Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIE nr. 339 din 18 iulie 1997 referitoare la constitutionalitatea Legii privind modificarea si completarea Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecatoreasca Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

DECIZIE nr. 339 din 18 iulie 1997 referitoare la constitutionalitatea Legii privind modificarea si completarea Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecatoreasca

EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA
PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 170 din 25 iulie 1997
Comenteaza legea
Curtea Constituţionalã a fost sesizatã, la data de 11 iulie 1997, de cãtre 36 de senatori, respectiv de: Ion Predescu, Constantin Sava, Virgil Popa, Oliviu Gherman, Alexandru-Radu Timofte, Ilie Platica-Vidovici, Gheorghe Dumitrascu, Doru Laurian Badulescu, Virgil Popescu, Ilie Aurel Constantin, Doru Ioan Taracila, Victor Apostolache, Nicolae Sersea, Marcu Burtea, Sergiu Chiriacescu, Ion Bold, Mihai Matetovici, Marin Predila, Gheorghi Prisacaru, Dan Mircea Popescu, Nicolae Vacaroiu, Sergiu Nicolaescu, Dumitru Badea, Petre Ninosu, Vasile Ion, Octav Cozmanca, Ion Solcanu, Nicolae Patru, Florea Preda, Gheorghe Bunduc, Ion Minzina, Gheorghe Avram, Ion Circiumaru, Haralambie Cotarcea, Octavian Opris şi Doru Gaita, asupra neconstitutionalitatii unor texte din Legea privind modificarea şi completarea <>Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecãtoreascã, adoptatã de Senat la 1 iulie 1997 şi de Camera Deputaţilor la 9 iulie 1997. Sesizarea constituie obiectul Dosarului nr. 508 A/1997.
În sesizare se apreciazã ca au fost incalcate "multe principii constituţionale şi texte exprese ale Constituţiei", dupã cum urmeazã:
a) art. 37, care a fost modificat în sensul ca ministrul justiţiei poate da procurorilor dispoziţii obligatorii în vederea respectãrii şi aplicãrii legii şi în mod direct, nu numai prin procurorul general, astfel cum stabilea iniţial <>Legea nr. 92/1992 , contravine prevederilor art. 130 alin. (2) şi ale art. 131 alin. (1) din Constituţie.
Se susţine, în esenta, ca textul adãugat - "în mod direct" - este neconstitutional, deoarece reprezintã o evidenta imixtiune a puterii administrative în atribuţiile exclusive ale autoritãţii judecãtoreşti - Ministerul Public - şi, indirect, o imixtiune asupra puterii judecãtoreşti propriu-zise, adicã instanţelor judecãtoreşti, deoarece ministrul justiţiei este om politic, membru al Guvernului şi nu magistrat-procuror. Asa fiind, ministrul justiţiei nu este impartial, astfel cum pretinde art. 131 alin. (1) din Constituţie şi nici nu face parte din sistemul parchetelor, prin care Ministerul Public îşi exercita atribuţiile, astfel cum prevede art. 130 alin. (2) din Constituţie. Numai dispoziţiile date prin procurorul general sunt corespunzãtoare Constituţiei, ministrul justiţiei neputând efectua, potrivit art. 38 alin. 1 din lege, direct, nici controlul profesional asupra procurorilor, ci numai prin procurori inspectori sau delegaţi;
b) art. 38 alin. 2 este neconstitutional cat priveşte sintagma "sau prin procurori detasati în Direcţia relaţii cu Ministerul Public şi coordonarea strategiei antiinfractionale din cadrul Ministerului Justiţiei", deoarece procurorii sunt constituiţi în parchete, au stabilitate în funcţie, sunt ierarhic organizati şi nu pot fi detasati în unitãţi administrative, chiar cu acordul lor, întrucât ar deveni subordonaţi total unor salariaţi administrativi;
c) art. 38 alin. 5 este neconstitutional în partea care stabileşte ca ministrul poate da dispoziţie "în mod direct" procurorilor sa îndeplineascã atribuţiile enumerate de text, spre deosebire de reglementarea din <>Legea nr. 92/1992 , care permitea ca astfel de dispoziţii sa se dea numai prin procurorul general. Pentru motivare se face trimitere la argumentarile anterioare, în esenta la faptul ca procurorul nu poate sa primeascã dispoziţii decât de la superiorul ierarhic din sistem, nu şi de la alţi funcţionari, cum este şi ministrul justiţiei;
d) titlul III cap. III referitor la "Parchetele de pe lângã curţile de apel şi Parchetul de pe lângã Curtea Suprema de Justiţie" conţine o reglementare neconstitutionala, deoarece incalca unitatea Ministerului Public, principiu constituţional, înscris în art. 131 alin. (1), al controlului ierarhic, unitar şi sistematic, precum şi caracterul naţional, unitar şi indivizibil al statului roman, consacrat în art. 1 din Constituţie. Se apreciazã ca o asemenea reglementare creeazã premise de autonomizare şi baza de federalizare teritorialã, diminueazã rolul şi autoritatea procurorului general al României şi incearca sa refacã forma institutionala din perioada interbelica, perioada depãşitã şi desueta din toate punctele de vedere;
e) art. 52 alin. 1 este apreciat ca neconstitutional datoritã eliminãrii din formula jurãmântului a cuvintelor "sa apar interesele României", dar nu se arata ce text sau principiu constituţional a fost încãlcat. Se precizeazã numai ca motivarea acestei eliminari - afectarea imparţialitãţii judecãtorului, care ar fi obligat sa apere statul în diverse litigii - constituie o eroare grava, deoarece face o confuzie între statul roman, ca subiect în raporturile juridice civile şi ţara, care reprezintã o valoare ce trebuie apãratã;
f) art. 73 şi urmãtoarele sunt neconstituţionale, deoarece prevãd exclusiv pentru ministrul justiţiei dreptul de a face recomandãri Consiliului Superior al Magistraturii, exercitandu-se astfel monopolul guvernarii asupra justiţiei şi controlul justiţiei de cãtre guvern;
g) art. 79^1, care permite detasarea judecãtorilor inamovibili la Ministerul Justiţiei, la Institutul Naţional al Magistraturii sau chiar la alte autoritãţi publice, este neconstitutional, deoarece incalca separaţia puterilor, competentele, statutul constituţional al judecãtorilor. Se apreciazã, de asemenea, ca textul este neconstitutional, pentru aceleaşi motive, şi în ceea ce priveşte posibilitatea detaşãrii procurorilor.
Printr-o alta sesizare, înregistratã la aceeaşi data, formulatã de un grup de 71 de deputaţi - dintre care unul nu poate fi identificat, deoarece nu şi-a scris numele clar -, respectiv de: Adrian Nastase, Miron Tudor Mitrea, Dan Ioan Popescu, Acsinte Gaspar, Daniela Popa, Gheorghe Valceanu, Eugen Nicolicea, Gheorghe Ana, Victor Neagu, Dumitru Popescu, Ion Munteanu, Mihai Nicolescu, Neculai Grigoras, Marian Sarbu, Ion Pirgaru, Petru Godja, Ovidiu Sincai, Ştefan Ignat, Gheorghe Ana, Gabriel Bivolaru, Ion Giurescu, Dumitru Buzatu, Mihail Sireteanu, Ioan Bivolaru, Gheorghe Ionescu, Ovidiu Cameliu Petrescu, Florin Georgescu, Vasile Stan, Marin Gheorghe, Virgil Popa, Dan Matei-Agathon, Simion Darie, Mihai Hlinschi, Iulian-Costel Tocu, George Dragu, Marian Ianculescu, Victor Traian Mihu, Carmen (Hunea) Dumitriu, Dan Nicu, Daniela Bartos, Alexandru Albu, Viorica Afrasinei, Petru Şerban Mihailescu, Vasile Panteliuc, Petru Bejinariu, Gheorghe Romeo Leonard Cazan, Hildegard Puwak, Petre Naidin, Ion Honcescu, Croitoru Adrian, Nicu Ionita, Viorel Hrebenciuc, Marin Cristea, Gheorghe Oana, Traian Dobre, Niculae Napoleon Antonescu, Mihai Ioan Popa, Ioan Iuliu Furo, Luca Stefanoiu, Marcu Tudor, Gheorghe Ariton, Nicolae Leonachescu, Ilie Neacsu, Viorel Burlacu, Sever Mesca, Toma Nastase, Mitica Balaet, Leonida Lari Iorga, Corneliu Ciontu, Ion Dutu, Curtea Constituţionalã a fost sesizatã cu privire la aceeaşi lege, invocandu-se neconstituţionalitatea urmãtoarelor texte:
a) art. 1 se apreciazã ca este neconstitutional, deoarece face distincţie între autoritatea judecãtoreascã şi puterea judecãtoreascã, excluzând Ministerul Public din aceasta din urma, deşi Constituţia a aşezat în mod ferm Ministerul Public în sfera puterii judecãtoreşti, astfel cum rezulta din capitolul "Autoritatea judecãtoreascã", inclusiv art. 130 şi art. 131 din legea fundamentalã, care prevãd ca Ministerul Public are atribuţii în activitatea judiciarã, reprezentând interesele generale ale societãţii şi aparand ordinea de drept, drepturile şi libertãţile cetãţenilor. În aceasta activitate, fie ca este vorba de Curtea Constituţionalã sau de instanţele judecãtoreşti, procurorii sunt impartiali, la fel ca şi judecãtorii, nu apara executivul, ci pun concluzii în mod liber, întemeindu-se pe lege şi pe probele administrate. Deşi Constituţia stabileşte ca procurorii îşi desfãşoarã activitatea "sub autoritatea ministrului justiţiei", în contextul celorlalte prevederi ale art. 130 şi ale art. 131 din Constituţie, aceasta nu semnifica o subordonare ierarhica, ci o relatie administrativã, organizatoricã, similarã cu aceea existenta între Ministerul Justiţiei şi instanţele judecãtoreşti. Eliminarea Ministerului Public şi a Consiliului Superior al Magistraturii din puterea judecãtoreascã pune problema apartenentei lor la una dintre celelalte puteri, în condiţiile în care Constituţia le reglementeazã, împreunã cu instanţele judecãtoreşti, în capitolul intitulat "Autoritatea judecãtoreascã";
b) art. 19 alin. 4 teza a doua, care stabileşte ca "nu se considera imixtiune exercitarea atribuţiilor date prin lege ministrului justiţiei cu privire la cãile judiciare de atac", este în opoziţie cu prevederile constituţionale, întrucât reprezintã o intervenţie a ministrului justiţiei în soluţionarea definitiva a cauzelor. Se apreciazã ca şi unele dispoziţii introduse recent în codurile de procedura, potrivit cãrora ministrul justiţiei poate cere procurorului general sa exercite unele cai extraordinare de atac, sunt contrare Constituţiei;
c) art. 37, care îngãduie ministrului justiţiei sa dea direct dispoziţii procurorilor, este neconstitutional, întrucât are semnificatia unui amestec al puterii executive în atribuţiile puterii judecãtoreşti. Se apreciazã ca ministrul justiţiei nu poate da ordine în mod direct procurorilor, întrucât între aceştia nu exista un raport de subordonare, el existând numai în cadrul Ministerului Public, din care ministrul justiţiei nu face parte. Dacã s-ar accepta textul actual, dispoziţiile ministrului justiţiei, date în mod direct, ar trebui sa fie în forma scrisã, publice (ataşate la dosarul cauzei) şi supuse controlului instanţei;
d) art. 38, care consacra controlul ministrului justiţiei asupra activitãţii procurorilor, este neconstitutional, deoarece constituie o imixtiune a executivului în sfera puterii judecãtoreşti. Un asemenea control poate fi efectuat numai de cãtre procurorii ierarhici şi de cãtre instanţele judecãtoreşti. Textul incalca şi prevederile art. 131 alin. (1) din Constituţie, care stabileşte autoritatea ministrului justiţiei asupra Ministerului Public, pe de o parte, pentru ca permite un control al inspectorilor generali din Ministerul Justiţiei asupra procurorilor, consacrandu-se astfel o autoritate şi a acestui minister alãturi de cea a ministrului, iar pe de alta parte, deoarece îngãduie ministrului justiţiei sa dea ordine direct procurorilor, ceea ce semnifica o activitate de conducere a Ministerului Public, or, potrivit Constituţiei, ministrul justiţiei nu are o asemenea atribuţie;
e) art. 44 alin. 2, se apreciazã a fi neconstitutional în ceea ce priveşte cuvântul "promovat", folosit în text în legatura cu procurorul general al Parchetului de pe lângã Curtea Suprema de Justiţie, deoarece ar restrânge sfera persoanelor care ar candida la funcţie, întrucât promovarea se poate face numai dintr-o singura structura, astfel încât ar fi eliminati profesori universitari sau judecãtori de la Curtea Suprema de Justiţie. Prin modul de redactare nou se incalca art. 16 şi art. 94 lit. c) din Constituţie, care consacra principiul egalitãţii, respectiv prevede ca Preşedintele României "numeşte" în funcţii publice;
f) art. 73, astfel cum a fost adoptat, este neconstitutional, deoarece modifica, în esenta, natura Consiliului Superior al Magistraturii, acesta devenind dependent în principala sa atribuţie, în sensul ca poate refuza recomandarea ministrului, dar fãrã aceasta recomandare nu poate propune numiri. Acest gen de dependenta constituie o încãlcare a separaţiei puterilor în stat, o ingerinta asupra autoritãţii judecãtoreşti, ce excede controlului reciproc, firesc, între puteri. În orice caz, lãrgirea atribuţiilor ministrului justiţiei cu privire la activitatea Consiliului Superior al Magistraturii s-ar putea face numai prin modificarea Constituţiei.
Critica se referã şi la necesitatea a câte trei propuneri pentru conducerea Curţii Supreme de Justiţie şi pentru procurorii generali, precum şi la numirea procurorilor generali ai curţilor de apel de cãtre Preşedintele României.
Sesizarea grupului de deputaţi formeazã obiectul Dosarului nr. 509 A/1997.
De asemenea, Curtea Constituţionalã a fost sesizatã, la data de 14 iulie 1997, de cãtre Secţiile Unite ale Curţii Supreme de Justiţie, asupra neconstitutionalitatii art. 73 alin. 1 lit. a), b), c) şi d) din aceeaşi lege. Sesizarea constituie obiectul Dosarului nr. 510 A/1997.
Se apreciazã ca dispoziţiile art. 73 alin. 1 lit. a), b) şi c), în sensul ca propunerile Consiliului Superior al Magistraturii de numire în funcţie a preşedintelui, vicepreşedintelui, preşedinţilor de secţii şi a judecãtorilor Curţii Supreme de Justiţie, a celorlalţi judecãtori şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, se face la recomandarea ministrului justiţiei, contravin prevederilor art. 133 alin. (1) din Constituţie, potrivit cãrora propunerile Consiliului Superior al Magistraturii nu sunt condiţionate de recomandarea ministrului justiţiei.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 73 alin. 1 lit. d), potrivit cãrora Consiliul Superior al Magistraturii dispune, la propunerea ministrului justiţiei, cu privire la promovarea, transferarea şi la încetarea funcţiei acestora, se arata ca este contrarã prevederilor art. 124 alin. (1) din Constituţie, care stabilesc ca aceasta atribuţie se exercita de consiliu în condiţiile legii.
Potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, s-au solicitat puncte de vedere preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciazã ca obiecţiile de neconstituţionalitate sunt nefondate, arãtând, în esenta, urmãtoarele:
a) cu privire la neconstituţionalitatea art. 1 din lege, în demonstratia ca textul este constituţional se porneşte de la o apreciere a autorilor sesizãrii, socotitã corecta, şi anume ca "Autoritãţile publice nu sunt altceva decât expresii ale puterii de stat, indeplinind diversele funcţii specifice statului". Reglementand autoritãţile publice, constituantul roman le-a investit, implicit, cu atribuţii care, deşi concura la realizarea unei anumite puteri, nu se confunda cu aceasta. Astfel, în cap. I din titlul III al Constituţiei, deşi a urmãrit sa dea expresie autoritãţilor care infaptuiesc "puterea legiuitoare", nu s-a limitat doar la Parlament, ci a reglementat şi instituţia "Consiliul Legislativ". La fel, cap. II-V din acelaşi titlu, consacrate autoritãţilor publice investite cu înfãptuirea puterii executive, reglementeazã, pe lângã instituţiile Preşedintelui României şi ale Guvernului, şi autoritãţile administraţiei publice centrale şi locale, care, evident, concura la realizarea puterii executive, dar nu o exercita în maniera şi ca atribut exclusiv recunoscut doar primelor doua. Respectând regula, în cap. VI din titlul III al Constituţiei, dedicat autoritãţii judecãtoreşti, constituantul a reglementat toate instituţiile care dau expresie puterii judecãtoreşti - instanţe, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii -, dar a recunoscut atributul de infaptuire a justiţiei numai instanţelor, în frunte cu Curtea Suprema de Justiţie.
Atât timp cat legiuitorul nu le-a conferit acestor autoritãţi atributul infaptuirii justiţiei, ci doar al participãrii la realizarea acesteia, ele nu dobândesc prerogativele instanţelor, asa cum nici Consiliul Legislativ nu dobândeşte rangul Parlamentului, sau autoritãţile administraţiei publice centrale şi locale, pe cele ale Preşedintelui României ori ale Guvernului;
b) cu privire la neconstituţionalitatea art. 19 alin. 4 teza a doua, se apreciazã textul criticat ca fiind constituţional, deoarece nu este vorba de alte "imixtiuni" ale ministrului justiţiei în activitatea instanţelor, decât de cele strict legate de "exercitarea atribuţiilor date prin lege ministrului justiţiei cu privire la cãile judiciare de atac". De altfel, acest aspect reiese cu evidenta din textul tezei întâi a articolului citat, potrivit cãruia în nici o împrejurare verificãrile efectuate de ministrul justiţiei, direct sau prin aparatul propriu, nu pot conduce la imixtiuni în desfãşurarea proceselor în curs sau la repunerea în discuţie a ceea ce a fost deja judecat;
c) cu privire la art. 37, se arata ca obiecţiile de neconstituţionalitate ignora textul art. 131 alin. (1) din Constituţie, potrivit cãruia procurorii îşi desfãşoarã activitatea "sub autoritatea ministrului justiţiei". De asemenea, se ignora cerinţele textului art. 19 alin. 2 din lege, modificat, care dispune ca "ministrul justiţiei rãspunde de buna organizare şi funcţionare a justiţiei ca serviciu public." Din aceste texte rezulta existenta raportului de subordonare a procurorului fata de ministrul justiţiei şi rãspunderea ministrului justiţiei cu privire la activitatea procurorului. În drept, nu poate fi înţeles conceptul de "sub autoritatea ...." fãrã sensul de "subordonare", "îndrumare", "control". De asemenea, nu poate fi acceptatã asumarea rãspunderii pentru activitatea celui care nu se afla în raporturi de subordonare, sub autoritatea celui rãspunzãtor. Dacã aceasta stare de fapt este acceptatã, atunci trebuie acceptat şi faptul ca acela care exercita autoritatea sa poatã da în mod direct sau prin interpusi dispoziţii celor aflaţi sub respectiva autoritate. Astfel, conceptul constituţional, instituit prin formula "sub autoritatea ministrului justiţiei", din art. 131 alin. (1), ar fi lipsit de conţinut.
În alta ordine de idei, se apreciazã ca obiecţia formulatã nu poate fi primitã şi pentru aceea ca dispoziţiile ministrului justiţiei, date procurorului în mod direct sau prin procurorul general, nu sunt neconditionate, ci, dimpotriva, sunt strict circumscrise dezideratului social general, exprimat clar şi ferm de acelaşi text prin formula: "în vederea respectãrii şi aplicãrii legii". Ca atare, dispoziţiile ministrului justiţiei, directe sau mijlocite, dobândesc caracter obligatoriu numai dacã îndeplinesc condiţia stabilitã de legiuitor. Sintagma "în vederea respectãrii şi aplicãrii legii" obliga deopotrivã ambii subiecti ai raportului relational: pe ministrul justiţiei - sa dea dispoziţii în considerarea respectãrii şi aplicãrii legii în vigoare, iar pe procurorul în cauza - sa îndeplineascã cu promptitudine comandamentele legale. Privitã astfel, relaţia ministrul justiţiei-procuror nu implica politica şi politizarea, ci ea este subordonata respectãrii şi aplicãrii legii de cãtre ambii subiecti.
Cat priveşte faptul ca ministrul justiţiei efectueazã controlul procurorilor prin procurori-inspectori şi nu direct, ceea ce ar justifica susţinerea ca şi dispoziţiile sale sa se dea tot prin procuror, nu tine de realizarea justiţiei - prerogativa exclusiva a Curţii Supreme de Justiţie şi a celorlalte instanţe judecãtoreşti stabilite de lege -, ci de buna organizare şi funcţionare a justiţiei ca serviciu public, sarcina atribuitã ministrului justiţiei, care atrage şi rãspunderea aferentã. Ca atare, se cuvine ministrului justiţiei atributul de a-şi constitui organele de control, atât timp cat dispoziţiile date de el îi angajeazã rãspunderea.
Cat priveşte forma scrisã, pe care ar trebui întotdeauna sa o imbrace dispoziţia ministrului justiţiei cãtre procurorul controlat, este de constatat ca, în cele mai importante acte pe care urmeazã sa le întocmeascã procurorul, ea este prevãzutã, potrivit art. 38 ultimul alineat;
d) cu privire la art. 38, se apreciazã ca nu poate fi primitã critica, deoarece, prin opiniile exprimate, se urmãreşte a "scoate" procurorii din Ministerul Public de sub controlul şi autoritatea ministrului justiţiei, ceea ce contravine dispoziţiei art. 131 alin. (1) din Constituţie.
În plus, textul art. 38 instituie controlul general asupra activitãţii procurorilor şi nu se limiteazã doar la controlul judecãtoresc asupra actelor de procedura pe care aceşti reprezentanţi ai autoritãţii publice le instrumenteaza în procesul activitãţii lor. Or, rezumand controlul doar la conţinutul actelor procedurale, ar insemna sa rãmânã în afarã cea mai mare parte a activitãţii de reprezentare a intereselor generale ale societãţii, de apãrare a ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertãţilor cetãţenilor. În acest context, evident ca nu poate fi primitã nici soluţia conform cãreia ceea ce nu se supune controlului judecãtoresc sa revinã procurorului ierarhic superior. Aceasta soluţie contravine principiului imparţialitãţii şi nu poate fi primitã.
Cat priveşte art. 38 alin. 2, atacat de grupul de senatori, se arata ca, potrivit art. 124 alin. (1) din Constituţie, numai judecãtorii sunt inamovibili - ceea ce asigura stabilitatea în funcţie -, în timp ce procurorii îşi desfãşoarã activitatea potrivit principiului legalitãţii, al imparţialitãţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei [art. 131 alin. (1) din Constituţie], ceea ce - chiar dacã le asigura stabilitate în funcţie - nu se confunda cu inamovibilitatea. În acest sens, se invoca şi dispoziţia art. 36 din lege, potrivit cãreia parchetele sunt independente fata de instanţele judecãtoreşti, dar nu şi fata de alte autoritãţi. În sprijinul opiniei exprimate se invoca şi textul art. 131 alin. (2) din Constituţie, care nu poate fi în nici un caz interpretat în sensul ca funcţia de procuror inspector la Direcţia relaţii cu Ministerul Public din cadrul Ministerului Justiţiei este incompatibilã cu funcţia de procuror la unul dintre parchete. În concluzie, se apreciazã ca, în condiţiile legii, procurorii pot fi detasati din Ministerul Public în cadrul Ministerului Justiţiei, fãrã ca prin aceasta statutul lor de magistrat sa fie afectat. Cat priveşte raporturile de subordonare, indiferent de locul în care activeazã procurorul, cat timp calitatea aceasta se menţine, el se va afla sub autoritatea ministrului justiţiei.
În legatura cu art. 38 alin. 5, atacat de asemenea de cãtre grupul de senatori, se arata ca semnatarii ignora raportul de subordonare instituit prin art. 131 alin. (1) din Constituţie, potrivit cãruia procurorii îşi desfãşoarã activitatea "sub autoritatea ministrului justiţiei". În plus, semnatarii omit sa constate ca, potrivit reglementãrilor din Constituţie şi din <>Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecãtoreascã, procurorii nu primesc dispoziţii directe decât de la procurorii ierarhic superiori şi de la ministrul justiţiei, care în nici o situaţie nu poate fi inclus în categoria "alţi funcţionari";
e) cu privire la reglementarea materiei titlului III cap. III, intitulat "Parchetul de pe lângã Curtea Suprema de Justiţie", se apreciazã critica formulatã ca nefondata şi neavenitã, aceste dispoziţii neincalcand nici prevederile art. 131 alin. (1) şi nici pe cele ale art. 1 din Constituţie. Principiul constituţional, înscris în art. 131 alin. (1) din Constituţie, nu este încãlcat de aceste prevederi atât timp cat el pune doar o problema organizatoricã, legatã de centralizarea sau descentralizarea unei autoritãţi publice care face parte din autoritatea judecãtoreascã. În aceste condiţii, stabilirea structurii organizatorice a Ministerului Public de cãtre legiuitor nu afecteazã nici autoritatea procurorilor, nici unitatea Ministerului Public şi nici autoritatea acestuia. Cu alte cuvinte, modul de organizare a Ministerului Public, într-o maniera centralizata sau descentralizata, reprezintã o opţiune legislativã, care nu poate fi pusã sub semnul unei incertitudini constituţionale, ea neafectand constituţionalitatea Ministerului Public.
Cat priveşte art. 44 alin. 2, a cãrui neconstituţionalitate a fost invocatã de cãtre grupul de deputaţi, critica este consideratã neîntemeiatã, deoarece între "propunere" şi "numire" nu exista similitudine şi cele doua atribuţii nu revin aceleiaşi autoritãţi publice. Asa cum dispune textul, numirea procurorului general, cu respectarea dispoziţiei art. 94 lit. c) din Constituţie, este şi rãmâne prerogativa Preşedintelui României;
f) cu privire la art. 52 alin. 1, critica formulatã de senatori este apreciatã ca fiind neîntemeiatã, deoarece formula existenta în <>Legea nr. 92/1992 , integrata în jurãmântul judecãtorului, este contrarã statului de drept, în care judecãtorul este impartial şi independent. Menţinerea în text a sintagmei ce se propune a fi eliminata ar insemna transformarea judecãtorului "în parte", în special în procesele în care una dintre pãrţi este România. Înlãturarea din textul legii a formulei privitoare la apãrarea intereselor României este, totodatã, în concordanta cu principiul înscris în art. 124 alin. (2) din Constituţie, potrivit cãruia "judecãtorii sunt independenţi şi se supun numai legii". Implicit, respectând şi aplicând corect legea, magistratul serveşte şi apara interesele României, în mãsura în care legile în vigoare le promoveazã şi le garanteazã;
g) cu privire la art. 73, se considera ca textul din lege este în deplin acord cu litera şi spiritul prevederilor art. 124 alin. (1), art. 131 alin. (1) şi ale art. 133 alin. (1) din Constituţie.
Dispoziţiile art. 73 alin. 1 lit. a), b) şi c) sunt nu numai constituţionale, dar şi de neinlocuit, atât timp cat Consiliul Superior al Magistraturii nu are un aparat propriu, iar ministrul justiţiei este cel care prezideazã lucrãrile consiliului când se fac aceste propuneri.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 73 alin. 1 lit. d), în virtutea cãrora Consiliul Superior al Magistraturii dispune, la propunerea ministrului justiţiei, cu privire la promovarea, transferarea, suspendarea din funcţie a judecãtorilor, precum şi la încetarea funcţiei acestora, ele sunt concordante cu prevederile art. 124 alin. (1) din Constituţie, care permit legiuitorului sa stabileascã, prin lege, condiţiile în care se fac promovarea, transferarea şi sancţionarea judecãtorilor. Implicarea ministrului justiţiei în acest proces nu afecteazã constituţionalitatea textelor legale respective, atât timp cat dreptul Consiliului Superior al Magistraturii de a decide nu este afectat, iar recomandarea ministrului justiţiei nu este decât o premisa a exercitãrii acestui drept.
Pe de alta parte, cat timp procurorii îşi desfãşoarã activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei, este firesc şi de la sine înţeles sa poatã recomanda numirea procurorilor ori sa facã suspendãri ale celor aflaţi sub autoritatea sa. În caz contrar, "prerogativa sub autoritatea ministrului justiţiei" este lipsitã de conţinut, pur formala. În plus, fata de textele constituţionale ale art. 124 alin. (1) teza ultima şi ale art. 131 alin. (1) teza întâi, potrivit cãrora "Promovarea, transferarea şi sancţionarea judecãtorilor pot fi dispuse numai de Consiliul Superior al Magistraturii, în condiţiile legii", iar "Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecãtorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii ....", dispoziţiile art. 73 nu trebuie interpretate în sensul ca lipsa recomandarii ministrului justiţiei blocheaza activitatea consiliului. Ori de câte ori Consiliul Superior al Magistraturii va aprecia ca este necesar sa se facã numiri, promovari, transferãri sau suspendãri, în rândul celor care cad sub autoritatea competentelor lui, va putea, în lipsa recomandãrilor ministrului, sa i le ceara, iar în cazul unui eventual refuz, sa le facã, ştiut fiind ca recomandarea nu impune, ci sugereaza.
În ceea ce priveşte acordarea de avize de cãtre Consiliul Superior al Magistraturii, la solicitarea ministrului justiţiei, cu privire la administrarea judecãtoriilor, tribunalelor, curţilor de apel şi parchetelor, aceasta se întemeiazã atât pe dispoziţiile art. 131 alin. (1) din Constituţie, cat şi pe cele ale art. 19 alin. 2 din lege, potrivit cãruia "ministrul justiţiei rãspunde de buna organizare şi funcţionare a justiţiei ca serviciu public ....". În consecinta, buna funcţionare a instanţelor şi a parchetelor presupune, pe lângã o buna informare a ministrului justiţiei, şi intervenţia acestuia pentru asigurarea calitãţii activitãţii.
Relaţia creata, consecinta a recomandãrilor statornicite de art. 73, nu afecteazã principiul separaţiei puterilor în stat, ci îi da consistenta pentru ca obliga cele doua autoritãţi publice sa conlucreze, inlaturand orice manifestare de abuz din partea uneia dintre ele. Şi de aceasta data ne gasim în fata unor optiuni organizatorice, care nu afecteazã constituţionalitatea dispoziţiilor legale;
h) cu privire la art. 79^1 alin. 1, critica grupului de senatori este apreciatã ca fiind gratuita şi în totalã contradictie cu reglementãrile constituţionale, cat şi cu cele ale Legii nr. 92/1991. Astfel, potrivit art. 124 alin. (1) din Constituţie, "judecãtorii ..... sunt inamovibili. Promovarea, transferarea şi sancţionarea judecãtorilor pot fi dispuse numai de Consiliul Superior al Magistraturii, în condiţiile legii". În conformitate cu art. 79^1 alin. 1, ministrul justiţiei poate dispune "detasarea judecãtorilor inamovibili, numai cu acordul scris al acestora, în cadrul Ministerului Justiţiei, la Institutul Naţional al Magistraturii, la alte instanţe judecãtoreşti sau la alte autoritãţi publice". În consecinta, este de observat ca statutul judecãtorului nu este cu nimic afectat, dacã detasarea se poate efectua numai cu acordul sau scris. Dacã s-ar însuşi critica, ar insemna ca miscarea judecãtorilor sa nu se producã decât prin transfer în cadrul sistemului, ceea ce ar afecta grav interesele acestora. Or, dacã detasarea se face cu consimţãmântul sau, atunci sunt respectate atât cerinţele legii, cat şi interesele corpului judecãtoresc, magistraţii putând sa activeze nu numai în învãţãmânt, ci şi la celelalte instituţii menţionate, cu pãstrarea statutului şi a celorlalte drepturi prevãzute de lege pentru personalul detaşat.
Potrivit reglementãrii art. 79^1 alin. 3, detasarea procurorilor se poate dispune de ministrul justiţiei în aceleaşi condiţii ca şi în cazul judecãtorilor, mai precis cu acordul lor scris şi cu pãstrarea calitãţii de magistrat.
Fata de aceste prevederi legale, nu se poate susţine ca un magistrat (judecãtor sau procuror) poate fi "scos" din sistem în mod discretionar de ministrul justiţiei, pentru a-i anula inamovibilitatea şi alte drepturi. În condiţiile în care cererea de magistraţi este prezenta la nivelul tuturor autoritãţilor publice, reglementarea detaşãrii în condiţiile art. 79^1 din Legea pentru organizarea judecãtoreascã nu poate fi decât benefica.
Preşedintele Senatului, în punctul de vedere transmis Curţii Constituţionale, apreciazã ca toate obiecţiile de neconstituţionalitate sunt neintemeiate, pentru urmãtoarele motive, redate în esenta:
a) cu privire la art. 1, se arata ca, în art. 123-133, Constituţia stabileşte ca din autoritatea judecãtoreascã fac parte: instanţele judecãtoreşti, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii. Este însã evident ca aceşti trei factori ai autoritãţii judecãtoreşti nu constituie, fiecare, elemente ale puterii judecãtoreşti. Prin putere judecãtoreascã trebuie sa se înţeleagã numai acele instituţii ale statului care infaptuiesc actul de justiţie prin pronunţarea hotãrârilor judecãtoreşti. Iar aceste instituţii nu pot fi decât Curtea Suprema de Justiţie şi celelalte instanţe judecãtoreşti, asa cum prevede art. 125 alin. (1) din Constituţie.
De aceea Curtea Suprema de Justiţie şi celelalte instanţe judecãtoreşti alcãtuiesc puterea judecãtoreascã şi fac parte, în acelaşi timp, din autoritatea judecãtoreascã, din care mai fac parte şi Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii;
b) cu privire la art. 19 alin. 4 teza a doua, se apreciazã ca din moment ce, în concordanta cu art. 131 alin. (1) din Constituţie, procurorii îşi desfãşoarã activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei, iar modificarea legii da conţinut legal acestei autoritãţi, este normal, pe cale de consecinta, ca ministrul justiţiei sa aibã posibilitatea de a da ordin procurorilor aflaţi sub autoritatea sa, inclusiv ca sa exercite recursul în anulare;
c) cu privire la art. 37, se arata ca, potrivit art. 131 alin. (1) din Constituţie, "procurorii îşi desfãşoarã activitatea .... sub autoritatea ministrului justiţiei". Nici în acest text şi nici în vreun alt text constituţional nu se prevede forma de exercitare a acestei autoritãţi. Prin urmare, autoritatea ministrului justiţiei se poate exercita atât direct, cat şi indirect. Prin exercitarea directa a autoritãţii ministrului justiţiei, nu numai ca nu se incalca vreun text constituţional, dar nu se incalca nici spiritul Constituţiei.
Invocarea în sesizare a art. 115 şi 116 din Constituţie nu este de natura sa ducã la o alta concluzie. Este foarte adevãrat ca ministrul justiţiei este om politic, membru al Guvernului, şi ca el acţioneazã conform programului de guvernare. Aceasta situaţie nu este însã de natura sa confere caracter temeinic sesizãrii. Dimpotriva, potrivit principiului "separatiunii puterilor în stat şi controlului lor reciproc", textul criticat apare ca o aplicaţie concretã a controlului unei autoritãţi asupra unei alte autoritãţi. Pe de alta parte, în procesele la care participa, procurorii nu sunt decât parte în proces, iar, potrivit codurilor de procedura, toate pãrţile din proces se afla pe picior de egalitate, cei care urmeazã sa hotãrascã fiind numai judecãtorii, constituiţi în complet de judecata. De aceea dispoziţiile ministrului justiţiei, date chiar în mod direct procurorilor, nu pot influenta hotãrârile judecãtoreşti decât în egala mãsura cu cererile şi concluziile formulate de celelalte pãrţi.
Este, de asemenea, adevãrat ca, în temeiul art. 131 alin. (1) din Constituţie, "procurorii îşi desfãşoarã activitatea potrivit principiului legalitãţii, al imparţialitãţii şi al controlului ierarhic ...", dar, din moment ce tot art. 131 alin. (1) stabileşte ca aceasta activitate se desfãşoarã sub autoritatea ministrului justiţiei, înseamnã ca textul criticat respecta întru totul prevederea constituţionalã din acelaşi text, şi anume ca aceasta activitate se desfãşoarã potrivit principiului controlului ierarhic. Textul criticat nu face decât sa concretizeze cele doua prevederi constituţionale (controlul ierarhic şi autoritatea ministrului justiţiei), în sensul ca stabileşte pe ministrul justiţiei ca organ superior al ierarhiei din Ministerul Public. Împrejurarea ca ministrul justiţiei nu este procuror şi nici magistrat nu poate conduce la susţinerea motivului invocat, neavând vreo relevanta. Dimpotriva, prin activitatea sa stabilitã de textul criticat, ministrul justiţiei îşi exercita controlul democratic asupra Ministerului Public, potrivit principiului separatiunii puterilor în stat şi controlului lor reciproc. Cu atât mai mult, acest control se poate exercita asupra unei autoritãţi care nu are caracterul de putere şi care, potrivit art. 131 alin. (1) din Constituţie, se afla sub autoritatea ministrului justiţiei.
Textul criticat are menirea de a ameliora activitatea procurorilor, în sensul de a evita întârzierile nejustificate sau netrimiterea în judecata a unor infractori.
Nici argumentul ca ministrul justiţiei, ca om politic, nu are impartialitate, deoarece aparţine unui partid politic şi face politica acestuia, iar nu politica generalã a societãţii, incercand sa induca o contradictie între textul criticat şi art. 130 alin. (1) din Constituţie, nu este întemeiat. Aceasta, deoarece, în sistemul modern al democraţiei reprezentative, Parlamentul este expresia voinţei naţionale, iar Guvernul, deci inclusiv ministrul justiţiei, este investit de Parlament. De aceea Guvernul reprezintã interesele generale ale societãţii, asa cum art. 131 alin. (1) din Constituţie îi cere Ministerului Public. Nu exista, prin urmare, nici o contradictie între acest text constituţional şi textul de lege criticat.
În sfârşit, se arata ca în <>Legea nr. 92/1992 , nemodificata, Ministerul Public era singura instituţie a statului care nu era supusã vreunui control. Aceasta situaţie era în contradictie evidenta cu principiul fundamental al democraţiei, ca orice instituţie a statului sa fie supusã controlului unei alte instituţii. Aceasta situaţie a fãcut ca Ministerul Public sa fie un adevãrat stat în stat, o mica dictatura. Modificarea <>Legii nr. 92/1992 pune capãt acestei situaţii anormale şi plaseaza Ministerul Public, în mod real şi concret, sub autoritatea ministrului justiţiei, asa cum prevede art. 131 alin. (1) din Constituţie. Aceasta prevedere constituţionalã ar rãmâne doar teoreticã şi fãrã urmãri practice, în cazul în care legea nu s-ar modifica;
d) cu privire la art. 38, se arata ca art. 131 alin. (1) din Constituţie stabileşte autoritatea ministrului justiţiei asupra procurorilor. Cum ministrul justiţiei nu are posibilitatea efectivã de a-şi exercita personal autoritatea conferita de Constituţie, "este firesc ca el sa-şi constituie un corp de control, alcãtuit din specialişti în materie, adicã de procurori, care sa supunã deciziei sale felul în care el sa-şi exercite aceasta autoritate". Critica formulatã este surprinzatoare, ţinând seama ca la curţile de apel funcţioneazã judecãtori inspectori care au obligaţia de a-l informa pe ministru cu privire la funcţionarea instanţelor şi la abaterile de natura sa compromita calitatea activitãţii, aplicarea legilor şi a regulamentelor în circumscripţiile curţilor de apel. Aceasta modificare a legii este cuprinsã în art. 19, pe care contestatorii nu l-au criticat. Prin similitudine de situaţii, este necesar ca ministrul justiţiei sa aibã un corp de procurori inspectori care sa-i supunã spre aprobare mãsurile pe care acesta sa le ia în exercitarea autoritãţii sale prevãzute la art. 131 alin. (1) din Constituţie.
Detasarea acestor procurori în Direcţia relaţii cu Ministerul Public şi coordonarea strategiei antiinfractionale din cadrul Ministerului Justiţiei este necesarã, pentru ca procurorii detasati sa nu-şi piardã statutul personal de magistraţi şi consecinţele ce deriva din acest statut (drepturi bãneşti etc.). Aceasta detaşare nu este de natura sa-i punã pe aceşti procurori în situaţia de subordonaţi ai unor salariaţi administrativi, deoarece ei sunt subordonaţi, în mod direct, ministrul justiţiei, care este titularul autoritãţii prevãzute la art. 131 alin. (1) din Constituţie.
Cat priveşte critica adusã dispoziţiei din alin. 5 al art. 38, se arata ca ea este, de asemenea, neîntemeiatã, deoarece şi prin acest text se concretizeazã modalitatea practica de realizare a autoritãţii ministrului justiţiei asupra procurorilor, potrivit art. 131 alin. (1) din Constituţie;
e) cu privire la critica adusã dispoziţiilor din cap. III al titlului III al legii, se precizeazã ca art. 130 din Constituţie reglementeazã rolul Ministerului Public, dar nu şi organizarea sa. Din punct de vedere al respectãrii Constituţiei, Ministerul Public poate funcţiona atât în sistemul anterior, cat şi în cel preconizat de modificarea legii. Nu este, de aceea, necesar ca Ministerul Public şi parchetele alcatuitoare sa funcţioneze în modul stabilit prin legea din anul 1992.
Contrar celor susţinute în contestaţie, art. 131 alin. (1) din Constituţie prevede numai controlul ierarhic, dar nu şi pe cel unitar şi sistematic, iar art. 130 nu impune ca Ministerul Public sa fie "unic şi unitar". Toate criticile privitoare la premise de autonomizare, de federalizare teritorialã, care se referã la caracterul naţional, unitar şi indivizibil al statului roman, sunt neintemeiate, cu atât mai mult cu cat acest sistem funcţioneazã încã din anul 1992, prin înfiinţarea şi organizarea curţilor de apel. Modificarea legii, în aceasta privinta, nu este deci de natura sa aducã atingere caracterului unic şi unitar al sistemului judiciar roman şi, cu atât mai puţin, prevederilor art. 1 din Constituţie.
Faptul ca prin modificãrile preconizate se diminueazã rolul şi autoritatea procurorului general al României nu are nici o relevanta din punct de vedere al respectãrii Constituţiei.
Cat priveşte art. 44 alin. 2, atacat de grupul de deputaţi, se apreciazã ca promovarea menţionatã în text are valoare identicã cu numirea prevãzutã la art. 94 lit. c) din Constituţie. O excepţie de neconstituţionalitate se poate admite numai dacã textul contestat incalca o prevedere constituţionalã şi în nici un caz din motive exclusiv semantice;
f) cu privire la art. 52 alin. 1, se arata, de asemenea, ca obiecţia este neîntemeiatã, deoarece magistraţii, în activitatea lor, trebuie sa apere numai adevãrul şi legalitatea. Menţinerea textului eliminat în formula jurãmântului i-ar obliga pe magistraţi sa se îndepãrteze de la obligaţia lor de obiectivitate, corectitudine şi impartialitate, atunci când statul roman este parte în proces sau chiar atunci când interesele statului roman sunt în joc, chiar în situaţiile în care statul roman nu este parte în proces. Menţinerea acestui text în formula de jurãmânt ar fi susceptibilã de a aduce atingere drepturilor legale şi legitime ale pãrţilor din proces care se judeca cu statul roman şi ar crea premisele unui proces inechitabil;
g) cu privire la art. 73, se apreciazã ca, indiferent de împrejurarea ca recomandãrile se fac de cãtre membrii Consiliului Superior al Magistraturii sau de cãtre ministrul justiţiei, un control politic exista în oricare dintre formule. Aceasta, deoarece membrii Consiliului Superior al Magistraturii sunt aleşi de Parlament, iar alegerea lor se face, în mod necesar, exclusiv pe criterii politice. Este adevãrat ca magistraţilor le este interzis sa facã parte din partide politice [art. 37 alin. (3) din Constituţie], însã nici o constituţie şi nici o lege nu îi pot opri pe magistraţi sa aibã anumite simpatii politice, chiar fãrã a fi înscrişi într-un partid.
Referitor la art. 73 alin. 1 lit. a), b) şi c) din lege, se apreciazã ca art. 133 alin. (1) din Constituţie nu numai ca nu opreşte ca propunerile formulate de Consiliul Superior al Magistraturii sa fie fãcute la recomandarea ministrului justiţiei, ci, dimpotriva, prin menţiunea finala "în condiţiile legii", permite ca legea sa stabileascã condiţiile în care Consiliul Superior al Magistraturii sa numeascã în funcţie pe judecãtori şi procurori.
În ceea ce priveşte art. 73 alin. 1 lit. d) din lege, se menţioneazã ca, şi în acest caz, art. 124 alin. (1) fraza a doua din Constituţie nu numai ca nu opreşte ca aceste mãsuri sa fie dispuse de Consiliul Superior al Magistraturii la propunerea ministrului justiţiei, ci, dimpotriva, prin menţiunea finala "în condiţiile legii", permite ca legea sa stabileascã condiţiile concrete în care Consiliul Superior al Magistraturii sa dispunã promovarea, transferarea şi sancţionarea judecãtorilor;
h) cu privire la art. 79^1, se apreciazã ca dispoziţia contestatã nu contravine vreunei prevederi constituţionale, iar magistraţii pot fi detasati numai cu acordul lor scris.
Guvernul apreciazã, în punctul sau de vedere, ca dispoziţiile atacate sunt constituţionale şi, deci obiecţiile formulate în cele trei sesizãri sunt neintemeiate, pentru urmãtoarele motive, redate în esenta:
a) cu privire la art. 1, se arata ca, prin noua sa redactare, textul stabileşte componentele autoritãţii judecãtoreşti, reproducand dispoziţiile constituţionale şi, în acelaşi timp, marcheaza locul distinct al instanţelor judecãtoreşti, singurele care infaptuiesc justiţia şi, prin aceasta, exercita puterea judecãtoreascã.
Deşi în Constituţia României separaţia puterilor în stat nu este consacratã expressis verbis, ea este recunoscuta prin funcţiile distincte pe care le prevede pentru autoritãţile publice, pe care le reglementeazã în cuprinsul sau legea fundamentalã. Pe de alta parte, art. 80 alin. (2) din Constituţie consacra sintagma "puterile statului", iar în al doilea rând face o distincţie neta între "autoritãţile publice", ca instituţii, şi "puterile statului", ca funcţii ale acestuia. Or, este cunoscut ca teoria clasica a separaţiei puterilor în stat porneşte nu de la ideea de separaţie a instituţiilor, ci de la ideea ca funcţiile statului - legislativã, executivã şi judecãtoreascã - sunt distincte şi infaptuite de organe independente. Prima idee este doar consecinta celei de-a doua. În acest sens trebuie inteleasa şi distincţia pe care prevederile <>art. 1 din Legea privind modificarea şi completarea Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecãtoreascã o fac între notiunile de autoritate judecãtoreascã şi cea de putere judecãtoreascã.
Textul atacat nu numai ca nu incalca nici o dispoziţie a Constituţiei, ci, dimpotriva, da expresie, într-o alta formulare, prevederilor art. 125 alin. (1) din Constituţie, care stabilesc ca "Justiţia se realizeazã prin Curtea Suprema de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecãtoreşti stabilite de lege". Legiuitorul constituant, atunci când a redactat cap. VI din titlul III al Constituţiei, a înţeles sa fie riguros exact în ceea ce priveşte exercitarea puterii judecãtoreşti, înfãptuirea justiţiei, precizând ca ea se realizeazã numai prin instanţele judecãtoreşti, nu şi prin celelalte doua componente ale autoritãţii judecãtoreşti - Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii - , care au cu totul alte atribuţii, bine precizate de Constituţie.
Rigoarea legiuitorului constituant în delimitarea rolului fiecãrei componente a autoritãţii judecãtoreşti este demonstrata şi de modul diferit în care sunt formulate textele care se referã la judecãtori şi cele care se referã la procurori. Astfel, art. 123 alin. (2) din Constituţie prevede ca "Judecãtorii sunt independenţi şi se supun numai legii", ceea ce corespunde rolului lor de a infaptui justiţia, de a judeca, de a soluţiona litigii. Aceeaşi ratiune sta şi la baza inamovibilitatii care este recunoscuta judecãtorilor prin art. 124 alin. (1) din Constituţie, ca garanţie a independentei lor. În schimb, referitor la statutul procurorilor, art. 131 alin. (1) din Constituţie prevede ca "Procurorii îşi desfãşoarã activitatea potrivit principiului legalitãţii, al imparţialitãţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei". Se observa, în mod clar, din formularea art. 131 alin. (1), ca procurorii au un statut complet diferit de cel al judecãtorilor, tocmai din cauza faptului ca ei nu infaptuiesc justiţia, nu pronunţa hotãrâri cu valoare de adevãr legal. Din analiza alin. (1) al art. 131 din Constituţie rezulta ca procurorii sunt supuşi atât controlului ierarhic, cat şi autoritãţii ministrului justiţiei, ceea ce exclude ideea de independenta fata de autoritãţile ierarhic superioare.
În aceste condiţii, a accepta, asa cum se susţine în sesizarea grupului de deputaţi, ca Ministerul Public face parte din puterea judecãtoreascã, ar insemna a admite, contrar prevederilor Constituţiei, ca puterea judecãtoreascã sau o parte a ei s-ar afla sub autoritatea ministrului justiţiei, deci a puterii executive, ceea ce ar fi de natura sa nege principiul separaţiei puterilor în stat, care, dupã cum s-a mai arãtat, este consacrat şi de Constituţia României. În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţionalã prin Decizia nr. 96 din 24 septembrie 1996, retinand ca, chiar dacã Constituţia nu consacra în terminis principiul separaţiei puterilor, cerinţele lui de fond, astfel cum sunt concepute în prezent, se regãsesc în legea fundamentalã.
Faptul ca atât judecãtorii, cat şi procurorii au calitatea de magistraţi, potrivit Constituţiei, nu are nici o relevanta, de vreme ce rolul şi statutul lor - în afarã unor elemente comune - sunt totuşi diferite, potrivit prevederilor legii fundamentale.
Referitor la poziţia procurorilor şi deci la situarea Ministerului Public în afarã puterii judecãtoreşti, se invoca punctul de vedere exprimat de domnul senator Ion Predescu cu prilejul dezbaterilor din Adunarea Constituantã, care, în şedinţa din 7 mai 1991, sublinia: "Procurorii, în mod firesc, nu fac parte din puterea judecãtoreascã propriu-zisa; aceasta este constituitã de instanţe, din judecãtori, din cei care pronunţa hotãrâri; ei fac acte de urmãrire penalã şi luare de mãsuri de trimitere în judecata etc., de supraveghere, de atacare a hotãrârii judecãtoreşti. Şi atunci, în ce sfera trebuie sa se înscrie? În a patra putere? Sub nici un motiv; Constituţia nu prevede patru puteri - asa cum a fost Procuratura conceputã şi, mai ales, cum a activat, ca a patra putere. Ei trebuie incluşi în sfera justiţiei (dar nu în cadrul puterii judecãtoreşti), asa cum a fost şi în precedenta Constituţie din 1923 (...)".
Acest punct de vedere exprima, de fapt, o idee fundamentalã pentru înţelegerea poziţiei Ministerului Public în raport cu puterea judecãtoreascã, şi anume ca aceasta autoritate publica nu poate fi, în acelaşi timp, judecãtor şi acuzator într-un proces, chiar dacã rolul Ministerului Public este de a reprezenta, în activitatea judiciarã, interesele generale ale societãţii, de a apara ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertãţile cetãţenilor.
Este de remarcat, de altfel, ca şi alte autoritãţi publice au misiunea de a apara ordinea de drept, drepturile şi libertãţile cetãţenilor, fãrã a se erija în putere judecãtoreascã.
De asemenea, nu constituie un argument în favoarea ideii de apartenenţa a Ministerului Public la puterea judecãtoreascã nici faptul ca la baza activitãţii procurorilor stau principiile legalitãţii şi imparţialitãţii, întrucât, în mod normal, într-un stat de drept, aceste principii trebuie sa stea la baza activitãţii tuturor celorlalte autoritãţi publice şi sa fie înscrise, ca atare, în statutul funcţionarului public.
De altfel, însãşi Curtea Constituţionalã a stabilit, în considerentele mai multor decizii, ca Ministerul Public, deşi face parte din "autoritatea judecãtoreascã", reprezintã "o magistratura jurisdicţionalã". Mai mult, întrucât procurorii îşi desfãşoarã activitatea "sub autoritatea ministrului justiţiei", organ esentialmente executiv, ei înşişi sunt, pe cale de consecinta, "agenţi ai puterii executive";
b) cu privire la art. 18 alin. 4, se arata ca simpla lectura a textului duce la concluzia ca nu se incalca nici o prevedere a Constituţiei. Dispoziţia criticata trebuie pusã în relatie cu prevederile art. 329 şi ale art. 330 din Codul de procedura civilã, care reglementeazã dreptul procurorului general ca, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, sa introducã recursul în interesul legii şi recursul în anulare, cai extraordinare de atac. În mod asemãnãtor sunt reglementate, prin art. 409 şi art. 414^2 din Codul de procedura penalã, cele doua cai extraordinare de atac în materie penalã. Din examinarea textelor din codurile de procedura civilã şi penalã rezulta ca nu ministrul justiţiei este titularul cãilor de atac respective, ci procurorul general, ministrul având posibilitatea însã - în virtutea raporturilor sale cu procurorul general, care se afla sub autoritatea sa - sa ceara acestuia exercitarea acestor cai de atac, atunci când condiţiile legii sunt îndeplinite.
Susţinerea din sesizare ca textele codurilor de procedura civilã şi penalã privind recursul în interesul legii şi recursul în anulare nu ar fi nici ele constituţionale este fãrã relevanta, întrucât se referã la texte în vigoare, care nu pot fi supuse controlului de constitutionalitate a priori, pe de o parte, iar pe de alta parte nu contravin nici ele vreunei dispoziţii constituţionale.
Singura prevedere a Constituţiei cu care asertiunile cuprinse în sesizare pot fi puse în relatie este cea cuprinsã în art. 128, conform cãruia "Impotriva hotãrârilor judecãtoreşti, pãrţile interesate şi Ministerul Public pot exercita cãile de atac, în condiţiile legii". Prin compararea acestui text constituţional, pe de o parte, cu prevederile art. 19 alin. 4 teza finala şi cu textele referitoare la recursul în anulare şi în interesul legii, pe de alta parte, nu rezulta nici o încãlcare a dispoziţiilor constituţionale, care, de altfel, trimit la "condiţiile legii" în ceea ce priveşte exercitarea cãilor de atac, condiţii care sunt reglementate în codurile de procedura.
Precizarea cuprinsã în teza finala a alin. 4 al art. 19, în discuţie, a fost de altfel sugerata de expertiza legislativã efectuatã de experţi ai Consiliului Europei în anul 1994, privind problemele ridicate în Avizul nr. 176/1993 al Adunãrii Parlamentare a Consiliului Europei, referitor la cererea de aderare a României la aceasta organizaţie internationala;
c) cu privire la art. 37, se apreciazã ca criticile aduse în sesizãrile celor doua grupuri de parlamentari nu sunt fondate.
Prin conţinutul sau, textul criticat nu incalca nici una dintre prevederile Constituţiei. Dar textul criticat exprima mai bine ideea de autoritate a ministrului justiţiei sub care procurorii îşi exercita activitatea, potrivit art. 131 alin. (1) din Constituţie.
Din modul în care este formulat acest text constituţional rezulta ca toţi procurorii îşi desfãşoarã activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei.
Textul din legea fundamentalã nu prevede ca exercitarea acestei autoritãţi de cãtre ministrul justiţiei ar fi sau ar trebui sa fie mediata, condiţionatã în vreun fel. Or, în lipsa unei asemenea precizãri, se impune, în mod natural, constatarea ca aceasta autoritate se poate exercita şi în mod direct, inclusiv prin dispoziţii. În nici unul dintre textele Constituţiei nu se vorbeşte despre procurorul general sau despre Parchetul General şi, cu atât mai puţin, despre rolul lor în relaţia de autoritate dintre ministrul justiţiei şi procurori.
Se poate afirma, cu deplin temei, ca, în forma actuala a legii în vigoare, textul art. 37 este neconstitutional, întrucât procurorul general se interpune în relaţia dintre ministrul justiţiei şi procurori, deci se lasa fãrã conţinut real autoritatea pe care acesta trebuie sa o exercite asupra activitãţii procurorilor, potrivit Constituţiei.
În acest context se menţioneazã aprecierea pe care Rezoluţia nr. 1.123 (1997) a Adunãrii Parlamentare a Consiliului Europei o face în sensul ca în România "rolul Parchetului este încã foarte puternic", incurajand România sa urmeze reformele în acest domeniu.
De asemenea, se precizeazã ca textul art. 37 este restrictiv, precizând ca obligatorii sunt numai dispoziţiile ministrului justiţiei date în vederea respectãrii şi aplicãrii legii. Din interpretarea textului rezulta clar ca dispoziţiile care nu ar respecta aceste cerinţe nu sunt obligatorii şi pun pe procuror la adapost de rãspundere.
Pe de alta parte, se arata ca ministrul justiţiei este rãspunzãtor pentru activitatea sa, pentru actele sale, menţionându-se prevederile art. 111 din Constituţie, conform cãrora Guvernul şi fiecare dintre membrii sãi sunt obligaţi sa rãspundã la întrebãrile sau la interpelãrile formulate de deputaţi sau de senatori, Camera Deputaţilor sau Senatul având posibilitatea sa adopte o moţiune prin care sa-şi exprime poziţia cu privire la problema ce a fãcut obiectul interpelãrii.
Se evidenţiazã apoi faptul ca orice mãsura dispusã de ministrul justiţiei pentru a fi luatã de procuror, aceasta, în final, este supusã controlului instanţei de judecata, compusa din judecãtori a cãror independenta este consacratã de lege şi garantatã de principiul inamovibilitatii. De altfel, dispoziţiile cu consecinţele cele mai grave nu pot fi date decât în forma scrisã, ceea ce constituie o garanţie extrem de serioasã ca nu vor fi date cu usurinta sau în mod abuziv.
Fundamentul autoritãţii pe care o exercita ministrul justiţiei asupra activitãţii procurorilor, inclusiv prin dispoziţiile specifice sau cu caracter general, de orientare a politicii penale, rezida tocmai în responsabilitatea sa fata de Parlament, autoritatea publica a carei legitimitate este izvorata din alegeri.
Se apreciazã ca este lipsitã de suport constituţional argumentarea ca ministrul justiţiei, fiind un om politic şi neavând calitatea de magistrat, nu ar putea sa dea dispoziţii procurorilor, întrucât nu ar avea impartialitate. Dimpotriva, art. 131 din Constituţie prevede, asa cum s-a mai arãtat, ca procurorii îşi desfãşoarã activitatea potrivit principiului legalitãţii, al imparţialitãţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei, calitatea acestuia de om politic neavând, prin urmare, nici o relevanta în raporturile sale cu procurorii.
În sfârşit, se arata ca argumentul din sesizarea grupului de deputaţi, în sensul ca raporturile dintre ministrul justiţiei şi procuror s-ar limita numai la o relatie administrativã, organizatoricã, similarã cu aceea existenta între ministrul justiţiei şi instanţele judecãtoreşti, nu are baza constituţionalã, întrucât textul art. 131 alin. (1) nu circumstantiaza raporturile de autoritate dintre ministrul justiţiei şi procurori la sfera administrativã sau de alta natura. Este evident ca afirmatia critica ce se face din acest punct de vedere nu tine seama de principiul ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus;
d) cu privire la art. 38, se menţioneazã ca, în realitate, textul acestui articol, a cãrui neconstituţionalitate se invoca, reglementeazã dreptul de control al ministrului justiţiei asupra activitãţii procurorilor, care decurge, în mod logic, din prevederea constituţionalã conform cãreia procurorii îşi desfãşoarã activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei [art. 131 alin. (1) din Constituţie].
Din moment ce s-a stabilit ca ministrul justiţiei, în virtutea art. 131 din Constituţie, are dreptul sa dea dispoziţii obligatorii, în mod direct sau prin procurorul general, procurorilor, este firesc ca el sa poatã sa şi controleze activitatea acestora.
Dreptul de control, ca şi dreptul de dispoziţie asupra activitãţii procurorilor sunt elemente intrinseci ale autoritãţii pe care ministrul justiţiei o exercita asupra activitãţii procurorilor. În lipsa acestor forme concrete de manifestare a autoritãţii ministrului justiţiei, aceasta ar fi golita de orice conţinut.
Critica cu privire la posibilitatea exercitãrii controlului prin inspectori generali din Ministerul Justiţiei şi prin procurori detasati în cadrul acestui minister nu are un fundament constituţional, întrucât ministrul justiţiei, în exercitarea autoritãţii sale asupra procurorilor, are deplina libertate de a-şi alege modalitãţile de control, ca şi persoanele pe care sa le insarcineze sa facã constatãri cu privire la activitatea procurorilor. Nici un text constituţional nu interzice ca procurorii sa poatã fi controlati de persoane care nu au calitatea de procuror, ci sunt magistraţi asimilaţi. Pe de alta parte, critica facuta, în sensul ca prin detasarea unor procurori în Ministerul Justiţiei s-ar incalca statutul acestora, este neîntemeiatã, întrucât aceasta este de fapt o dispoziţie de favoare care trebuie coroborata cu prevederile art. 79^1 al legii, care stabilesc ca detasarea procurorilor, ca şi a judecãtorilor nu se poate face decât cu acordul lor scris, pe o perioada determinata, cei în cauza pastrandu-şi statutul de magistrat pe perioada detaşãrii.
De asemenea, se susţine ca nici critica ce se aduce ultimului alineat al art. 38 nu este fondatã, deoarece nu contravine nici unei prevederi constituţionale ci, din contra, se înscrie mai exact în prevederile art. 131 alin. (1) din Constituţie, potrivit cãrora nu numai procurorul general se afla sub autoritatea ministrului justiţiei, ci toţi procurorii, indiferent de poziţia lor ierarhica în cadrul Ministerului Public.
În sfârşit, cat priveşte afirmatia cuprinsã în sesizarea grupului de deputaţi ca efectuarea controlului de cãtre ministrul justiţiei asupra activitãţii procurorilor constituie o imixtiune a executivului în sfera puterii judecãtoreşti, se arata ca nici aceasta nu are suport constituţional, Ministerul Public, procurorii, nefacand parte din puterea judecãtoreascã, care cuprinde numai instanţele judecãtoreşti. Dreptul ministrului justiţiei de a da, în interesul aplicãrii legii, dispoziţii procurorilor şi de a le controla activitatea decurge din faptul ca, spre deosebire de judecãtori, cu privire la care Constituţia, în art. 123 alin. (2), prevede ca "sunt independenţi şi se supun numai legii", în ceea ce îi priveşte pe procurori, textele constituţionale nu mai afirma aceasta independenta. Mai mult, art. 131 alin. (1) prevede principiul controlului ierarhic al activitãţii procurorilor şi al autoritãţii ministrului justiţiei, sub care aceştia se afla, ceea ce exclude ipso facto ideea independentei lor. Este adevãrat ca în acelaşi text se consacra principiul legalitãţii şi cel al imparţialitãţii în activitatea procurorilor, absolut necesare, dar care nu exclud controlul ierarhic şi autoritatea ministrului justiţiei;
e) cu privire la dispoziţiile cuprinse în cap. III al titlului III, se apreciazã ca criticile formulate de grupul de senatori - în sensul ca se incalca unitatea Ministerului Public, sistemul unitar al parchetelor, principiul controlului ierarhic înscris în art. 131 alin. (1) din Constituţie, ca se creeazã premise de autonomizare şi de federalizare teritorialã, ca se lezeaza caracterul naţional, unitar şi indivizibil al statului roman şi ca se diminueazã rolul şi autoritatea procurorului general al României - sunt în mod evident nefondate.
Faptul ca se prevede în art. 42 şi 43 ca parchetele de pe lângã curţile de apel sunt conduse de procurori generali şi ca aceştia exercita, direct sau prin procurori inspectori, controlul asupra parchetelor din circumscripţia lor nu are absolut nici o legatura, şi cu atât mai puţin una de cauzalitate, cu unitatea statului roman sau cu pericolul federalizãrii acestuia.
Este de observat ca şi pana acum existau parchete pe lângã curţile de apel, singura modificare adusã de noua lege fiind aceea ca, în concordanta cu tradiţiile existente în perioada anterioarã instalãrii dictaturii comuniste, s-a revenit la denumirea de procuror general pentru conducãtorii acestora.
Existenta a cincisprezece procurori generali la parchetele de pe lângã curţile de apel nu diminueazã cu nimic rolul procurorului general al Parchetului de pe lângã Curtea Suprema de Justiţie, care, conform art. 44 alin. 3 din noua lege, exercita, direct sau prin procurori-inspectori, controlul asupra tuturor parchetelor.
Din examinarea tuturor textelor capitolului în atentie nu rezulta nici o încãlcare a principiului controlului ierarhic al activitãţii procurorilor, prevãzut la art. 131 alin. (1) din Constituţie, sau a vreunei alte dispoziţii constituţionale.
Cat priveşte critica adusã, în sesizarea grupului de deputaţi, articolului 44 alin. 2, se arata ca este lipsitã de temei, întrucât, pe de o parte, nu exista nici un text constituţional care ar putea fi invocat în sprijinul sustinerii sale, iar, pe de alta parte, nimic nu impiedica, dacã ar fi cazul, ca o persoana care nu are calitatea de procuror sa fie numita mai întâi procuror, cu respectarea condiţiilor şi procedurilor legale şi constituţionale, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, şi apoi sa fie promovat în funcţia de procuror general al Parchetului de pe lângã Curtea Suprema de Justiţie.
În ceea ce priveşte al doilea motiv de critica a textului în cauza, anume acela ca s-ar incalca prevederile art. 94 lit. c) din Constituţie, potrivit cãrora preşedintele României "numeşte" în funcţiile publice, şi nu promoveazã, el este tot atât de neîntemeiat, întrucât şi în cazul promovãrii are loc o numire în noua funcţie.
În legatura cu criticile aduse, se menţioneazã ca nici un text constituţional nu s-ar fi opus ca promovarea în funcţia de procuror general al Parchetului de pe lângã Curtea Suprema de Justiţie sa fie facuta direct de ministrul justiţiei, întrucât competenta Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la promovarea în funcţie a magistraţilor nu este prevãzutã decât pentru judecãtori [art. 124 alin. (1) din Constituţie]. Fiind însã în cauza "primul procuror al tarii", Parlamentul a ales prin textul de lege soluţia promovãrii sale în funcţie, de cãtre Preşedintele tarii, la propunerea ministrului justiţiei.
Invocarea de cãtre autorii sesizãrii a art. 16 din Constituţie, care se referã la egalitatea în drepturi, ca temei al neconstitutionalitatii textului care se referã la promovarea în funcţia de procuror general al Parchetului de pe lângã Curtea Suprema de Justiţie, nu are nici o relevanta în cauza, neputându-se invoca un drept atunci când se pune problema promovãrii într-o funcţie unica;
f) cat priveşte art. 52 alin. 1, se arata ca prin noua formula a jurãmântului nu se incalca nici un text constituţional, întrucât legea fundamentalã nu cuprinde prevederi sau anumite condiţii privitoare la jurãmântul magistraţilor. Explicatia reformularii textului jurãmântului prestat de magistraţi consta în faptul ca angajamentul de a apara interesele României venea în contradictie cu obligaţia de impartialitate ce revine magistraţilor în procesele în care s-ar putea pune problema intereselor unor persoane strãine în conflict cu interesele statului roman sau ale altor instituţii ale acestuia. De altfel, întrucât în jurãmânt se regaseste angajamentul magistratului de a respecta Constituţia şi legile tarii, nu se poate pune problema neloialitatii sale fata de ţara, dar fãrã a se aduce atingere imparţialitãţii de care trebuie sa dea dovada în calitatea sa de magistrat;
g) cu privire la art. 73, se apreciazã ca reglementarea nu numai ca nu contravine legii fundamentale, dar este în deplin acord cu aceasta.
Din faptul ca în art. 133 din Constituţie se precizeazã ca exercitarea atributiei conferite Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la numirea în funcţie a magistraţilor asistenţi se face "în condiţiile legii", se desprinde concluzia ca prin lege se pot da reglementãri de natura sa precizeze modalitãţile concrete în care Consiliul Superior al Magistraturii sa-şi poatã exercita aceasta atribuţie, inclusiv initiativa în identificarea persoanelor care urmeazã sa fie propuse pentru numirea în funcţia de magistrat. În sprijinul acestei idei sta şi prevederea din finalul textului art. 133 alin. (1) din Constituţie, conform cãreia lucrãrile Consiliului Superior al Magistraturii sunt prezidate de ministrul justiţiei, fãrã drept de vot. Explicatia logica a prevederii constituţionale consta în aceea ca în cadrul lucrãrilor Consiliului Superior al Magistraturii sunt analizate tocmai recomandãrile fãcute de cãtre ministrul justiţiei, care concura în acest fel la buna desfãşurare a lucrãrilor consiliului, pe care le prezideazã. Faptul ca ministrul justiţiei nu are drept de vot, conform textului constituţional, demonstreaza grija legiuitorului constituant de a nu depãşi cadrul colaborãrii dintre autoritatea executivã şi cea judecãtoreascã în stabilirea propunerilor de numire în magistratura ce vor fi înaintate Preşedintelui României.
În ceea ce priveşte promovarea şi transferarea judecãtorilor, art. 124 alin. (1) din Constituţie prevede ca acestea sunt dispuse numai de cãtre Consiliul Superior al Magistraturii, în condiţiile legii. Aceasta formulare presupune ca prin lege sa se stabileascã procedura de adoptare a mãsurilor respective, ceea ce nu exclude, ci, dimpotriva, presupune o participare activa a ministrului justiţiei, inclusiv prin propunerile pe care le face Consiliului Superior al Magistraturii. De altfel, ministrul justiţiei este cel mai în mãsura sa cunoascã nevoile bunului mers al justiţiei, pentru a propune Consiliului Superior al Magistraturii efectuarea transferului judecãtorilor şi promovarea acestora.
De altfel, şi în aceste cazuri, ca şi în situaţia recomandãrilor pe care ministrul justiţiei le face Consiliului Superior al Magistraturii pentru ca acesta sa propunã Preşedintelui României numirile în magistratura, avem de a face cu acelaşi gen de atribuţii cu privire la personalul din magistratura, a cãrui conducere se asigura de ministrul justiţiei prin aparatul ministerului. De aceea, în ambele situaţii, prezidarea lucrãrilor Consiliului Superior al Magistraturii revine ministrului justiţiei. Aceasta rezulta din interpretarea sistematica a textelor art. 124 alin. (1), art. 133 alin. (1) şi art. 133 alin. (2) din Constituţie, conform cãrora - cu excepţia cazului când are rolul de consiliu de disciplina şi este prezidat de Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie - lucrãrile sale sunt prezidate de ministrul justiţiei. În aceasta şi rezida ratiunea prevederilor din <>Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecãtoreascã, care stabilesc ca pregãtirea lucrãrilor necesare desfãşurãrii activitãţii Consiliului Superior al Magistraturii se asigura de compartimente ale aparatului Ministerului Justiţiei.
În condiţiile în care, conform noului text al art. 73, ministrul justiţiei este cel care face recomandãri, Consiliul Superior al Magistraturii este cel care decide dacã va promova propunerile pe baza recomandarii fãcute de ministrul justiţiei sau nu, ori dacã va accepta propunerea ministrului justiţiei de a transfera un judecãtor sau de a-l promova. Orice recomandare sau, dupã caz, propunere ar face ministrul justiţiei, ea poate fi blocata de Consiliul Superior al Magistraturii, dacã acesta nu este de acord cu acceptarea ei. Asa fiind, nu sunt ştirbite atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii. De altfel, în prezent, în ceea ce îi priveşte pe judecãtorii Curţii Supreme de Justiţie, conform Legii nr. 56/1993, Colegiul permanent al acestei Curţi are, între atribuţiile sale, şi pe aceea de a prezenta recomandãri Consiliului Superior al Magistraturii pentru numirea de judecãtori la instanta suprema, fãrã a se considera ca prin aceasta sunt ştirbite prerogativele Consiliului Superior al Magistraturii.
În realitate, prin modul în care sunt reglementate, în actuala formulare, textele art. 73, se realizeazã o conlucrare strânsã, o colaborare a autoritãţilor judecãtoreascã şi executivã în asigurarea bunei funcţionari a instanţelor judecãtoreşti, a parchetelor şi evitarea oricãrui blocaj. A accepta ideea, care se cauta a fi acreditata prin sesizãrile adresate Curţii Constituţionale, în sensul ca, în ceea ce priveşte numirile, promovarile şi transferarile în magistratura, acestea ar trebui sa fie exclusiv de resortul Consiliului Superior al Magistraturii, fãrã nici un amestec din partea executivului, ar insemna sa se nege necesitatea colaborãrii între autoritãţile statului, a echilibrului care trebuie sa existe între acestea, ceea ce contravine conceptiei moderne despre separaţia puterilor. În cazul în care ministrul justiţiei, prin recomandãrile sau propunerile fãcute ori prin refuzul de a investi Consiliul Superior al Magistraturii cu propuneri ori recomandãri, ar bloca activitatea Consiliului Superior al Magistraturii şi ar perturba astfel activitatea autoritãţilor judecãtoreşti, el ar fi tras la rãspundere în condiţiile Constituţiei şi ale legilor în vigoare.
Prevederea alin. 4 al art. 73 din lege, care stabileşte ca, pentru numirea în funcţia de preşedinte al Curţii Supreme de Justiţie, vor fi prezentate Preşedintelui României trei propuneri, nu incalca nici o dispoziţie constituţionalã. Nici o prevedere a Constituţiei nu conţine restrictii în ceea ce priveşte numãrul de propuneri ce pot fi prezentate Preşedintelui României pentru numirile în funcţiile din magistratura. Este firesc ca pentru funcţia suprema în magistratura sa fie oferitã posibilitatea Preşedintelui tarii de a desemna pe cel pe care îl considera cel mai potrivit pentru inalta misiune ce îi va reveni;
h) cu privire la art. 79^1, se arata ca mãsura detaşãrii, astfel cum este prevãzutã în textul criticat, nu incalca în nici un fel statutul judecãtorilor sau al procurorilor, asa cum este el prevãzut de Constituţie. Aceasta mãsura nu poate fi luatã decât cu consimţãmântul scris al judecãtorului sau al procurorului, astfel încât Ministerul Justiţiei, Institutul Naţional al Magistraturii sau alte instituţii publice sa poatã beneficia, când este necesar, de experienta profesionalã şi de cunoştinţele de specialitate ale magistratului. Din moment ce acestea sunt ratiunile şi condiţiile detaşãrii, iar în nici un caz motive de ordin politic, rezulta ca art. 79^1 oferã garanţia respectãrii inamovibilitatii judecãtorilor şi a stabilitatii procurorilor. Mai mult, textul criticat se constituie ca o dispoziţie de favoare pentru magistraţi, care pot, astfel, pentru o durata limitatã de timp, sa schimbe felul muncii, în beneficiul imbogatirii experienţei juridice şi al largirii orizontului de cunoaştere. Este evident ca, în condiţiile detaşãrii, magistraţii desfãşoarã o alta activitate decât aceea de judecãtor sau de procuror, astfel încât nu se poate susţine ca se incalca în vreun fel separaţia puterilor. Faptul ca reglementarea adoptatã de lege diferã de regimul obişnuit al detaşãrii prevãzut de Codul muncii, care nu se aplica magistraţilor, nu are relevanta în planul controlului de neconstituţionalitate.
Întrucât cele trei sesizãri privesc neconstituţionalitatea aceleiaşi legi, s-a procedat la conexarea lor, pronunţându-se decizia de fata.

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,
ţinând seama de sesizãrile de neconstituţionalitate formulate, de punctele de vedere comunicate, de raportul întocmit de judecãtorul-raportor, precum şi de concordanta dintre textele legale ce fac obiectul sesizarilor şi dispoziţiile constituţionale, retine urmãtoarele:
În temeiul art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţionalã constata ca este competenta sa soluţioneze sesizãrile, care s-au înaintat cu respectarea prevederilor art. 144 lit. a) din Constituţie şi ale art. 17 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
Curtea constata, cu caracter de generalitate, ca prin controlul de constitutionalitate se verifica concordanta textelor atacate cu prevederile Constituţiei, fãrã sa poatã fi luate în considerare soluţii din reglementarea româneascã din alte perioade sau din legislaţia strãinã ori tendintele existente în alte tari cu privire la instituţii similare, decât în mãsura în care intereseazã înţelesul constituţional al reglementãrii supuse controlului. Asa fiind, dacã se doresc alte soluţii legislative decât cele care au la baza textele legii fundamentale, trebuie mai întâi revizuitã Constituţia şi nu interpretate sau aplicate textele peste vointa legiuitorului constituant.
Pe de alta parte, este de reţinut ca reprezentanţii autoritãţilor publice au obligaţia constituţionalã de a se abţine de la comentarii asupra sesizarilor aflate pe rolul Curţii Constituţionale, fiindca ele pot fi interpretate ca presiuni asupra judecãtorilor constitutionali şi pot pune la indoiala independenta lor în luarea deciziilor.
Cu referire directa la obiecţiile de neconstituţionalitate formulate, Curtea constata urmãtoarele:
1. Critica de neconstituţionalitate adusã art. 1 din legea atacatã este nefondata. Potrivit art. 125 alin. (1) din Constituţie, justiţia se înfãptuieşte prin Curtea Suprema de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecãtoreşti stabilite de lege, astfel ca legea fundamentalã recunoaşte numai judecãtorului jurisdictio şi imperium, adicã puterea de a "spune" dreptul şi de a impune executarea silitã a hotãrârilor. Prin Decizia nr. 96/1996, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 17 octombrie 1996, Curtea Constituţionalã a statuat în sensul ca, deşi dispoziţiile referitoare la Ministerul Public sunt aşezate în Constituţie în capitolul referitor la "Autoritatea judecãtoreascã", aceasta nu poate duce la transformarea Ministerului Public şi a unitãţilor sale în instanţe judecãtoreşti, care sa infaptuiasca, potrivit Constituţiei, justiţia. În aceeaşi decizie, analizandu-se art. 131 alin. (1) din Constituţie, care este plasat tot în capitolul "Autoritatea judecãtoreascã", şi reţinându-se ca ministrul justiţiei, sub a cãrui autoritate îşi desfãşoarã activitatea procurorii, este reprezentant al executivului, s-a apreciat ca din textul constituţional rezulta, fãrã dubiu, o legatura a Ministerului Public cu puterea executivã, care este determinata de faptul ca aceasta din urma reprezintã interesele societãţii în mod permanent şi continuu, iar Ministerul Public, potrivit art. 130 alin. (1) din Constituţie, reprezintã şi el, în activitatea judiciarã, interesele generale ale societãţii şi apara ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertãţile cetãţenilor.
Curtea Constituţionalã nu este chematã sa stabileascã care dintre soluţiile doctrinare ar fi corecta, ci sa verifice dacã textul atacat este sau nu în concordanta cu Constituţia, legea fundamentalã cu forta juridicã suprema. Or, din dispoziţiile constituţionale rezulta, astfel cum s-a reţinut şi prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 73/1996, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 22 octombrie 1996, ca Ministerul Public reprezintã o magistratura specialã care nu îndeplineşte atribuţii jurisdicţionale.
Aceste considerente îşi pãstreazã valabilitatea şi în prezent, neintervenind nici un element care sa conducã la reconsiderarea lor, astfel încât soluţia din art. 1, care face distincţie între autoritatea judecãtoreascã şi puterea judecãtoreascã, nu este în contradictie cu Constituţia. Chiar dacã ea nu consacra în terminis principiul separaţiei puterilor în stat, cerinţele lui de fond, astfel cum sunt concepute în prezent, se regãsesc în legea fundamentalã şi trebuie respectate de cãtre toate autoritãţile. Pe de alta parte, art. 80 alin. (2) din Constituţie se referã la "puterile statului", astfel încât şi acest text constituie un temei pentru aprecierea textului atacat ca fiind constituţional.
Nici Consiliul Superior al Magistraturii nu face parte din puterea judecãtoreascã, deoarece nu înfãptuieşte justiţia, ci reprezintã un organism care se interpune între puterea judecãtoreascã şi puterea executivã, reprezentatã de Preşedintele României şi Guvern, în principal pentru asigurarea unei cat mai depline independente a justiţiei. Aceasta explica de ce a fost reglementat în capitolul "Autoritatea judecãtoreascã".
De reţinut ca grupul de senatori care a formulat obiecţia de neconstituţionalitate apreciazã ca dispoziţiile art. 1 din lege, astfel cum au fost modificate, sunt constituţionale.
2. Obiecţia de neconstituţionalitate privind art. 19 alin. 4 teza a doua este şi ea nefondata, deoarece textul atacat nu îngãduie ministrului justiţiei sa exercite el cãile de atac, ci precizeazã, în mod logic, ca exercitarea atribuţiilor ce i se dau prin lege de a solicita exercitarea cãilor de atac nu constituie o imixtiune în activitatea de judecata. Într-adevãr, art. 128 din Constituţie stabileşte ca, impotriva hotãrârilor judecãtoreşti, pãrţile interesate şi Ministerul Public pot exercita cãile de atac, în condiţiile legii. Iar legea procesual civilã, prin art. 329 şi 330, precum şi legea procesual penalã, prin art. 409 şi 414^2, îngãduie ministrului justiţiei sa solicite procurorului general exercitarea recursului în interesul legii şi a recursului în anulare, cai extraordinare de atac. Chiar şi aceste texte sunt apreciate ca neconstituţionale în sesizarea grupului de deputaţi, dar, întrucât este vorba de dispoziţii legale intrate în vigoare, Curtea nu se poate pronunţa asupra acestei probleme în cadrul controlului a priori. În cadrul controlului constituţionalitãţii pe cale de excepţie, Curtea s-a pronunţat însã prin Decizia nr. 73/1996, în sensul ca dispoziţiile art. 330 din Codul de procedura civilã sunt constituţionale.
Fãrã a intra în cercetarea constituţionalitãţii textelor din legea procesuala civilã sau penalã, deoarece ele nu formeazã obiectul prezentei cauze, este necesar, pentru aprecierea constituţionalitãţii textului atacat, sa se retina motivele pentru care se recunoaşte ministrului justiţiei dreptul de a solicita exercitarea de cãtre procurorul general a acestor cai de atac: recursul în interesul legii urmãreşte sa se asigure interpretarea şi aplicarea unitarã a legii pe întreg teritoriul tarii, Curtea Suprema de Justiţie pronunţându-se asupra chestiunilor de drept care au primit soluţionare diferita din partea instanţelor judecãtoreşti; recursul în anulare în materie civilã se poate introduce numai dacã, printr-o hotãrâre irevocabilã, instanţele au depãşit atribuţiile puterii judecãtoreşti sau când judecãtorii au sãvârşit infracţiuni în legatura cu hotãrârea pronunţatã; în materie penalã, recursul în anulare se exercita pentru motive mai variate, uneori numai în favoarea condamnatului. Este vorba deci de apãrarea unor principii fundamentale ale statului de drept, precum: aplicarea unitarã a legilor, separaţia puterilor, independenta şi imparţialitatea judecãtorilor, precum şi de înlãturarea unor încãlcãri esenţiale ale legii penale sau procesual penale, altfel spus, probleme de interes general. Interesele private ale pãrţilor ar putea sa le determine sa nu exercite cãile de atac pentru îndepãrtarea erorilor judecãtorilor, iar interesul general al legii reclama pronunţarea unor decizii care sa asigure suprematia ei. De aceea, încã de la prima reglementare a acestor cai de atac s-a prevãzut posibilitatea declansarii controlului de cãtre procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei.
3. Nici critica de constitutionalitate privind art. 37 nu este fondatã. Potrivit art. 131 alin. (1) din Constituţie, procurorii îşi desfãşoarã activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei, ceea ce, desigur, presupune o subordonare a tuturor procurorilor, din moment ce textul constituţional nu distinge. Pe de alta parte, art. 130 alin. (2) din Constituţie stabileşte ca Ministerul Public îşi exercita atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii. Asa fiind, înseamnã ca legea poate concretiza formele sub care se manifesta autoritatea ministrului justiţiei asupra procurorilor, inclusiv dreptul de a da dispoziţie direct procurorilor, în vederea respectãrii şi aplicãrii legii.
Susţinerea din sesizarea grupului de deputaţi, în sensul ca aceasta autoritate ar fi numai administrativã, este contrarã textului constituţional, ca urmare a acceptãrii de cãtre Adunarea Constituantã a unui amendament ce viza eliminarea restrictiei din proiectul de Constituţie, care limita autoritatea ministrului justiţiei numai la aspectul administrativ.
4. Obiecţia de neconstituţionalitate referitoare la art. 38 este, de asemenea, neîntemeiatã. Nu se poate retine ca reglementarea prin lege a controlului ministrului justiţiei asupra activitãţii procurorilor constituie o imixtiune a executivului în sfera puterii judecãtoreşti şi deci o încãlcare a Constituţiei, din moment ce, potrivit legii fundamentale, Ministerul Public nu face parte din puterea judecãtoreascã, iar procurorii îşi desfãşoarã activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei. Aceasta ultima prevedere constituţionalã, înscrisã în art. 131 alin. (1), nu poate fi lipsitã de conţinut prin interpretãri care nu îşi au temeiul în Constituţie.
Este adevãrat ca, potrivit art. 44 alin. 3 din lege, procurorul general al Parchetului de pe lângã Curtea Suprema de Justiţie exercita controlul asupra tuturor parchetelor, dar aceasta dispoziţie nu poate fi contrapusa prevederii constituţionale din art. 131 alin. (1), care pune pe toţi procurorii, inclusiv pe procurorii generali, sub autoritatea ministrului justiţiei. Din aceleaşi considerente nu poate fi reţinutã afirmatia din sesizarea grupului de deputaţi, în sensul ca, din moment ce <>art. 30 alin. final din Legea nr. 92/1992 prevede ca Ministerul Public este independent în relaţiile cu celelalte autoritãţi publice, instituţia Ministerului Public nu poate fi condusã de cãtre ministrul justiţiei. De altfel, o interpretare sistematica a art. 30 ar fi dus la aceeaşi concluzie, deoarece în alin. 1 se reia dispoziţia constituţionalã, prevãzându-se ca Ministerul Public îşi exercita atribuţiile prin procurori, constituiţi în parchete pe lângã fiecare instanta judecãtoreascã, sub autoritatea ministrului justiţiei.
Critica ce vizeazã posibilitatea controlului asupra procurorilor prin inspectori generali din Ministerul Justiţiei nu are temei constituţional. Este evident ca dispoziţia art. 131 alin. (1) din Constituţie, care pune procurorii sub autoritatea ministrului justiţiei, nu poate fi interpretatã în sensul ca numai ministrul justiţiei ar putea exercita singur atribuţiile ce decurg din calitatea sa. Pe de alta parte, sesizarea grupului de deputaţi ignora dispoziţiile art. 38 din lege, ce definesc obiectul controlului care se poate exercita de cãtre procurorii inspectori, procurorii delegaţi, procurorii detasati sau inspectorii generali.
Nici critica vizând posibilitatea detaşãrii unor procurori în Ministerul Justiţiei nu poate fi primitã, deoarece ea nu incalca vreo dispoziţie constituţionalã şi nici principiul separaţiei puterilor în stat, din moment ce ei nu fac parte din puterea judecãtoreascã şi îşi pãstreazã statutul pe care l-au avut, aflându-se tot sub autoritatea ministrului justiţiei, iar, pe de alta parte, detasarea se face cu acordul lor.
Pentru considerentele arãtate mai sus, nu poate fi reţinutã nici critica ce se aduce alin. 5 al art. 38, în privinta dispoziţiilor pe care ministrul justiţiei le poate da direct procurorilor.
5. Dispoziţiile cuprinse în cap. III al titlului III din lege, referitoare la parchetele de pe lângã curţile de apel şi de pe lângã Curtea Suprema de Justiţie, nu infrang nici o dispoziţie constituţionalã şi deci obiecţia de neconstituţionalitate este nefondata. În esenta, prin obiecţia formulatã se invoca încãlcarea unitãţii Ministerului Public, desconsiderarea lui şi a sarcinilor pe care le are, precum şi diminuarea rolului procurorului general al României. Este de reţinut ca, potrivit art. 130 alin. (2) din Constituţie, Ministerul Public îşi exercita atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii. Or, <>art. 30 alin. 1 din Legea nr. 92/1992 stabileşte ca parchetele funcţioneazã pe lângã fiecare instanta judecãtoreascã, respectiv: Curtea Suprema de Justiţie, curţi de apel, tribunale şi judecãtorii. Soluţia legii îşi afla deci temeiul în Constituţie şi nu afecteazã unitatea Ministerului Public, din moment ce art. 44 alin. 3 din lege stabileşte ca procurorul general al Parchetului de pe lângã Curtea Suprema de Justiţie exercita controlul asupra tuturor procurorilor, iar potrivit art. 131 alin. (1) din Constituţie toţi procurorii se afla sub autoritatea ministrului justiţiei. Aceasta fiind, în esenta, şi soluţia data prin <>Legea nr. 92/1992 , este greu de admis ca prin reglementarea actuala s-ar incalca caracterul unitar al statului şi s-ar crea premise de autonomizare şi de federalizare teritorialã.
Nici celelalte critici nu au temei constituţional. Legea fundamentalã nu se referã la procurorul general al României, ci la procurori constituiţi în parchete, potrivit legii, sub autoritatea ministrului justiţiei. Deci critica privind diminuarea rolului procurorului general al României nu poate fi primitã. Aceeaşi soluţie se impune şi în ceea ce priveşte critica referitoare la desconsiderarea Ministerului Public şi a sarcinilor sale. Legiuitorul constituant a înscris în Constituţie dispoziţii referitoare la Ministerul Public tocmai pentru a sublinia importanta instituţiei, dar a lãsat ca reglementarea de amãnunt sa se realizeze prin lege, însã fãrã a extinde sau a restrânge conţinutul prevederilor legii fundamentale. Constituţia trateazã, sub unele aspecte, în mod diferit poziţia şi rolul instanţelor şi judecãtorilor fata de Ministerul Public şi fata de procurori şi este firesc ca aceste diferentieri sa se regaseasca şi în lege, dar aceasta nu înseamnã o desconsiderare a Ministerului Public sau a procurorilor, ci este vorba de reglementarea diferita a rolului distinct şi diferit pe care îl au cele doua autoritãţi.
În sfârşit, nu poate fi reţinutã nici critica ce se aduce în sesizarea grupului de deputaţi prevederilor art. 44 alin. 2 din lege, în sensul ca textul ar incalca prevederile art. 16 şi ale art. 94 lit. c) din Constituţie. Se susţine ca prin referirea textului la "promovare" s-ar incalca principiul egalitãţii în drepturi a cetãţenilor, consacrat de art. 16, deoarece în acest fel ar putea fi promovati numai procurori, restrangandu-se sfera persoanelor care ar putea candida la aceasta funcţie. Critica nu tine seama însã de faptul ca art. 16 alin. (1) are în vedere egalitatea de sanse a cetãţenilor în fata legii şi a autoritãţilor publice, dar avansarea ca procuror general presupune calitatea de procuror, cu respectarea condiţiilor prevãzute de legea de organizare judecãtoreascã, inclusiv condiţiile de vechime stabilite de art. 67 din lege. Pe de alta parte, deşi art. 94 lit. c) din Constituţie foloseşte termenul de numire, noţiunea de avansare nu este neconstitutionala, ea presupunand o numire în funcţia de procuror general.
6. Critica formulatã de grupul de senatori cu privire la art. 52 alin. 1 nu ste fondatã. Constituţia nu prevede formula jurãmântului pe care trebuie sa-l depunã magistraţii, dar stabileşte în art. 123 alin. (2) ca judecãtorii sunt independenţi şi se supun numai legii, ceea ce se reflecta în textul atacat. Pe de alta parte, referirea din formula jurãmântului la respectarea Constituţiei are în vedere şi apãrarea intereselor tarii, fãrã ca prin aceasta judecãtorul sa fie socotit apãrãtor al statului în procese şi nu independent şi impartial, astfel cum presupune profesia.
7. Nu este intemeiata nici obiecţia de neconstituţionalitate formulatã în legatura cu art. 73 din lege. Potrivit art. 124 alin. (1) teza finala din Constituţie, promovarea, transferarea şi sancţionarea judecãtorilor pot fi dispuse numai de Consiliul Superior al Magistraturii, în condiţiile legii. Pe de alta parte, art. 133 alin. (1) teza întâi din legea fundamentalã stabileşte, de asemenea, ca, în condiţiile legii, Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecãtorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari. Asadar legiuitorul constituant a stabilit ca prin lege sa se detalieze modalitãţile de numire a judecãtorilor şi a procurorilor, precum şi cele de avansare, de transfer şi de sancţionare a judecãtorilor. De aceea, faptul ca textul atacat a introdus recomandarea ministrului justiţiei în legatura cu atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii nu contravine Constituţiei. Consiliul Superior al Magistraturii nu este ţinut de recomandarea ministrului justiţiei şi o poate refuza, solicitând alte recomandãri. În mãsura în care ministrul justiţiei ar bloca procesul firesc de numire, de promovare sau de transferare nefacand alte recomandãri, se poate angaja rãspunderea ministrului justiţiei, pentru neîndeplinirea unei obligaţii legale.
Numai în cazul în care Consiliul Superior al Magistraturii nu ar avea dreptul de a dispune asupra recomandãrilor, textul ar fi fost neconstitutional, deoarece ar fi transformat consiliul într-o curea de transmisie între doua componente ale puterii executive. Soluţia din text are în vedere faptul ca ministrul justiţiei, prin aparatul pe care îl are la dispoziţie, este în permanenta informat asupra situaţiei magistraţilor. Pe de alta parte, potrivit art. 73 alin. 3 din lege, Consiliul Superior al Magistraturii poate cere Ministerului Justiţiei, instanţelor judecãtoreşti sau parchetelor relaţii sau acte referitoare la activitatea profesionalã ori la conduita magistraţilor, iar art. 46 alin. 1 din Regulamentul Consiliului Superior al Magistraturii stabileşte ca membrii sãi se pot informa şi la sediile instanţelor şi ale parchetelor cu privire la problemele care intra în competenta sa.
Desigur ca ar putea fi de discutat dacã legiuitorul actual s-a oprit la cea mai buna soluţie, excluzând posibilitatea ca şi alte structuri legate de înfãptuirea justiţiei sa facã recomandãri Consiliului Superior al Magistraturii, dar soluţia din textul atacat reprezintã o opţiune politica a Parlamentului, pe care Curtea Constituţionalã nu o poate cenzura, nefiind în contradictie cu Constituţia. Pe de alta parte, în cadrul unei conlucrari între Consiliul Superior al Magistraturii şi ministrul justiţiei, nici textele constituţionale şi nici textul legal atacat nu impiedica pe membrii consiliului sa-l informeze pe ministru asupra unor situaţii de care au luat cunostinta şi care ar justifica formularea unor recomandãri de cãtre ministrul justiţiei.
Critica adusã textului în sesizarea grupului de deputaţi, în sensul ca pentru numirea în funcţiile de conducere ale Curţii Supreme de Justiţie nu trebuie fãcute câte trei propuneri, deoarece, potrivit Constituţiei, Preşedintele României numeşte şi nu alege din mai multe propuneri fãcute, nu este justificatã. În primul rând, trebuie reţinut ca art. 73 alin. 4 din lege se referã numai la preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, astfel ca menţiunea din sesizare la alte funcţii este fãrã temei. Aceeaşi este constatarea şi cu privire la referirile din sesizare relativ la numirea procurorilor generali ai parchetelor de pe lângã curţile de apel de cãtre Preşedintele României. Cat priveşte pe preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, faptul ca legea prevede trei propuneri nu contravine nici unui text constituţional, deoarece numirea nu exclude existenta mai multor propuneri.
De remarcat ca, deşi sesizarea grupului de senatori se referã la art. 73 şi urmãtoarele, în realitate critica vizeazã numai art. 73, astfel încât nu este cazul analizarii celorlalte dispoziţii.
8. Nici critica adusã art. 79^1 de cãtre grupul de senatori nu poate fi primitã, deoarece soluţia din text nu contravine nici unei dispoziţii constituţionale. Legea pentru organizarea judecãtoreascã, lege organicã, poate crea un regim special de detaşare, diferit de cel reglementat de Codul muncii şi, pentru a nu afecta statutul constituţional al magistraţilor, textul atacat prevede necesitatea acordului scris al magistratului, o durata limitatã pentru detaşare şi pãstrarea statutului avut înainte de detaşare.
Pe de alta parte, se retine ca pe perioada detaşãrii cel astfel încadrat nu mai îndeplineşte funcţia de judecãtor sau de procuror, chiar dacã îşi pãstreazã statutul de magistrat, astfel încât detasarea nu contravine prevederilor art. 124 alin. (2) şi ale art. 131 alin. (2) din Constituţie.

Având în vedere considerentele expuse, vazand şi dispoziţiile art. 16, art. 94 lit. c), art. 124 alin. (1), art. 130, art. 131, art. 133 alin. (1) şi ale art. 144 lit. a) din Constituţie, precum şi prevederile art. 13 alin. (1) lit. A.a) şi ale art. 17-20 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi în privinta art. 38, a prevederilor cuprinse în cap. III al titlului III, a art. 73 şi cu unanimitate în ceea ce priveşte celelalte texte atacate,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:

Constata ca prevederile art. 1, art. 19 alin. 4, art. 37, art. 38, cap. III al titlului III, art. 52 alin. 1, art. 73 şi <>art. 79^1 din Legea privind modificarea şi completarea Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecãtoreascã sunt constituţionale.
Decizia se comunica Preşedintelui României.

Dezbaterea a avut loc la data de 18 iulie 1997 şi la ea au participat Ioan Muraru, preşedinte, Costica Bulai, Viorel Mihai Ciobanu, Mihai Constantinescu, Nicolae Popa, Lucian Stangu, Florin Bucur Vasilescu, Romul Petru Vonica şi Victor Dan Zlatescu, judecãtori.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN MURARU

Magistrat-asistent,
Florentina Geangu
-------------
Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Curtea Constitutionala, DECIZIE nr. 339 din 18 iulie 1997

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016
x
Inscrie e-mailul tau pentru a primi zilnic
informatii despre CE, CAND si CUM s-a intamplat
Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016