Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 3.558/1/2015
Mirela Sorina Popescu - preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului
Francisca Vasile - judecător la Secţia penală
- judecător-raportor
Simona Neniţă - judecător la Secţia penală
Luciana Mera - judecător la Secţia penală
Silvia Cerbu - judecător la Secţia penală
Lavinia Valeria Lefterache - judecător la Secţia penală
Ilie Iulian Dragomir - judecător la Secţia penală
Maricela Cobzariu - judecător la Secţia penală
Leontina Şerban - judecător la Secţia penală
Cristiana Georgeta Renghea - magistrat-asistent
S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 1.238/297/2013, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu următoarelor chestiuni de drept: "1. Dacă dispoziţiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în ipoteza în care beneficiarul sprijinului financiar acordat din bugetele Uniunii Europene sau celor asimilate acestora a săvârşit fapta prevăzută de art. 18^1 din Legea nr. 78/2000 (în perioada anterioară modificării acesteia prin Legea nr. 187/2012), din culpă, precum şi datorită necunoaşterii cu exactitate ori a imposibilităţii de cunoaştere a dispoziţiilor legale ce reglementează condiţiile de acordare a sprijinului financiar, lipsind deci elementul « relei-credinţe» prevăzut în norma actuală de incriminare, situaţie în care sunt sau nu incidente dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 187/2012; 2. Dacă simplele neconcordanţe existente în documentele depuse de beneficiarii sprijinului financiar, precum şi neataşarea în termen, la cererea acestora, a tuturor documentelor necesare (depuse însă ulterior, până la efectiva acordare a fondurilor) se încadrează în noţiunea de « suspiciune de fraudă» sau « fraudă» definită de art. 1 alin. (1) lit. a) din Convenţia pentru protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, art. 27 lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 1.828/2006 şi art. 2 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului României nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora; 3. În ipoteza unui răspuns negativ, dacă aceste situaţii mai pot fi apreciate că întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 18^1 din Legea nr. 78/2000, motivat şi de faptul că norma de incriminare nu întruneşte cerinţele de previzibilitate impuse de art. 7 din Convenţie; 4. Dacă este dată cauza de neimputabilitate prevăzută de art. 30 alin. (5) din noul Cod penal atunci când eroarea asupra caracterului ilicit al faptei se datorează necunoaşterii sau interpretării eronate a unor norme civile a căror nerespectare a stat la baza comiterii infracţiunii prevăzute de art. 18^1 din Legea nr. 78/2000 în ipoteza în care respectivele norme erau cuprinse în acte normative ce nu au fost publicate în Monitorul Oficial." Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 27^4 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Conform dispoziţiilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală, la şedinţă participă toţi judecătorii completului. Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Mirela Sorina Popescu. La şedinţa de judecată a participat doamna Cristiana Georgeta Renghea, magistrat-asistent desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Justina Condoiu, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Fără citarea părţilor. Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 3.558/1/2015 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi faptul că au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuţie Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Timişoara, Curtea de Apel Bucureşti, care, după caz, au făcut referire şi la opiniile evidenţiate în cadrul unora dintre instanţele aflate în raza lor de activitate. Curtea de Apel Craiova şi Curtea de Apel Târgu Mureş au înaintat punctele de vedere exprimate de judecătorii din cadrul unora dintre instanţele arondate. Au fost transmise hotărâri judecătoreşti privind infracţiunea prevăzută de art. 18^1 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie de către Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Timişoara şi Curtea de Apel Bacău, celelalte curţi de apel comunicând că nu au identificat jurisprudenţă privind problemele de drept relevate. La nivelul instanţelor judecătoreşti s-au conturat mai multe opinii: O primă opinie a fost în sensul că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu întruneşte cumulativ cerinţele impuse de art. 475 din Codul de procedură penală. Instanţele care nu au susţinut inadmisibilitatea sesizării, în legătură cu prima întrebare, au exprimat opinii atât în sensul că sunt aplicabile dispoziţiile privind legea penală de dezincriminare prevăzute în art. 4 din Codul penal şi în art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, cât şi în sensul că aceste texte legale nu sunt incidente. Referitor la a doua întrebare, într-o opinie, s-a apreciat că simplele neconcordanţe existente în documentele depuse de beneficiarii sprijinului financiar, precum şi neataşarea în termen, la cererea acestora, a tuturor documentelor necesare se încadrează în noţiunea de "suspiciune de fraudă" sau "fraudă", aşa cum este definită în legislaţia relevantă enumerată în sesizare. A fost exprimată şi opinia contrară, în sensul că aspectele prezentate nu se încadrează în noţiunea anterior menţionată şi, în consecinţă, că situaţiile menţionate nu mai pot fi apreciate că întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 18^1 din Legea nr. 78/2000, motivat şi de faptul că norma de incriminare nu întruneşte cerinţele de previzibilitate impuse de art. 7 din Convenţie. S-a exprimat şi opinia că, la a doua întrebare cuprinsă în sesizare, nu poate fi dat un răspuns general valabil, întrucât existenţa fraudei sau a unei suspiciuni de fraudă se stabileşte în concret de către instanţa de judecată, în fiecare cauză, în funcţie de probele administrate. Referitor la a treia şi a patra întrebare, opinia majoritară a fost în sensul că dispoziţiile art. 18^1 din Legea nr. 78/2000 respectă cerinţele de previzibilitate impuse de art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar în ipoteza prezentată în sesizare se poate reţine cauza de neimputabilitate prevăzută de art. 30 alin. (5) din noul Cod penal. Totodată, magistratul-asistent a precizat că a fost transmis punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care este în sensul respingerii ca inadmisibilă a sesizării. La dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost comunicat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, iar la data de 16 noiembrie 2015 a fost depus punctul de vedere cu privire la problema de drept supusă dezlegării de către partea civilă Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, care a achiesat la opinia judecătorului-raportor. La data de 12 noiembrie 2015, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus Adresa nr. 2.664/C/2.662/III-5/2015 prin care a comunicat că în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul întrebării preliminare, fiind depuse şi concluzii scrise. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul cu privire la sesizarea formulată, a pus concluzii de respingere a acesteia ca inadmisibilă, apreciind că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală. În susţinerea acestui punct de vedere a arătat că problemele de drept menţionate în sesizare sunt fie în competenţa instanţei pe rolul căreia se află cauza, fie în competenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Totodată, soluţia pe fondul acţiunii penale sau civile cu care Curtea de Apel Suceava a fost sesizată nu depinde de lămurirea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a chestiunilor de drept invocate. În opinia reprezentantului Ministerului Public, instanţa care a sesizat Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu a respectat dispoziţiile art. 476 din Codul de procedură penală, întrucât nu a formulat un punct de vedere cu privire la problemele de drept ce fac obiectul sesizării, limitându-se la redarea textelor legale şi a întrebărilor adresate de apărătorul inculpaţilor, în modul în care acestea au fost formulate. De altfel, modul de formulare a problemelor de drept, fiind unul inadecvat, face dificil de identificat chestiunea de drept supusă dezlegării. Referitor la prima chestiune de drept a precizat că, întrucât ipoteza indicată în cuprinsul întrebării, respectiv săvârşirea faptei prevăzute de art. 18^1 din Legea nr. 78/2000, din culpă, precum şi datorită necunoaşterii cu exactitate ori a imposibilităţii de cunoaştere a dispoziţiilor legale ce reglementează condiţiile de acordare a sprijinului financiar, nu era incriminată nici în vechea reglementare, nu se pune problema incidenţei în cauză a unei legi penale de dezincriminare. Distinct de aceasta, evaluarea mijloacelor de probă din care să se desprindă existenţa relei-credinţe este atributul exclusiv al instanţei legal învestite. Cu privire la a doua chestiune de drept a precizat că partea din întrebare care se referă la interpretarea dispoziţiilor din Convenţia pentru protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene şi din Regulamentul (CE) nr. 1.828/2006 al Comisiei din 8 decembrie 2006 de stabilire a normelor de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1.083/2006 al Consiliului de stabilire a anumitor dispoziţii generale privind Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European şi Fondul de coeziune şi a Regulamentului (CE) nr. 1.080/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului privind Fondul European de Dezvoltare Regională intră în competenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, potrivit art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. De asemenea, a precizat că şi partea referitoare la interpretarea art. 2 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora excedează competenţei instanţei supreme, întrucât nu vizează rezolvarea unei chestiuni de drept, ci calificarea juridică a unei împrejurări de fapt, fiind exclusiv rezultatul analizei datelor concrete ale speţei. Referitor la a treia chestiune de drept, dat fiind caracterul subsidiar al acesteia în raport cu cea care o precedă, a susţinut că nepertinenţa celei de-a doua întrebări se răsfrânge şi asupra acesteia. În privinţa celei de-a patra întrebări a precizat că nu există o corespondenţă între textul legal a cărui interpretare se solicită, art. 30 alin. (5) din Codul penal (care reglementează eroarea asupra normei penale, ca eroare asupra caracterului ilicit al faptei) şi problema de drept identificată ca incidentă în cauză de către instanţa care sesizează Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, respectiv eroarea asupra normei extrapenale. În plus, dacă ipoteza menţionată de apărarea inculpaţilor ar fi fost verificată de Curtea de Apel Suceava, s-ar fi constatat că Ordinul ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale nr. 246/2008 privind stabilirea modului de implementare, a condiţiilor specifice şi a criteriilor de eligibilitate pentru aplicarea schemelor de plăţi directe şi ajutoare naţionale tranzitorii în sectorul vegetal şi pentru acordarea sprijinului aferent măsurilor de agromediu şi zone defavorizate a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 332 din 25 aprilie 2008. Preşedintele completului, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, preşedinte al Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare asupra problemei de drept supuse dezlegării. ÎNALTA CURTE, asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării Prin Încheierea de şedinţă din data de 28 mai 2015, pronunţată în Dosarul nr. 1.238/297/2013, Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: "1. Dacă dispoziţiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în ipoteza în care beneficiarul sprijinului financiar acordat din bugetele Uniunii Europene sau celor asimilate acestora a săvârşit fapta prevăzută de art. 18^1 din Legea nr. 78/2000 (în perioada anterioară modificării acesteia prin Legea nr. 187/2012), din culpă, precum şi datorită necunoaşterii cu exactitate ori a imposibilităţii de cunoaştere a dispoziţiilor legale ce reglementează condiţiile de acordare a sprijinului financiar, lipsind deci elementul « relei-credinţe» prevăzut în norma actuală de incriminare, situaţie în care sunt sau nu incidente dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 187/2012; 2. Dacă simplele neconcordanţe existente în documentele depuse de beneficiarii sprijinului financiar, precum şi neataşarea în termen, la cererea acestora, a tuturor documentelor necesare (depuse însă ulterior, până la efectiva acordare a fondurilor) se încadrează în noţiunea de « suspiciune de fraudă» sau « fraudă» definită de art. 1 alin. (1) lit. a) din Convenţia pentru protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, art. 27 lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 1.828/2006 şi art. 2 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului României nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora; 3. În ipoteza unui răspuns negativ, dacă aceste situaţii mai pot fi apreciate că întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 18^1 din Legea nr. 78/2000, motivat şi de faptul că norma de incriminare nu întruneşte cerinţele de previzibilitate impuse de art. 7 din Convenţie; 4. Dacă este dată cauza de neimputabilitate prevăzută de art. 30 alin. (5) din noul Cod penal atunci când eroarea asupra caracterului ilicit al faptei se datorează necunoaşterii sau interpretării eronate a unor norme civile a căror nerespectare a stat la baza comiterii infracţiunii prevăzute de art. 18^1 din Legea nr. 78/2000 în ipoteza în care respectivele norme erau cuprinse în acte normative ce nu au fost publicate în Monitorul Oficial." II. Expunerea succintă a cauzei şi opinia instanţei care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Suceava din data de 3 iunie 2013 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpaţilor: 1. A.I., pentru săvârşirea infracţiunilor de folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete care are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal, şi înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. 1, 2 şi 3 din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal, ambele cu aplicarea art. 33 lit. b) din Codul penal, constând în aceea că, în calitate de fermier în campaniile anilor 2008, 2009 şi 2010, în mod repetat şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a prezentat şi a folosit documente şi declaraţii false şi inexacte, pe care le-a depus la Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, prin care a solicitat sprijin financiar pentru suprafeţe de teren mai mari decât cele pe care le deţinea legal cu contracte de arendă, modalitate prin care a obţinut pe nedrept fonduri din bugetul Comunităţilor Europene şi din bugetul naţional, prejudiciul fiind recuperat parţial prin modalitatea încasare-compensare; 2. A.L.D. şi A.B., pentru tentativă la infracţiunea de folosire sau prezentare de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete care are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, prevăzută de art. 20 din Codul penal, raportat la art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, şi la infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 20 din Codul penal, raportat la art. 215 alin. 1, 2 şi 3 din Codul penal, ambele cu aplicarea art. 33 lit. b) din Codul penal, constând în aceea că, în calitate de fermier, în campania anului 2010 a prezentat şi a folosit documente şi declaraţii false şi inexacte, prin care a solicitat sprijin financiar pentru o suprafaţă de teren pentru care nu avea contract de arendare şi în care a înscris suprafeţe de teren mai mari decât cele deţinute prin contracte de arendă, pe care le-a depus la Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, modalitate prin care ar fi putut obţine pe nedrept fonduri din bugetul Comunităţilor Europene şi din bugetul naţional, respectiv că, în calitate de fermier, în campania anului 2010, a prezentat şi a folosit documente şi declaraţii false şi inexacte, depuse la Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, în cuprinsul cărora a făcut declaraţii nereale în sensul că o anumită suprafaţă de teren ar fi fost arendată, ocazie cu care a ataşat mai multe înscrisuri cu menţiuni fictive, modalitate prin care ar fi putut obţine pe nedrept fonduri din bugetul Comunităţilor Europene şi din bugetul naţional. Prin Sentinţa penală nr. 285 din 23 aprilie 2014 a Judecătoriei Săveni s-au pronunţat soluţii de condamnare, astfel: 1. inculpatul A.I. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de folosire (...) cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, în formă continuată, prevăzută şi pedepsită de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, modificată prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul penal din 1968 şi art. 5 din Codul penal, art. 74 alin. 1 lit. a) din Codul penal din 1968 şi art. 5 din Codul penal, art. 76 alin. 1 lit. d) din Codul penal din 1968 şi art. 5 din Codul penal, la pedeapsa de 1 (unu) an şi 6 (şase) luni închisoare, şi pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în formă continuată, prevăzută şi pedepsită de art. 244 alin. (1) şi (2) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1968 şi art. 5 din Codul penal, art. 74 alin. 1 lit. a) din Codul penal din 1968 şi art. 5 din Codul penal, art. 76 alin. 1 lit. d) din Codul penal din 1968 şi art. 5 din Codul penal, la pedeapsa de 8 (opt) luni închisoare; 2. inculpatul A.L.D. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la folosirea (...) cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, în formă continuată, prevăzută şi pedepsită de art. 20 din Codul penal din 1968 şi art. 5 din Codul penal, art. 18^1 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 78/2000, modificată prin Legea nr. 187/2012, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1968 şi art. 5 din Codul penal, art. 74 alin. 1 lit. a) din Codul penal din 1968 şi art. 5 din Codul penal, art. 76 alin. 1 lit. d) din Codul penal din 1968 şi art. 5 din Codul penal, la pedeapsa de 8 (opt) luni închisoare, şi pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la înşelăciune în formă continuată, prevăzută şi pedepsită de art. 20 din Codul penal din 1968 şi art. 5 din Codul penal, art. 244 alin. (1) şi (2) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1968 şi art. 5 din Codul penal, art. 74 alin. 1 lit. a) din Codul penal din 1968 şi art. 5 din Codul penal, art. 76 alin. 1 lit. d) din Codul penal din 1968 şi art. 5 din Codul penal, la pedeapsa de 4 (patru) luni închisoare; 3. inculpatul A.B. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la folosirea (...) cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, în formă continuată, prevăzută şi pedepsită de art. 20 din Codul penal din 1968 şi art. 5 din Codul penal, art. 18^1 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 78/2000, modificată prin Legea nr. 187/2012, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1968 şi art. 5 din Codul penal, art. 74 alin. 1 lit. a) din Codul penal din 1968 şi art. 5 din Codul penal, art. 76 alin. 1 lit. d) din Codul penal din 1968 şi art. 5 din Codul penal, la pedeapsa de 8 (opt) luni închisoare, şi pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la înşelăciune în formă continuată, prevăzută şi pedepsită de art. 20 din Codul penal din 1968 şi art. 5 din Codul penal, art. 244 alin. (1) şi (2) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1968 şi art. 5 din Codul penal, art. 74 alin. 1 lit. a) din Codul penal din 1968 şi art. 5 din Codul penal, art. 76 alin. 1 lit. d) din Codul penal din 1968 şi art. 5 din Codul penal, la pedeapsa de 4 (patru) luni închisoare. Împotriva acestei sentinţe penale au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Suceava şi inculpaţii. La termenul din 13 mai 2015, Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a pus în discuţia părţilor aplicabilitatea art. 475 din Codul de procedură penală referitor la chestiunile de drept cu privire la care inculpaţii, prin apărător ales, au solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. Punctul de vedere cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept, exprimat de inculpaţi, prin apărătorul ales, a fost următorul: Din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora, act normativ care defineşte în conţinutul art. 2 noţiunile de "neregulă", "nereguli cu caracter sistemic/de sistem" şi "fraudă", se constată o evidentă intenţie a legiuitorului de a distinge între disfuncţionalităţi ivite în procesul accesării şi implementării unor programe de investiţii cu sprijin comunitar; nu toate "abaterile" de la legislaţia naţională specifică ori de la legislaţia comunitară având caracter exclusiv infracţional, încadrându-se deci în noţiunea de "fraudă". Legiuitorul a admis că în procedura obţinerii şi folosirii fondurilor comunitare pot apărea şi simple "nereguli", recomandând autorităţilor competente să distingă între acestea şi faptele cu caracter penal - fraudele. Legiuitorul naţional a definit noţiunea de "fraudă" ţinând cont şi de definiţia conferită de dispoziţiile art. 27 lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 1.828/2006 al Comisiei din 8 decembrie 2006 de stabilire a normelor de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1.083/2006 al Consiliului de stabilire a anumitor dispoziţii generale privind Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European şi Fondul de coeziune şi a Regulamentului (CE) nr. 1.080/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului privind Fondul European de Dezvoltare Regională, potrivit cărora prin "suspiciune de fraudă" se înţelege "o neregularitate care determină iniţierea unei proceduri administrative sau judiciare la nivel naţional pentru a stabili existenţa unei intenţii, în special de fraudă, astfel cum este prevăzută la art. 1 alin. (1) lit. (a) din Convenţia privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, instituită în temeiul articolului K. 3 din Tratatul privind Uniunea Europeană". Modificarea art. 18^1 din Legea nr. 78/2000, prin adăugarea sintagmei "cu rea-credinţă", presupune comiterea acestei fapte penale numai cu intenţie directă, astfel că în sarcina inculpaţilor nu ar mai putea fi reţinută infracţiunea prevăzută de art. 18^1 din Legea nr. 78/2000, fiind incidente dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 187/2012, întrucât nu rezultă din probe existenţa relei-credinţe în obţinerea de către inculpaţi a sprijinului financiar pentru agricultură. Reprezentantul Ministerului Public a precizat că sunt întrunite condiţiile cerute de lege pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar problemele de drept invocate de apărătorul ales al inculpaţilor sunt pertinente. Reprezentantul părţii civile Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură a arătat că lasă la aprecierea instanţei sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Completul învestit cu soluţionarea apelului a apreciat admisibilă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca urmare a îndeplinirii condiţiilor art. 475 din Codul de procedură penală, şi a constatat că, la data reţinută prin actul de sesizare ca fiind data săvârşirii de către inculpaţi a presupuselor infracţiuni, art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 nu conţinea referirea la reaua-credinţă. Cu privire la punctul doi al sesizării a constatat că legislaţia relevantă o constituie dispoziţiile art. 1 alin. (1) lit. a) din Convenţia pentru protecţia intereselor financiare ale Comunităţii Europene, art. 27 lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 1.828/2006 şi art. 2 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011. Cu privire la punctul trei al sesizării, referitor la previzibilitatea normei de incriminare prevăzute de art. 18^1 din Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, a apreciat că aceasta respectă exigenţele Convenţiei europene a drepturilor omului, modificările survenite în timp în conţinutul infracţiunii constituind aspecte de tehnică legislativă şi de politică penală a statului. Referitor la punctul patru din sesizare, Curtea a constatat că în cazul existenţei unor acte normative ce nu au fost publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar eroarea asupra caracterului ilicit al faptei se datorează necunoaşterii sau interpretării eronate a acelor norme, această situaţie poate constitui cauza de neimputabilitate reglementată de art. 30 alin. (4) şi (5) din Codul penal. III. Opinia instanţelor judecătoreşti În urma solicitării punctului de vedere al instanţelor judecătoreşti, în conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, au fost comunicate mai multe opinii, conturate în raport cu sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava în ansamblul ei, dar şi în raport cu fiecare întrebare din cuprinsul acesteia. Astfel, o primă opinie a fost în sensul că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu întruneşte cumulativ cerinţele impuse de art. 475 din Codul de procedură penală, apreciindu-se că problema de drept supusă discuţiei vizează întrunirea elementelor constitutive ale unei infracţiuni într-o cauză concretă, în baza unor elemente de fapt ce trebuie stabilite în urma judecării cauzei aflate pe rolul Curţii de Apel Suceava. Sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să vizeze exclusiv o chestiune de drept conform cerinţei de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, or, în speţă, astfel cum se poate constata din modul de formulare a sesizării, se tinde la pronunţarea unei decizii definitive şi obligatorii cu privire la o chestiune de fapt. În sensul inadmisibilităţii sesizării au fost exprimate puncte de vedere la nivelul Curţii de Apel Cluj, Tribunalului Maramureş, Curţii de Apel Braşov, Curţii de Apel Bacău, Curţii de Apel Constanţa (cu privire la a doua şi a treia întrebare). În cadrul celorlalte instanţe, în legătură cu primul punct al sesizării, s-a exprimat opinia că sunt aplicabile dispoziţiile privind legea penală de dezincriminare prevăzute în art. 4 din Codul penal şi în art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, întrucât fapta nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi, fiind modificate elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 18^1 din Legea nr. 78/2000, sub forma vinovăţiei (punct de vedere conturat la nivelul Curţii de Apel Timişoara, Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, Tribunalului Dolj, Tribunalului Timiş, Tribunalului Bucureşti, Tribunalului Ilfov, Tribunalului Giurgiu, Tribunalului Teleorman, Judecătoriei Odorheiu Secuiesc, Judecătoriei Giurgiu, Judecătoriei Turnu Măgurele, Judecătoriei Videle, Judecătoriei Zimnicea). O opinie contrară, evidenţiată la nivelul Curţii de Apel Oradea, Curţii de Apel Galaţi, Curţii de Apel Constanţa, Tribunalului Olt, a fost în sensul că nu sunt incidente dispoziţiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare, subliniindu-se că infracţiunea prevăzută de art. 18^1 din Legea nr. 78/2000 are în conţinutul său constitutiv o acţiune, iar forma de reglementare anterioară modificării aduse prin Legea nr. 187/2012 presupunea comiterea faptei cu intenţie directă sau indirectă, nefiind incriminată comiterea faptei din culpă. După modificarea adusă prin Legea nr. 187/2012, singura modificare adusă infracţiunii vizează latura subiectivă, prin impunerea condiţiei comiterii infracţiunii cu rea-credinţă consacrându-se forma intenţiei directe în săvârşirea acestei infracţiuni. Referitor la a doua întrebare, într-o opinie, s-a apreciat că simplele neconcordanţe existente în documentele depuse de beneficiarii sprijinului financiar, precum şi neataşarea în termen, la cererea acestora, a tuturor documentelor necesare se încadrează în noţiunea de "suspiciune de fraudă" sau "fraudă", aşa cum este definită în legislaţia relevantă enumerată în sesizare (punct de vedere conturat în cadrul Tribunalului Olt, Tribunalului Timiş, Secţiei I penale a Tribunalului Bucureşti, Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, Tribunalului Giurgiu). A fost exprimată şi opinia contrară, în cadrul Curţii de Apel Galaţi, în sensul că aspectele prezentate nu se încadrează în noţiunea de "suspiciune de fraudă" sau "fraudă", întrucât această noţiune este caracterizată de un scop, fiind vorba de o vinovăţie sub forma intenţiei, iar aspectele de fapt prezentate se circumscriu culpei ca formă a vinovăţiei, opinie conturată şi în cadrul Tribunalului Ilfov, Judecătoriei Giurgiu, Tribunalului Teleorman, Judecătoriei Zimnicea. Faţă de acest punct de vedere s-a considerat că situaţiile menţionate nu mai pot fi apreciate că întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 18^1 din Legea nr. 78/2000 (Judecătoria Zimnicea, Tribunalul Teleorman), motivat şi de faptul că norma de incriminare nu întruneşte cerinţele de previzibilitate impuse de art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Judecătoria Zimnicea). În cadrul Judecătoriei Videle s-a opinat că, în măsura în care reaua-credinţă rezultă din împrejurări concrete, acestea pot fi apreciate că întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 18^1 din Legea nr. 78/2000. Sub acelaşi aspect, în cadrul Judecătoriei Videle s-a opinat că relevant este, pe lângă constatarea existenţei unor neconcordanţe în documentele depuse, precum şi a neataşării în termen a documentelor necesare (depuse ulterior, până la efectiva acordare a fondurilor), şi existenţa unor împrejurări din care să reiasă că documentele cuprinzând simple neconcordanţe au fost în mod voit depuse astfel, făptuitorul prevăzând că ar putea avea ca efect perceperea sau reţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene, acelaşi raţionament aplicându-se şi în cazul neataşării în termen a respectivelor documente. În lipsa acestor împrejurări s-a considerat că nu poate fi vorba despre o "suspiciune de fraudă" ori "fraudă", aşa cum aceste noţiuni au fost definite în actele normative menţionate la al doilea punct al sesizării. Totodată, în cadrul Tribunalului Bucureşti s-a apreciat că prin "suspiciune de fraudă", prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (1) lit. a) din Convenţia pentru protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, nu se poate înţelege orice neconcordanţă existentă în documentele depuse de beneficiarii sprijinului financiar sau neataşarea în termen a unor documente, din moment ce această noţiune este incompatibilă cu forma de vinovăţie a culpei. S-au mai exprimat opinii care se circumscriu ideii că, la a doua întrebare cuprinsă în sesizare, nu poate fi dat un răspuns general valabil, întrucât existenţa "fraudei" sau a unei "suspiciuni de fraudă" se stabileşte în concret de către instanţa de judecată învestită, în fiecare cauză, în funcţie de probele administrate (în acest sens fiind punctul de vedere transmis de Curtea de Apel Timişoara, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, Tribunalul Bacău). În ceea ce priveşte a treia şi a patra întrebare, opinia majoritară este în sensul că dispoziţiile art. 18^1 din Legea nr. 78/2000 respectă cerinţele de previzibilitate impuse de art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar în ipoteza prezentată se poate reţine cauza de neimputabilitate prevăzută de art. 30 alin. (5) din noul Cod penal. IV. Punctul de vedere al Direcţiei legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Direcţia de specialitate din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a exprimat punctul de vedere potrivit căruia sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, formulată în Dosarul nr. 3.558/1/2015, este inadmisibilă, fiind argumentată această concluzie, punctual, cu privire la fiecare dintre cele patru întrebări ce fac obiectul încheierii de sesizare, astfel: Referitor la prima întrebare, aceasta priveşte infracţiunea împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene prevăzută în art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000. În concepţia art. 475 din Codul de procedură penală, admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile presupune existenţa unei chestiuni de drept susceptibile să genereze o practică judiciară neunitară, dispoziţiile care reglementează sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile constituind "dispoziţii privind asigurarea unei practici judiciare unitare" (titlul cap. VI al titlului III din partea specială a Codului de procedură penală, capitol în cadrul căruia este cuprinsă reglementarea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, este denumit "dispoziţii privind asigurarea unei practici judiciare unitare"). În consecinţă, o chestiune de drept necontroversată, nesusceptibilă să genereze o practică judiciară neunitară, nu poate forma obiectul sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. În acest sens, în materie civilă, prin Decizia nr. 4/2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 13 mai 2015), Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respingând sesizarea, ca inadmisibilă, a reţinut că "în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii. În acest sens, în doctrină, a fost exprimată opinia, deşi textul nu o afirmă expres, că sesizarea trebuie să vizeze chestiuni de drept susceptibile de interpretări diferite, care, odată aplicate în cauze concrete, ar genera o practică neunitară, iar aceste interpretări diferite, doar prefigurate sau deja afirmate pe plan doctrinar, trebuie arătate în sesizare". Cerinţa ca fapta să fie săvârşită "cu rea-credinţă", introdusă prin Legea nr. 187/2012, priveşte intenţia ca formă de vinovăţie cerută de lege pentru existenţa infracţiunii prevăzute în art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, culpa neconstituind o formă de vinovăţie prevăzută de lege în cazul acestei infracţiuni nici anterior şi nici ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 187/2012. Fapta prevăzută în art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, săvârşită din culpă, nu a fost niciodată incriminată şi, ca urmare, nu se poate ridica problema de drept a incidenţei dispoziţiilor privind legea penală de dezincriminare prevăzute în art. 4 din noul Cod penal şi în art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012. În enunţul primei întrebări din încheierea de sesizare, instanţa se referă la săvârşirea faptei "din culpă, precum şi datorită necunoaşterii cu exactitate a dispoziţiilor legale ce reglementează condiţiile de acordare a sprijinului financiar." În legătură cu acest enunţ, deşi nu se poate desprinde cu claritate semnificaţia acestuia în economia întrebării, în măsura în care "necunoaşterea cu exactitate a dispoziţiilor legale ce reglementează condiţiile de acordare a sprijinului financiar" constituie elemente pe baza cărora se stabileşte existenţa culpei, acestea nu prezintă nicio relevanţă pentru incidenţa dispoziţiilor privind legea penală de dezincriminare prevăzute în art. 4 din noul Cod penal şi în art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, întrucât, aşa cum s-a arătat, fapta prevăzută în art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, comisă din culpă, nu a fost şi nu este incriminată. În măsura în care enunţul ridică problema erorii asupra normei extrapenale, dispoziţiile art. 30 alin. (4) din noul Cod penal, care reglementează explicit eroarea asupra normei extrapenale, confirmă soluţia asimilării erorii asupra normei extrapenale cu eroarea asupra unui element de fapt, soluţie rezultată din interpretarea dispoziţiilor art. 51 din Codul penal anterior. Aşadar, noul Cod penal nu a modificat regimul erorii asupra normei extrapenale. Regimul erorii asupra normei extrapenale sub imperiul Codului penal anterior şi sub imperiul noului Cod penal - care atribuie erorii asupra normei extrapenale efectele erorii asupra unui element de fapt în ambele reglementări - nu poate ridica problema de drept a incidenţei dispoziţiilor privind legea penală de dezincriminare prevăzute în art. 4 din noul Cod penal şi în art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012. În acest context, s-a precizat că, atât în concepţia Codului penal anterior, cât şi în concepţia noului Cod penal, eroarea asupra normei extrapenale la care face referire norma de incriminare, indiferent dacă este vincibilă sau invincibilă, exclude existenţa intenţiei. În raport cu argumentele expuse, se opinează că prima întrebare cuprinsă în încheierea de sesizare nu conţine chestiuni de drept în accepţiunea art. 475 din Codul de procedură penală, sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile privind prima întrebare fiind inadmisibilă. Referitor la a doua întrebare cuprinsă în încheierea de sesizare, s-a constatat că: Partea din întrebare, prin care se solicită interpretarea art. 1 paragraful 1 lit. a) din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, precum şi interpretarea art. 27 lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 1.828/2006, nu intră în sfera de competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ci în sfera de competenţă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Potrivit art. 1 din Protocolul elaborat în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind interpretarea, cu titlu preliminar, de către Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (devenită Curtea de Justiţie a Uniunii Europene), a Convenţiei privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, "Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene este competentă să hotărască, cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea Convenţiei privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene şi a Protocolului la această Convenţie, elaborat la 27 septembrie 1996, denumit în continuare primul protocol." În conformitate cu art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, "Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la: (a) interpretarea tratatelor; (b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii." În raport cu reglementările europene invocate, competenţa de a interpreta, cu titlu preliminar, Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene şi Regulamentul (CE) nr. 1.828/2006, ca act adoptat de o instituţie a Uniunii Europene, îi revine Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Partea din întrebare, prin care se solicită interpretarea art. 2 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011 (denumită în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011) nu conţine o chestiune de drept, în accepţiunea art. 475 din Codul de procedură penală. În art. 2 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011 se prevede că: "În sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii: fraudă - infracţiunea săvârşită în legătură cu obţinerea ori utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora, incriminată de Codul penal ori de alte legi speciale". Art. 2 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011, prin formularea clară şi neechivocă, neavând aptitudinea de a ridica o chestiune de drept controversată sau susceptibilă să genereze o practică judiciară neunitară, nu poate forma obiectul sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. În cadrul întrebării, instanţa solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să stabilească "dacă simplele neconcordanţe existente în documentele depuse de beneficiarii sprijinului financiar, precum şi neataşarea în termen, la cererea acestora, a tuturor documentelor necesare (depuse, însă, ulterior, până la efectiva acordare a fondurilor) se încadrează în noţiunea de suspiciune de fraudă sau fraudă", în condiţiile în care frauda este definită în art. 2 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 66/2011 ca "infracţiunea săvârşită în legătură cu obţinerea ori utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora, incriminată de Codul penal ori de alte legi speciale". Practic, instanţa solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să stabilească, în concret, existenţa sau inexistenţa infracţiunii ori încadrarea juridică a acesteia. Or, stabilirea existenţei sau a inexistenţei infracţiunii ori determinarea încadrării juridice a acesteia, într-o speţă concretă, constituie atributul exclusiv al instanţei învestite cu soluţionarea cauzei, iar exercitarea acestui atribut presupune stabilirea stării de fapt pe baza probelor administrate în cauză. În cadrul mecanismului sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie analizează chestiuni de drept, prin interpretarea dispoziţiilor legale în abstracto, iar nu întrunirea sau neîntrunirea elementelor constitutive ale unei infracţiuni într-o anumită cauză. În acest sens, prin Decizia nr. 14/2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 24 iunie 2015), Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respingând sesizarea, ca inadmisibilă, pentru însăşi lipsa existenţei unei chestiuni de drept, a reţinut următoarele: Pentru a examina însă admisibilitatea sesizării (...), Înalta Curte trebuie să verifice, în prealabil, dacă ne aflăm sau nu în faţa unei veritabile chestiuni de drept în înţelesul pe care art. 475 din Codul procedură penală îl conferă acestei sintagme. Or, în acest sens, Înalta Curte constată că instanţa de trimitere nu solicită interpretarea unor dispoziţii legale în abstracto, ci analiza întrunirii elementelor constitutive ale unei infracţiuni într-o cauză concretă. Problema ridicată de instanţa de trimitere nu poate primi o rezolvare de principiu în lipsa elementelor de fapt ce urmează a fi stabilite în urma judecării cauzei respective. Cu alte cuvinte, instanţa de trimitere nu tinde la o rezolvare a unei chestiuni de drept, ci la stabilirea de către Înalta Curte a încadrării juridice în speţa supusă judecăţii. Or, stabilirea încadrării juridice a unei fapte depinde de circumstanţele comiterii ei, de starea de fapt ce urmează să fie reţinută în raport cu probele administrate în cauză şi este atributul exclusiv al instanţei învestite cu soluţionarea cauzei respective. În raport cu argumentele expuse, concluzia formulată este că a doua întrebare cuprinsă în încheierea de sesizare, pe de o parte, depăşeşte parţial sfera de competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar pe de altă parte, nu conţine chestiuni de drept, în accepţiunea art. 475 din Codul de procedură penală, sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile privind a doua întrebare fiind, de asemenea, inadmisibilă. Privitor la a treia întrebare cuprinsă în încheierea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a susţinut că aceasta este subsidiară în raport cu a doua întrebare şi, în consecinţă, inadmisibilitatea întrebării principale determină inadmisibilitatea întrebării subsidiare. În plus, şi în cadrul acestei întrebări, instanţa solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să analizeze întrunirea sau neîntrunirea elementelor constitutive ale unei infracţiuni într-o cauză concretă, contrar art. 475 din Codul de procedură penală. În enunţul întrebării din încheierea de sesizare, instanţa se referă la "faptul că norma de incriminare nu întruneşte cerinţele de previzibilitate impuse de art. 7 din Convenţie". Cu privire la acest enunţ, se arată că, prin Decizia nr. 869/2011 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 639 din 7 septembrie 2011), Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18^1 din Legea nr. 78/2000, reţinând următoarele: "În ceea ce priveşte critica referitoare la absenţa din conţinutul reglementării a exigenţelor de previzibilitate şi precizie, Curtea a constatat că aceasta nu poate fi primită, deoarece textul are o redactare univocă, nefiind susceptibil de o interpretare abuzivă sau arbitrară. De altfel, în Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove contra Marii Britanii, paragraful 40, Curtea de la Strasbourg a decis că legea internă pertinentă trebuie să fie formulată cu o precizie suficientă pentru a permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, circumstanţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Or, nu se poate susţine că dispoziţiile legale criticate sunt văduvite de o astfel de cerinţă, deoarece acestea nu fac altceva decât să incrimineze uzul de fals comis în scopul circumstanţiat al obţinerii de fonduri pe nedrept din bugetul general al Uniunii Europene." Referitor la a patra întrebare cuprinsă în încheierea de sesizare, s-au relevat următoarele: Prin Decizia nr. 11/2014 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 503 din 7 iulie 2014), Decizia nr. 17/2014 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 691 din 22 septembrie 2014) şi Decizia nr. 21/2015 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 549 din 23 iulie 2015), Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respingând sesizările, ca inadmisibile, a statuat că admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât şi atunci când priveşte o dispoziţie de drept procesual de împrejurarea ca interpretarea dată de instanţa supremă să aibă consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Cu alte cuvinte, între problema de drept a cărei lămurire se solicită şi soluţia dată asupra acţiunii penale şi/sau civile de către instanţa pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicţie trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul ca decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în procedura prevăzută de art. 476 şi art. 477 din Codul de procedură penală să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal, cerinţa pertinenţei fiind expresia utilităţii pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate o are în cadrul soluţionării pe fond a litigiului. De asemenea, prin Decizia nr. 16/2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 3 iulie 2015), Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţând o soluţie de respingere a sesizării ca inadmisibilă, a reţinut că, pentru admisibilitatea sesizării, chestiunea de drept supusă dezlegării trebuie să conducă la soluţionarea pe fond a cauzei. Această condiţie de admisibilitate, prin referirea expresă la soluţionarea "pe fond" a cauzei, impune ca dezlegarea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării să fie determinantă pentru rezolvarea acţiunii penale sau a acţiunii civile în procesul penal. Dispoziţiile art. 30 alin. (5) din noul Cod penal reglementează eroarea asupra normei penale, ca eroare asupra caracterului ilicit sau interzis al faptei. În concepţia noului Cod penal, eroarea invincibilă asupra normei penale constituie o cauză de neimputabilitate. Enunţul întrebării priveşte însă eroarea asupra normei extrapenale, referindu-se la necunoaşterea sau interpretarea eronată a unor norme civile. Dispoziţiile art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, potrivit cărora "folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi", pot ridica problema existenţei unei erori asupra normei extrapenale, referirea la normele extrapenale din conţinutul normei penale realizându-se prin folosirea expresiei "pe nedrept", însă eroarea asupra normei extrapenale este reglementată în art. 30 alin. (4) din noul Cod penal, iar nu în art. 30 alin. (5) din acelaşi cod. În consecinţă, interpretarea dispoziţiilor art. 30 alin. (5) din noul Cod penal, care reglementează eroarea asupra normei penale, nu poate constitui o chestiune de drept determinantă pentru rezolvarea acţiunii penale, într-o cauză în care nu se ridică problema erorii asupra normei penale, ci, eventual, a erorii asupra normei extrapenale. Pe de altă parte, în principiu, nepublicarea în Monitorul Oficial al României a unei norme juridice poate genera o eroare invincibilă asupra normei juridice, însă unicul act normativ cu privire la care se susţine în cuprinsul încheierii de sesizare că nu ar fi fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, este Ordinul ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale nr. 246/2008 privind stabilirea modului de implementare, a condiţiilor specifice şi a criteriilor de eligibilitate pentru aplicarea schemelor de plăţi directe şi ajutoare naţionale tranzitorii în sectorul vegetal şi pentru acordarea sprijinului aferent măsurilor de agromediu şi zone defavorizate, iar ordinul menţionat a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 332 din 25 aprilie 2008. În raport cu argumentele expuse, a concluzionat că a patra întrebare cuprinsă în încheierea de sesizare nu ridică o chestiune de drept de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal, sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile privind a patra întrebare fiind inadmisibilă. V. Opinia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Prin Adresa nr. 2.664/C/2662/III-5/2015 din data de 12 noiembrie 2015, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii privind chestiunea de drept supusă interpretării. Opinia exprimată în cadrul concluziilor depuse la dosarul cauzei este în sensul că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, nefiind îndeplinită una dintre condiţiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv ca de lămurirea chestiuni de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei. Argumentele în susţinerea acestui punct de vedere au fost expuse şi oral, fiind consemnate în partea introductivă a hotărârii. VI. Examenul jurisprudenţei 1. Jurisprudenţă naţională În materialul transmis de către Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Timişoara şi Curtea de Apel Bacău au fost identificate hotărâri judecătoreşti privind infracţiunea prevăzută de art. 18^1 din Legea nr. 78/2000. La nivelul Judecătoriei Galaţi a fost identificată Sentinţa penală nr. 670 din 6 mai 2015, pronunţată în Dosarul nr. 35.515/212/2011, împotriva căreia a fost exercitată calea de atac, dosarul aflându-se pe rolul Curţii de Apel Galaţi, hotărâre în care s-au reţinut următoarele: "Modalitatea de redactare a normei de incriminare relevă faptul că infracţiunea de obţinere pe nedrept a fondurilor europene este o formă atipică a infracţiunii de înşelăciune în convenţii (art. 215 alin. 1 şi 3 Cod penal din anul 1969). Latura obiectivă a acesteia se poate realiza fie printr-o acţiune comisivă (în cazul alin. 1) ce presupune prezentarea unor documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, fie printr-o acţiune omisivă (în cazul alin. 2) atunci când, cu ştiinţă, se omite furnizarea unor date cerute de lege, date care dacă ar fi cunoscute ar conduce la neacordarea fondurilor. În ambele modalităţi de comitere a faptei - omisiune sau comisiune - este indusă în eroare autoritatea competentă să decidă asupra eligibilităţi"i unui proiect şi să acorde fonduri băneşti din bugetele comunitare Tribunalul Bacău a înaintat jurisprudenţa identificată la nivelul Judecătoriei Bacău, respectiv: Sentinţa penală nr. 115 din 25 ianuarie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 10.157/180/2008*, şi Sentinţa penală nr. 667 din 6 martie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 13.346/180/2012. Prin Sentinţa penală nr. 667 din 6 martie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 13.346/180/2012, Judecătoria Bacău a apreciat că nu se poate reţine că fapta este dezincriminată, modificările legislative vizând doar latura subiectivă, forma de vinovăţie fiind în prezent intenţia directă. Curtea de Apel Constanţa a înaintat Sentinţa penală nr. 418 din 2 octombrie 2014 a Tribunalului Tulcea, prin care s-a pronunţat o hotărâre de condamnare pentru infracţiunea prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 din Codul penal, iar Curtea de Apel Timişoara a făcut referire la Decizia penală nr. 534/A din 19 mai 2015, pronunţată într-o ipoteză similară cu cea menţionată în sesizare. Curtea de Apel Iaşi a înaintat Decizia penală nr. 543 din 29 septembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 36.950/245/2011, şi Decizia penală nr. 603 din 23 iulie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 1.571/99/2014, hotărâri prin care s-a reţinut săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000. 2. Jurisprudenţă relevantă a Curţii Constituţionale Prin Decizia nr. 552 din 22 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 434 din 10 iunie 2008, prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18^1 şi 18^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, s-au reţinut următoarele: "... dispoziţiile legale criticate din Legea nr. 78/2000, care reglementează una dintre modalităţile de săvârşire a infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, au fost instituite de legiuitor în vederea ocrotirii relaţiilor sociale referitoare la încrederea publică în folosirea sau prezentarea de documente în vederea obţinerii de fonduri din bugetul general al instituţiei europene. ...Cât priveşte critica referitoare la absenţa din conţinutul reglementării a exigenţelor de previzibilitate şi precizie, Curtea constată că aceasta nu poate fi primită, deoarece textul are o redactare univocă, nefiind susceptibil de o interpretare abuzivă sau arbitrară... Introducerea prin lege specială a unei noi infracţiuni distincte cu un regim sancţionator mai sever al faptelor enumerate în art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 nu este de natură a afecta dispoziţiile art. 20 alin. (2) referitoare la prioritatea reglementărilor internaţionale, deoarece, pe de o parte, aceste prevederi constituţionale sunt aplicabile numai în domeniul drepturilor omului şi, pe de altă parte, vizează o problemă de aplicare a legii, constând în prioritatea reglementărilor internaţionale mai favorabile, aspect care excedează competenţei Curţii Constituţionale. Totodată, asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 18^1 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie s-a pronunţat Curtea Constituţională şi prin Decizia nr. 869 din 23 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 639 din 7 septembrie 2011, fiind respinsă ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor legale menţionate. Distinct, în considerentele acestei din urmă decizii se menţionează că "prevederile art. 23 alin. (11) din Constituţie nu au incidenţă în cauză, iar prevederile art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală referitoare la principiul legalităţii pedepsei nu sunt încălcate, întrucât dispoziţiile legale contestate instituie cu suficientă precizie cadrul sancţionator." 3. Jurisprudenţă relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Decizia nr. 217/A din 16 iulie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, publicată în Buletinul Casaţiei nr. 12/2014; Decizia nr. 1.313 din 14 aprilie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, publicată în Buletinul Casaţiei nr. 3/2015. 4. Jurisprudenţă relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului Hotărârea S.W. contra Marii Britanii din 22 noiembrie 1995, Cererea nr. 20.166/90 (www.jurisprudentacedo.com), prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în sensul că statele au obligaţia de a asigura definirea clară a oricărei infracţiuni prin lege. Această condiţie este îndeplinită ori de câte ori orice persoană poate să anticipeze, pe baza textului legal şi a interpretării acestuia de către instanţele de judecată, care sunt actele sau omisiunile ce pot atrage răspunderea sa penală. Noţiunea de "lege" înglobează atât dreptul scris, cât şi pe cel nescris şi implică, pe lângă condiţii formale, şi condiţii calitative, precum accesibilitatea şi previzibilitatea. VII. Dispoziţii legale incidente Art. 18^1 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie (înainte de 1 februarie 2014 - data intrării în vigoare a Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal): "Art. 18^1. - (1) Folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi. (2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează omisiunea de a furniza, cu ştiinţă, datele cerute potrivit legii pentru obţinerea de fonduri din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept a acestor fonduri. (3) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) şi (2) au produs consecinţe deosebit de grave, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi." Art. 18^1 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie (începând cu 1 februarie 2014 - data intrării în vigoare a Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal) "Art. 18^1. - (1) Folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi. (2) Cu pedeapsa prevăzută la alin. (1) se sancţionează omisiunea de a furniza, cu ştiinţă, datele cerute potrivit legii pentru obţinerea de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept a acestor fonduri. (3) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) şi (2) au produs consecinţe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate." Art. 4. - Cod penal - Aplicarea legii penale de dezincriminare "Art. 4. - Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi." Art. 30 din Codul penal - Eroarea "Art. 30. - (1) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii ori împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi faptelor săvârşite din culpă pe care legea penală le pedepseşte, numai dacă necunoaşterea stării, situaţiei ori împrejurării respective nu este ea însăşi rezultatul culpei. (3) Nu constituie circumstanţă agravantă sau element circumstanţial agravant starea, situaţia ori împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii. (4) Prevederile alin. (1)-(3) se aplică în mod corespunzător şi în cazul necunoaşterii unei dispoziţii legale extrapenale. (5) Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită ca urmare a necunoaşterii sau cunoaşterii greşite a caracterului ilicit al acesteia din cauza unei împrejurări care nu putea fi în niciun fel evitată." Art. 3 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal "Art. 3. - (1) Dispoziţiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii. (2) Dispoziţiile art. 4 din Codul penal nu se aplică în situaţia în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire." Art. 1 din Convenţia pentru protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene - Dispoziţii generale "(1) În sensul prezentei convenţii, constituie fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Comunităţii Europene: a) în materie de cheltuieli, orice acţiune sau omisiune intenţionată cu privire la: folosirea sau prezentarea unor declaraţii sau documente false, inexacte sau incomplete care au ca efect perceperea sau reţinerea pe nedrept a unor fonduri care provin din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele gestionate de Comunităţile Europene sau în numele acestora; necomunicarea unei informaţii prin încălcarea unei obligaţii specifice, având acelaşi efect; deturnarea acestor fonduri în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate iniţial, având acelaşi efect; b) în materie de venituri, orice acţiune sau omisiune intenţionată cu privire la: folosirea sau prezentarea unor declaraţii sau documente false, inexacte sau incomplete, care au ca efect diminuarea ilegală a resurselor bugetului general al Comunităţilor Europene sau ale bugetelor gestionate de Comunităţile Europene sau în numele acestora; necomunicarea unei informaţii prin încălcarea unei obligaţii specifice, având acelaşi efect; deturnarea unui avantaj obţinut în mod legal, având acelaşi efect." Art. 27 din Regulamentul Comisiei (CE) nr. 1.828/2006 - Definiţii "(c) « frauda suspectă» înseamnă o iregularitate care generează iniţierea procedurilor administrative sau juridice la nivel naţional în vederea stabilirii prezenţei unei vinovăţii intenţionate, în particular frauda referită în punctul (a) al art. 1 (1) al Convenţiei redactată pe baza art. K.3 al Tratatului Uniunii Europene pentru protejarea intereselor financiare ale Comunităţii Europene." Art. 2 lit. a), a^1), b), c), d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora "Art. 2. - (1) În sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii: a) neregulă - orice abatere de la legalitate, regularitate şi conformitate în raport cu dispoziţiile naţionale şi/sau europene, precum şi cu prevederile contractelor ori ale altor angajamente legal încheiate în baza acestor dispoziţii, ce rezultă dintr-o acţiune sau inacţiune a beneficiarului ori a autorităţii cu competenţe în gestionarea fondurilor europene, care a prejudiciat sau care poate prejudicia bugetul Uniunii Europene/bugetele donatorilor publici internaţionali şi/sau fondurile publice naţionale aferente acestora printr-o sumă plătită necuvenit; a^1) nereguli cu caracter sistemic/de sistem - nereguli generate de modul în care sunt îndeplinite cerinţele-cheie ale sistemelor de management şi control care se produc ca urmare a unor deficienţe de proiectare a procedurilor de management şi control, a unor erori sistematice de aplicare a procedurilor de management şi control sau din necorelarea prevederilor legislaţiei naţionale cu reglementările comunitare; b) fraudă - infracţiunea săvârşită în legătură cu obţinerea ori utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora, încriminată de Codul penal ori de alte legi speciale; c) fonduri europene - sumele provenite din asistenţa financiară nerambursabilă acordată României din bugetul general al Uniunii Europene şi/sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei; d) fonduri publice naţionale aferente fondurilor europene - sumele provenite din bugetul general consolidat, utilizate pentru: asigurarea cofinanţării, plata prefinanţării, înlocuirea fondurilor europene în situaţia indisponibilităţii/sistării temporare a plăţii acestor fonduri, completarea fondurilor europene în vederea finalizării proiectelor, precum şi alte categorii de cheltuieli legal reglementate în acest scop;" Art. 7 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale - Nicio pedeapsă fără lege "1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional şi internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii." VIII. Raportul asupra chestiunilor de drept supuse dezlegării În cuprinsul raportului întocmit de judecătorul desemnat, s-a propus respingerea ca inadmisibilă a sesizării formulate de Curtea de Apel Suceava - Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava - Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunile de drept ce se solicită a fi dezlegate prin pronunţarea unei hotărâri prealabile, reţine următoarele: Reglementând condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit în art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea anumitor instanţe, învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, care constată, în cursul judecăţii, existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia instanţa supremă nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu respectivei probleme de drept. În speţă, se constată că sesizarea Curţii de Apel Suceava referitoare la infracţiunea prevăzută de art. 18^1 din Legea nr. 78/2000 vizează decelarea unor aspecte de fapt şi, numai consecutiv acestui demers şi raportat la determinarea elementelor de fapt, identificarea soluţiei în drept. Acest demers, deşi util judecătorului cauzei, este inadmisibil în cadrul procedurii reglementate de art. 475 din Codul de procedură penală. Instanţa supremă, în unificarea practicii judiciare prin mecanismul hotărârii prealabile, vizează acele chestiuni de drept ce influenţează soluţia în cauză, însă nu determină baza factuală, caracterizarea în drept şi nici legea aplicabilă cauzei în ipoteza succesiunii de legi, acestea aparţinând exclusiv instanţei învestite cu soluţionarea acţiunii penale (în acest sens, Decizia nr. 14/2015 pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 24 iunie 2015). Pronunţarea unei hotărâri prealabile presupune indicarea chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţia pe fond a cauzei. În cazul prezentei sesizări, tehnica de redactare a întrebărilor este neadecvată, nepermiţând înţelegerea conţinutului ori sensului demersului şi prin aceasta negând posibilitatea identificării problematicii şi formulării unui răspuns circumscris interesului vizat. Instanţa care a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a preluat întrebările formulate de apărare fără a constata necesitatea acestora pentru soluţionarea cauzei, aspect ce rezultă din considerentele încheierii ce constituie actul de sesizare. În acest context trebuie subliniat şi faptul că sesizarea instanţei supreme trebuie să fie consecinţa constatării utilităţii demersului, simpla solicitare a apărării nefiind o condiţie suficientă. Această concluzie se desprinde din caracterul normei, supletiv, iar nu imperativ, completul va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept. De altfel, jurisprudenţa recentă a valorificat acest caracter, existând încheieri prin care s-au respins solicitările de sesizare ca nefiind necesare în raport cu problematica ce urma a fi soluţionată (încheierile din 14 octombrie 2015 în Dosarul nr. 3.469/2/2014 şi 16 septembrie 2015 în Dosarul nr. 1.725/2/2013, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală; Încheierea din 15 septembrie 2015 în Dosarul nr. 10.347/111/2012, pronunţată de Curtea de Apel Oradea). În consecinţă, constatând că sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava nu îndeplineşte cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, chestiunile de drept invocate nu pot primi o rezolvare de principiu prin pronunţarea unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Faţă de considerentele anterior expuse, în temeiul art. 475 şi 477 din Codul de procedură penală, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 1.238/297/2013, având ca obiect rezolvarea de principiu a următoarelor probleme de drept: "1. Dacă dispoziţiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în ipoteza în care beneficiarul sprijinului financiar acordat din bugetele Uniunii Europene sau celor asimilate acestora a săvârşit fapta prevăzută de art. 18^1 din Legea nr. 78/2000 (în perioada anterioară modificării acesteia prin Legea nr. 187/2012), din culpă, precum şi datorită necunoaşterii cu exactitate ori a imposibilităţii de cunoaştere a dispoziţiilor legale ce reglementează condiţiile de acordare a sprijinului financiar, lipsind deci elementul "relei-credinţe" prevăzut în norma actuală de incriminare, situaţie în care sunt sau nu incidente dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 187/2012; 2. Dacă simplele neconcordanţe existente în documentele depuse de beneficiarii sprijinului financiar, precum şi neataşarea în termen, la cererea acestora a tuturor documentelor necesare (depuse însă ulterior, până la efectiva acordare a fondurilor) se încadrează în noţiunea de « suspiciune de fraudă» sau « fraudă» definită de art. 1 alin. (1) lit. a) din Convenţia pentru Protecţia Intereselor Financiare ale Comunităţilor Europene, art. 27 lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 1.828/2006 şi art. 2 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului României nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora; 3. În ipoteza unui răspuns negativ, dacă aceste situaţii mai pot fi apreciate că întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 18^1 din Legea nr. 78/2000, motivat şi de faptul că norma de incriminare nu întruneşte cerinţele de previzibilitate impuse de art. 7 din Convenţie; 4. Dacă este dată cauza de neimputabilitate prevăzută de art. 30 alin. (5) din noul Cod penal atunci când eroarea asupra caracterului ilicit al faptei se datorează necunoaşterii sau interpretării eronate a unor norme civile a căror nerespectare a stat la baza comiterii infracţiunii prevăzute de art. 18^1 din Legea nr. 78/2000 în ipoteza în care respectivele norme erau cuprinse în acte normative ce nu au fost publicate în Monitorul Oficial." ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 1.238/297/2013, având ca obiect rezolvarea de principiu a următoarelor probleme de drept: "1. Dacă dispoziţiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în ipoteza în care beneficiarul sprijinului financiar acordat din bugetele Uniunii Europene sau celor asimilate acestora a săvârşit fapta prevăzută de art. 18^1 din Legea nr. 78/2000 (în perioada anterioară modificării acesteia prin Legea nr. 187/2012), din culpă, precum şi datorită necunoaşterii cu exactitate ori a imposibilităţii de cunoaştere a dispoziţiilor legale ce reglementează condiţiile de acordare a sprijinului financiar, lipsind deci elementul « relei-credinţe» prevăzut în norma actuală de incriminare, situaţie în care sunt sau nu incidente dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 187/2012; 2. Dacă simplele neconcordanţe existente în documentele depuse de beneficiarii sprijinului financiar, precum şi neataşarea în termen, la cererea acestora, a tuturor documentelor necesare (depuse însă ulterior, până la efectiva acordare a fondurilor) se încadrează în noţiunea de « suspiciune de fraudă» sau « fraudă» definită de art. 1 alin. (1) lit. a) din Convenţia pentru Protecţia Intereselor Financiare ale Comunităţilor Europene, art. 27 lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 1.828/2006 şi art. 2 lit. b) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora; 3. În ipoteza unui răspuns negativ, dacă aceste situaţii mai pot fi apreciate că întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 18^1 din Legea nr. 78/2000, motivat şi de faptul că norma de incriminare nu întruneşte cerinţele de previzibilitate impuse de art. 7 din Convenţie; 4. Dacă este dată cauza de neimputabilitate prevăzută de art. 30 alin. (5) din noul Cod penal atunci când eroarea asupra caracterului ilicit al faptei se datorează necunoaşterii sau interpretării eronate a unor norme civile a căror nerespectare a stat la baza comiterii infracţiunii prevăzute de art. 18^1 din Legea nr. 78/2000 în ipoteza în care respectivele norme erau cuprinse în acte normative ce nu au fost publicate în Monitorul Oficial." Pronunţat în şedinţă publică astăzi, 19 noiembrie 2015. PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE judecător Mirela Sorina Popescu Magistrat-asistent, Cristiana Georgeta Renghea ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
