Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Victor Dan Zlatescu - preşedinte
Ion Filipescu - judecãtor
Miklos Fazakas - judecãtor
Petru Duda - procuror
Florentina Geangu - magistrat-asistent.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa din 19 mai 1993. Concluziile pãrţilor au fost consemnate în încheierea din aceeaşi data, pronunţarea fiind amânatã pentru astãzi, 26 mai 1993.
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, retine urmãtoarele:
Prin sentinta penalã nr. 54, pronunţatã la data de 17 martie 1992 în dosarul Judecãtoriei Babadag, inculpatii Cristea Dumitru, Plugaru Nicolae şi Cominceanu Gigel Mitica au fost condamnaţi la diferite pedepse privative de libertate pentru sãvârşirea unor infracţiuni în dãuna avutului obştesc.
Inculpatii au declarat recurs în fata Tribunalului Judeţean Tulcea impotriva acestei sentinţe şi cu ocazia judecãrii recursului au ridicat excepţia de neconstituţionalitate, sustinand ca textele referitoare la avutul obştesc în temeiul cãrora au fost condamnaţi sunt în contradictie cu dispoziţiile art. 135 alin. (2) şi (4) din Constituţie şi au fost abrogate prin art. 150 alin. (1) din aceasta.
Exprimandu-şi punctul de vedere, Tribunalul Judeţean Tulcea a reţinut ca, din examinarea dispoziţiilor art. 145 din Codul penal "se desprinde concluzia ca noţiunea de obştesc, asa cum este reglementatã acum în Codul penal, este mai larga decât noţiunea de public care se regaseste în dispoziţiile constituţionale, neexistand nici un fel de neconcordanta între cele doua texte de lege, deoarece sfera de public fiind mai restrânsã nu se poate suprapune pe cea de obştesc".
În vederea soluţionãrii cauzei s-au cerut, potrivit legii, puncte de vedere Senatului, Camerei Deputaţilor şi Guvernului.
În punctul de vedere al Guvernului - singurul de altfel care a fost primit - se propunea respingerea exceptiei de neconstituţionalitate pe doua motive: a) Curtea Constituţionalã nu este competenta sa soluţioneze decât excepţiile privind actele normative adoptate dupã intrarea în vigoare a Constituţiei; b) conceptul de avut obştesc nu este infirmat de textele constituţionale, el fiind chemat, în aceasta perioada de tranzitie, sa evoce, nu numai cu privire la bunurile proprietatea statului, ci şi "la cele ale unor colective de oameni, cum este cazul cooperativelor de consum şi credit, sau al cooperativelor meşteşugãreşti, inclusiv de invalizi, caracterizate ca organizaţii economice productive", a cãror proprietate "poate fi consideratã chiar de tip privat".
Fata de actele şi lucrãrile dosarului,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,
retine urmãtoarele:
Cu privire la problema pusã în discuţia pãrţilor, referitoare la împrejurarea dacã se poate ridica excepţia de neconstituţionalitate în condiţiile în care legea a carei aplicare s-a fãcut a fost adoptatã înainte de intrarea în vigoare a Constituţiei României din 1991, se are în vedere, pe de o parte, ca, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, aceasta este singura în drept sa hotãrascã asupra competentei sale, conform art. 144 din Constituţie, iar pe de alta parte, potrivit art. 3 alin. (1) din aceeaşi lege, competenta Curţii nu poate fi contestatã de nici o autoritate.
Desigur, aceasta competenta poate aparea numai atunci când, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, raporturile juridice fie de drept substanţial, fie de drept procesual, au fost stabilite dupã intrarea în vigoare a Constituţiei, astfel cum este cazul în speta.
Potrivit principiului neretroactivitatii legii, Constituţia dispune numai pentru viitor. În temeiul acestui principiu, prevederile art. 144 lit. c) din Constituţie, conform cãrora Curtea Constituţionalã hotãrãşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în fata instanţelor judecãtoreşti privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor, trebuie intelese în sensul ca se referã numai la actele normative de acest fel, adoptate dupã intrarea în vigoare a Constituţiei.
În aceasta lumina s-ar putea considera ca nu poate fi sesizatã Curtea cu privire la neconstituţionalitatea unor prevederi cuprinse în acte normative adoptate anterior, astfel cum este şi Codul penal.
Nu mai puţin însã, potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie, legile şi toate celelalte acte normative rãmân în vigoare în mãsura în care ele nu contravin Constituţiei. Dacã ele sunt contrare acesteia, concluzia logica este ca ele au fost abrogate implicit, fapt intarit de altfel şi de principiul ca legea posterioarã abroga pe cea care i-a precedat, dacã este contrarã.
Prin urmare, abrogarea dispoziţiei legale anterioare Constituţiei, potrivit art. 150 alin. (1) al acesteia, presupune neconformitatea sa cu Constituţia, adicã este rezultatul neconstitutionalitatii ei.
Desigur, instanta de drept comun are nu numai dreptul, dar şi obligaţia sa stabileascã dacã textul de lege a cãrui aplicare urmeazã sa se facã mai este sau nu în vigoare. Aceasta implica faptul ca ea trebuie sa se pronunţe, când este cazul, asupra împrejurãrii dacã textul în cauza a fost sau nu abrogat, explicit sau implicit.
Dacã însã, ca în speta, excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicatã şi instanta de drept comun nu a fost statuat în acest sens, ea se desesizeaza sub acest aspect, excepţia urmând, potrivit art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sa fie trimisa spre soluţionare Curţii Constituţionale, instanta urmând sa-şi exprime în încheierea pe care o pronunţa în acest scop doar o simpla opinie care nu se reflecta în cadrul interlocutoriu al acestei încheieri.
Rezulta, asadar, ca în situaţia în care, deşi nu a suspendat judecarea cauzei, dar a sesizat prin încheiere Curtea Constituţionalã, instanta de drept comun nu ar putea sa statueze ca legea a fost sau nu abrogatã implicit.
Sesizatã cu o astfel de excepţie, Curtea Constituţionalã nu poate refuza sa o soluţioneze, deşi nu este vorba despre o lege adoptatã dupã intrarea în vigoare a Constituţiei, ci despre una care a fost abrogatã implicit prin aceasta, întrucât sunt în discuţie raporturi juridice de drept substanţial sau procesual stabilite dupã intrarea în vigoare a Constituţiei. Este de reţinut ca, în aceasta din urma ipoteza, va trebui fãcut în prealabil un examen al conformitatii legii atacate cu prevederile Constituţiei, pentru ca numai astfel se poate stabili dacã legea a fost sau nu abrogatã implicit.
Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, text citat mai sus, Curtea Constituţionalã este singura în drept sa stabileascã, desigur în condiţiile legii, asupra competentei sale. Ea se considera competenta sa soluţioneze problema privitoare la abrogarea implicita prin Constituţie a unei legi anterioare în situaţia în care a fost sesizatã în mod legal asupra unei excepţii de neconstituţionalitate, în condiţiile precizate.
A proceda altfel ar insemna, pe de o parte, o prelungire inutila a procesului, iar pe de alta parte, a se deroga de la o soluţie care semnifica o aplicare corecta a Constituţiei.
Cu privire la problema de fond, şi anume dacã prevederile din Codul penal referitoare la conceptul de avut obştesc au fost sau nu implicit abrogate potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie, se reţin urmãtoarele:
Conceptul de avut obştesc urmeazã a fi raportat la formele proprietãţii consacrate şi reglementate de Constituţie, pentru a constata dacã între acestea exista ori nu concordanta şi dacã, deci, poate fi vorba de abrogarea totalã sau parţialã a textelor din Codul penal care folosesc termenul de avut obştesc.
În lumina art. 145 din Codul penal care se referã la "organizaţiile de stat, organizaţiile obşteşti sau orice organizaţii care desfãşoarã o activitate utila din punct de vedere social şi care funcţioneazã potrivit legii", termenul de avut obştesc a fost interpretat în practica judiciarã anterioarã extensiv, incluzând proprietatea de stat, cooperatista şi a altor organizaţii obşteşti, care s-au bucurat de un regim juridic de favoare, în comparatie cu proprietatea care constituia avutul personal.
Art. 135 alin. (1) din Constituţie ocroteşte proprietatea indiferent de titularul ei. De asemenea, art. 41 alin. (1) din Constituţie garanteazã dreptul de proprietate privatã.
Proprietatea este publica şi privatã, prevede art. 135 alin. (2) din Constituţie, ceea ce înseamnã ca altfel de forme de proprietate, care sa nu se încadreze într-una dintre acestea, nu pot exista.
Potrivit art. 135 alin. (3) din Constituţie, proprietatea publica aparţine statului sau unitãţilor administrativ-teritoriale, adicã judeţelor, municipiilor, oraşelor ori comunelor.
Pe cale de consecinta, dat fiind ca nu se defineste proprietatea privatã, rezulta ca proprietatea care nu este publica este privatã.
Este, de asemenea, de reţinut ca bunurile care sunt proprietate publica nu au toate acelaşi regim juridic. Într-adevãr, unele bunuri sunt exclusiv obiect al proprietãţii publice, dupã cum prevede art. 135 alin. (4) din Constituţie. Acest text determina bunurile obiect exclusiv al proprietãţii publice dupã doua procedee, şi anume: enumera asemenea bunuri sau prevede ca alte bunuri, obiect exclusiv al proprietãţii publice, sunt "stabilite de lege".
Din prima categorie fac parte urmãtoarele bunuri: bogãţiile de orice natura ale subsolului, cãile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi cele care pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorialã, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental.
Din cea de-a doua categorie fac parte bunurile stabilite de alte legi decât Constituţia.
Asemenea legi au apãrut atât înainte de Constituţie, cat şi dupã aceasta. Astfel sunt Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar şi Legea nr. 56/1992 privind frontiera de stat a României.
Este de observat ca aceste alte legi folosesc şi ele doua metode de a determina bunurile obiectiv exclusiv al proprietãţii publice.
În primul rând, aceste alte legi enumera bunurile obiect exclusiv al proprietãţii publice, cum face art. 5 din Legea nr. 18/1991, cu privire la terenuri, precum şi art. 4 lit. a) alin. 2 din Legea nr. 56/1992, care se referã la fasia de protecţie a frontierei şi art. 74 din aceeaşi lege, cu privire la imobilele în care funcţioneazã punctele pentru trecerea frontierei rutiere şi terenurile aferente acestora.
În al doilea rând, aceste alte legi precizeazã criteriul cu ajutorul cãruia se poate determina dacã bunul este obiect exclusiv al proprietãţii publice. Astfel, art. 5 alin. 1 din Legea nr. 18/1991 se referã la terenurile "care, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public", iar art. 4 ultimul alineat din aceeaşi lege se referã la terenurile "afectate unei utilitãţi publice".
În felul acesta, legiuitorul are posibilitatea de a extinde ori restrânge sfera bunurilor care sunt obiect exclusiv al proprietãţii publice, fie prin enumerarea bunurilor, fie prin stabilirea destinaţiei lor, unei utilitãţi publice.
De asemenea, autoritatea publica competenta sa stabileascã destinaţia concretã a unor bunuri, deci alta decât cea legislativã, are posibilitatea, în acest fel, sa determine cuprinderea bunurilor respective în categoria celor care formeazã obiectul exclusiv al proprietãţii publice.
Bunurile care sunt obiect exclusiv al proprietãţii publice fac parte din domeniul public, dupã cum prevede, de exemplu, art. 4 şi 5 din Legea nr. 18/1991 ori art. 4 lit. a) alin. 2 şi art. 74 din Legea nr. 56/1992.
Dat fiind ca unele bunuri sunt obiect exclusiv al proprietãţii publice, rezulta ca ele sunt inalienabile şi imprescriptibile atât extinctiv, cat şi achizitiv, dupã cum prevede de altfel şi art. 1844 din Codul civil. În acest sens, art. 135 alin. (5) din Constituţie dispune ca bunurile proprietate publica sunt inalienabile şi ca ele, în condiţiile legii, pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate sau închiriate.
Potrivit Constituţiei, toate bunurile, cu excepţia celor prevãzute de art. 135 alin. (4), pot fi obiect al proprietãţii publice sau al proprietãţii private.
Bunurile care nu sunt obiect exclusiv al proprietãţii publice sunt alienabile şi prescriptibile. Prin urmare, bunurile care fac parte din patrimoniul regiilor autonome ori al societãţilor comerciale cu capital de stat, în mãsura în care nu se încadreazã în categoria de mai sus fiind date în administrare, concesionate ori închiriate acestora, aparţin proprietãţii private.
De altfel, potrivit art. 5 şi 20 din Legea nr. 15/1990, regiile autonome şi societãţile comerciale cu capital de stat sunt proprietare asupra bunurilor care fac parte din patrimoniul lor, afarã dacã - dupã cum s-a arãtat - au intrat în acest patrimoniu cu un alt titlu juridic.
În cazul societãţilor comerciale cu capital de stat, aparţin statului ori unitãţilor administrativ-teritoriale acţiunile sau pãrţile sociale, dar bunurile acestor societãţi constituie proprietatea lor dupã cum prevede Legea nr. 15/1990.
În aceste condiţii, bunurile proprietatea regiilor autonome şi a societãţilor comerciale cu capital de stat nu constituie obiectiv exclusiv al proprietãţii publice.
Tot astfel, bunurile care aparţin organizaţiilor cooperatiste ori altor organizaţii obşteşti sunt proprietate privatã.
Potrivit art. 41 alin. (2) din Constituţie, proprietatea privatã este ocrotitã, în mod egal, de lege, indiferent de titular.
Acest text trebuie interpretat în sensul ca se referã la ocrotirea în mod egal a proprietãţii aparţinând persoanelor fizice ori persoanelor juridice de drept privat, precum şi la ocrotirea bunurilor care formeazã obiectul proprietãţii private a statului.
Rezulta ca statul sau unitãţile administrativ-teritoriale nu pot beneficia, cat priveşte bunurile care nu formeazã obiect exclusiv al proprietãţii publice, de o apãrare juridicã diferita de cea a persoanelor fizice sau a persoanelor juridice de drept privat.
Fata de cele arãtate, rezulta ca termenul de avut obştesc, care el însuşi a devenit necorespunzãtor, nu mai poate cuprinde decât bunurile care formeazã obiectul exclusiv al proprietãţii publice. Pe cale de consecinta, textele din Codul penal care folosesc termenul de avut obştesc sunt abrogate parţial, rãmânând a fi aplicate numai bunurilor care formeazã obiectul exclusiv al proprietãţii publice şi aceasta numai de la data punerii în aplicare a Constituţiei, astfel cum rezulta din art. 150 alin. (1).
În speta, cele arãtate trebuie aplicate în cazul tuturor infracţiunilor contra avutului obştesc, astfel cum este cazul în speta.
Revine astfel instanţelor ordinare sa facã o corecta aplicare a legii, incadrand faptele fie potrivit textelor care se referã la infracţiunile contra bunurilor care formeazã obiectul exclusiv al proprietãţii publice, fie la cele corespunzãtoare impotriva bunurilor care fac obiect al proprietãţii private.
Ca urmare, excepţia ridicatã de inculpati va fi admisã.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 13 alin. (1) lit. A. c) şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,
În numele legii
DECIDE:
Admite excepţia ridicatã de Cristea Dumitru, cu care Curtea Constituţionalã a fost sesizatã prin Încheierea din 19 noiembrie 1992 a Tribunalului Judeţean Tulcea.
Constata ca art. 225 alin. 2 din Codul penal a fost abrogat parţial potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie şi, în consecinta, acesta urmeazã sa se aplice numai cu privire la bunurile prevãzute de art. 135 alin. (4) din Constituţie, bunuri care formeazã obiectul exclusiv al proprietãţii publice, el neputându-se aplica în cazul proprietãţii cooperatiste.
Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.
Pronunţatã în şedinţa publica astãzi, 26 mai 1993.
PREŞEDINTE,
Victor Dan Zlatescu
Magistrat-asistent,
Florentina Geangu
------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
