Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 3 din 18 februarie 2013 privind recursul în interesul legii cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. 1 şi art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, republicată, aflate la data opţiunii chiriaşului în patrimoniul unei societăţi comerciale cu capital integrat privat, ca urmare a procesului de privatizare
EMITENT: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 188 din 3 aprilie 2013
Dosar nr. 20/2012
Rodica Aida Popa - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului
Lavinia Curelea - preşedintele Secţiei I civile
Roxana Popa - preşedintele delegat al Secţiei a II-a civile
Ionel Barbă - preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal
Corina Michaela Jîjîie - preşedintele Secţiei penale
Carmen Elena Popoiag - judecător la Secţia I civilă - judecător raportor
Mihaela Tăbârcă - judecător la Secţia I civilă
Florentin Sorin Drăguţ - judecător la Secţia I civilă
Cristina Iulia Tarcea - judecător la Secţia I civilă
Dănuţ Cornoiu - judecător la Secţia I civilă
Andreia Liana Constanda - judecător la Secţia I civilă
Aurelia Rusu - judecător la Secţia I civilă
Rodica Susanu - judecător la Secţia I civilă
Aurelia Motea - judecător la Secţia a II-a civilă
Paulina Lucia Brehar - judecător la Secţia a II-a civilă - judecător raportor
Ileana Izabela Dolache - judecător la Secţia a II-a civilă
Carmen Trănica Teau - judecător la Secţia a II-a civilă
Mirela Poliţeanu - judecător la Secţia a II-a civilă
Marian Budă - judecător la Secţia a II-a civilă
Minodora Condoiu - judecător la Secţia a II-a civilă
Constantin Brânzan - judecător la Secţia a II-a civilă
Rodica Florica Voicu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Doina Duican - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Simona Cristina Neniţă - judecător la Secţia penală
Ilie Iulian Dragomir - judecător la Secţia penală
Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 20/2012 a fost constituit conform dispoziţiilor art. 330^6 alin. 2 din Codul de procedură civilă şi ale art. 27^2 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
Şedinţa este prezidată de doamna judecător dr. Rodica Aida Popa, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Antonia Eleonora Constantin.
La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent şef al Secţiei I civile, doamna Mihaela Calabiciov, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27^3 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. 1 şi art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, republicată, aflate la data opţiunii chiriaşului în patrimoniul unei societăţi comerciale cu capital integrat privat, ca urmare a procesului de privatizare.
Doamna judecător dr. Rodica Aida Popa, preşedintele completului de judecată, constatând că nu mai există chestiuni prealabile sau excepţii, a acordat cuvântul reprezentantului procurorului general, doamna procuror Antonia Eleonora Constantin, pentru susţinerea recursului în interesul legii.
Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin, reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a susţinut că, în practica judiciară, nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. 1 şi art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, republicată, fiind identificate două orientări jurisprudenţiale.
Într-o primă orientare a practicii s-a reţinut că prevederile Legii nr. 85/1992, republicată, nu pot fi interpretate ca instituind o obligaţie de a vinde aceste locuinţe aflate în patrimoniul societăţii comerciale cu capital integral privat, întrucât pârâtele - societăţi comerciale cu capital privat - au dreptul de a-şi administra patrimoniul potrivit scopului şi interesului propriu, iar acestora nu le pot fi impuse obligaţii fundamentate pe raţiuni de justiţie sau de protecţie socială, de a vinde către chiriaşi, în condiţiile Legii nr. 85/1992, republicată, locuinţele aflate în patrimoniul lor.
Într-o a doua orientare a practicii, instanţele au apreciat că dispoziţiile art. 1 alin. 1 şi art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992, republicată, instituie o obligaţie de vânzare în rem, stabilită de legiuitor în considerarea obiectului la care se referă, iar nu o obligaţie în personam, în considerarea subiectului, respectiv a societăţii comerciale proprietare a unor astfel de locuinţe.
Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin a menţionat că a doua opinie este considerată de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca fiind în acord cu litera şi spiritul legii şi a solicitat admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii.
ÎNALTA CURTE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
1. Problema de drept ce a generat practica neunitară
Prin recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. 1 şi art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, republicată, aflate la data opţiunii chiriaşului în patrimoniul unei societăţii comerciale cu capital integral privat, ca urmare a procesului de privatizare.
2. Examenul jurisprudenţial
Prin recursul în interesul legii se arată că, în urma verificării jurisprudenţei la nivelul întregii ţări, s-a constatat că, în ceea ce priveşte cererile de chemare în judecată formulate de chiriaşi anterior intrării în vigoare a Legii nr. 244/2011 pentru modificarea art. 16 din Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, prin care s-a solicitat obligarea pârâtelor, societăţi comerciale cu capital integral privat, devenite proprietare, prin privatizare, ale unor locuinţe construite din fondurile statului sau ale fostelor unităţi economice ori bugetare de stat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992, republicată, altele decât cele de intervenţie, la vânzarea acestor locuinţe, soluţiile instanţelor de judecată sunt divergente.
3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti
Examenul jurisprudenţial a relevat că în practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. 1 şi art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992, republicată, cu privire la vânzarea locuinţelor construite din fondurile statului sau ale unităţilor economice ori bugetare de stat aflate la data opţiunii chiriaşului în patrimoniul unei societăţi comerciale cu capital integral privat, ca urmare a procesului de privatizare, identificându-se două orientări jurisprudenţiale.
3.1. Într-o primă orientare a practicii, cererile de chemare în judecată au fost respinse, reţinându-se, în esenţă, că prevederile Legii nr. 85/1992, republicată, nu pot fi interpretare ca instituind o obligaţie de a vinde aceste locuinţe aflate în patrimoniul societăţii comerciale cu capital integral privat, întrucât pârâtele - societăţi comerciale cu capital privat - au dreptul de a-şi administra patrimoniul potrivit scopului şi interesului propriu, iar acestora nu le pot fi impuse obligaţii fundamentate pe raţiuni de justiţie sau de protecţie socială, de a vinde către chiriaşi, în condiţiile Legii nr. 85/1992, republicată, locuinţele aflate în patrimoniul lor.
O atare obligaţie ar institui în privinţa titularului actual al dreptului de proprietate o sarcină exorbitantă, contrară dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, şi totodată aceste societăţi comerciale cu capital integral privat ar fi puse în imposibilitate de a-şi realiza obiectul de activitate.
În plus, aceste instanţe au considerat că nu sunt ţinute, în cauzele având acest specific, de efectele obligatorii ale Deciziei nr. 5 din 21 ianuarie 2008 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite în soluţionarea recursului în interesul legii, întrucât prin această decizie s-a statuat doar cu privire la aplicarea Legii nr. 85/1992, republicată, şi în acele situaţii în care contractul de închiriere a fost încheiat după intrarea în vigoare a acestui act normativ.
3.2. Într-o a doua orientare jurisprudenţială, cererile de chemare în judecată au fost admise cu motivarea că obligaţia de vânzare a locuinţelor, instituită de art. 1 alin. 1 şi art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992, republicată, este o obligaţie în rem, stabilită de legiuitor în considerarea obiectului la care se referă, iar nu o obligaţie în personam, în considerarea subiectului, respectiv a societăţii comerciale proprietare a unor astfel de locuinţe.
Instanţele de judecată au apreciat că, prin obligarea pârâtelor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, nu se afectează patrimoniul acestora, întrucât, ca efect al subrogaţiei reale cu titlu particular, dreptul de proprietate asupra locuinţelor va fi înlocuit cu preţul plătit de chiriaşul cumpărător.
S-a mai reţinut totodată că normele de justiţie socială instituite prin aceste prevederi legale, astfel cum au fost calificate prin numeroase decizii ale instanţei de contencios constituţional, care a reţinut că limitarea legală a exerciţiului dreptului de proprietate este conformă cu dispoziţiile art. 44 din Constituţie şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, nu pot fi înlăturate de la aplicare pentru raţiuni ce ţin de structura capitalului social al societăţilor comerciale debitoare ale obligaţiei de a vinde ori de obiectul lor de activitate.
4. Opinia procurorului general
Procurorul general a apreciat ultimul punct de vedere ca fiind în acord cu litera şi spiritul legii.
Prin argumentele expuse s-au susţinut următoarele:
Prin Legea nr. 85/1992, republicată, s-a conferit titularilor contractelor de închiriere dreptul de a cumpăra, la cerere, locuinţele construite din fondurile statului sau ale unităţilor economice ori bugetare de stat, cu excepţia locuinţelor de intervenţie.
În soluţionarea cauzelor analizate în prezentul recurs în interesul legii îşi păstrează valabilitatea reperele de analiză fixate prin Decizia nr. 5 din 21 ianuarie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite în soluţionarea recursului în interesul legii, decizie prin care s-a statuat că obligaţia de a vinde intervine doar atunci când sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii: a) locuinţele să fie construite din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat până la intrarea în vigoare a legii: b) solicitantul să fie titularul contractului de închiriere, putând fi sau nu angajat al unităţii proprietare; c) locuinţele să nu facă parte din categoria celor de intervenţie, în sensul art. 7 alin. 7 din Legea nr. 85/1992, republicată.
De asemenea, sunt de reţinut statuările instanţei de contencios constituţional, prin care a fost identificată "utilitatea publică" ce a stat la baza soluţiei legislative analizate, decizii care au caracter obligatoriu pentru instanţele de judecată.
Pronunţarea unei decizii de unificare a jurisprudenţei se impune chiar dacă, în prezent, dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 85/1992, republicată, au fost modificate prin art. I din Legea nr. 244/2011, în sensul stabilirii preţului de vânzare prin expertiză la valoarea de circulaţie a bunurilor, întrucât normele tranzitorii conţinute în art. II din Legea nr. 244/2011 prevăd că locuinţele pentru care procedurile de vânzare au început sub imperiul Legii nr. 85/1992 în forma nemodificată se vând la preţul stabilit potrivit Decretului-lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuinţe construite din fondurile statului către populaţie. Aşadar, dezlegarea problemei de drept prezintă importanţă şi din perspectiva situaţiei chiriaşilor care au formulat cereri de cumpărare a unor asemenea locuinţe anterior intrării în vigoare a Legii nr. 244/2011.
Dreptul de creanţă al reclamanţilor de a obţine pe cale judecătorească obligarea societăţilor comerciale privatizate care au în proprietate locuinţele la care se referă art. 1 alin. 1 şi art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992, republicată, la vânzarea acestor locuinţe reprezintă un interes patrimonial care intră în sfera de protecţie a Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
5. Raportul asupra recursului în interesul legii
5.1. La data de 11 decembrie 2012, cu Adresa nr. 810/171/III-5/2011, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a transmis recursul în interesul legii declarat de procurorul general, în temeiul art. 329 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 32 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. 1 şi art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992, republicată, aflate la data opţiunii chiriaşului în patrimoniul unei societăţii comerciale cu capital integral privat, ca urmare a procesului de privatizare.
Referitor la chestiunea admisibilităţii recursului în interesul legii, prin raportul întocmit în cauză s-a apreciat că acesta îndeplineşte condiţiile de admisibilitate impuse de art. 329 şi art. 330^5 din Codul de procedură civilă, fiind exercitate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care are legitimitate procesuală şi având ca obiect o problemă de drept pentru care s-a făcut dovada că a fost soluţionată în mod diferit, neunitar, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile pronunţate de mai multe instanţe judecătoreşti.
5.2. În ceea ce priveşte soluţia propusă prin raportul asupra recursului în interesul legii întocmit în cauză, s-a apreciat că se impune admiterea acestuia, urmând a se stabili că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. 1 şi art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992, republicată, aceste prevederi instituie o obligaţie legală pentru societăţile comerciale cu capital integral privat, devenite proprietare prin privatizare, de a vinde locuinţele construite din fondurile statului sau ale unităţilor economice ori bugetare de stat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992, republicată, cu excepţiile prevăzute de lege.
6. Înalta Curte
Prin Decizia nr. 5 din 21 ianuarie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite în soluţionarea recursului în interesul legii s-a statuat că dispoziţiile Legii nr. 85/1992, republicată, sunt aplicabile şi în cazul contractelor de închiriere încheiate după data intrării în vigoare a acestui act normativ.
Analizând dispoziţiile art. 1 alin. 1 şi art. 7 alin. 1 din Legea nr. 82/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, republicată, instanţa supremă a reţinut, pronunţând decizia menţionată, că, obligaţia de vânzare a acestor imobile este una în rem.
Ca urmare, pentru a beneficia de dispoziţiile Legii nr. 85/1992, republicată, solicitantul trebuie să aibă calitatea de chiriaş în momentul realizării acordului de voinţă (data înaintării cererii de cumpărare), şi nu la data intrării în vigoare a legii.
De altfel, raţiunea acestei interpretări este impusă nu numai de conţinutul neechivoc al textelor de lege menţionate, ci şi de scopul adoptării acestei legi, care este acela de a crea posibilitatea ca oricare chiriaş al unei locuinţe construite din fondurile de stat şi ale unităţilor economice sau bugetare de stat să devină proprietar al locuinţei respective, prin cumpărare, în anumite condiţii de preţ şi creditare.
Însăşi evoluţia reglementărilor legale în materie, prin succesiunea lor logică (Decretul-lege nr. 61/1990, Legea nr. 85/1992, Legea locuinţei nr. 114/1996), reflectă opţiunea puterii legiuitoare de a lua măsuri de protecţie socială, dând posibilitate tuturor chiriaşilor să cumpere locuinţele pe care le ocupă.
De asemenea, Curtea Constituţională a statuat în mod constant caracterul propter rem al obligaţiei proprietarilor acestor locuinţe de vânzare către chiriaşi a locuinţelor, în condiţiile Legii nr. 85/1992, republicată (deciziile Curţii Constituţionale nr. 437/2009, 651/2009, 1.146/2010 şi 814/2011).
Astfel, s-a reţinut că, în cazul privatizării unităţilor din ale căror fonduri a fost construită locuinţa ce a făcut obiectul vânzării, obligaţia de vânzare către chiriaşi, prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 85/1992, republicată, este o obligaţie în rem, instituită în considerarea obiectului (locuinţă construită din fondurile unităţii economice sau bugetare), iar nu o obligaţie în personam, reglementată în considerarea subiectului de drept în sarcina căruia există obligaţia de vânzare (societatea comercială al cărei capital social a suferit modificări în procesul de privatizare).
Nu pot fi reţinute ca impedimente schimbarea structurii capitalului social al fostelor unităţi economice sau bugetare de stat din ale căror fonduri s-au construit locuinţele respective anterior intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992, şi nici obiectul de activitate al societăţilor comerciale astfel constituite.
Aşa cum s-a reţinut prin Decizia nr. 5 din 21 ianuarie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite în soluţionarea recursului în interesul legii, prin reglementarea obligativităţii vânzării ce intră sub incidenţa Legii nr. 85/1992, republicată, se instituie o limitare a principiului autonomiei de voinţă a părţilor.
Ca urmare, sub acest aspect, consimţământul, care stă de regulă la baza contractului, trebuie să se circumscrie necesităţii de ordin juridic, astfel cum este ea precizată de dispoziţiile Legii nr. 85/1992, republicată. Într-adevăr, atât prin acest act normativ, cât şi prin Decretul-lege nr. 61/1990, s-a conferit titularilor contractelor de închiriere dreptul de a cumpăra, la cerere, locuinţele sau spaţiile cu altă destinaţie construite din fondurile statului sau ale unităţilor economice ori bugetare de stat, cu excepţia locuinţelor de intervenţie.
De altfel, în cuprinsul art. 1 alin. 1 şi art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992, făcându-se referire la locuinţele construite din fondurile statului, se stabileşte că acestea "pot fi cumpărate" sau "vor fi vândute", ceea ce subliniază că naşterea raportului juridic este la latitudinea titularului contractului de închiriere, care, fără a fi legat de vreun termen, poate formula cerere de cumpărare.
Obligaţia de a vinde însă intervine doar atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: locuinţele să fie construite din fondurile statului sau ale unităţilor economice ori bugetare de stat până la intrarea în vigoare a legii, solicitantul să fie titular al contractului de închiriere, putând fi sau nu angajat al unităţii proprietare, locuinţele să nu facă parte din categoria celor exceptate de lege.
Totodată, este de observat că legea nu condiţionează obligativitatea vânzării de existenţa unui contract de închiriere valabil încheiat la data intrării sale în vigoare, de acest moment fiind condiţionată doar situaţia locuinţelor, care, potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992, republicată, au fost "construite din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi".
În ceea ce priveşte limitarea acestui principiu, respectiv al autonomiei de voinţă şi al prerogativei dispoziţiei juridice asupra bunurilor aflate în proprietate, prin jurisprudenţa sa constantă, Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile art. 7 alin. 1, 4 şi 5 din Legea nr. 85/1992, republicată, "nu prevăd o expropriere şi nicio naţionalizare sau orice altă măsură de trecere silită a locuinţelor în proprietatea publică a statului" (Decizia Curţii Constituţionale nr. 814 din 21 iulie 2008).
Textele de lege menţionate nu instituie o confiscare, ci o transmitere în proprietatea deţinătorilor de locuinţe (foşti chiriaşi ai acestora) a locuinţelor şi terenurilor aferente acestora dobândite prin cumpărare de la unităţile economice sau bugetare de stat, nefiind încălcate dispoziţiile art. 44 alin. (8) din Constituţie.
Prin deciziile de respingere a excepţiilor de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 85/1992, instanţa constituţională a reţinut că acest text de lege consacră o normă de justiţie socială, întrucât dă posibilitatea chiriaşilor să cumpere locuinţele la construirea cărora au contribuit direct sau indirect în vechiul sistem statal-juridic. Curtea Constituţională a mai reţinut că, deşi în proprietatea societăţilor comerciale sau a regiilor autonome au intrat şi locuinţele construite din fondurile proprii, legiferarea, ulterior adoptării Constituţiei, a posibilităţii ca fiecare chiriaş al unei asemenea locuinţe să devină proprietar nu poate fi primită decât ca o limitare legală a dreptului de proprietate al persoanelor juridice respective. Nu a fost reţinută nici contrarietatea textului de lege prevăzut la art. 7 din Legea nr. 85/1992, republicată - cu dispoziţiile art. 45 din Constituţie, deoarece, textul Legii nr. 85/1992, republicată, dă posibilitatea chiriaşilor să cumpere locuinţele Ia construirea cărora au contribuit direct sau indirect în vechiul sistem, acest fapt neechivalând cu o restrângere a liberei iniţiative.
Înalta Curte constată că problematica de drept supusă examinării prin prezentul recurs în interesul legii se impune a fi analizată şi din perspectiva dispoziţiilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, inclusiv în ceea ce priveşte respectarea exigenţelor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Conform art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, cu modificările ulterioare, bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia.
Astfel, se constată că societatea comercială, în calitate de titulară a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, deţine "un bun" în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Aceste dispoziţii nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor. Dreptul de proprietate nu este un drept absolut, el putând fi supus deci anumitor limitări.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, analizând soluţii legislative ce consacrau un transfer obligatoriu al dreptului de proprietate de la un particular la altul, a apreciat, în anumite circumstanţe, că acestea au răspuns unui imperativ de utilitate publică, atunci când au fost adoptate în cadrul unei politici legitime de ordin social şi economic. Sub acest aspect, Curtea a statuat, în mod constant, că trebuie respectat modul în care statul membru concepe imperativele de utilitate publică, recunoscând ampla marjă de apreciere de care dispun autorităţile naţionale în adoptarea unor politici economice sau sociale, cu excepţia situaţiilor în care aprecierea acestora se dovedeşte a fi complet lipsită de o bază rezonabilă şi că nu poate substitui, prin propria evaluare, aprecierile autorităţilor naţionale.
Situaţia analizată, respectiv obligarea unei persoane juridice să vândă un bun din patrimoniul său, intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Astfel, posibilitatea vânzării este prevăzută de lege şi urmăreşte un scop legitim, constând în oferirea posibilităţii chiriaşilor de a cumpăra locuinţele, în considerarea contribuţiei lor la edificarea acestora, precum şi a stării materiale a acestor locuinţe, aducând o limitare a dreptului de proprietate al vânzătoarei, sub aspectul reglementării dreptului de dispoziţie, în sensul de a o obliga să vândă.
Nu se poate reţine argumentul în sensul că, prin vânzarea acestor locuinţe la un preţ de protecţie socială, societăţile comerciale privatizate care au devenit proprietare ale unor astfel de bunuri sunt puse în situaţia de a suporta o sarcină exorbitantă, întrucât este afectată însăşi substanţa dreptului de proprietate.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut că art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie nu garantează în toate situaţiile o compensaţie integrală pentru lipsirea de proprietate, iar obiective legitime, de utilitate publică, precum cele ce urmăresc măsuri de reformă economică sau justiţie socială pot milita pentru o rambursare inferioară valorii de piaţă a bunului.
Sub acest aspect, controlul Curţii se limitează la a determina dacă modalităţile alese de legiuitor exced marjei de apreciere de care statul se bucură în această materie (Cauza James ş.a. vs. Regatul Unit, Marea Cameră, Hotărârea din 21 februarie 1986, cererea nr. 9.793/79 §40, 46).
Dezlegarea problemei de drept controversate în jurisprudenţa instanţelor prezintă relevanţă chiar dacă dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 85/1992, republicată, au fost modificate prin art. I din Legea nr. 244/2011, în sensul că preţul de vânzare al unor astfel de locuinţe va fi stabilit prin expertiză la valoarea de circulaţie a bunurilor. Conform dispoziţiilor art. II din Legea nr. 244/2011, locuinţele pentru care procedurile de vânzare au început sub imperiul Legii nr. 85/1992, republicată, se vând la preţul stabilit potrivit Decretului-lege nr. 61/1990.
Faţă de considerentele expuse,
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
În numele legii
DECIDE:
Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi în consecinţă:
În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. 1 şi art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, republicată, stabileşte că aceste prevederi instituie o obligaţie legală pentru societăţile comerciale cu capital integral privat, devenite proprietare prin privatizare, de a vinde locuinţele construite din fondurile statului sau ale unităţilor economice ori bugetare de stat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992, cu excepţiile prevăzute de lege.
Obligatorie, potrivit art. 330^7 alin. 4 din Codul de procedură civilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 18 februarie 2013.
Vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Rodica Aida Popa
Magistrat-asistent-şef,
Mihaela Calabiciov
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
