Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 321 din 29 martie 2007 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 7, art. 8 alin. (1), art. 10, art. 12 alin. (3), art. 13, art. 14 alin. (1), art. 18, art. 21 alin. (1), art. 23, art. 28 alin. (1), art. 32, art. 33 si art. 35 din Legea nr. 115/1996 pentru declararea si controlul averii demnitarilor, magistratilor, a unor persoane cu functii de conducere si de control si a functionarilor publici
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 330 din 16 mai 2007
Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu - judecãtor
Aspazia Cojocaru - judecãtor
Acsinte Gaspar - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Petre Ninosu - judecãtor
Ion Predescu - judecãtor
Şerban Viorel Stãnoiu - judecãtor
Tudorel Toader - judecãtor
Antonia Constantin - procuror
Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7, art. 8 alin. (1), art. 10, art. 12 alin. (3), art. 13, art. 14 alin. (1), art. 18, art. 21 alin. (1), art. 23, art. 28 alin. (1), art. 32, art. 33 şi <>art. 35 din Legea nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici, excepţie ridicatã de Dan Ioan Popescu şi Elena Popescu în Dosarul nr. 2.163/1/2006 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Complet special <>Legea nr. 115/1996 .
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publicã din data de 13 martie 2007, în prezenţa autorilor excepţiei, Dan Ioan Popescu şi Elena Popescu, asistaţi de avocaţii Ana Diculescu-Şova şi Simona Neagu, şi a reprezentantului Ministerului Public, fiind consemnate în încheierea de la acea datã, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 29 martie 2007.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele:
Prin Încheierea din 19 septembrie 2006, pronunţatã în Dosarul nr. 2.163/1/2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Complet special <>Legea nr. 115/1996 a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 7, art. 8 alin. (1), art. 10, art. 12 alin. (3), art. 13, art. 14 alin. (1), art. 18, art. 21 alin. (1), art. 23, art. 28 alin. (1), art. 32, art. 33 şi <>art. 35 din Legea nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici. Excepţia a fost ridicatã de Dan Ioan Popescu şi Elena Popescu în cadrul soluţionãrii unei cereri de cercetare a averii în temeiul <>Legii nr. 115/1996 .
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin urmãtoarele:
1. Dispoziţiile art. 7, art. 10 şi <>art. 18 alin. (1) din Legea nr. 115/1996 încalcã prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind principiul statului de drept, ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetãţenilor în faţa legii şi ale art. 44 alin. (8) şi (9) privind prezumţia dobândirii licite a averii şi condiţiile confiscãrii bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii. În acest sens, autorii aratã cã art. 7 din lege instituie o "prezumţie de ilicitate" care constituie o condiţie suficientã pentru declanşarea procedurii de control şi pentru angajarea rãspunderii şi aplicarea sancţiunilor. În art. 18 alin. (1) din lege este utilizat conceptul de "dobândire nejustificatã a unui bun", ceea ce duce la concluzia cã legea instituie obligaţia demnitarului de a dovedi legitimitatea achiziţionãrii bunurilor, încãlcând astfel prezumţia de liceitate, prevãzutã de Constituţie.
De asemenea, "prezumţia de ilicitate" instituitã prin <>Legea nr. 115/1996 contravine şi principiului egalitãţii în faţa legii, deoarece se aplicã numai demnitarilor, magistraţilor, persoanelor cu funcţii de conducere şi de control şi funcţionarilor publici.
<>Art. 10 din Legea nr. 115/1996 , referitor la condiţiile extinderii procedurii de control asupra unor terţi, înlãturã beneficiul bunei-credinţe în privinţa vânzãrii-cumpãrãrii, instituind astfel un tratament discriminatoriu pentru unii cetãţeni care se aflã într-o situaţie identicã cu cea a altor cumpãrãtori, ale cãror acte îşi pãstreazã valabilitatea, dacã au fost încheiate cu bunã-credinţã.
Potrivit art. 44 alin. (9) din Constituţie, sancţiunea confiscãrii se aplicã doar în cazul angajãrii rãspunderii penale sau contravenţionale, or, procedura reglementatã de <>Legea nr. 115/1996 constituie o procedurã civilã, astfel încât sancţiunea confiscãrii nu poate fi aplicatã.
2. Dispoziţiile art. 8 alin. (1), art. 14 alin. (1), art. 21 alin. (1) şi art. 23 din lege contravin prevederilor constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, ale art. 124 privind imparţialitatea justiţiei şi independenţa judecãtorilor şi ale art. 126 alin. (5) privind interzicerea înfiinţãrii de instanţe extraordinare. De asemenea, sunt contrare şi art. 11 şi 20 din Constituţie raportate la prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale. În acest sens, autorii excepţiei susţin cã, deşi procedura reglementatã de prevederile art. 9-15 din lege este o procedurã jurisdicţionalã, urmând regulile desfãşurãrii unui proces, prin modul de compunere, Comisia de cercetare a averilor nu îndeplineşte cerinţele unui tribunal legal constituit, independent şi imparţial. În acelaşi sens, reglementarea în art. 8 alin. (1) şi art. 21 alin. (1) din lege a modului de compunere a Comisiei de cercetare a averii, respectiv alcãtuirea ei din doi judecãtori şi un procuror reprezentant al Ministerului Public -, este în contradicţie şi cu <>Legea nr. 304/2004 , întrucât procurorul nu are atribuţia de a înfãptui justiţia.
3. Dispoziţiile art. 13 din lege contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi ale art. 136 alin. (5) privind inviolabilitatea proprietãţii private, deoarece instituirea sechestrului asigurãtor constituie un atribut exclusiv al instanţei de judecatã, iar împrejurarea cã în compunerea comisiei de cercetare intrã şi judecãtori nu este de naturã a i se atribui acesteia puteri rezervate exclusiv autoritãţii judecãtoreşti.
Pe de altã parte, prin indisponibilizarea averii se încalcã şi dreptul de dispoziţie, unul dintre atributele cele mai importante ale dreptului de proprietate.
4. Dispoziţiile art. 12 alin. (3) din lege contravin prevederilor constituţionale ale art. 27 privind inviolabilitatea domiciliului, întrucât termenul de cercetare localã nu este explicitat de <>Legea nr. 115/1996 . Pe de altã parte, întrucât activitãţile desfãşurate de comisia de cercetare sunt anterioare declanşãrii procesului civil, dispoziţiile art. 215-217 din Codul de procedurã civilã referitoare la cercetarea la faţa locului nu sunt aplicabile. Prin urmare, efectuarea cercetãrii locale, fãrã încuviinţarea prealabilã a cercetatului, contravine art. 27 din Constituţie.
5. Dispoziţiile art. 14 alin. (1) lit. b) şi c), art. 18, art. 28 alin. (1), art. 32, art. 33 şi <>art. 35 din Legea nr. 115/1996 contravin art. 44 alin. (8) şi (9) din Constituţie, deoarece din analiza sistematicã a <>Legii nr. 115/1996 rezultã cã aceste dispoziţii se abat terminologic de la uniformitatea reglementãrii. Astfel, pentru situaţii sau fapte identice legea opereazã cu concepte diferite - "provenienţa bunurilor" sau "dobândirea bunurilor" şi caracter "licit/ilicit" sau "justificat/nejustificat", care contravin textelor constituţionale. Totodatã, lipsa de claritate şi uniformitate a textelor legale criticate poate genera interpretãri diferite, confuzii în aplicarea acestora, de naturã sã aducã atingere garantãrii dreptului de proprietate privatã, deoarece "justificarea" nu este recunoscutã ca mijloc de probã de niciun cod de procedurã, de instanţele judecãtoreşti sau de doctrinã şi nici de documentele internaţionale în domeniul drepturilor omului.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Complet special <>Legea nr. 115/1996 şi-a exprimat opinia în sensul temeiniciei susţinerilor privind neconstituţionalitatea unora dintre textele de lege criticate, fãrã a preciza însã care sunt acestea.
Potrivit dispoziţiilor <>art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstitu-ţionalitate.
Guvernul aratã cã Ministerul Justiţiei a iniţiat un proiect de lege referitor la înfiinţarea Agenţiei Naţionale de Integritate, proiect ce poartã asupra aceluiaşi domeniu de reglementare cu cel ce face obiectul <>Legii nr. 115/1996 şi care a optat pentru soluţii juridice diferite faţã de <>Legea nr. 115/1996 , în vederea asigurãrii unei eficienţe sporite a legii şi a unei mai bune încadrãri în contextul constituţional.
Avocatul Poporului apreciazã cã dispoziţiile art. 14 alin. (1) lit. b) şi c), art. 18, art. 28 alin. (1), art. 32, art. 33 şi <>art. 35 din Legea nr. 115/1996 sunt neconstituţionale, deoarece contravin art. 44 alin. (8) şi (9) din Constituţie. În acest sens, aratã cã lipsa de claritate şi de uniformitate a textelor sus-menţionate ar putea genera interpretãri greşite, confuzii în aplicarea acestora, de naturã sã aducã atingere garantãrii dreptului de proprietate. Astfel, sunt utilizate alternativ conceptele de "provenienţa bunurilor" "dobândirea bunurilor" şi caracter "licit/ilicit" "justificat/nejustificat", iar folosirea unor asemenea exprimãri nejuridice duce la îndepãrtarea de textul constituţional şi poate fi consideratã o adãugare la Constituţie. Referitor la celelalte texte criticate din <>Legea nr. 115/1996 , considerã cã acestea sunt constituţionale, deoarece instituirea unei comisii de cercetare a averilor, precum şi a unei proceduri speciale de cercetare a averilor nu este de naturã sã aducã atingere înfãptuirii în numele legii a justiţiei şi nici independenţei judecãtorilor.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului nu au comunicat Curţii Constituţionale punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, susţinerile pãrţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile <>Legii nr. 47/1992 , reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã este legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), <>art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992 , sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 7, art. 8 alin. (1), art. 10, art. 12 alin. (3), art. 13, art. 14 alin. (1), art. 18, art. 21 alin. (1), art. 23, art. 28 alin. (1), art. 32, art. 33 şi <>art. 35 din Legea nr. 115/1996 privind declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, funcţionarilor publici şi a unor persoane cu funcţii de conducere, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 28 octombrie 1996.
Prin <>Legea nr. 161/2003 privind unele mãsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnitãţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, s-a modificat titlul <>Legii nr. 115/1996 , precum şi art. 21 alin. (1) şi art. 32 din aceasta.
Astfel, dispoziţiile legale criticate au, în prezent, urmãtorul cuprins:
- Art. 7: "În cazul în care între averea declaratã la data învestirii sau numirii în funcţie a persoanelor prevãzute la art. 2 şi cea dobânditã pe parcursul exercitãrii funcţiei se constatã diferenţe vãdite şi existã dovezi certe cã unele bunuri ori valori nu puteau fi dobândite din veniturile legale realizate de persoana în cauzã sau pe alte cãi licite, averea este supusã controlului, în condiţiile prezentei legi.";
- Art. 8 alin. (1): "Pe lângã fiecare curte de apel va funcţiona o comisie de cercetare a averilor, formatã din:
- doi judecãtori de la curtea de apel, desemnaţi de preşedintele acesteia, dintre care unul în calitate de preşedinte;
- un procuror de la parchetul care funcţioneazã pe lângã curtea de apel, desemnat de primul-procuror al acestui parchet.";
- Art. 10: "Dacã persoana a cãrei avere este supusã controlului este cãsãtoritã, controlul se extinde şi asupra averii şi veniturilor dobândite de celãlalt soţ. Sunt supuse controlului şi bunurile de valoare ce fac obiectul declarãrii, realizate prin persoane interpuse sau transmise cu titlu oneros cãtre ascendenţi, descendenţi, fraţi, surori şi afinii de acelaşi grad, precum şi cele transmise cu titlu gratuit cãtre orice persoanã.";
- Art. 12 alin. (3): "Comisia de cercetare poate efectua cercetãri locale sau poate dispune efectuarea unei expertize pentru lãmurirea cauzei.";
- Art. 13: "(1) Cei citaţi în faţa comisiei de cercetare vor fi ascultaţi pe rând şi vor prezenta dovezile care au stat la baza cererii de cercetare. Persoana a cãrei avere este supusã cercetãrii va putea produce în faţa comisiei probe în apãrare sau va putea solicita administrarea acestora de cãtre comisie şi, dacã considerã necesar, poate depune o declaraţie în care va arãta veniturile realizate şi modul dobândirii averii.
(2) Comisia de cercetare poate dispune mãsuri asiguratorii prin care sã împiedice înstrãinarea bunurilor ce aparţin persoanei a cãrei avere este supusã controlului, precum şi a celor aparţinând persoanelor prevãzute la art. 10, dacã din probele administrate rezultã cã aceste mãsuri sunt necesare.
(3) Mãsura de indisponibilizare poate fi totalã sau parţialã şi poate fi luatã şi în cazul depozitelor şi certificatelor bancare sau C.E.C.
(4) Mãsurile prevãzute la alin. (2) înceteazã la data rãmânerii definitive a ordonanţei de clasare.";
- Art. 14 alin. (1): "Comisia de cercetare hotãrãşte cu majoritate de voturi, în cel mult 3 luni de la data sesizãrii, pronunţând o ordonanţã motivatã, prin care poate dispune: a) trimiterea cauzei spre soluţionare curţii de apel în raza cãreia domiciliazã persoana a cãrei avere este supusã controlului, dacã constatã, pe baza probelor administrate, cã dobândirea unei cote-pãrţi din aceasta sau a anumitor bunuri determinate nu are caracter licit; b) clasarea cauzei, când constatã cã provenienţa bunurilor este justificatã; c) suspendarea cercetãrii şi trimiterea cauzei parchetului competent, dacã în legãturã cu bunurile a cãror provenienţã este nejustificatã rezultã sãvârşirea unei infracţiuni.";
- Art. 18: "(1) Dacã se constatã cã dobândirea unor bunuri anume determinate sau a unei cote-pãrţi dintr-un bun nu este justificatã, curtea de apel va hotãrî fie confiscarea bunurilor sau a cotei-pãrţi nejustificate, fie plata unei sume de bani, egalã cu valoarea bunului, stabilitã de instanţã pe bazã de expertizã. În cazul obligãrii la plata contravalorii bunului, instanţa va stabili şi termenul de platã.
(2) Dacã în legãturã cu bunurile a cãror provenienţã este nejustificatã rezultã sãvârşirea unei infracţiuni, instanţa trimite dosarul la parchetul competent, pentru a analiza dacã este cazul sã punã în mişcare acţiunea penalã.
(3) În cazul în care se constatã cã provenienţa bunurilor este justificatã, instanţa hotãrãşte închiderea dosarului.";
- Art. 21 alin. (1): "Cercetarea averii Preşedintelui României, a deputaţilor, senatorilor, membrilor Guvernului, secretarului general al Guvernului, conducãtorilor autoritãţilor publice numiţi de Preşedinte, de Parlament sau de primul-ministru, a judecãtorilor Curţii Constituţionale, consilierilor de conturi, membrilor Colegiului jurisdicţional al Curţii de Conturi şi procurorilor financiari de pe lângã aceasta, a magistraţilor de la Curtea Supremã de Justiţie şi de la parchetul de pe lângã aceasta, de la Parchetul Naţional Anticorupţie, precum şi de la curţile de apel şi de la parchetele de pe lângã acestea, aflaţi în funcţie, se face de cãtre o comisie specialã formatã din:
- doi judecãtori de la Curtea Supremã de Justiţie, desemnaţi de adunarea generalã a acestei curţi, dintre care unul în calitate de preşedinte;
- un procuror de la Parchetul de pe lângã Curtea Supremã de Justiţie, desemnat de procurorul general al Parchetului de pe lângã Curtea Supremã de Justiţie.";
- Art. 23: "Comisia va proceda la cercetarea averii persoanelor în cauzã, de îndatã ce va fi sesizatã potrivit dispoziţiilor prevãzute la art. 9-15.";
- Art. 28 alin. (1): "Procedura de cercetare şi de judecare a provenienţei bunurilor, începutã asupra unei persoane, continuã şi împotriva moştenitorilor acesteia.";
- Art. 32: "Ordonanţa de clasare a comisiei de cercetare rãmasã definitivã sau, dupã caz, hotãrârea instanţei de judecatã rãmasã irevocabilã, prin care se constatã cã provenienţa bunurilor este justificatã, va fi publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a. Cheltuielile de publicare se suportã din bugetul Ministerului Justiţiei.";
- Art. 33: "(1) Persoana a cãrei avere a fost declaratã, în total sau în parte, nejustificatã, printr-o hotãrâre judecãtoreascã irevocabilã, va fi destituitã sau revocatã, dupã caz, din funcţia pe care o deţine.
(2) Deputatul sau senatorul a cãrui avere a fost declaratã nejustificatã, printr-o hotãrâre judecãtoreascã irevocabilã, este considerat incompatibil.";
- Art. 35: "Fapta aceluia care, în sesizarea adresatã persoanelor prevãzute la art. 9 alin. (2) lit. a) şi la art. 22 lit. a), face afirmaţii mincinoase cu privire la caracterul ilicit al provenienţei bunurilor unei persoane fizice ce ocupã una dintre funcţiile prevãzute la art. 2, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.
(2) Producerea ori ticluirea de probe mincinoase cu privire la caracterul ilicit al provenienţei bunurilor unei persoane ce ocupã una dintre funcţiile publice prevãzute la art. 2 se pedepseşte cu închisoare de la un an la 5 ani."
Autorii excepţiei susţin cã dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind principiul statului de drept, ale art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetãţenilor în faţa legii, ale art. 27 privind inviolabilitatea domiciliului, ale art. 44 alin. (8) şi (9) privind prezumţia dobândirii licite a averii şi condiţiile confiscãrii bunurilor, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, ale art. 124 privind imparţialitatea justiţiei şi independenţa judecãtorilor, ale art. 126 alin. (5) privind interzicerea înfiinţãrii de instanţe extraordinare şi ale art. 136 alin. (5) privind inviolabilitatea proprietãţii private. De asemenea, sunt contrare şi art. 11 şi art. 20 din Constituţie raportate la prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constatã cã din prevederile art. 1 alin. (5) din Legea fundamentalã rezultã obligativitatea respectãrii Constituţiei şi a legii, printre altele, în orice acţiune a unei persoane, care ar avea ca efect dobândirea de bunuri. Pentru ca ordinea de drept astfel instituitã sã nu rãmânã un simplu proiect, ci sã se manifeste ca o realitate, statul are obligaţia sã instituie sistemele juridice corespunzãtoare de control şi de asigurare a respectãrii legilor de cãtre toate subiectele de drept.
În acest cadru de asigurare a respectãrii legilor se înscrie procedura reglementatã de <>Legea nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici, procedurã care se referã doar la averea dobânditã în timpul exercitãrii mandatului.
Curtea constatã cã excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7, art. 8 alin. (1), art. 10, art. 12 alin. (3), art. 13, art. 14 alin. (1), art. 18, art. 21 alin. (1), art. 23, art. 28 alin. (1), <>art. 32, 33 şi 35 din Legea nr. 115/1996 este neîntemeiatã, pentru urmãtoarele motive:
1. Referitor la art. 7 din lege, Curtea nu poate reţine susţinerea autorilor excepţiei, în sensul cã ar contraveni prezumţiei de dobândire licitã a averii, consacratã de art. 44 alin. (8) din Constituţie, dat fiind cã prin textul criticat se instituie controlul averii numai în cazul în care între averea declaratã la data învestirii sau numirii în funcţie şi averea dobânditã pe parcursul exercitãrii funcţiei se constatã diferenţe vãdite şi existã dovezi certe cã unele bunuri ori valori nu puteau fi dobândite din veniturile legale realizate de persoana în cauzã sau pe alte cãi licite. Curtea observã cã, pe de-o parte, textul criticat stabileşte doar premisele declanşãrii controlului averii, nu şi ale angajãrii rãspunderii, iar, pe de altã parte, problema existenţei dovezilor certe intrã în sfera de aplicare a legii, care este de competenţa instanţelor judecãtoreşti. Aşadar, susţinerea autorilor excepţiei în sensul cã textul analizat instituie o "prezumţie de ilicitate" care constituie o condiţie suficientã pentru declanşarea procedurii de control şi pentru angajarea rãspunderii şi aplicarea sancţiunilor este neîntemeiatã.
Textul de lege criticat nu contravine principiilor statului de drept, principii consacrate de art. 1 din Legea fundamentalã, care instituie ca normã de bazã a existenţei sociale respectarea legii de cãtre toate subiectele de drept, şi nici principiului egalitãţii în drepturi, prevãzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât se aplicã în egalã mãsurã tuturor persoanelor prevãzute în art. 2 al legii, fãrã privilegii sau discriminãri.
Cu privire la art. 10 teza întâi din lege, Curtea constatã cã extinderea procedurii prevãzute de lege asupra bunurilor dobândite de soţul persoanei a cãrei avere este supusã controlului este admisibilã numai dupã îndeplinirea cumulativã a condiţiilor prevãzute la art. 7 din lege. Totodatã, obligativitatea comunitãţii de bunuri - cu efectele sale specifice în privinţa dobândirii şi administrãrii bunurilor soţilor în timpul cãsãtoriei - face, de altfel, imposibilã cercetarea provenienţei averii unuia dintre soţi separat de averea celuilalt. Cu privire la teza a doua a art. 10, Curtea reţine cã aceasta nu înlãturã beneficiul bunei-credinţe a terţului în privinţa vânzãrii-cumpãrãrii, ci doar stabileşte condiţiile extinderii controlului asupra bunurilor realizate prin persoane interpuse sau transmise cu titlu oneros cãtre ascendenţi, descendenţi, fraţi, surori şi afinii de acelaşi grad, precum şi a celor transmise cu titlu gratuit cãtre orice persoanã, neinterzicând încheierea unor astfel de acte juridice.
Referitor la critica de neconstituţionalitate a art. 18 alin. (1) din lege, raportatã la art. 44 alin. (9) din Constituţie, Curtea constatã cã aceasta este neîntemeiatã, deoarece norma constituţionalã nu exclude confiscarea averii în privinţa cãreia instanţa de judecatã stabileşte cã a fost dobânditã ilicit. Din coroborarea alin. (8) şi alin. (9) ale art. 44 din Legea fundamentalã reiese cã pot exista şi alte cazuri de confiscare, în afarã de cel al bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni sau contravenţii.
2. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 8 alin. (1), art. 14 alin. (1), art. 21 alin. (1) şi ale art. 23 din lege, texte care prevãd compunerea şi competenţa comisiei de cercetare, Curtea constatã cã aceastã comisie nu este un organ de jurisdicţie, nu îndeplineşte o activitate de înfãptuire a justiţiei, aşa cum fãrã temei se susţine în motivarea excepţiei, ci este un organ de cercetare - aşa cum este şi denumit de lege - şi de sesizare a instanţei de judecatã, în condiţiile prevãzute de art. 14 alin. (1) lit. a) din lege. Curtea mai reţine cã, aceastã comisie nefiind o instanţã extraordinarã, prevederile art. 126 alin. (5) din Constituţie nu au pertinenţã.
Compunerea comisiei din judecãtori şi procurori nu contravine Constituţiei, deoarece aceasta nu cuprinde nicio restricţie în aceastã privinţã. Pe de altã parte, atât judecãtorii, cât şi procurorii sunt magistraţi supuşi obligaţiei de a aplica legea cu imparţialitate, potrivit art. 124 şi art. 132 din Legea fundamentalã, ceea ce asigurã caracterul comisiei de organ independent şi imparţial.
Totodatã, Curtea observã cã toate actele comisiei sunt supuse controlului instanţei de judecatã în condiţiile art. 16-20 din lege şi, în consecinţã, critica referitoare la încãlcarea art. 21 şi a art. 11 şi 20 din Constituţie, raportate la art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale este neîntemeiatã
3. Cu privire la dispoziţiile art. 12 alin. (3) şi ale art. 13 din lege, Curtea constatã cã acestea conţin norme de procedurã, care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, sunt de competenţa legiuitorului. Astfel, cercetarea localã şi expertizele prevãzute la art. 12 alin. (3) din lege sunt mijloace de probã dispuse de comisia în componenţa cãreia intrã şi judecãtori, iar indisponibilizarea bunurilor reglementatã de art. 13 alin. (2) constituie o mãsurã cu caracter provizoriu, inerentã existenţei dovezilor certe de dobândire ilicitã a unor bunuri.
4. Referitor la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) lit. b) şi c), art. 18, art. 28 alin. (1), <>art. 32, 33 şi 35 din Legea nr. 115/1996 raportate la prevederile art. 44 alin. (8) şi (9) din Constituţie - Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 599/2006, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 11 octombrie 2006, statuând cã, deşi dispoziţiile de lege criticate sunt redactate cu destulã precizie şi claritate pentru a face efectivã protecţia instituitã de textul constituţional invocat şi pentru a permite reglarea conduitei celor interesaţi, în cuprinsul lor sunt utilizate formule inadecvate, ceea ce, într-adevãr, ar putea genera probleme şi greutãţi în aplicarea acestora, şi cã rãmâne în sarcina judecãtorilor ca, în cadrul actului de justiţie pe care îl înfãptuiesc, sã decidã cu privire la interpretarea şi aplicarea unor norme legale.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al <>art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7, art. 8 alin. (1), art. 10, art. 12 alin. (3), art. 13, art. 14 alin. (1), art. 18, art. 21 alin. (1), art. 23, art. 28 alin. (1), <>art. 32, 33 şi 35 din Legea nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici, excepţie ridicatã de Dan Ioan Popescu şi Elena Popescu în Dosarul nr. 2.163/1/2006 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Complet special <>Legea nr. 115/1996 .
Definitivã şi general obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 29 martie 2007.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Ioana Marilena Chiorean
OPINIE SEPARATĂ
la Decizia nr. 321 din 29 martie 2007
Contrar opiniei majoritare, considerãm cã soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate este susceptibilã de serioase rezerve.
1. În viziunea noastrã, este discutabilã absolvirea de orice viciu de neconstituţionalitate a <>art. 7 din Legea nr. 115/1996 , text cu semnificaţie majorã în economia respectivei legi. Potrivit acestuia, declanşarea controlului averii intervine în prezenţa cumulatã a douã condiţii, şi anume: constatarea unor diferenţe vãdite între averea declaratã la data învestirii sau numirii în funcţie şi cea dobânditã pe parcursul exercitãrii funcţiei; existenţa unor dovezi certe cã unele bunuri ori valori nu puteau fi dobândite din veniturile legale realizate de persoana în cauzã sau pe alte cãi licite. Altfel spus, dacã aceste douã condiţii sunt îndeplinite, persoana în cauzã - demnitar, magistrat, titular al unei funcţii de conducere şi de control sau funcţionar public - iese de sub incidenţa şi protecţia art. 44 alin. (8) din Constituţie şi, ca atare, nu mai beneficiazã de prezumţia de liceitate cât priveşte dobândirea bunurilor aflate în patrimoniul sãu. Aşa fiind, are loc o intervertire a sarcinii probei, cercetatul fiind ţinut sã dovedeascã provenienţa licitã a tuturor bunurilor dobândite în perioada supusã controlului.
Cu referire la prima condiţie, textul legal este ambiguu, întrucât, utilizând termenul de "diferenţe vãdite" între averea dobânditã la data învestirii sau numirii în funcţie şi cea dobânditã pe parcursul exercitãrii funcţiei, nu precizeazã în ce constã acestea, şi anume dacã respectivele diferenţe sunt de naturã valoricã sau sunt deduse din existenţa în patrimoniul deţinut dupã exercitarea funcţiei a unor bunuri noi, care nu figurau în patrimoniul iniţial. Calificativul "vãdite", privitor la diferenţe, folosit în acest context, în absenţa definirii sale, nu aduce nicio clarificare, ci, dimpotrivã, se relevã ca o veritabilã normã de cauciuc al cãrei conţinut este lãsat la bunul plac al autorului sesizãrii.
În ceea ce priveşte a doua condiţie, formula utilizatã de legiuitor este deficitarã prin aceea cã pretinde existenţa unor dovezi certe cã anumite bunuri ori valori nu puteau fi dobândite din veniturile legale realizate de persoana în cauzã sau pe alte cãi licite. Starea de certitudine astfel indusã este, însã, ireconciliabilã cu obiectul probaţiunii, care se constituie ca o posibilitate şi constã într-o situaţie negativã, indefinitã. Or, este de principiu cã o asemenea situaţie nu poate fi probatã direct, ci numai mediat, fãcându-se dovada situaţiei pozitive contrare. În speţã, aceasta presupune dovada provenienţei ilicite a respectivelor bunuri sau valori, în raport de care se poate reţine cã nu puteau fi dobândite din veniturile legale sau pe alte cãi licite, exigenţã pe care legea nu o prevede.
În realitate, prin dovezi certe, în contextul respectiv, trebuie, credem, înţelese dovezile privitoare la existenţa în patrimoniul persoanei cercetate a unor bunuri disproporţionat de costisitoare sau a unor valori disproporţionat de mari în raport cu veniturile declarate ale persoanei cercetate, ceea ce antreneazã concluzia cã nu puteau fi legal dobândite.
Dacã, privitor la bunurile sau valorile în cauzã, atare dovezi ar putea, eventual, anihila prezumţia de liceitate, impunându-i titularului sarcina de a dovedi provenienţa licitã a acestora, lor nu li se poate recunoaşte însã un efect similar şi cu privire la alte bunuri sau valori, doar pentru cã au fost achiziţionate în aceeaşi perioadã cu cele dintâi, o asemenea extrapolare venind în contradicţie cu prevederile art. 44 alin. (8) din Constituţie. Procedeul în sine este neconstituţional, deficienţa organicã astfel rezultatã neputând fi contracaratã cu argumentul firav al constatãrii unor pretinse diferenţe vãdite între averea iniţialã şi cea ulterioarã.
2. Considerãm, de asemenea, contrar celor statuate prin decizie, cã art. 8 alin. (1) şi art. 21 alin. (1) din lege sunt neconstituţionale, întrucât contravin prevederilor art. 1 alin. (4), art. 21 alin. (3) şi art. 125 alin. (3) din Constituţie.
Chiar dacã subscriem tezei acolo susţinute, potrivit cãreia comisia de cercetare nu este un organ de jurisdicţie, ci este un organ de cercetare şi de sesizare a instanţei de judecatã - tezã utilizatã ca premisã pentru a demonstra netemeinicia criticii de neconstituţionalitate cu referire la articolele menţionate -, avem serioase rezerve asupra concluziei desprinse.
Pe aceastã linie de gândire, se impune precizat cã, deşi Constituţia nu conţine nicio interdicţie expresã referitoare la alcãtuirea comisiei din judecãtori şi procurori - cum, de altfel, corect se reţine în decizie -, supusã unei analize obiective şi atente, opţiunea legiuitorului în acest sens intrã, totuşi, în coliziune cu o serie de prevederi ale Legii fundamentale.
În sistemul român de drept - s-a statuat într-o decizie a CEDO - procurorii, acţionând în calitate de magistraţi ai Ministerului Public, subordonaţi mai întâi procurorului general, apoi ministrului justiţiei, nu îndeplinesc condiţia independenţei faţã de Executiv (C. Bârsan, "Convenţia europeanã a drepturilor omului. Comentariu pe articole", vol. I, p. 355).
Instanţa europeanã a decis, de asemenea, cã, în mãsura în care procurorul "instruieşte" dosarul, chiar dacã în aceastã fazã acţioneazã independent, iar ulterior poate întocmi actul de acuzare, chiar dacã nu participã în calitate de reprezentant al Ministerului Public la procedurã în faţa instanţei de judecatã, nu este un magistrat independent, în sensul art. 5 paragraful 3 din Convenţie, deoarece, întocmind actul de acuzare, el devine parte în procesul penal, ca reprezentant al statului (idem, p. 352). Deşi se referã la o cauzã penalã, cele statuate de CEDO îşi gãsesc în egalã mãsurã aplicare, pentru identitate de raţiune, şi în cazul procedurii de control al averii, astfel cum este reglementatã de legea românã.
Aşa fiind, includerea unui procuror în compunerea comisiei de cercetare lipseşte de suport caracterizarea acesteia prin decizie ca organ independent şi imparţial. Gratuitatea acestor calificative este amplificatã şi de reglementarea prin lege a desemnãrii procurorului membru al comisiei de cãtre primul-procuror al parchetului de pe lângã curtea de apel sau de cãtre procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ambii având competenţa de a formula cereri de cercetare. Or, este greu de crezut cã, sesizat fiind de şeful sãu direct, care, totodatã, este cel care l-a numit în aceastã funcţie, procurorul, în calitate de membru al comisiei, ar putea opta pentru respingerea cererii de cercetare.
Întrucât, potrivit chiar celor reţinute în decizie, comisia în cauzã este un organ de cercetare şi de sesizare a instanţei, calificare care o integreazã autoritãţii judecãtoreşti, carenţele pe planul independenţei faţã de Executiv se convertesc într-o încãlcare a principiului separaţiei puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie.
În egalã mãsurã, aceste carenţe pe planul independenţei şi imparţialitãţii vin în contradicţie cu prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, care consacrã dreptul la un proces echitabil, esenţial şi poate decisiv afectat printr-o cercetare impusã şi pãrtinitoare. În atare condiţii, împrejurarea cã soluţia adoptatã de comisie este supusã cenzurii instanţei de judecatã nu este de naturã, prin ea însãşi, sã asaneze viciile de neconstituţionalitate menţionate.
Dar calificarea comisiei drept organ de cercetare şi de sesizare a instanţei, în condiţiile în care în compunerea sa figureazã 2 judecãtori, în considerarea calitãţii lor, pe care şi-o menţin, relevã şi un alt viciu de neconstituţionalitate al art. 8 alin. (1) şi al art. 21 alin. (1) din lege, determinat de încãlcarea art. 125 alin. (3) din Constituţie. Într-adevãr, în calitatea lor de membri ai respectivei comisii, aceştia desfãşoarã o altã activitate decât aceea de înfãptuire a justiţiei, proprie funcţiei de judecãtor, activitate ţinând de domeniul altei funcţii, pe care astfel o exercitã concomitent, deşi, potrivit textului constituţional mai sus menţionat, "funcţia de judecãtor este incompatibilã cu orice altã funcţie publicã sau privatã, cu excepţia funcţiilor didactice din învãţãmântul superior".
3. Nu putem subscrie nici tezei - adoptatã în decizie a deplinei constituţionalitãţi a art. 18 alin. (1) din lege, întrucât, aşa cum va rezulta din cele ce vom arãta în continuare, acesta contravine prevederilor art. 44 alin. (9) din Legea fundamentalã.
În afara ilicitului penal şi contravenţional, în ipoteza cãrora art. 44 alin. (9) din Constituţie prevede posibilitatea confiscãrii, existã şi alte forme de ilicit, corespunzãtoare diverselor ramuri de drept din care fac parte normele juridice obiect al încãlcãrii pe calea conduitei ilicite.
Împrejurarea cã Legea fundamentalã, prin alin. (8) al art. 44, interzice numai confiscarea averii dobândite licit nu îndreptãţeşte extinderea aplicãrii acestei mãsuri - pe cale de interpretare - şi la celelalte forme de ilicit, o asemenea extrapolare fiind esenţial neconstituţionalã. Or, recunoscând posibilitatea curţii de apel, în ipoteza nejustificãrii dobândirii unor bunuri anume determinate sau a unei cote-pãrţi dintr-un bun, de a dispune, cu titlu de alternativã, confiscarea bunurilor sau a cotei-pãrţi nejustificate, art. 18 alin. (1) din lege procedeazã ca atare, extinzând mãsura confiscãrii asupra unui domeniu apartenent ilicitului extrapenal, ceea ce rezultã din dispoziţiile alin. (2) ale aceluiaşi articol. Aşa fiind, textul legal menţionat încalcã prevederile art. 44 alin. (9) din Constituţie.
JUDECĂTORI,
Şerban Viorel Stãnoiu,
Petre Ninosu,
Acsinte Gaspar
-----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
