Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
DECIZIE nr. 34 din 24 iunie 1993 cu privire la constitutionalitatea art. 20 alin. 2 si art. 22 alin. 2 din Legea privind accizele la produsele din import si din tara, precum si impozitul la titeiul din productia interna si gazele naturale
Curtea Constituţionalã a fost sesizatã, la data de 15 iunie 1993, de cãtre 51 deputaţi, respectiv de domnii Ştefan Sinko, Ervin Zoltan Szekely, Akos Birtalan, Alexandru Konya Hamar, Francisc Pecsi, Attila Varga, Ludovic Rakoczi, Istvan Antal, Karoly Kerekes, Emeric Dumitru Borbely, Iosif Alfred Mazalik, Arpad-Francisc Marton, Benedek Nagy, Francisc Baranyi, Lazar Madaras, Gheorghe Gorun, Ion Dobrescu, Zoltan Szilagyi, Ferenc Asztalos, Vasile Mandroviceanu, Alexandru Athanasiu, Dorel Coc, George Crin Laurentiu Antonescu, Constantin-Şerban Rãdulescu Zonner, Vasile Lupu, Razvan Dobrescu, Liviu Neculai Marcu, Ioan Muresan, Barbu Pitigoi, Mihail Nica, Mircea-Mihai Munteanu, Viorel Pavel, Cornel Sturza Popovici, Ion Cornita, Doru-Mihai Dobrescu, Constantin Gheorghe Avramescu, Dinu Patriciu, doamna Teodora Bertzi, domnii Horia Mircea Rusu, Vasile Nistor, Ioan Timis, Dragos Enache, Nicolae Alexandru, Niculae Cerveni, Horia Radu Pascu, Ion Dinu, Ioan Victor Pica, Emil Livius Nicolae Puţin, Ioan Nemeth, doamna Smaranda Dobrescu şi domnul Vasile Gheorghe Victor Pop, asupra neconstitutionalitatii art. 20 alin. 2 şi art. 22 alin. 2 din Legea privind accizele la produsele din import şi din ţara, precum şi impozitul la titeiul din producţia interna şi gazele naturale. În sesizare, grupul de deputaţi susţine ca prevederile art. 20 alin. 2 din legea sus-menţionatã sunt neconstituţionale, întrucât instituie un termen de prescripţie de 5 ani, mai mare decât termenul de drept comun, de 3 ani, prevãzut de <>Decretul nr. 167/1958 , ceea ce este contrar prevederilor art. 41 alin. (2) din Constituţie, potrivit cãrora proprietatea privatã este ocrotitã în mod egal de lege, indiferent de titular. De asemenea, în sesizare se susţine ca şi art. 22 alin. 2 este neconstitutional, deoarece exclude controlul judecãtoresc al eventualelor greşeli sau abuzuri comise de organele administrativ-financiare în stabilirea şi încasarea accizelor sau impozitelor respective, ceea ce contravine art. 21 din Constituţie, potrivit cãruia orice persoana se poate adresa justiţiei pentru apãrarea drepturilor, a libertãţilor şi a intereselor sale legitime. Curtea Constituţionalã, în temeiul <>art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , constata ca este competenta sa soluţioneze sesizarea, care s-a fãcut cu respectarea prevederilor art. 144 lit. a) din Constituţie şi ale <>art. 17 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 . Potrivit <>art. 19 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 s-a solicitat celor doua Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, punctul lor de vedere în legatura cu sesizarea primitã. În punctul de vedere al Camerei Deputaţilor se arata, în esenta, ca art. 20 alin. 2 din legea ce face obiectul sesizãrii nu este în contradictie cu prevederile Constituţiei, întrucât taxa specialã de consumaţie instituitã de aceasta lege, ca şi termenul de prescripţie corespunzãtor îşi afla temeiul constituţional în art. 43 alin. (1) şi art. 134 alin. (2) din Constituţie, în virtutea cãrora statul este îndreptãţit sa ia mãsurile necesare pentru asigurarea surselor sale bugetare care sa-i permitã sa se achite de obligaţiile ce îi revin, inclusiv pe calea unei reglementãri speciale adoptate de Parlament în baza art. 85 alin. (1) din Constituţie. De asemenea, în punctul de vedere respectiv se arata ca impotriva deciziei Ministerului Finanţelor, prevãzutã de art. 22 alin. 2, exista calea de atac reglementatã de <>art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990 , întrucât excepţia referitoare la art. 3 din acest articol este abrogatã, în temeiul art. 150 alin. (1) din Constituţie. De aceea, nici art. 22 alin. 2 din Legea privind accizele la produsele din import şi din ţara, precum şi impozitul la titeiul din producţia interna şi gazele naturale nu este contrar unei prevederi constituţionale. În punctul de vedere al Guvernului se arata ca taxele speciale de consumaţie, denumite accize, au fost instituite în corelare cu taxa pe valoarea adãugatã, care intra în vigoare la 1 iulie 1993, astfel ca termenul de prescripţie de 5 ani prevãzut pentru taxa pe valoarea adãugatã a fost preluat şi la art. 20 alin. 2 din legea ce face obiectul sesizãrii. De aceea, având în vedere şi prevederile <>art. 22 din Decretul nr. 167/1958 , potrivit cãrora impozitele şi taxele datorate statului sunt supuse dispoziţiilor privitoare la prescripţia din legile speciale, precum şi dispoziţiile constituţionale ale art. 136, potrivit cãrora taxele şi impozitele sunt reglementate prin lege, se considera ca art. 20 alin. 2 din Legea privind accizele la produsele din import şi din ţara, precum şi impozitul la titeiul din producţia interna şi gazele naturale nu este neconstitutional, mai ales ca veniturile statului nu fac parte din proprietatea privatã a acestuia, ele subsumandu-se sferei domeniului public. În ce priveşte art. 22 alin. 2 din aceasta lege, în punctul de vedere al Guvernului se considera ca, pana la legiferarea unei proceduri fiscale, soluţia adoptatã nu contravine art. 21 din Constituţie, întrucât decizia Ministerului Finanţelor este definitiva numai în sfera jurisdicţiei administrative, iar partea interesatã are deschisã calea recursului prevãzut de <>art. 4 din Legea nr. 29/1990 , excepţia din acest articol referitoare la art. 3 fiind abrogatã potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie. Senatul nu a comunicat punctul sau de vedere.
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ examinând sesizarea grupului de deputaţi, punctele de vedere ale Camerei Deputaţilor şi Guvernului, precum şi concordanta dintre textele legale a cãror constitutionalitate a fost contestatã şi dispoziţiile Constituţiei, retine urmãtoarele: Potrivit art. 20 alin. 2 din legea ce face obiectul sesizãrii, termenul de prescripţie pentru stabilirea accizelor sau a impozitului la titeiul din producţia interna şi gazele naturale, precum şi dreptul de executare silitã a acestora este de 5 ani. Se susţine în sesizare ca aceasta prevedere ar fi neconstitutionala întrucât, instituind o prescripţie mai mare decât cea de 3 ani, ce reprezintã regula de drept comun potrivit <>Decretului nr. 167/1958 , incalca prevederile art. 41 alin. (2) din Constituţie, referitoare la ocrotirea egala a proprietãţii private, indiferent de titular. Este neîndoielnic ca prescripţia de 3 ani nu constituie o norma constituţionalã şi ca, în prezent, legislaţia prevede şi alte termene de prescripţie, în considerarea diversitatii situaţiilor ce reclama o reglementare diferita, cum sunt termenul de 5 ani pentru executarea silitã a impozitelor şi taxelor (<>art. 45 din Decretul nr. 221/1960 ), termenul de 5 ani pentru prescripţia drepturilor bugetului de stat sau ale plãtitorilor rezultate din Ordonanta privind taxa pe valoarea adãugatã (<>art. 29 din Ordonanta nr. 3/1992 , aprobatã prin <>Legea nr. 130/1992 ),termenul de 10 ani privitor la viciile ascunse ale unei construcţii (<>art. 30 din Ordonanta nr. 25/1992 privind calitatea în construcţii) sau termenul de 5 ani pentru evicţiunea bunului adjudecat (art. 561 din Codul de procedura civilã). De asemenea, din însuşi cuprinsul <>Decretului nr. 167/1958 rezulta ca termenul de 3 ani nu constituie norma de drept comun în materia taxelor şi impozitelor cat timp, potrivit art. 22 din acest decret, se precizeazã ca pentru impozite şi taxe termenele de prescripţie sunt cele din legile specifice. Veniturile bugetului de stat, întrucât acesta face parte, potrivit art. 137 alin. (1) din Constituţie, din bugetul public naţional, nu constituie proprietatea privatã a statului. De aceea, creanţelor din impozite şi taxe, ca venituri ale bugetului de stat, nu le sunt aplicabile prevederile art. 41 alin. (2) din Constituţie, referitoare la ocrotirea egala a proprietãţii private, indiferent de titular, mai ales ca impozitele şi taxele se stabilesc, dupã cum prevede art. 138 alin. (1) din Constituţie, numai prin lege. În consecinta, instituirea de cãtre legiuitor a unei durate de prescripţie pentru o anumitã categorie de impozite şi taxe mai mare decât cea de drept comun nu este contrarã Constituţiei, cu atât mai mult cu cat priveşte creanţe referitoare la executarea unei obligaţii prevãzute de art. 53 alin. (1) din Constituţie, potrivit cãreia cetãţenii trebuie sa contribuie prin impozite şi taxe la cheltuielile publice. O asemenea dispoziţie este conformã prevederilor art. 134 alin. (2) din Constituţie, în temeiul cãrora statul poate sa ia anumite mãsuri pentru asigurarea surselor sale bugetare, care sa-i permitã sa se achite de obligaţiile ce îi revin. Cel de-al doilea motiv de neconstituţionalitate se referã la art. 22 alin. 2, potrivit cãruia plângerea impotriva deciziei Direcţiei generale a finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeteana sau a municipiului Bucureşti, prin care aceasta a soluţionat o contestaţie privind stabilirea şi încasarea accizelor sau a impozitului la titeiul din producţia interna şi gazele naturale, dupã caz, şi a majorãrilor de întârziere, se soluţioneazã de Ministerul Finanţelor, precizându-se ca soluţia data de acest minister este definitiva şi executorie. Aceasta prevedere, dacã ar avea înţelesul excluderii litigiului din competenta organelor judecãtoreşti, este neconstitutionala, ţinând seama de dispoziţiile art. 21 din Constituţie, referitoare la liberul acces la justiţie, precum şi de dispoziţiile art. 123 alin. (1) şi art. 125 alin. (1) din Constituţie, potrivit cãrora justiţia se înfãptuieşte în numele legii prin Curtea Suprema de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecãtoreşti stabilite de lege. Se constata, însã, ca într-o interpretare sistematica a art. 22 alin. 2 din legea ce face obiectul sesizãrii în contextul legislaţiei, prevederile acestui articol nu pot avea semnificatia excluderii jurisdicţiei organelor judecãtoreşti în soluţionarea litigiului. Potrivit <>art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990 , actele administrative jurisdicţionale pot fi atacate cu recurs, dupã epuizarea cãilor administrativ-jurisdicţionale, în termen de 15 zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ a Curţii Supreme de Justiţie. Excepţia prevãzutã de acest articol referitoare la prevederile art. 3 privind cererile legate de stabilirea şi scãderea impozitelor, a taxelor şi a amenzilor prevãzute de legile de impozite şi taxe, întrucât inlatura jurisdicţia instanţelor judecãtoreşti, contravine art. 21, art. 123 alin. (1) şi art. 125 alin. (1) din Constituţie şi, deci, este abrogatã, potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie. De aceea, impotriva deciziei Ministerului Finanţelor în soluţionarea contestaţiei privind stabilirea şi încasarea accizelor la produsele din import şi din ţara, precum şi impozitul la titeiul din producţia interna şi gazele naturale, inclusiv majorãrile aplicate, exista calea de atac a recursului la secţia de contencios administrativ a Curţii Supreme de Justiţie. Precizarea din cuprinsul art. 22 alin. 2 referitoare la caracterul definitiv şi executoriu al deciziei Ministerului Finanţelor nu poate avea alt înţeles decât acela ca, în cadrul jurisdicţiei administrative, nu mai exista o alta cale de atac. În lipsa acestei precizãri, contestatarul s-ar fi putut adresa Guvernului, în cadrul recursului administrativ la organul ierarhic superior. Cat timp, însã potrivit <>art. 4 din Legea nr. 29/1990 , el are deschisã calea de atac a recursului la Curtea Suprema de Justiţie - secţia de contencios administrativ -, aceasta prevedere nu poate avea un alt înţeles, întrucât ea se referã exclusiv la jurisdicţia administrativã. Legiuitorul, din considerente de operativitate, tehnicitate şi economicitate, poate stabili o jurisdicţie administrativã prealabilã celei judecãtoreşti, ca, de exemplu, în materiile privind inventiile, pensiile, impozitele şi taxele. În ce priveşte constatarea abrogãrii normei de trimitere la art. 3 din cuprinsul <>art. 4 al Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 , ea se impune ţinând seama de principiul potrivit cãruia judecãtorul, indiferent de jurisdicţie, este obligat, în vederea soluţionãrii cauzei supuse competentei sale, sa constate dacã o prevedere legalã, de care depinde aceasta soluţionare, este în vigoare sau, dimpotriva, este abrogatã. Or, în speta constatarea abrogãrii normei de trimitere la art. 3 din cuprinsul <>art. 4 al Legii nr. 29/1990 este esenţialã pentru stabilirea legalitãţii, constituţionale a art. 22 alin. 2 din legea ce face obiectul sesizãrii.
Având în vedere considerentele expuse, vazand şi dispoziţiile art. 144 lit. a) şi ale art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi prevederile <>art. 20 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 ,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE:
1. Dispoziţiile art. 20 alin. 2 din Legea privind accizele la produsele din import şi din ţara, precum şi impozitul la titeiul din producţia interna şi gazele naturale sunt constituţionale. 2. Dispoziţiile art. 22 alin. 2 din legea sus-menţionatã, sub rezerva interpretãrii date în cuprinsul prezentei decizii, sunt constituţionale. Totodatã, constata ca excepţia prevãzutã în <>art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990 , referitoare la art. 3 din aceeaşi lege, este abrogatã, potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie. 3. Prezenta decizie se comunica Preşedintelui României şi se publica în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Deliberarea a avut loc la data de 24 iunie 1993 şi la ea au participat Vasile Gionea, preşedinte, Viorel Mihai Ciobanu, Mihai Constantinescu, Miklos Fazakas, Ion Filipescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru şi Victor Dan Zlatescu, judecãtori.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, prof. dr. VASILE GIONEA
Magistrat-asistent, Constantin Burada
-----------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
