Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 32 din 16 noiembrie 2009 pentru examinarea recursului in interesul legii, cu privire la aplicarea dispozitiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990
EMITENT: INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE - SECTIILE UNITE PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 137 din 2 martie 2010
Dosar nr. 19/2009
Sub preşedinţia doamnei judecãtor Lidia Bãrbulescu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituitã în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile <>art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciarã, republicatã, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, cu privire la aplicarea dispoziţiilor <>art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990 , republicat, cu modificãrile şi completãrile ulterioare*), persoanelor care dupã data de 6 martie 1945 şi pânã în anul 1989 inclusiv au fost condamnate definitiv pentru infracţiunile de neprezentare la încorporare sau concentrare ori insubordonare prevãzute şi pedepsite de art. 334 şi 354 din Codul penal, sãvârşite din motive de conştiinţã religioasã.
----------
*) <>Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instauratã cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în strãinãtate ori constituite în prizonieri a fost republicat şi în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor <>art. 34 din Legea nr. 304/2004 , republicatã, fiind prezenţi 69 de judecãtori din 105 aflaţi în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procuror Antoaneta Florea procuror şef al Biroului de reprezentare din cadrul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili cã persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacitãţii de apãrare a ţãrii, prevãzute de art. 334 şi 354 din Codul penal, sãvârşite din motive de conştiinţã religioasã, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constatã urmãtoarele:
În practica instanţelor de judecatã s-a constatat cã nu existã un punct de vedere unitar cu privire la aplicarea dispoziţiilor <>art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instauratã cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în strãinãtate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, persoanelor care dupã data de 6 martie 1945 şi pânã în anul 1989 inclusiv au fost condamnate definitiv pentru infracţiunile de neprezentare la încorporare sau concentrare ori de insubordonare, prevãzute şi pedepsite de art. 334 şi 354 din Codul penal, sãvârşite din motive de conştiinţã religioasã.
Unele instanţe au apreciat cã persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile de neprezentare la încorporare sau concentrare ori de insubordonare, sãvârşite din motive religioase dupã data de 6 martie 1945, se încadreazã în ipoteza normei juridice conţinute de <>art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990 , republicat, cu modificãrile şi completãrile ulterioare.
S-a reţinut cã infracţiunile pentru care reclamanţii au fost condamnaţi dobândesc, în contextul regimului de dictaturã existent în acea perioadã, natura unor infracţiuni politice, deoarece limitarea libertãţii de exprimare şi a libertãţii de conştiinţã a fãcut posibile astfel de condamnãri.
Alte instanţe au respins cererile de recunoaştere a drepturilor prevãzute prin <>Decretul-lege nr. 118/1990 , republicat, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, considerând cã faptele pentru care reclamanţii au fost condamnaţi nu constituie infracţiuni cu caracter politic, ci infracţiuni de drept comun, îndreptate împotriva capacitãţii de apãrare a ţãrii.
Aceste din urmã instanţe au interpretat şi au aplicat corect legea.
Potrivit dispoziţiilor <>art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990 , republicat, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, "Constituie vechime în muncã şi se ia în considerare la stabilirea pensiei şi a celorlalte drepturi ce se acordã, în funcţie de vechimea în muncã, timpul cât o persoanã, dupã data de 6 martie 1945, pe motive politice:
a) a executat o pedeapsã privativã de libertate în baza unei hotãrâri judecãtoreşti rãmase definitivã sau a fost lipsitã de libertate în baza unui mandat de arestare preventivã pentru infracţiuni politice; (...)"
În raport cu aceste dispoziţii legale, rezultã cã, în esenţã, problema de drept care se cere a fi soluţionatã prin recursul în interesul legii vizeazã stabilirea naturii infracţiunii de neprezentare la încorporare sau concentrare şi a celei de insubordonare, sãvârşite din motive de conştiinţã religioasã, şi, pe cale de consecinţã, a condamnãrii dispuse pentru aceste infracţiuni prin hotãrâre judecãtoreascã definitivã, pronunţatã în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, respectiv dacã acestea trebuie privite ca având caracter politic sau, dimpotrivã, caracterul lor este de drept comun.
Cum în discuţie sunt infracţiunile prevãzute de art. 334 şi 354 din Codul penal, se cere arãtat cã faptele persoanelor care, din motive de conştiinţã, refuzau satisfacerea serviciului militar obligatoriu (cel mai frecvent determinate de apartenenţa la Organizaţia Religioasã "Martorii lui Iehova") au fost încadrate juridic în dispoziţiile art. 354 din Codul penal (neprezentare la încorporare sau concentrare), respectiv în dispoziţiile art. 334 din acelaşi cod (insubordonarea) atunci când, deşi încorporatã sau recrutatã, persoana respectivã a refuzat executarea unui ordin cu privire la îndatoririle de serviciu.
Aceste fapte au fost şi sunt reglementate în titlul X al Codului penal "Infracţiuni contra capacitãţii de apãrare a României", cap. 1 "Infracţiuni sãvârşite de militari" - secţiunea I "Infracţiuni contra ordinii şi disciplinei militare" (art. 334), respectiv cap. 3 "Infracţiuni sãvârşite de civili" (art. 354).
Aşezarea acestor texte în titlul şi capitolele menţionate a fost fãcutã, în mod evident, avându-se în vedere obiectul juridic al acestor infracţiuni, care este cel al relaţiilor sociale referitoare la capacitatea de apãrare a ţãrii.
Ocrotirea unor astfel de valori prin mijloace de drept penal nu ţine de o anumitã orânduire, ci de dreptul suveran al unui stat de a reglementa participarea cetãţenilor sãi şi formele de participare la îndeplinirea unei obligaţii prevãzute prin legea fundamentalã.
Instituirea obligaţiei de executare a serviciului militar a privit toţi cetãţenii apţi sã îl efectueze, fãrã nicio discriminare pe motive religioase sau de altã naturã.
În aceste condiţii nu se poate considera cã scopul acestor reglementãri a fost determinat de raţiuni politice specifice orânduirii comuniste, cãci ceea ce s-a urmãrit nu a fost protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la acea datã.
Or, în absenţa unui asemenea scop al incriminãrii, nu se poate pune problema existenţei unei infracţiuni cu caracter politic şi, pe cale de consecinţã, a unei condamnãri având un astfel de caracter.
Condamnarea pentru infracţiunile de insubordonare ori de neprezentare la încorporare sau concentrare nu poate fi înţeleasã nici ca o încãlcare a drepturilor şi libertãţilor fundamentale ale omului ori ca nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale deoarece, în perioada la care ne referim, Constituţia garanta libertatea conştiinţei (art. 30), dar în acelaşi timp, aşa cum s-a menţionat, prevedea obligativitatea serviciului militar (art. 40).
Prin urmare, condamnãrile pentru cele douã infracţiuni analizate nu au fost dispuse pentru apartenenţa la un cult religios, ci pentru sãvârşirea unor fapte prevãzute de norme penale care privesc organizarea şi legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.
De altfel, în perioada respectivã, problema compatibilitãţii obiecţiei de conştiinţã cu obligaţia satisfacerii serviciului militar a fost pusã şi în discuţia instituţiilor Consiliului Europei.
Astfel, aceastã problemã a format obiectul mai multor acte adoptate de Adunarea Parlamentarã a Consiliului Europei, prin care s-au recomandat statelor membre recunoaşterea obiecţiei de conştiinţã în legãturã cu serviciul militar obligatoriu şi instituirea unor forme de scutire de la executarea acestuia pentru persoanele care, din motive de conştiinţã sau din cauza unei credinţe profund religioase, morale, umanitare, filosofice sau de altã naturã similarã, refuzau îndeplinirea acestuia (Rezoluţia nr. 337/1967, Recomandarea nr. 816/1977).
În anul 2001, Adunarea Parlamentarã a Consiliului Europei a adoptat Recomandarea nr. 1.518 pentru introducerea dreptului la obiecţie de conştiinţã cu privire la serviciul militar în Convenţia europeanã a drepturilor omului, propunându-se adoptarea unui protocol adiţional care sã modifice art. 4 paragraful 3 lit. b şi art. 9 din Convenţie.
Comisia europeanã a drepturilor omului a decis cã dispoziţiile art. 4 paragraful 3 lit. b din Convenţie nu obligã statele contractante sã prevadã un serviciu civil de substituţie a serviciului militar pentru cei care nu sunt în mãsurã sã îl satisfacã din motive de conştiinţã, obligaţia îndeplinirii lui fiind compatibilã cu exigenţele textului Convenţiei. (Johansen c/a Norvegiei, 14 octombrie 1985).
De asemenea, Comisia a stabilit cã nu reprezintã o încãlcare a art. 9 din Convenţie, care garanteazã libertatea de gândire, conştiinţã şi religie, condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar, însã a fost recunoscutã posibilitatea pe care statele membre ale Consiliului Europei o aveau de a recunoaşte refuzul îndeplinirii serviciului militar din motive de conştiinţã şi de a-l înlocui cu prestarea unei alte activitãţi sociale (Grandrath c/a RFG, 12 decembrie 1966; N. c/a Suediei, 11 octombrie 1984; A. c/a Elveţiei, 9 mai 1984).
Deşi în acea perioadã statul român nu era parte la Convenţia europeanã pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, modalitatea de abordare juridicã a obiecţiei de conştiinţã, relativ la necesitatea legalã a satisfacerii stagiului militar, nu era fundamental diferitã de aceea a unor state membre ale Consiliului Europei.
Aceeaşi orientare a Comisiei se menţine şi în jurisprudenţa recentã a Curţii Europene a Drepturilor Omului care, cu referire la o condamnare dispusã în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conştiinţã, determinate de apartenenţa persoanei la Organizaţia Religioasã "Martorii lui Iehova", a concluzionat cã art. 9 din Convenţia europeanã a drepturilor omului, interpretat în lumina prevederilor art. 4 paragraful 3 lit. b, nu garanteazã dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conştiinţã (Bayatyan c/a Armeniei, Hotãrârea din 27 octombrie 2009).
Aşadar, restrângerea libertãţii de conştiinţã, în legãturã cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ţinea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituţional şi legal de îndeplinire a unei obligaţii constituţionale, cadru menţinut şi în perioada postcomunistã, pânã la reglementarea serviciului militar alternativ şi apoi a celui profesionist.
Prin urmare, condamnãrile penale pronunţate pentru infracţiunile analizate nu au caracter politic în sensul <>Decretului-lege nr. 118/1990 .
În consecinţã, în temeiul dispoziţiilor <>art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciarã, republicatã, şi ale art. 329 alin. 2 şi 3 din Codul de procedurã civilã, urmeazã a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili cã dispoziţiile <>art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990 , republicat, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, se interpreteazã în sensul cã persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacitãţii de apãrare a ţãrii, prevãzute de art. 334 şi 354 din Codul penal, sãvârşite din motive de conştiinţã, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
DECID:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În interpretarea şi aplicarea unitarã a dispoziţiilor <>art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990 , republicat, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, se stabileşte cã:
Persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacitãţii de apãrare a ţãrii, prevãzute de art. 334 şi 354 din Codul penal, sãvârşite din motive de conştiinţã, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.
Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedurã civilã.
Pronunţatã în şedinţã publicã, astãzi, 16 noiembrie 2009.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI
DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
LIDIA BĂRBULESCU
Prim-magistrat-asistent,
Adriana Daniela White
---------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
