Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 335 din 24 mai 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală
EMITENT: CURTEA CONSTITUŢIONALĂ PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 631 din 17 august 2016
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Cosmin Fuli în Dosarul nr. 2.910/102/2014 al Tribunalului Mureş - Secţia penală, şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.210D/2015.
2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, arată că dispoziţiile art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală au mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate, exercitat din perspectiva unor critici similare, Curtea pronunţând Decizia nr. 250 din 7 aprilie 2015, şi, întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, atât considerentele, cât şi soluţia pronunţată de Curte prin decizia precitată îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
4. Prin Încheierea din 8 iunie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 2.910/102/2014, Tribunalul Mureş - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Cosmin Fuli într-o cauză penală în care acesta a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de tentativă de omor calificat şi tulburarea ordinii şi liniştii publice.
5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul arată că, potrivit art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, în cazurile în care acţiunea penală nu vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă, preşedintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi, dacă recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa. Per a contrario, se poate deduce din textul de lege precitat că, în cazul în care instanţa este sesizată cu săvârşirea de către inculpat a unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă, punerea în discuţie a procedurii simplificate nu mai are loc. Susţine că, în cazul în care este vorba despre o tentativă la o astfel de infracţiune, de asemenea, nu se pune în discuţie procedura simplificată. Arată în continuare că ceea ce trebuie să recunoască în totalitate inculpatul nu este încadrarea juridică a faptei, ci faptele în materialitatea lor. Aşa încât, de pildă, este posibil ca fapta de lovire a victimei să fie recunoscută de către inculpat, dar, întrucât procurorul a încadrat fapta la tentativă de omor calificat, instanţa să nu mai pună în discuţie posibilitatea recunoaşterii faptelor. În cazul în care, pe parcurs, încadrarea juridică s-ar schimba din tentativă de omor calificat, în vătămare corporală, inculpatul nu va mai avea posibilitatea să beneficieze de reducerea limitelor de pedeapsă cu o treime, deoarece nu i s-a dat posibilitatea solicitării procedurii simplificate. Consideră că, în această situaţie, s-ar crea o discriminare între cei care au comis o infracţiune de vătămare corporală, iar procurorul a realizat o încadrare juridică corectă a faptei, şi cei care au comis aceeaşi infracţiune, dar procurorul a făcut o încadrare juridică greşită a faptei. Or, aplicarea unui tratament juridic diferit pentru aceeaşi faptă, doar pentru că încadrarea juridică a faptei dată de procuror prin rechizitoriu a fost diferită, nu poate constitui o "justificare obiectivă şi rezonabilă". Apreciază că soluţia care s-ar impune ar fi punerea în discuţie a posibilităţii recunoaşterii vinovăţiei şi aplicării procedurii simplificate, chiar dacă este vorba de o infracţiune pentru care legea prevede detenţiunea pe viaţă. În cazul în care inculpatul solicită aplicarea acesteia, să i se ia o declaraţie de recunoaştere, instanţa să respingă cererea, având în vedere că la acel moment încadrarea juridică nu permitea aplicarea unei astfel de proceduri, iar, în final, dacă se va dovedi că faptele reţinute în rechizitoriu şi recunoscute de către inculpat necesită o schimbare de încadrare juridică într-o infracţiune pentru care legea permite aplicarea procedurii simplificate, la stabilirea pedepsei să se aibă în vedere reducerea limitelor de pedeapsă cu o treime. În caz contrar, dacă se îngrădeşte dreptul de a se recunoaşte o faptă, întrucât respectiva faptă este sancţionată cu detenţiunea pe viaţă, s-ar încălca prezumţia de nevinovăţie de care beneficiază inculpatul pe tot parcursul procesului penal. În aceste condiţii, faza de urmărire penală devine suverană şi hotărâtoare, iar simplul fapt al încadrării juridice, greşit făcută de procuror, conduce la alegerea unei proceduri defavorabile inculpatului, aşa încât se aduce atingere egalităţii de arme şi dreptului la un proces echitabil.
6. Tribunalul Mureş - Secţia penală apreciază că prevederile art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală nu sunt neconstituţionale, nefiind contrare dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale invocate, deoarece exceptarea de la aplicarea procedurii simplificate de judecată a anumitor infracţiuni are în vedere gravitatea generică a acestora, reflectată nu doar în limitele de pedeapsă, ci în primul rând în categoria pedepselor care pot fi aplicate, având în vedere faptul că legislaţia penală română cunoaşte trei categorii de pedepse principale, cu grade diferite de severitate, în ordinea descrescătoare acestea fiind detenţiunea pe viaţă, închisoarea şi amenda. Arată instanţa că în legislaţia română, ca şi în legislaţia altor state, pentru infracţiuni cu gravitate deosebită, este prevăzută pedeapsa detenţiunii pe viaţă, pedeapsă distinctă de pedeapsa închisorii, şi, de regulă, aceasta este prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii. În situaţia în care aceste infracţiuni pentru care pedeapsa detenţiunii pe viaţă este prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii, nu ar fi excluse de la procedura de judecată simplificată - bazată pe recunoaşterea vinovăţiei, cu reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă - s-ar ajunge la ocolirea, la imposibilitatea aplicării pedepsei detenţiunii pe viaţă, chiar pentru infracţiuni de o gravitate deosebită unde s-ar impune o astfel de pedeapsă, judecătorul fiind forţat să se orienteze către pedeapsa alternativă a închisorii pentru a putea opera reducerea limitelor de pedeapsă. Raţiuni de politică penală întemeiată pe studii sociologice şi criminologice au impus includerea în legislaţie a pedepsei detenţiunii pe viaţă, iar neexcluderea infracţiunii unde această pedeapsă este prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii ar reprezenta un artificiu care ar duce la imposibilitatea aplicării detenţiunii pe viaţă, fiind astfel încălcate nu doar scopul legii penale - preventiv şi educativ, ci şi principiul legalităţii.
7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.
8. Avocatul Poporului apreciază că normele procesual penale ale art. 374 alin. (4) sunt constituţionale. Apreciază că acestea nu aduc atingere dispoziţiilor constituţionale privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii, de vreme ce reducerea limitelor speciale de pedeapsă nu reprezintă un drept fundamental, ci constituie un beneficiu acordat de legiuitor în anumite condiţii, potrivit politicii sale penale. Constată că nu poate fi reţinută nici critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală în raport cu dispoziţiile art. 21 alin. (3) şi art. 23 alin. (11) din Codul de procedură penală. Astfel, arată că instanţa de judecată este obligată să verifice faptele reţinute în cuprinsul actului de sesizare în sarcina inculpatului, precum şi probele administrate în cursul urmăririi penale. În plus, potrivit art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală, dacă în cursul judecăţii se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanţa este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea. Apreciază că sunt instituite prin lege suficiente garanţii cât priveşte asigurarea dreptului la un proces echitabil şi respectarea prezumţiei de nevinovăţie. Reţine că dispoziţiile art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală reprezintă norme de procedură a căror reglementare este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale, potrivit art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală. Arată că, în sensul constituţionalităţii art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin deciziile nr. 250 din 7 aprilie 2015 şi nr. 484 din 23 iunie 2015.
9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. l alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
11. Obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, modificate prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Ulterior sesizării Curţii, art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală a fost modificat prin art. II pct. 98 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din data de 23 mai 2016. Având în vedere, însă, că, în cauză, a produs efecte norma de procedură cuprinsă în art. 374 alin. (4), în redactarea cu care a fost sesizată Curtea, instanţa de contencios constituţional se va pronunţa asupra dispoziţiilor art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală în forma anterioară intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016. Textul de lege criticat are următorul conţinut: "În cazurile în care acţiunea penală nu vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă, preşedintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi, dacă recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa, aducându-i la cunoştinţă dispoziţiile art. 396 alin. (10)".
12. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) cu privire la egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 23 alin. (11) privind prezumţia de nevinovăţie, precum şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportat la art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 1 privind interzicerea generală a discriminării din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, prin Decizia nr. 250 din 7 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 11 iunie 2015, Decizia nr. 484 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 10 august 2015 şi Decizia nr. 726 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 26 noiembrie 2015, a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate, reţinând că procedura simplificată de judecată în cazul recunoaşterii învinuirii nu constituie o noutate în materie procesual penală, fiind reglementată pentru prima dată de dispoziţiile art. 320^1 din vechiul Cod de procedură penală - introduse prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, cu titlul de derogare de la dreptul comun, ce presupune soluţionarea cu celeritate a unor cauze penale pentru care cercetarea judecătorească propriu-zisă devine redundantă, întrucât în faza de urmărire penală au fost dezlegate toate aspectele legate de existenţa infracţiunii şi de vinovăţia inculpatului. Curtea a statuat că reducerea limitelor speciale de pedeapsă ca urmare a recunoaşterii învinuirii nu poate fi convertită într-un drept fundamental, ci reprezintă un beneficiu acordat de legiuitor, potrivit politicii sale penale, în anumite condiţii, printre care se numără şi recunoaşterea în totalitate a faptelor reţinute în sarcina inculpatului, tocmai caracterul integral al recunoaşterii învinuirii fiind cel care face inutilă efectuarea cercetării judecătoreşti, aşa cum este reglementată aceasta de dispoziţiile art. 374 alin. (5)-(10) din actualul Cod de procedură penală. Având în vedere efectele procedurii de judecată simplificate, instanţa poate respinge, în baza unor criterii obiective şi rezonabile, cererea formulată de inculpat, întrucât, indiferent de faptul că recunoaşterea învinuirii este totală sau parţială, ceea ce prevalează este existenţa unui proces echitabil, despre care nu se poate vorbi în măsura în care se neagă principiul aflării adevărului. Prin urmare, nu simpla recunoaştere a învinuirii, chiar şi integrală, este determinantă pentru a se da eficienţă unui proces echitabil desfăşurat în limitele legalităţii şi imparţialităţii, aceasta constituind doar o condiţie procedurală, ci stabilirea vinovăţiei inculpatului cu privire la faptele reţinute în sarcina sa. De altfel, având în vedere tocmai riscul exercitării de presiuni asupra inculpatului spre a-şi recunoaşte vinovăţia şi cu privire la fapte pe care nu le-a săvârşit, posibilitatea instanţei de a respinge cererea de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Judecătorul nu este obligat, în absenţa convingerii cu privire la sinceritatea inculpatului - chiar dacă acesta recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa, să admită cererea formulată de inculpat, ceea ce reprezintă o materializare a principiului constituţional al înfăptuirii justiţiei de către instanţele judecătoreşti, consacrat de art. 124 din Legea fundamentală. Prin urmare, instanţa are posibilitatea de a respinge cererea inculpatului, chiar şi în condiţiile unei recunoaşteri totale a faptelor reţinute în sarcina sa, atunci când nu este lămurită asupra împrejurărilor de fapt ale cauzei şi consideră că judecata nu poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, ci trebuie să se facă potrivit dreptului comun.
14. De asemenea, Curtea a reţinut, în paragraful 25 al Deciziei nr. 250 din 7 aprilie 2015, că normele procesual penale ale art. 374 alin. (4) nu contravin prevederilor art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, referitoare la dreptul la un proces echitabil, susţinerea că vinovăţia inculpatului este stabilită pe baza rechizitoriului şi depinde de felul în care acesta este redactat, şi nu pe baza probelor, fiind neîntemeiată. În realitate, conform art. 375 din Codul de procedură penală, dacă există dubii cu privire la vinovăţia inculpatului, conform art. 375 alin. (3) din Codul de procedură penală, instanţa poate respinge cererea acestuia de a fi judecat în condiţiile prevăzute la art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală şi poate proceda conform dispoziţiilor art. 374 alin. (5)-(10) din Codul de procedură penală. Totodată, art. 377 din Codul de procedură penală referitor la cercetarea judecătorească în cazul recunoaşterii învinuirii prevede, la alin. (4), că dacă instanţa constată, din oficiu, la cererea procurorului sau a părţilor, că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare trebuie schimbată, este obligată să pună în discuţie noua încadrare, iar, la alin. (5), că dacă pentru stabilirea încadrării juridice, precum şi dacă, după schimbarea încadrării juridice, este necesară administrarea altor probe, instanţa, luând concluziile procurorului şi ale părţilor, dispune efectuarea cercetării judecătoreşti, dispoziţiile art. 374 alin. (5)-(10) din Codul de procedură penală aplicându-se în mod corespunzător. Toate aceste aspecte procesuale sunt garanţii ale asigurării dreptului la un proces echitabil, invocat de autorul excepţiei, precum şi ale respectării prezumţiei de nevinovăţie, în procedura judecării cauzelor în cazul recunoaşterii învinuirii, garanţii care obligă instanţa de judecată, ca în cazul aplicării acestei proceduri să asigure existenţa corespondenţei faptelor reţinute prin rechizitoriu cu cele săvârşite de inculpat, a vinovăţiei acestuia şi a caracterului liber şi sincer al solicitării formulate de către el conform art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, asigurând, în acelaşi timp, exercitarea de către instanţa de judecată implicată în soluţionarea cauzei a rolului său constituţional, prevăzut la art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală.
15. Totodată, în paragraful 26 al deciziei precitate, Curtea a reţinut că dreptul de a recurge la procedura accelerată de judecare a cauzelor penale şi de a beneficia de efectele aplicării acesteia nu este un drept fundamental al inculpatului, ci o opţiune pe care o poate exercita în condiţiile şi limitele prevăzute la art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală. Dacă inculpatul apreciază că urmărirea penală a fost făcută cu încălcarea dispoziţiilor legale sau că faptele reţinute în sarcina sa ori probele administrate în scopul demonstrării vinovăţiei sale nu corespund realităţii, acesta poate opta pentru judecarea cauzei conform procedurii penale obişnuite, în cadrul căreia poate pune în discuţie aspectele neclare, echivoce sau neconforme cu realitatea din cuprinsul rechizitoriului. De asemenea, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală vizează faza de judecată, momentul aplicării lor fiind aşadar ulterior procedurii camerei preliminare, în care inculpatul a putut invoca excepţii referitoare la legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.
16. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.
17. Raportând jurisprudenţa Curţii Constituţionale anterior invocată la critica formulată în prezenta cauză, referitoare la discriminarea ce s-ar crea între cei care au comis o infracţiune de vătămare corporală, iar procurorul a realizat o încadrare juridică corectă a faptei, şi cei care au comis aceeaşi infracţiune, dar procurorul a făcut o încadrare juridică greşită a faptei, aceştia din urmă neputând beneficia de efectele procedurii accelerate, Curtea constată că această critică nu poate fi reţinută, întrucât soluţionarea cauzelor penale, chiar şi prin aplicarea dispoziţiilor ce reglementează procedura în cazul recunoaşterii învinuirii, are la bază principiul aflării adevărului, prevăzut în art. 5 din Codul de procedură penală. Potrivit acestuia, instanţa de judecată este obligată să verifice faptele reţinute în cuprinsul actului de sesizare în sarcina inculpatului şi probele administrate în cursul urmăririi penale. Totodată, astfel cum s-a arătat în precedent, dreptul de a recurge la procedura simplificată de judecare a cauzelor penale şi de a beneficia de efectele aplicării acesteia nu este un drept fundamental al inculpatului, ci o opţiune pe care o poate exercita în condiţiile şi limitele prevăzute de norma procesual penală criticată.
18. De asemenea, Curtea nu poate reţine susţinerea potrivit căreia în cazul în care instanţa este sesizată cu săvârşirea de către inculpat a unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă, ori o tentativă la o astfel de infracţiune, punerea în discuţie a procedurii simplificate nu mai are loc, prin aceasta normele procesual penale criticate fiind neconstituţionale. Curtea constată că o critică similară a fost analizată de instanţa de contencios constituţional prin Decizia nr. 975 din 22 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 8 ianuarie 2013, reţinându-se că "voinţa legiuitorului este în această privinţă explicită, în sensul că exclude de la beneficiul aplicării procedurii simplificate acele infracţiuni care se pedepsesc cu detenţiune pe viaţă. O astfel de reglementare nu capătă valenţe discriminatorii, având o justificare obiectivă şi rezonabilă ce ţine de gravitatea extremă a faptei comise, pedeapsa detenţiunii pe viaţă fiind ultima pe scara graduală prevăzută de sistemul represiv românesc şi care, în acord cu art. 53 din Codul penal este cea mai aspră dintre pedepsele principale, fiind precedată (din perspectiva gradului de intensitate a măsurii de constrângere) de pedeapsa amenzii şi de închisoarea de la 15 zile la 30 de ani."
19. Curtea observă că valoarea socială ocrotită prin incriminarea infracţiunilor din actualul Cod penal pentru care legiuitorul a prevăzut pedeapsa detenţiunii pe viaţă (în unele cazuri alternativ cu pedeapsa închisorii) este, în principal, viaţa (art. 189 - "Omor calificat", art. 401 - "Atentatul care pune în pericol securitatea naţională", art. 402 - "Atentatul contra unei colectivităţi", art. 408 - "Infracţiuni contra persoanelor care se bucură de protecţie internaţională", art. 438 - "Genocidul", art. 439 - "Infracţiuni contra umanităţii", art. 440 - "Infracţiuni de război contra persoanelor"). Or, astfel cum a reţinut Curtea în Decizia nr. 511 din 12 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 30 ianuarie 2014, "potrivit formulărilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul la viaţă, statuat în art. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reprezintă «regele drepturilor», un drept ce consacră una dintre valorile fundamentale ale statelor democratice care alcătuiesc Consiliul Europei, numărându-se printre prevederile primordiale ale Convenţiei. Mai mult, Curtea de la Strasbourg acordă preeminenţa, în jurisprudenţa sa, articolului 2, având în vedere faptul că dreptul la viaţă se bucură de un statut special printre dispoziţiile Convenţiei pe care aceasta le consideră primordiale. Prin urmare, Curtea Constituţională reţine că dreptul la viaţă constituie un atribut inalienabil al persoanei şi reprezintă valoarea supremă în ierarhia drepturilor omului, întrucât este un drept fără de care exercitarea celorlalte drepturi şi libertăţi garantate de Constituţie şi de instrumentele internaţionale de protecţie a drepturilor fundamentale ar fi iluzorie, fapt ce determină caracterul axiologic al acestui drept, care cuprinde atât un drept subiectiv, cât şi o funcţie obiectivă, aceea de principiu călăuzitor al activităţii statului, acesta din urmă având obligaţia de a proteja dreptul fundamental la viaţă al persoanei."
20. Aşadar, Curtea reţine că preeminenţa dreptului la viaţă este, printre altele, cea care justifică opţiunea legiuitorului de a acorda beneficiul procedurii simplificate de judecată şi efectele aplicării acesteia numai în cauzele având ca obiect infracţiuni cu privire la care legea prevede pedeapsa amenzii, pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii sau numai pedeapsa închisorii.
21. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Cosmin Fuli în Dosarul nr. 2.910/102/2014 al Tribunalului Mureş - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Tribunalului Mureş - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 24 mai 2016.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Mihaela Ionescu
-----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
