este un act administrativ.
    28. Curtea va analiza şi dacă ipoteza din cauza de faţă se subsumează noţiunii de jurisdicţie administrativă specială, aşadar dacă o astfel de comisie de jurisdicţie a imputaţiilor reprezintă o autoritate administrativă în sensul art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, îndeplinind rolul de jurisdicţie administrativă specială. Această operaţiune este necesară întrucât o procedură administrativ-jurisdicţională se poate desfăşura numai în faţa unei jurisdicţii administrative speciale. Potrivit dispoziţiilor legale menţionate, jurisdicţia administrativă specială este "activitatea înfăptuită de o autoritate administrativă care are, conform legii organice speciale în materie, competenţa de soluţionare a unui conflict privind un act administrativ, după o procedură bazată pe principiile contradictorialităţii, asigurării dreptului la apărare şi independenţei activităţii administrativ-jurisdicţionale". Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 220 din 6 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 16 iunie 2004, şi Decizia nr. 307 din 5 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 4 august 2014) că "jurisdicţiile speciale administrative" reprezintă o activitate jurisdicţională realizată de un organ de jurisdicţie ce funcţionează în cadrul unei instituţii a administraţiei publice sau al unor autorităţi administrative autonome, care se realizează conform procedurii imperative prevăzute într-o lege specială, procedură asemănătoare cu cea a instanţelor de judecată, desfăşurată însă paralel şi separat de aceasta.
    29. Aşadar, analizând art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Curtea reţine că, pentru a fi în prezenţa unei jurisdicţii administrative speciale, este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: o activitate cu caracter jurisdicţional să fie desfăşurată de o autoritate publică administrativă; stările de conflict cu a căror soluţionare este sesizată autoritatea administrativ-jurisdicţională să izvorască (direct sau indirect) dintr-un act administrativ, iar rezolvarea lor să fie făcută în baza unei legi (organice); acele competenţe de stingere a situaţiilor de conflict să fie exercitate în cadrul unei proceduri guvernate de principiile contradictorialităţii, asigurării dreptului la apărare şi independenţei activităţii administrativ-jurisdicţionale.
    30. Ţinând cont atât de prevederile legale menţionate, cât şi de jurisprudenţa Curţii Constituţionale, se constată că respectiva comisie de jurisdicţie a imputaţiilor este un organ de jurisdicţie ce funcţionează în cadrul unei instituţii a administraţiei publice. De asemenea, acest organ beneficiază de o independenţă a activităţii administrativ-jurisdicţionale. Acest lucru reiese din modul de numire a membrilor comisiei, precum şi din modul în care îşi desfăşoară activitatea.
    31. Astfel, în ceea ce priveşte modul de numire, Curtea reţine că respectivele comisii de jurisdicţie a imputaţiilor se înfiinţează, se organizează şi funcţionează pe baza ordinului conducătorilor instituţiilor publice prevăzute la art. 2 din ordonanţă, adică Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Protecţie şi Pază, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale şi Ministerul Justiţiei, fiind formate din 3-7 membri. Aceste comisii funcţionează în complete compuse din 3 membri, din care unul va fi în mod obligatoriu ofiţer de justiţie sau licenţiat în ştiinţe juridice. Curtea observă că membrii acestor comisii sunt numiţi de conducătorii instituţiilor vizate, iar membrii provin din personalul acestor instituţii. Însă dispoziţiile legale nu prevăd că ar exista o legătură ierarhică între membrii comisiei şi cei care i-au numit în privinţa activităţii desfăşurate în cadrul unei asemenea comisii, iar legea nu face referire la independenţa în sine a organului administrativ cu atribuţii jurisdicţionale, ci la independenţa activităţii administrativ-jurisdicţionale.
    32. Examinând competenţele comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor (art. 31-39 din ordonanţă), Curtea reţine că aceasta soluţionează plângerea în cel mult 60 de zile de la data înregistrării acesteia la comisie. La soluţionarea cauzelor de către comisia de jurisdicţie a imputaţiilor, persoanele obligate la plată vor fi citate. Soluţionarea cauzelor se poate face atât la sediul comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor, cât şi la sediul unităţii păgubite. După deschiderea şedinţei, preşedintele comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor constată dacă sunt ori nu motive de recuzare cu privire la membrii completului, după care dispune citirea sau prezentarea rezumativă a documentelor din dosar şi dă cuvântul persoanelor prezente în cauză. Declaraţiile acestora se consemnează separat, sub semnătură. Pentru stabilirea adevărului, comisia de jurisdicţie a imputaţiilor va folosi toate mijloacele de probă admise de lege. Când persoanele citate nu se pot prezenta din motive temeinic justificate ori procedura nu a fost îndeplinită pentru termenul de judecată fixat sau din alte motive obiective, comisia de jurisdicţie a imputaţiilor amână cauza pentru un nou termen, întocmind de fiecare dată o încheiere în care va preciza motivul amânării.
    33. Din analiza celor prezentate rezultă că procedura se bazează pe principiul contradictorialităţii şi al garantării efective a exercitării dreptului la apărare, precum şi pe egalitatea părţilor litigante în faţa organului administrativ. Comisia de jurisdicţie a imputaţiilor, pronunţându-se asupra cauzei, hotărăşte admiterea parţială sau totală ori respingerea plângerii [art. 39 alin. (1) din ordonanţă].
    34. În concluzie, ţinând cont de criteriile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Curtea constată că respectiva comisie de jurisdicţie a imputaţiilor este o jurisdicţie administrativă specială ce îşi desfăşoară activitatea după o procedură administrativ-jurisdicţională.
    35. Aşadar, Curtea reţine că procedura desfăşurată în faţa comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor, potrivit dispoziţiilor art. 31-39 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998, este una administrativ-jurisdicţională. Dispoziţiile art. 43 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 îl obligă practic pe justiţiabil să parcurgă căile de atac prevăzute de aceasta, una dintre aceste căi de atac fiind soluţionată de o jurisdicţie administrativă specială, respectiv comisia de jurisdicţie a imputaţiilor. Or, potrivit art. 21 alin. (4) din Constituţie, "Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite". Dacă înainte de revizuirea Constituţiei din anul 2003 legiuitorul putea impune obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrativ-jurisdicţionale în faţa unei jurisdicţii administrative speciale, după introducerea art. 21 alin. (4) în Legea fundamentală, această obligaţie nu mai poate exista, ea încălcând prevederile constituţionale menţionate. Chiar dacă dispoziţiile legale criticate sunt anterioare revizuirii Constituţiei din anul 2003, legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia firească ce decurge din principiul supremaţiei Constituţiei şi nu a pus de acord dispoziţiile legale cu noile prevederi constituţionale.
    36. Curtea constată că, prin efectul sintagmei "după epuizarea acestor căi de atac" din cuprinsul art. 43 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, posibilitatea conferită de art. 31 din aceeaşi ordonanţă de a apela la o jurisdicţie administrativă specială se transformă în obligaţie, încălcând-se astfel art. 21 alin. (4) din Constituţie.
    37. Justiţiabilul trebuie să aibă posibilitatea să opteze pentru parcurgerea unei proceduri administrativ-jurisdicţionale, ca o expresie a încrederii sale în faptul că litigiul său poate fi soluţionat cu celeritate şi de către o jurisdicţie specializată, dar nu i se poate impune recurgerea la o jurisdicţie administrativă specială dacă acesta consideră că este mai bine să sesizeze direct instanţa judecătorească competentă potrivit legii. Acest lucru nu înseamnă că justiţiabilul nu poate fi obligat la parcurgerea unei proceduri prealabile, respectiv a unor căi de atac interne, cum ar fi recursul ierarhic sau recursul graţios şi care dau posibilitatea autorităţilor competente să reanalizeze actul administrativ contestat. Aşadar, efectele prezentei decizii nu se aplică recursului graţios prevăzut de art. 30 din ordonanţă. Constatarea neconstituţionalităţii sintagmei "după epuizarea acestor căi de atac" ce urmează a fi pronunţată priveşte procedura administrativ-jurisdicţională care se desfăşoară în faţa comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor, procedură prevăzută de art. 31-39 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998. Ca atare, asigurarea dreptului justiţiabilului de a se adresa instanţei judecătoreşti numai după exercitarea căii de atac ce trebuie soluţionată de această jurisdicţie administrativă specială încălcă prevederile Constituţiei.
    38. În fine, Curtea reţine că forţa obligatorie a actelor jurisdicţionale, deci şi a deciziilor Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Aşadar, atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept.
    39. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Traian Laurenţiu Iancu în Dosarul nr. 2.028/2/2015 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal şi constată că sintagma "după epuizarea acestor căi de atac" din cuprinsul art. 43 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor este neconstituţională.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 9 februarie 2016.

                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    AUGUSTIN ZEGREAN
                    Magistrat-asistent,
                    Fabian Niculae

    ------

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIE nr. 34 din 9 februarie 2016

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"

﻿ DECIZIE nr. 34 din 9 februarie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 43 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor

Comentarii

Atentie, Juristi!

DECIZIE nr. 34 din 9 februarie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 43 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor