Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
DECIZIE nr. 300 din 1 martie 2011 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 256 alin. (1), art. 283 si art. 285 alin. (5) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achizitie publica, a contractelor de concesiune de lucrari publice si a contractelor de concesiune de servicii
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu. Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 256 alin. (1), art. 283 şi art. 285 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publicã, a contractelor de concesiune de lucrãri publice şi a contractelor de concesiune de servicii, excepţie ridicatã de Societatea Comercialã "Orange România" - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 841/2/2010 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publicã din data de 10 februarie 2011, fiind consemnate în încheierea din acea datã, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunţarea la data de 24 februarie 2011, respectiv 1 martie 2011.
CURTEA, având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, reţine urmãtoarele: Prin Încheierea din 15 februarie 2010, pronunţatã în Dosarul nr. 841/2/2010, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 256 alin. (1), art. 283 şi art. 285 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publicã, a contractelor de concesiune de lucrãri publice şi a contractelor de concesiune de servicii, excepţie ridicatã de Societatea Comercialã "Orange România" - S.A. din Bucureşti. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine cã dispoziţiile criticate contravin prevederilor art. 21 alin. (4) din Constituţie. Astfel, Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor desfãşoarã o activitate administrativ-jurisdicţionalã care, potrivit textului constituţional invocat, ar trebui sã fie facultativã. Aceastã condiţie nu este respectatã de textul criticat, doar unele litigii fiind soluţionate direct de cãtre instanţa de judecatã, regula fiind în sensul sesizãrii Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor. De asemenea, dispoziţia potrivit cãreia hotãrârea pronunţatã de instanţã este definitivã şi irevocabilã încalcã principiul dublului grad de jurisdicţie stabilit de legea organicã nr. 554/2004 în materia contenciosului administrativ. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal aratã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, susţinerile pãrţii prezente, concluziile reprezentantului Ministerului Public, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine urmãtoarele: Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, sã soluţioneze prezenta excepţie. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 256 alin. (1), art. 283 şi art. 285 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publicã, a contractelor de concesiune de lucrãri publice şi a contractelor de concesiune de servicii, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 15 mai 2006. Art. 283 alin. (4) a fost modificat prin articolul unic pct. 32 şi 33 din Legea nr. 278/2010 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 76/2010 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publicã, a contractelor de concesiune de lucrãri publice şi a contractelor de concesiune de servicii, lege publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 898 din 31 decembrie 2010. La art. 283 a fost introdus un nou alineat - alin. (1^1) -, care nu are nicio incidenţã din perspectiva criticii de neconstituţionalitate formulate. Textele criticate au urmãtorul conţinut: - Art. 256 alin. (1): "În vederea soluţionãrii contestaţiilor pe cale administrativ-jurisdicţionalã, partea care se considerã vãtãmatã are dreptul sã se adreseze Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, cu respectarea prevederile art. 256^2 şi 270-271."; - Art. 283: "(1) Instanţa competentã sã soluţioneze plângerea formulatã împotriva deciziei pronunţate de Consiliu este curtea de apel, secţia de contencios-administrativ şi fiscal în a cãrei razã se aflã sediul autoritãţii contractante. Cu excepţia cazurilor în care plângerea are ca obiect contestarea amenzii, Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor nu are calitatea de parte în proces. (2) Plângerea va fi soluţionatã în complet format din 3 judecãtori. (3) Plângerea se soluţioneazã potrivit dispoziţiilor art. 304^1 din Codul de procedurã civilã. Prevederile secţiunii a 9-a se aplicã în mod corespunzãtor. (4) Dupã soluţionarea plângerii de cãtre instanţa prevãzutã la alin. (1) sau (11), dosarul cauzei se restituie de cãtre instanţã Consiliului."; - Art. 285 alin. (5): "Hotãrârea pronunţatã de instanţã este definitivã şi irevocabilã." În susţinerea neconstituţionalitãţii acestor dispoziţii legale sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (4) referitoare la jurisdicţiile speciale administrative. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constatã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã pentru considerentele ce vor fi expuse: În ceea ce priveşte critica potrivit cãreia dispoziţiile art. 285 alin. (5) încalcã principiul dublului grad de jurisdicţie, stabilit de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Curtea constatã cã aceasta nu poate fi primitã. Astfel, în jurisprudenţa sa constantã, instanţa de contencios constituţional a statuat cã examinarea constituţionalitãţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispoziţiile constituţionale pretins violate, iar nu compararea mai multor prevederi legale între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din aceastã comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. De altfel, în conformitate cu prevederile art. 126 alin. (3) şi ale art. 129 din Constituţie, Curtea a statuat, prin Decizia nr. 288 din 3 iulie 2003, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 5 august 2003 cã "accesul la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfãptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfãşurare a procesului în faţa instanţelor judecãtoreşti, deci şi reglementarea cãilor ordinare sau extraordinare de atac, este de competenţa exclusivã a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedurã. Astfel, accesul liber la justiţie nu înseamnã accesul la toate structurile judecãtoreşti şi la toate cãile de atac". În acest sens este şi Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994. În ceea ce priveşte invocarea în sprijinul criticii de neconstituţionalitate a dreptului la dublul grad de jurisdicţie, Curtea constatã cã acest drept este reglementat prin dispoziţiile art. 2 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, fiind recunoscut doar în materie penalã, ceea ce nu este cazul în speţa dedusã controlului de constituţionalitate. În ceea ce priveşte critica potrivit cãreia dispoziţiile criticate încalcã prevederile art. 21 alin. (4) din Constituţie, Curtea constatã cã nici aceasta nu poate fi primitã. Astfel, Curtea observã cã, raportat la momentul introducerii acţiunii în justiţie, partea interesatã avea posibilitatea optãrii între parcurgerea cãii administrativ-jurisdicţionale sau introducerea acţiunii direct în faţa instanţei de judecatã. De altfel, Curtea constatã cã nemulţumirea autorului excepţiei se bazeazã pe o aplicare greşitã a dispoziţiilor criticate de cãtre instanţã, ceea ce excedeazã controlului de constituţionalitate realizat de instanţa de contencios constituţional.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiatã, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 256 alin. (1), art. 283 şi art. 285 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publicã, a contractelor de concesiune de lucrãri publice şi a contractelor de concesiune de servicii, excepţie ridicatã de Societatea Comercialã "Orange România" - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 841/2/2010 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal. Definitivã şi general obligatorie. Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 1 martie 2011.
OPINIE SEPARATĂ În dezacord cu soluţia pronunţatã de Curtea Constituţionalã prin Decizia nr. 300 din 1 martie 2011, prin care s-a respins ca neîntemeiatã excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 256 alin. (1), art. 283 şi art. 285 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publicã, a contractelor de concesiune de lucrãri publice şi a contractelor de concesiune de servicii, considerãm cã aceasta ar fi trebuit admisã, pentru urmãtoarele motive: I. În ceea ce priveşte litigiile care pot surveni în legãturã cu atribuirea contractelor de achiziţie publicã, a contractelor de concesiune de lucrãri publice şi a contractelor de concesiune de servicii, trebuie distins între: - cereri privind procedura de atribuire, înainte de încheierea contractului; - cereri privind acordarea de despãgubiri pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire; - cereri privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilateralã a contractelor de achiziţie publicã. Plecând de la dispoziţiile art. 266 alin. (1) şi de la cele ale art. 286 alin. (1) rezultã cã Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor este competent sã soluţioneze contestaţiile formulate în cadrul procedurii de atribuire, înainte de încheierea contractului, celelalte douã categorii de cereri soluţionându-se, în primã instanţã, de cãtre secţia comercialã a tribunalului în circumscripţia cãruia se aflã sediul autoritãţii contractante. Astfel, în continuare ne vom referi la prima categorie de cereri, cele ce privesc procedura de atribuire, înainte de încheierea contractelor de achiziţie publicã, a contractelor de concesiune de lucrãri publice şi a contractelor de concesiune de servicii. II. Potrivit dispoziţiilor art. 255 alin. (1) din ordonanţã (dupã modificarea acestora prin Legea nr. 278/2010), orice persoanã care se considerã vãtãmatã într-un drept ori într-un interes legitim printr-un act al autoritãţii contractante, prin încãlcarea dispoziţiilor legale în materia achiziţiilor publice, poate solicita, prin contestaţie, anularea actului, obligarea autoritãţii contractante de a emite un act, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim pe cale administrativ-jurisdicţionalã, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţã. Dispoziţiile art. 256 din ordonanţã prevãd cã partea care se considerã vãtãmatã are dreptul, cu respectarea prevederilor art. 256^2 şi art. 270-271, de a se adresa Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor în vederea soluţionãrii contestaţiilor pe cale administrativ-jurisdicţionalã. Aceste dispoziţii nu au fost modificate prin Legea nr. 278/2010. Dispoziţiile art. 256^2 şi art. 270-271 la care textul criticat face referire dispun, în prezent, dupã cum urmeazã: - art. 256^2 (dupã modificarea acestora prin Legea nr. 278/2010) - asupra termenelor înãuntrul cãrora persoana vãtãmatã poate sesiza Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor în vederea anulãrii actului şi/sau recunoaşterii dreptului pretins ori a interesului legitim; - art. 270-271 - asupra elementelor pe care trebuie sã le conţinã contestaţia; sancţiunii respingerii contestaţiei ca tardive pentru nedepunerea în termenele prevãzute de art. 256^2; înştiinţãrii participanţilor implicaţi în procedura de atribuire. Înainte de modificarea survenitã prin Legea nr. 278/2010 dispoziţiile art. 255 alin. (1) din ordonanţã prevedeau cã orice persoanã care se considerã vãtãmatã într-un drept ori într-un interes legitim printr-un act al autoritãţii contractante, prin încãlcarea dispoziţiilor legale în materia achiziţiilor publice, poate solicita anularea actului, obligarea autoritãţii contractante de a emite un act, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim pe cale administrativ-jurisdicţionalã sau în justiţie, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţã. De asemenea, dispoziţiile art. 256^2 dispuneau asupra termenelor înãuntrul cãrora persoana vãtãmatã putea sesiza Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor sau, dupã caz, instanţa judecãtoreascã competentã în vederea anulãrii actului şi/sau recunoaşterii dreptului pretins ori a interesului legitim. Mai mult, dispoziţiile alin. (3) al acestui articol prevedeau cã partea nu se putea adresa, pentru soluţionarea aceleiaşi cereri, concomitent Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor şi instanţei judecãtoreşti competente; în caz contrar, se prezuma renunţarea la calea administrativ-jurisdicţionalã, partea având obligaţia de a notifica Consiliului introducerea cererii la instanţa judecãtoreascã competentã. Astfel, cea care rãmânea învestitã cu soluţionarea cererii era instanţa de judecatã. III. Prin comparaţie, din perspectiva caracterului facultativ al procedurilor administrativ-jurisdicţionale, Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare stabilind Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminãrii ca autoritate administrativ-jurisdicţionalã, stabileşte prin art. 20 alin. (1) cã "persoana care se considerã discriminatã poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data sãvârşirii faptei sau de la data la care putea sã ia cunoştinţã de sãvârşirea ei", iar prin art. 27 alin. (1) cã "Persoana care se considerã discriminatã poate formula, în faţa instanţei de judecatã, o cerere pentru acordarea de despãgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminãrii sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutitã de taxã judiciarã de timbru şi nu este condiţionatã de sesizarea Consiliului". IV. Învestitã fiind cu soluţionarea unor excepţii de neconstituţionalitate ale dispoziţiilor cap. IX "Soluţionarea contestaţiilor" din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 34/2006, Curtea Constituţionalã a reţinut în mai multe decizii cã aceste dispoziţii sunt constituţionale, dat fiind cã persoana ce se considera vãtãmatã are opţiunea între a contesta actul administrativ pe calea administrativ-jurisdicţionalã şi formularea unei acţiuni în faţa instanţei judecãtoreşti în temeiul dreptului comun în materia contenciosului administrativ. În plus, a mai constatat Curtea, contestatorii pot renunţa oricând, pe parcursul soluţionãrii contestaţiei, la jurisdicţia administrativã specialã şi se pot adresa instanţei de contencios administrativ, conform prevederilor art. 6 alin. (4) din Legea nr. 554/2004. Astfel cã, într-o atare situaţie, instanţa de contencios constituţional a statuat cã dispoziţiile criticate satisfac pe deplin cerinţa constituţionalã consacratã de art. 21 alin. (4), potrivit cãreia "Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite", persoana vãtãmatã având posibilitatea de a opta între contestarea actului administrativ pe calea administrativ-jurisdicţionalã şi formularea unei acţiuni direct în faţa instanţei judecãtoreşti, în temeiul dreptului comun în materia contenciosului administrativ. În acest sens sunt, de exemplu, Decizia nr. 690 din 11 septembrie 2007, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 668 din 1 octombrie 2007; Decizia nr. 887 din 16 octombrie 2007, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din data de 16 noiembrie 2007; Decizia nr. 236 din 19 februarie 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 7 aprilie 2009. V. Având în vedere cele expuse mai sus se constatã cã s-a acordat Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor competenţa exclusivã în soluţionarea cererilor privind procedura de atribuire, înainte de încheierea contractului, persoana vãtãmatã nemaiavând posibilitatea de a opta între contestarea actului administrativ pe calea administrativ-jurisdicţionalã şi formularea unei acţiuni direct în faţa instanţei judecãtoreşti. Astfel, este pus sub semnul întrebãrii principiul caracterului facultativ al procedurilor administrativ-jurisdicţionale. Legea fundamentalã nu se opune instituţionalizãrii jurisdicţiilor speciale administrative, cu condiţia respectãrii dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 alin. (4) care prevãd caracterul facultativ şi gratuit al acestor jurisdicţii. Practica Curţii Constituţionale este constantã în a considera ca fiind de competenţa exclusivã a legiuitorului instituirea unor proceduri administrativ-jurisdicţionale destinate, în general, sã asigure soluţionarea mai rapidã a unor categorii de litigii, descongestionarea instanţelor, evitarea cheltuielilor de judecatã; crearea unor asemenea proceduri constituie, însã, o mãsurã de protecţie, care, deci, nu poate avea ca scop, în niciun mod, limitarea accesului la justiţie. În acest sens este, de exemplu, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994 şi Decizia nr. 282 din 1 iulie 1997, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 250 din 24 septembrie 1997. Caracterul facultativ al jurisdicţiilor speciale administrative permite celui îndreptãţit sã se adreseze fie organului administrativ-jurisdicţional, fie direct instanţei de judecatã. Aceasta înseamnã cã cel care contestã un act administrativ supus unei jurisdicţii administrative speciale se poate adresa direct instanţei judecãtoreşti, fãrã a mai parcurge procedura administrativã prealabilã. În situaţia în care legea prevede posibilitatea atacãrii unui act administrativ şi în cadrul unei jurisdicţii speciale administrative, iar partea opteazã pentru aceastã cale, ea este datoare fie sã parcurgã integral procedura specialã, fie, dacã hotãrãşte sã renunţe la aceastã procedurã, sã notifice intenţia sa, în prealabil, organului administrativ jurisdicţional. În acest sens este Decizia nr. 411 din 4 noiembrie 2003, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 23 decembrie 2003. Astfel cum s-a arãtat, caracterul facultativ al procedurilor administrativ-jurisidicţionale, prevãzut în prezent de Constituţie, permite celui îndreptãţit sã se adreseze fie organului administrativ-jurisdicţional, fie direct instanţei de judecatã. Prin urmare, textul constituţional determinã, pe lângã obligaţia negativã a legiuitorului de a nu interveni printr-o dispoziţie legislativã în sensul stabilirii unei taxe pentru accesul la o procedurã administrativ-jurisdicţionalã, şi o obligaţie pozitivã a acestuia de a înscrie în mod expres în actul normativ caracterul facultativ al acestei proceduri. Legiuitorul trebuie sã îşi îndeplineascã aceastã obligaţie tocmai pentru a exista o legislaţie clarã, precisã şi adecvatã, care sã nu dea naştere la interpretãri şi aplicãri diferite ale textelor de lege de cãtre instanţele de judecatã în aceastã materie. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat constant în sensul cã legea trebuie sã fie accesibilã justiţiabilului şi previzibilã în ceea ce priveşte efectele sale (Hotãrârea din 29 martie 2000 în Cauza Rotaru împotriva României). De asemenea, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a considerat cã "lege" nu poate fi consideratã decât o normã enunţatã cu suficientã precizie, pentru a permite cetãţeanului sã îşi controleze conduita; apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie sã fie capabil sã prevadã, într-o mãsurã rezonabilã, faţã de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumitã faptã (Hotãrârea din 25 ianuarie 2007 în Cauza Sissanis împotriva României). VI. Având în vedere obiectul excepţiei, admiterea acesteia ar fi dus la extinderea controlului de constituţionalitate la întreg capitolul care dispune asupra acestei etape - Capitolul IX - Soluţionarea contestaţiilor -, potrivit art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, care prevede cã "în caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalitãţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare".
Judecãtor Prof. univ. dr. Iulia Motoc
----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
