Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 3 din 15 ianuarie 2014 cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 2 şi pct. 5 şi art. II pct. 3 şi pct. 5 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative
EMITENT: CURTEA CONSTITUŢIONALĂ PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 71 din 29 ianuarie 2014
I.1. Cu adresa nr. 2/6721 din 12 decembrie 2013, Secretarul general al Camerei Deputaţilor a trimis Curţii Constituţionale sesizarea formulată de 50 de deputaţi aparţinând grupului parlamentar al Partidului Democrat Liberal, în conformitate cu prevederile art. 146 lit. a) din Constituţie şi art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, pentru exercitarea controlului de constituţionalitate asupra dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea unor acte normative.
Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 4745 din 12 decembrie 2013 şi constituie obiectul Dosarului nr. 850A/2013.
La sesizare a fost anexată, în copie, Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi lista celor 50 de deputaţi, semnatari ai obiecţiei de neconstituţionalitate: Tinel Gheorghe, Gheorghe Ialomiţianu, Maria-Andreea Paul, Mircea Lubanovici, Costică Canacheu, Claudia Boghicevici, Camelia-Margareta Bogdănici, Sanda-Maria Ardeleanu, Constantin Dascălu, Alin-Augustin-Florin Popoviciu, Dragoş-Ionel Gunia, Lucian-Nicolae Bode, Gheorghe Udrişte, Mircea-Nicu Toader, Liviu Laza-Matiuţa, Dan-Cristian Popescu, Cristian-Constantin Roman, Dănuţ Culeţu, Vasile Gudu, Ioan Oltean, Mircea Man, Iulian Vladu, Cătălin-Florin Teodorescu, Romeo Rădulescu, Valeria-Diana Schelean, Florin Gheorghe, Raluca Turcan, Alexandru Nazare, Cornel-Mircea Sămărtinean, Eusebiu-Manea Pistru-Popa, Mircia Muntean, Florian-Daniel Geantă, Ioan Bălan, Florin Mihail Secară, Petru Movilă, Ştefan-Bucur Stoica, Elena-Gabriela Udrea, Vasile Iliuţă, Florin Aurelian Popescu, George Ionescu, Adrian Gurzău, Theodor Paleologu, Cezar Florin Preda, Roberta Alma Anastase, Mihaela Stoica, Eugen Tomac, Adriana Diana Tuşa, Valerian Vreme şi Remus Florinel Cernea.
2. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia solicită Curţii să se pronunţe asupra constituţionalităţii dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea unor acte normative, pe care le consideră neconforme cu prevederile art. 1 alin. (3) şi (5), ale art. 133 alin. (1) şi, respectiv, ale art. 16 alin. (1) din Constituţia României, aducând următoarele argumente:
În ceea ce priveşte neconformitatea prevederilor Legii criticate în integralitatea ei cu dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 133 alin. (1) din Constituţia României
Potrivit prevederilor art. 133 alin. (1) din Constituţie, Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei, motiv pentru care trebuie să acţioneze în acest sens, inclusiv în ceea ce priveşte actele normative referitoare la autoritatea judecătorească. În aceste condiţii, conform prevederilor art. 38 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, Plenul Consiliului avizează proiectele de acte normative care privesc activitatea autorităţii judecătoreşti. În condiţiile prevăzute de lege, avizul Consiliului este obligatoriu a fi cerut, dar desigur nu şi de a fi urmat. În cazul în care nu este cerut, ceea ce este obligatoriu, sunt încălcate prevederile art. 1 alin. (5) şi ale art. 1 alin. (3) din Constituţie. Astfel, potrivit prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, respectarea legilor este obligatorie, chiar şi de către Parlament. Nesolicitarea avizului Consiliului Superior al Magistraturii echivalează cu o nesocotire a acestor prevederi. Aşa cum rezultă din Raportul asupra abrogării art. 74^1 din Codul penal, Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi a Camerei Deputaţilor, care era Camera decizională, a întocmit acest raport fără să fi solicitat avizul Consiliului Superior al Magistraturii. Camera Deputaţilor, pe baza raportului Comisiei, a adoptat textul criticat de neconstituţionalitate fără avizul C.S.M., ceea ce are ca efecte încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie.
În acelaşi timp, prin aceeaşi atitudine de ignorare a lipsei avizului Consiliului Superior al Magistraturii, au fost încălcate şi prevederile art. 1 alin. (3), referitoare la principiul statului de drept, în sensul că prevederile art. 38 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 erau obligatorii şi pentru Parlament atât timp cât acesta nu le-a modificat, completat sau abrogat. [...]
În plus, prin ignorarea prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie au fost încălcate şi prevederile art. 133 alin. (1) din Constituţie, în sensul că neavizarea legii criticate pentru neconstituţionalitate echivalează cu o încălcare a rolului constituţional al Consiliului de garant al independenţei justiţiei. [...]
În ceea ce priveşte neconformitatea prevederilor art. I pct. 5 referitor la art. 147 din Codul penal cu dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 16 alin. (1) din Constituţia României
Problema reglementată presupune o serie de clarificări, pe care Parlamentul nu le-a făcut, motiv pentru care textul criticat apare ca fiind imprecis, impredictibil şi, ca urmare, contrar prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
În primul rând, definiţiile date "funcţionarului public" şi "funcţionarului" de Codul penal nu au nicio semnificaţie legată de organizarea şi funcţionarea unor autorităţi sau instituţii publice. Astfel, definiţiile date de Codul penal au semnificaţii doar penale, adică definirea persoanelor care au o anumită calitate şi care au săvârşit sau pot săvârşi infracţiunile prevăzute în partea specială a Codului penal sau în legi speciale. În cazul în care unii dintre funcţionarii publici (demnitari sau persoane care deţin alte calităţi, precum cele prevăzute în textul criticat de neconstituţionalitate) săvârşesc infracţiuni pot fi sancţionaţi cu pedepse mai aspre tocmai datorită importanţei calităţii pe care o au sau se pot reglementa infracţiuni speciale în aceasta privinţă şi nicidecum nu pot fi exoneraţi sau exceptaţi.
În acelaşi timp, mai există o definiţie a "funcţionarului public" legată de calitatea şi atribuţiile, pe care acesta le are în cadrul unor autorităţi publice, definiţie care ţine de regulile de drept administrativ. Definiţia în discuţie nu este cea de-a doua din explicaţia de mai sus, ci prima dintre acestea care apare confuză şi imprecisă. În aceste condiţii, nu contează că persoana în cauză are calitatea de demnitar public sau deţine alte calităţi sau funcţii, pentru că, potrivit Codului penal, şi acesta este "funcţionar public" în înţelesul legii penale. Ca urmare, reglementarea confuză a acestei diferenţieri are drept efect o normă imprecisă şi impredictibilă, motiv pentru care aceasta încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
În cazul în care demnitarii publici şi celelalte persoane cu funcţiile prevăzute de textul în cauză ar fi scoşi din sfera definiţiei de "funcţionar public" s-ar ajunge la o discriminare vădită, în sensul că această categorie de personal care lucrează în autorităţile şi instituţiile publice nu ar mai putea fi condamnaţi pentru fapte pentru care celelalte persoane pot să fie condamnate, ceea ce echivalează cu o vădită încălcare a prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie şi un exces de discriminare în favoarea persoanelor vizate de textul criticat de neconstituţionalitate.
În ceea ce priveşte neconformitatea prevederilor art. II pct. 5 referitor la art. 309^1 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, cu dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 16 alin. (1) din Constituţie, în legătură cu soluţia cuprinsă în prevederile art. 309^1 din Codul penal, Curtea Constituţională s-a pronunţat deja prin Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011.
Curtea Constituţională reţinea în legătură cu conţinutul fostului art. 74^1 din Codul penal, care avea acelaşi conţinut cu cel al actualului art. 309^1 din Codul penal referitor la prejudiciul cauzat prin comiterea de infracţiuni, că prezintă vicii de constituţionalitate, motiv pentru care acest conţinut a fost declarat neconstituţional. Se menţionează că singura diferenţă se referă la cuantumul unor sume care reprezintă prejudiciul creat prin săvârşirea unor infracţiuni.
Astfel, Curtea decidea, cu valoare de principiu, că "prin condiţionarea reducerii limitelor de pedeapsă de un anumit moment procesual, respectiv până la soluţionarea cauzei în prima instanţa, este afectat principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii - art. 16 alin. (1) din Constituţie. În acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, este incontestabil că acest principiu presupune eo ipso că la aceleaşi situaţii juridice tratamentul aplicat nu poate fi decât identic (a se vedea Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, şi Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 27 martie 2003) [...].
În continuare, Curtea scoate în evidenţă şi un criteriu unitar oferit de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2003 pentru modificarea art. 8 din Legea nr. 543/2002 privind graţierea unor pedepse şi înlăturarea unor măsuri şi sancţiuni, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 4 aprilie 2003, şi anume data comiterii infracţiunii. "Această soluţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului." Ca urmare, Curtea Constituţională "constată că prin instituirea momentului procesual ales în textul legal criticat se creează premisele unei discriminări între cetăţeni, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, ceea ce contravine prevederilor art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală." (Decizia nr. 573 din 3 mai 2011).
În concluzie, autorii obiecţiei de neconstituţionalitate apreciază că, prin modalitatea de a transpune în legea adoptată şi criticată pentru neconstituţionalitate a celor reţinute de Curtea Constituţională, se poate constata că Parlamentul a ignorat Decizia Curţii nr. 573 din 3 mai 2011 şi, pe cale de consecinţă, şi prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, adoptând o lege profund neconstituţională.
II. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a comunica punctul lor de vedere.
Preşedinţii Camerei Deputaţilor şi Senatului şi Guvernul nu au comunicat punctul lor de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând obiecţia de neconstituţionalitate, raportul judecătorului-raportor, dispoziţiile art. I pct. 2 şi pct. 5 şi art. II pct. 3 şi pct. 5 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi prevederile Constituţiei, reţine următoarele:
Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor legale criticate.
III. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea unor acte normative (a Codului penal al României, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 16 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările şi completările ulterioare), în ansamblul său, precum şi a dispoziţiilor art. I pct. 5 şi art. II pct. 5, în special, care prevăd următoarele:
- Art. I pct. 5: "După alineatul (2) al articolului 147 se introduce un nou alineat, alineatul (3), cu următorul cuprins: «Sunt exceptaţi de la dispoziţiile art. 147 Preşedintele României, deputaţii şi senatorii, precum şi persoanele care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unei profesii liberale, în baza unei legi speciale şi care nu sunt finanţaţi de la bugetul de stat, aceştia răspunzând penal, civil sau administrativ în conformitate cu dispoziţiile legilor speciale în baza cărora îşi desfăşoară activitatea, precum şi cu dispoziţiile dreptului comun, cu respectarea dispoziţiilor prezentului alineat.»";
- Art. II pct. 5: "După articolul 309 se introduce un nou articol, articolul 309^1, cu următorul cuprins:
«Art. 309^1. - (1) În cazul săvârşirii infracţiunilor prin care s-a produs un prejudiciu evaluabil în bani, dacă până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare învinuitul sau inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate.
(2) Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 500.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar.
(3) Dispoziţiile prevăzute la alin. (1) şi (2) nu se aplică dacă făptuitorul a mai săvârşit o infracţiune de acelaşi gen, prevăzută de prezentul cod, într-un interval de 5 ani de la comiterea faptei, pentru care a beneficiat de prevederile alin. (1) şi (2).
(4) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică şi în cazul tentativei.»"
Curtea reţine că dispoziţiile art. I pct. 5 din legea criticată referitoare la modificarea art. 147 din actualul Cod penal sunt reluate întocmai de dispoziţiile art. II pct. 3 referitoare la modificarea art. 175 din noul Cod penal, iar dispoziţiile art. II pct. 5 din aceeaşi lege referitoare la modificarea art. 309^1 din noul Cod penal se regăsesc în dispoziţiile art. I pct. 2 privind modificarea art. 74^1 din actualul Cod penal. Prin urmare, deşi nu sunt invocate în mod expres, controlul de constituţionalitate va avea ca obiect şi dispoziţiile art. I pct. 2 şi art. II pct. 3 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative.
IV. Examinând dispoziţiile de lege criticate, Curtea reţine următoarele:
1. Procesul legislativ al adoptării legii
Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, în art. XX pct. 2 prevedea următoarele: "Codul penal al României, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 16 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: [...]
2. După articolul 74 se introduce un nou articol, articolul 74^1, cu următorul cuprins: "În cazul săvârşirii infracţiunilor de gestiune frauduloasă, înşelăciune, delapidare, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu contra intereselor publice, abuz în serviciu în formă calificată şi neglijenţă în serviciu, prevăzute în prezentul cod, ori a unor infracţiuni economice prevăzute în legi speciale, prin care s-a pricinuit o pagubă, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la soluţionarea cauzei în primă instanţă, învinuitul sau inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate.
Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar.
Dispoziţiile prevăzute la alin. 1 şi 2 nu se aplică dacă făptuitorul a mai săvârşit o infracţiune de acelaşi gen, prevăzută de prezentul cod, într-un interval de 5 ani de la comiterea faptei, pentru care a beneficiat de prevederile alin. 1 şi 2."
Ulterior, în temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, Curtea Constituţională a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 74^1 din Codul penal, iar în urma efectuării controlului de constituţionalitate, prin Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011, a admis sesizarea şi a constatat că dispoziţiile art. 74^1 din Codul penal sunt neconstituţionale.
Ca urmare a pronunţării deciziei Curţii, în temeiul art. 147 alin. (1) din Constituţie, la data de 23 noiembrie 2011, este iniţiat în proiect de lege privind abrogarea expresă a dispoziţiilor art. 74^1 din Codul penal. Proiectul de lege este avizat favorabil de Consiliul Legislativ şi susţinut prin punctul de vedere exprimat de Guvernul României.
La data de 21 noiembrie 2011, Senatul, în calitate de primă Cameră, adoptă proiectul de lege, intitulat "Lege pentru abrogarea art. 74^1 din Codul penal", cu următorul conţinut: "Articol unic. - Articolul 74^1 din Codul penal, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 16 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare, se abrogă."
În data de 28 noiembrie 2011, proiectul de lege este transmis Camerei Deputaţilor, care are calitatea de Cameră decizională în materia reglementată, şi este trimis comisiilor parlamentare competente spre avizare. La data de 21 decembrie 2011, Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale avizează favorabil proiectul de lege.
În data de 9 decembrie 2013, Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi a Camerei Deputaţilor, în urma dezbaterilor, întocmeşte Raportul asupra proiectului de Lege pentru abrogarea art. 74^1 din Codul penal, în care reţine, drept concluzie, următoarele: "[...] Parlamentul trebuie să pună în acord Codul penal cu deciziile Curţii Constituţionale şi să clarifice legislaţia pentru a nu mai exista astfel de interpretări eronate, adică:
- introducerea în Codul penal a infracţiunilor de insultă şi calomnie;
- precizarea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, inclusiv cele prin care se declară neconstituţională abrogarea unui text;
- clarificarea terminologiei şi a situaţiilor de dezincriminare;
- interpretarea legii;
- efectele suspendării sau întreruperii cursului prescripţiei pentru perioadele în care prevederile legislative contrare sau interpretarea eronată a acestora (cauze neprevăzute) împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal."
În urma dezbaterilor din comisie au fost formulate şi admise mai multe amendamente:
- titlul legii a fost modificat în "Lege pentru modificarea şi completarea unor acte normative";
- se propun următoarele modificări ale dispoziţiilor din Codul penal, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 16 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare: art. 10^1 (Aplicarea legii penale de dezincriminare), art. 74^1 (fără titlu marginal), art. 123^1 (Suspendarea cursului prescripţiei), art. 124 (Prescripţia specială), art. 147 (Funcţionar public şi funcţionar), art. 205 (Insulta), art. 206 (Calomnia), art. 207 (Proba verităţii);
- se propun următoarele modificări ale dispoziţiilor din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările şi completările ulterioare: art. 4 (Aplicarea legii penale de dezincriminare), art. 156 (Suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale), art. 175 (Funcţionar public), se introduce Capitolul X (Infracţiuni contra demnităţii): art. 227^1 (Insulta), art. 227^2 (Calomnia), art. 227^3 (Proba verităţii), precum şi art. 309^1 (fără titlu marginal).
Raportul Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi este supus dezbaterii plenului Camerei Deputaţilor, care, la data de 10 decembrie 2013, adoptă Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative, în forma propusă de comisie.
La data de 13 decembrie 2013, în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie, un număr de 50 de deputaţi şi-au exercitat dreptul de sesizare a Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate formulată constituind obiectul prezentului dosar.
2. Cu privire la critica de neconstituţionalitate potrivit căreia prevederile legii contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 133 alin. (1) din Constituţia României, întrucât, în cadrul procedurii legislative, nu a fost solicitat avizul Consiliului Superior al Magistraturii, Curtea reţine următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 9 - Avizarea proiectelor din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, "(1) În cazurile prevăzute de lege, în faza de elaborare a proiectelor de acte normative iniţiatorul trebuie să solicite avizul autorităţilor interesate în aplicarea acestora, în funcţie de obiectul reglementării."
Un astfel de caz este prevăzut de dispoziţiile art. 38 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 1 septembrie 2012, dispoziţii care prevăd că "Plenul Consiliului Superior al Magistraturii avizează proiectele de acte normative ce privesc activitatea autorităţii judecătoreşti", iar conform art. 32 alin. (1) din lege "(1) În cazurile în care legea prevede avizul conform, aprobarea sau acordul Consiliului Superior al Magistraturii, punctul de vedere emis de acesta este obligatoriu. Dacă legea prevede consultarea sau avizul Consiliului Superior al Magistraturii, punctul de vedere emis de acesta nu este obligatoriu."
Curtea observă că această competenţă a Consiliului Superior al Magistraturii este una legală, acordată prin voinţa Parlamentului în temeiul textului constituţional al art. 134 alin. (4), potrivit căruia "Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite prin legea sa organică, în realizarea rolului său de garant al independenţei justiţiei".
Deşi norma constituţională, exprimând rolul de garant al independenţei justiţiei al Consiliului Superior al Magistraturii, nu face niciun fel de referire expresă la obligaţia iniţiatorilor proiectelor de acte normative de a solicita avizul acestei autorităţi, avizarea proiectelor de acte normative ce privesc activitatea autorităţii judecătoreşti este tratată în legea de organizare şi funcţionare a acesteia, la care Legea fundamentală face trimitere.
Astfel, indiferent că este vorba de o competenţă acordată prin lege sau direct prin textul Constituţiei, autorităţile sunt obligate să o aplice şi să o respecte în virtutea art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit căruia "În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie". O atare concluzie se impune datorită faptului că principiul legalităţii este unul de rang constituţional (A se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009).
În acest context, apreciem utilă circumscrierea sferei de cuprindere a sintagmei "acte normative ce privesc activitatea autorităţii judecătoreşti", în funcţie de care se poate determina obligaţia legală şi constituţională a autorităţilor competente de a solicita avizul Consiliului Superior al Magistraturii. În considerentele Deciziei nr. 901 din 17 iunie 2009, Curtea Constituţională a reţinut că sintagma se referă "numai la actele normative care privesc în mod direct organizarea şi funcţionarea autorităţii judecătoreşti, precum modul de funcţionare al instanţelor, cariera magistraţilor, drepturile şi obligaţiile acestora etc., pentru a nu se ajunge la denaturarea rolului Consiliului Superior al Magistraturii". Aşa fiind, Consiliul Superior al Magistraturii, ca garant al independenţei, conform art. 133 alin. (1) din Constituţie, are, potrivit Legii sale organice nr. 317/2004, atribuţii referitoare la apărarea judecătorilor şi procurorilor împotriva oricărui act care le-ar putea afecta independenţa sau imparţialitatea ori ar crea suspiciuni cu privire la acestea (art. 30), cariera judecătorilor şi procurorilor (art. 35), admiterea în magistratură, evaluarea, formarea şi examenele judecătorilor şi procurorilor (art. 36), organizarea şi funcţionarea instanţelor şi a parchetelor (art. 37). Pe cale de consecinţă, proiectele de legi care implică un aviz al Consiliului sunt cele precum actele normative privind statutul judecătorilor şi procurorilor (care cuprind dispoziţii referitoare la drepturile şi îndatoririle judecătorilor şi procurorilor, incompatibilităţi şi interdicţii, numirea, promovarea, suspendarea şi încetarea funcţiei de judecător sau procuror, delegarea, detaşarea şi transferul judecătorilor şi procurorilor, răspunderea acestora etc.), reglementat în prezent prin Legea nr. 303/2004, organizarea judiciară (instanţele judecătoreşti - organizare/competenţe/conducere, Ministerul Public - organizare/competenţe/conducere, organizarea şi funcţionarea Institutului Naţional al Magistraturii, compartimentele auxiliare de specialitate din cadrul instanţelor şi al parchetelor, bugetele instanţelor şi parchetelor etc.), reglementată în prezent prin Legea nr. 304/2004, sau organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, cu sediul materiei în Legea nr. 317/2004.
Orice altă interpretare dată sintagmei "acte normative ce privesc activitatea autorităţii judecătoreşti" ar determina o extindere a competenţelor Consiliului Superior al Magistraturii care nu s-ar întemeia pe criterii clare şi previzibile, deci ar fi arbitrară. Astfel, acceptând susţinerea autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate, potrivit căreia omisiunea de a supune avizării Consiliului actul normativ prin care se aduc modificări Codului penal ar contraveni rolului său constituţional de garant al independenţei justiţiei, s-ar accepta implicit teza conform căreia solicitarea avizului Consiliului Superior al Magistraturii ar fi obligatorie în cadrul elaborării tuturor actelor normative. În măsura în care orice lege este susceptibilă a genera o situaţie conflictuală, care ar determina învestirea unei instanţe judecătoreşti cu soluţionarea litigiului, s-ar putea concluziona că toate actele normative "privesc activitatea autorităţii judecătoreşti". Or, dincolo de lipsa de fundament logic şi juridic a unei astfel de interpretări, împrejurarea creată ar conduce la situaţia în care Consiliul Superior al Magistraturii ar îndeplini competenţe similare celor ale Consiliului Legislativ, care potrivit art. 79 alin. (1) din Constituţie "este un organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării şi coordonării întregii legislaţii", ceea ce este inadmisibil. Consiliul Superior al Magistraturii, ca parte componentă a autorităţii judecătoreşti, potrivit dispoziţiilor Legii fundamentale, cu rol de garant al independenţei justiţiei, nu poate fi transformat într-un organ consultativ al Parlamentului, autoritatea legiuitoare, fără a fi afectate valori constituţionale precum statul de drept sau principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale.
Prin urmare, Curtea apreciază că critica de neconstituţionalitate întemeiată pe pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 133 alin. (1) din Constituţie este nefondată.
3. Cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 5 şi art. II pct. 3 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative, Curtea constată că prin Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, încă nepublicată la data pronunţării prezentei decizii, a admis criticile de neconstituţionalitate cu un atare obiect şi a constatat că dispoziţiile menţionate contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5), art. 11 alin. (1) şi ale art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţia României.
Curtea a constatat că, "prin modificările operate, legiuitorul a afectat protecţia penală acordată unor valori sociale deosebit de importante. [...]
În condiţiile în care mandatul prezidenţial şi mandatul parlamentar sunt definite ca funcţii de demnitate publică, astfel cum fac referire dispoziţiile art. 16 alin. (3) din Constituţie, persoanele care ocupă aceste funcţii exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul Constituţiei şi al legii, în scopul realizării prerogativelor de putere cu care sunt învestite, la nivelul cel mai înalt în statul român. Prin urmare, având în vedere sfera atribuţiilor ce intră în competenţa funcţiilor alese exceptate de la dispoziţiile art. 147 din actualul Cod penal şi de la dispoziţiile art. 175 din noul Cod penal, care, prin excelenţă, au conotaţii de putere publică, este justificată vocaţia acestora la calitatea de subiect activ pentru infracţiunile de serviciu şi pentru infracţiunile de corupţie. Însă, consacrând la nivel normativ cauza de impunitate a acestor persoane cu privire la infracţiuni care aduc atingere instituţiilor fundamentale ale statului de drept, legiuitorul reglementează un regim juridic distinct, de natură să le confere un statut privilegiat faţă de restul persoanelor care exercită funcţii şi demnităţi publice şi care rămân circumscrise noţiunii de «funcţionar public». Aşa fiind, în mod paradoxal, legiuitorul extrage din aria de incidenţă a răspunderii penale tocmai persoanele care ocupă funcţii reprezentative în stat şi care exercită prerogative de putere reală, persoane ale căror fapte de natură penală produc consecinţe grave şi iremediabile asupra bunei funcţionări a autorităţilor publice, asupra actului decizional care priveşte interesul general al societăţii şi, nu în ultimul rând, asupra încrederii cetăţenilor în autoritatea şi prestigiul instituţiilor statului.
Curtea apreciază că, dacă asemenea fapte nu ar fi descurajate prin mijloacele dreptului penal, ele ar conduce la încălcarea valorilor fundamentale, ocrotite de Codul penal, valori de rang constituţional, precum statul de drept, democraţia, respectarea Constituţiei şi a legilor, care sunt consacrate prin art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală printre valorile supreme.
Pe de altă parte, Curtea constată că statutul juridic distinct, privilegiat, sub aspectul răspunderii penale, contravine principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia «cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări». Mai mult, dispoziţiile art. I pct. 5 şi art. II pct. 3 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative contravin şi prevederilor art. 16 alin. (2) din Constituţie. Într-adevăr, în măsura în care anumite subiecte de drept sunt excluse, prin efectul unei dispoziţii legale adoptate în considerarea lor şi aplicabile numai în ceea ce le priveşte, incidenţei unei reglementări legale constituind dreptul comun în materie, dispoziţiile legale în cauză nesocotesc principiul constituţional potrivit căruia «nimeni nu este mai presus de lege».
În plus, statutul juridic privilegiat creat persoanelor care ocupă funcţiile alese exceptate de la dispoziţiile art. 147 din actualul Cod penal şi de la dispoziţiile art. 175 din noul Cod penal contravine şi prevederilor art. 11 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora "Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte." Astfel, ratificând sau aderând la convenţiile internaţionale menţionate în prealabil [n.r. Convenţia penală cu privire la corupţie, adoptată de Consiliul Europei la 27 ianuarie 1999, la Strasbourg, Convenţia privitoare la lupta împotriva corupţiei vizând funcţionarii Comunităţilor Europene sau funcţionarii statelor membre ale Uniunii Europene, adoptată de Consiliul Uniunii Europene la 26 mai 1997, respectiv Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003], statul român şi-a asumat obligaţia de a respecta şi transpune întocmai prevederile internaţionale în dreptul său intern, şi anume obligaţia de a incrimina corupţia activă şi corupţia pasivă a persoanelor care se circumscriu categoriilor «agent public»/«membru al adunărilor publice naţionale»/ «funcţionar naţional»/«ofiţer public», noţiuni care au corespondenţă în dreptul penal român în noţiunile de «funcţionar public»/«funcţionar»."
Prin urmare, având în vedere că prin Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, încă nepublicată la data pronunţării prezentei decizii, Curtea Constituţională a admis obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 5 şi art. II pct. 3 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative, critica cu un atare obiect din prezenta cauză va fi respinsă ca devenită inadmisibilă, în temeiul dispoziţiilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.
4. Examinând obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 2 şi art. II pct. 5 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative, Curtea reţine următoarele:
4.1. Aşa cum am arătat în prealabil, prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, Codul penal al României, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 16 aprilie 1997, a fost completat, printre altele, cu articolul 74^1. În temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, Curtea Constituţională a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a noilor dispoziţii cuprinse în Codul penal, iar în urma efectuării controlului de constituţionalitate, prin Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, a admis sesizarea şi a constatat că prevederile art. 74^1 din Codul penal sunt neconstituţionale.
Motivele de neconstituţionalitate reţinute în decizie au fost următoarele:
(i) "Prin condiţionarea reducerii limitelor de pedeapsă de un anumit moment procesual, respectiv până la soluţionarea cauzei în primă instanţă, este afectat principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii - art. 16 alin. (1) din Constituţie."
(ii) Atât alineatul 1, cât şi alineatul 2 ale art. 74^1 din Codul penal folosesc o terminologie ambiguă, imprecisă, de natură a lipsi de previzibilitate norma supusă controlului. Astfel, se arată că textul este aplicabil în cazul săvârşirii anumitor infracţiuni din Codul penal expres şi limitativ enumerate ori în cazul «unor infracţiuni economice prevăzute în legi speciale».
(iii) După ce în primul alineat se prevede că limitele de pedeapsă se reduc la jumătate, în cel de-al doilea alineat, în teza întâi (atunci când prejudiciul este până la 100.000 euro), norma nu mai are aceeaşi forţă, lăsând judecătorului o posibilitate de a aplica pedeapsa cu amenda (redactarea folosită "se poate"), iar în teza a doua (când prejudiciul este mai mic, respectiv de 50.000 euro), facultatea se transformă din nou în dispoziţie, judecătorul fiind obligat să aplice o sancţiune cu caracter administrativ.
(iv) Din cuprinsul alin. 1 al art. 74^1 din Codul penal rezultă că numai anumite fapte intră sub incidenţa textului, deşi codul prevede şi alte infracţiuni de prejudiciu. De exemplu, în partea specială, titlul III intitulat Infracţiuni contra patrimoniului, sunt incriminate furtul, furtul calificat, distrugerea, însuşirea bunului găsit etc.
(v) Din redactarea aceluiaşi alineat nu se desprinde cu suficientă claritate şi precizie care pot fi acele "infracţiuni economice prevăzute în legi speciale", putându-se ajunge la o înţelegere deficitară a conceptului de infracţiuni economice (...).
(vi) Curtea a constatat că, în ce priveşte textul legal criticat, în partea generală a Codului penal, titlul III, capitolul V, secţiunea II intitulată Circumstanţe atenuante şi agravante, legiuitorul s-a limitat la adăugarea acestui articol, fără a-i da o denumire marginală. Acest aspect este de natură a crea serioase controverse cu privire la natura juridică a instituţiei.
(vii) Legiuitorul nu a dispus nimic cu privire la situaţia tentativei în cazul infracţiunilor de prejudiciu ce intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 74^1 din Codul penal. Aceasta conduce la o situaţie inechitabilă în care un inculpat cercetat pentru o tentativă la infracţiunea de înşelăciune să primească aceeaşi pedeapsă ca şi un inculpat cercetat pentru aceeaşi infracţiune consumată, dar care a acoperit prejudiciul cauzat în condiţiile art. 74^1 alin. 1 din Codul penal.
În temeiul dispoziţiilor art. 147 alin. (1) Constituţie, legiuitorul a reluat în dezbatere dispoziţiile declarate neconstituţionale, adoptând o reglementare cu un conţinut juridic parţial diferit. Astfel, Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative prevede:
Art. I. - Codul penal al României, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 16 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:
2. Articolul 74^1 se modifică şi va avea următorul cuprins:
"Art. 74^1. - În cazul săvârşirii infracţiunilor prin care s-a produs un prejudiciu evaluabil în bani, dacă până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare învinuitul sau inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate.
Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 500.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar.
Dispoziţiile prevăzute la alin. 1 şi 2 nu se aplică dacă făptuitorul a mai săvârşit o infracţiune de acelaşi gen, prevăzută de prezentul cod, într-un interval de 5 ani de la comiterea faptei, pentru care a beneficiat de prevederile alin. 1 şi 2.
Dispoziţiile alin. 1 şi 2 se aplică şi în cazul tentativei."
Art. II. - Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:
5. După articolul 309 se introduce un nou articol, articolul 309^1, cu următorul cuprins:
"Art. 309^1. - (1) În cazul săvârşirii infracţiunilor prin care s-a produs un prejudiciu evaluabil în bani, dacă până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare învinuitul sau inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate.
(2) Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 500.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar.
(3) Dispoziţiile prevăzute la alin. (1) şi (2) nu se aplică dacă făptuitorul a mai săvârşit o infracţiune de acelaşi gen, prevăzută de prezentul cod, într-un interval de 5 ani de la comiterea faptei, pentru care a beneficiat de prevederile alin. (1) şi (2).
(4) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică şi în cazul tentativei."
4.2. Analizând conţinutul prevederilor legale, în forma supusă în prezent controlului de constituţionalitate, Curtea constată că, prin modificările operate în urma reexaminării legii, legiuitorul a eliminat parţial motivele de neconstituţionalitate reţinute în prealabil de Curtea Constituţională. Astfel, dispoziţiile legale au fost puse în acord cu decizia Curţii Constituţionale în ceea ce priveşte eliminarea sintagmei "se poate" din conţinutul alin. (2) al articolului, care lăsa judecătorului posibilitatea de a aplica pedeapsa cu amenda, precum şi reglementarea tentativei în cazul infracţiunilor ce intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 74^1 din Codul penal.
4.3. Cu privire la celelalte argumente de neconstituţionalitate reţinute de Curte în Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, Curtea apreciază că acestea subzistă în noua reglementare.
4.3.1. În redactarea anterioară a art. 74^1 din Codul penal, beneficiul reducerii pedepsei sau înlocuirea acesteia cu o sancţiune cu caracter administrativ se acordau dacă acoperirea prejudiciului se realiza până la soluţionarea cauzei în primă instanţă. În Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, Curtea a reţinut că "tratamentul juridic diferenţiat în funcţie de acest moment procesual afectează drepturile învinuiţilor sau inculpaţilor faţă de care s-a pronunţat deja o hotărâre judecătorească pe fond, fiind discriminaţi în raport cu cei care se află în faza de urmărire penală ori în faza de judecată în primă instanţă, cu toate că ambele categorii se află în aceeaşi situaţie juridică fiind cercetaţi pentru infracţiuni de prejudiciu identice, comise în aceeaşi perioadă". Pe de altă parte, Curtea Constituţională a constatat că "o reglementare cu un conţinut similar se regăseşte în art. 10 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, potrivit căruia limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate numai dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat. Cu prilejul controlului de constituţionalitate exercitat, Curtea a statuat prin Decizia nr. 932 din 14 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2007, şi prin Decizia nr. 1.196 din 30 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 745 din 8 noiembrie 2010, că textul legal criticat este constituţional, făcând totodată menţiunea că, de această dată, nu se creează premisele unei discriminări, întrucât beneficiul este aplicabil tuturor subiecţilor activi ai infracţiunii, primul termen de judecată putând fi considerat cel imediat următor datei intrării în vigoare a Legii nr. 241/2005, indiferent de faza în care se află judecarea procesului penal".
În redactarea textului supus controlului de constituţionalitate în prezentul dosar, beneficiul reducerii pedepsei sau înlocuirea acesteia cu o sancţiune cu caracter administrativ se acordă dacă recuperarea integrală a prejudiciului are loc până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive. Viciul de neconstituţionalitate constatat de Curte prin Decizia nr. 573 din 3 mai 2011 a vizat situaţia tranzitorie a cauzelor aflate pe rolul instanţelor de judecată raportat la momentul apariţiei legii, aceasta fiind perspectiva care a determinat discriminarea sancţionată de Curte. Or, soluţia legislativă din legea supusă controlului de constituţionalitate nu rezolvă punctual viciul de neconstituţionalitate, pentru că nu reglementează situaţia tranzitorie a cauzelor pendinte, ci vizează toate situaţiile, inclusiv acelea care privesc cauzele care intră pe rolul instanţelor de judecată ulterior intrării în vigoare a legii. Efectul noii reglementări modifică astfel esenţa şi scopul cauzei de reducere sau înlocuire a pedepsei, care avea în vedere nu doar recuperarea integrală a prejudiciului, ci şi recuperarea lui cât mai grabnică, fapt ce demonstrează stăruinţa depusă de infractor şi care trebuie să concure şi la soluţionarea cu celeritate a cauzelor penale. Or, acordarea beneficiului reducerii sau înlocuirii pedepsei, chiar în ipoteza în care recuperarea prejudiciului are loc în ultimul moment al judecăţii - pronunţarea unei hotărâri definitive ar însemna derularea unui întreg proces, incluzând faza de urmărire penală, judecată în primă instanţă şi judecata în căile de atac, permiţându-i infractorului să decidă, în funcţie de mersul procesului, momentul în care va recupera prejudiciul, ştiind că, indiferent când o face, beneficiază de cauza de reducere sau înlocuire a pedepsei.
4.3.2. Terminologia ambiguă, imprecisă, de natură a lipsi de previzibilitate norma supusă controlului. Prin înlocuirea "infracţiunilor de gestiune frauduloasă, înşelăciune, delapidare, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu contra intereselor publice, abuz în serviciu în formă calificată şi neglijenţă în serviciu, prevăzute în prezentul cod, ori a unor infracţiuni economice prevăzute în legi speciale, prin care s-a pricinuit o pagubă" cu sintagma "infracţiunilor prin care s-a produs un prejudiciu evaluabil în bani" nu sunt înlăturate viciile de neconstituţionalitate în ceea ce priveşte lipsa de corelare atât cu alte prevederi similare din Codul penal, cât şi cu cele reglementate în legi speciale, ceea ce este de natură să genereze confuzii, incertitudine şi dificultăţi în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea acestuia.
În aceste condiţii, Curtea constată că prevederile de lege supuse controlului de constituţionalitate sunt deficitare, întrucât nu stabilesc distinct, precis, explicit şi cu claritate categoria infracţiunilor pentru care sunt incidente dispoziţiile privind circumstanţele individualizării pedepselor. Sintagma "infracţiuni prin care s-a produs un prejudiciu evaluabil în bani" prezintă un grad sporit de generalitate, condiţia producerii unui "prejudiciu evaluabil în bani" putând fi reţinută în situaţia săvârşirii unor varii categorii de infracţiuni. Jurisprudenţa face distincţia între infracţiunile de prejudiciu - în cazul cărora producerea unui prejudiciu este o condiţie necesară pentru existenţa infracţiunii şi celelalte infracţiuni - pentru care prejudiciul nu este un element constitutiv, dar care, în concret, pot avea ca urmare producerea unui prejudiciu. Cu titlu exemplificativ, în prima categorie se includ infracţiunile contra patrimoniului (furtul, tâlhăria, gestiunea frauduloasă, distrugerea etc.) sau unele dintre infracţiunile de serviciu (abuzul în serviciu, neglijenţa în serviciu etc.), aşa cum sunt reglementate în Codul penal, iar în cea de-a doua categorie pot fi incluse unele dintre infracţiunile contra persoanei (vătămarea corporală, lipsirea de libertate, şantajul etc.), contra autorităţii (ultrajul), contra familiei (abandonul de familie), contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate (distrugerea şi semnalizarea falsă) etc. Aceeaşi diferenţiere, din punctul de vedere al prejudiciului produs, se poate constata şi în ceea ce priveşte infracţiunile reglementate în diverse legi speciale. De exemplu, unele dintre infracţiunile de evaziune fiscală, reglementate de Legea nr. 241/2005, sunt infracţiuni de prejudiciu, în timp ce Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie conţine infracţiuni pentru care prejudiciul nu este o condiţie necesară realizării elementelor constitutive ale infracţiunii, dar care, în concret, sunt/pot fi generatoare de prejudiciu.
În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut în repetate rânduri că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, Decizia nr. 647 din 5 octombrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 921 din data de 14 noiembrie 2006, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, şi Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012). În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrariului. În plus, nu poate fi considerată "lege" decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta; apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă (a se vedea Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, şi Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66). Pentru ca dreptul la un proces echitabil să nu rămână teoretic şi iluzoriu, normele juridice trebuie să fie clare, precise şi explicite, astfel încât să îl poată avertiza în mod inechivoc pe destinatarul acestora asupra gravităţii consecinţelor nerespectării enunţurilor legale.
În lumina celor enunţate mai sus, Curtea constată că, în mod evident, prevederile art. I pct. 2 şi art. II pct. 5 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative, caracterizate printr-o tehnică legislativă inadecvată, nu întrunesc exigenţele de claritate, precizie şi previzibilitate şi sunt astfel incompatibile cu principiul fundamental privind respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie.
Prin urmare, rămân pe deplin valabile argumentele reţinute în Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, potrivit cărora "acest viciu de redactare afectează garanţiile constituţionale privind dreptul la un proces echitabil. Astfel, este de observat că acest drept este unul complex, care are mai multe componente şi în care se include lato sensu şi dreptul la o apărare eficientă. Aceasta nu poate fi realizată în condiţiile în care există o incertitudine cu privire la aplicabilitatea într-o speţă sau alta a beneficiului reducerii la jumătate a pedepsei. Judecătorul însuşi se află în dificultate, fiind pus în situaţia de a opta între mai multe variante posibile, în lipsa unei reprezentări clare a regimului sancţionator aplicabil. Din cauza manierei defectuoase de redactare a textului de lege criticat, individualizarea judiciară a pedepsei nu poate fi făcută de instanţă decât în mod arbitrar, aproximativ, în funcţie de aprecieri lipsite de obiectivitate (...)".
4.3.3. De asemenea, persistă motivele de neconstituţionalitate referitoare la natura juridică a instituţiei consacrate prin dispoziţiile legale supuse controlului. Prin Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, Curtea a reţinut că, reglementând, "în partea generală a Codului penal, titlul III, capitolul V, secţiunea II intitulată Circumstanţe atenuante şi agravante, legiuitorul s-a limitat la adăugarea acestui articol, fără a-i da o denumire marginală. Acest aspect este de natură a crea serioase controverse cu privire la natura juridică a instituţiei, putând fi circumstanţe atenuante; împrejurări care pot constitui circumstanţe atenuante; cauze de reducere a pedepsei; cauze de înlocuire a răspunderii penale ori cauze de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale potrivit art. 10 alin. 1 lit. b^1) din Codul de procedură penală coroborat cu art. 181 din Codul penal".
4.3.4. Mai mult, Curtea a reţinut cu acelaşi prilej, că "o problemă deosebită o ridică situaţia în care există mai mulţi participanţi la săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile enumerate în acest text, iar prejudiciul este reparat doar de un singur participant. De vreme ce nu a fost definită în mod univoc natura juridică a texului legal criticat, nu este pe deplin clar dacă şi în ce măsură pot fi aplicabile dispoziţiile art. 28 din Codul penal referitoare la circumstanţele personale şi reale şi potrivit căruia termenul de "circumstanţe" are un înţeles larg, incluzând toate împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală (inclusiv cauzele de reducere a pedepselor sau cauzele de nepedepsire)".
4.4. O problemă nouă, importantă, care lipseşte norma de claritate, din perspectiva definirii naturii juridice a instituţiei consacrate prin dispoziţiile legale supuse controlului şi a incidenţei sale, o constituie locul unde a înţeles legiuitorul să introducă aceste modificări: dacă, în cazul actualului Cod penal, dispoziţiile art. 74^1 sunt localizate în partea generală, titlul III, capitolul V, secţiunea II intitulată Circumstanţe atenuante şi agravante, dispoziţiile art. 309^1 ale noului Cod penal sunt inserate în partea specială, titlul V, capitolul II intitulat Infracţiuni de serviciu. Astfel, în prima situaţie, apare că dispoziţiile au o aplicabilitate generală, cu privire la infracţiunile prevăzute atât în actualul Cod penal, cât şi în legile speciale, în vreme ce, în cazul noului Cod penal, legiuitorul pare că limitează sfera de incidenţă a acestor cauze de reducere sau de înlocuire a pedepsei la infracţiunile de serviciu "prin care s-a produs un prejudiciu evaluabil în bani". Consecinţele juridice sunt evident diferite în funcţie de locul unde este reglementată cauza de reducere sau de înlocuire a pedepsei, iar, în condiţiile în care textul analizat din perspectiva constituţionalităţii este identic, opţiunea legiuitorului de a-l situa diferit în cele două coduri face incert scopul reglementării, lipseşte de sens norma juridică şi creează confuzie în procesul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale.
4.5. Pe de altă parte, Curtea observă că noile dispoziţii prevăd sporirea până la 500.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, a cuantumului prejudiciului cauzat ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni şi recuperat până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru care se poate aplica amenda penală (reglementarea anterioară prevedea 100.000 euro), respectiv până la 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, pentru aplicarea sancţiunii administrative (reglementarea anterioară prevedea 50.000 euro). În condiţiile actualului Cod penal, conform art. 146, prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă mai mare de 200.000 lei, iar în condiţiile noului Cod penal, conform art. 183, prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă mai mare de 2.000.000 lei. Curtea observă deci că, în condiţiile actualului Cod penal, se poate aplica amendă penală ori o sancţiune administrativă (mustrare, mustrare cu avertisment sau amendă administrativă) pentru infracţiunile cu consecinţe deosebit de grave, iar în condiţiile noului Cod penal, se poate aplica amendă penală pentru infracţiunile cu consecinţe deosebit de grave.
Efectul juridic al sporirii cuantumului prejudiciului cauzat şi recuperat determină aplicarea unor pedepse blânde (amendă penală ori sancţiune administrativă) unor fapte care prezintă un accentuat pericol social, împrejurare ce este de natură a deturna în mod vădit scopul legii penale, acela de a descuraja săvârşirea de infracţiuni prin aplicarea unor pedepse corespunzătoare atât naturii, cât şi pericolului faptei incriminate.
Curtea reţine că scopul urmărit de legiuitor prin acordarea beneficiului reducerii sau înlocuirii pedepsei a fost acela de a încuraja recuperarea integrală a prejudiciilor produse prin săvârşirea unor fapte penale, însă această finalitate nu poate substitui obligaţia statului de a asigura, prin politica sa penală, siguranţa şi securitatea cetăţenilor săi, pedepsind acele persoane care se abat în mod grav de la normele de convieţuire prin sancţiuni penale corespunzătoare pericolului social relevat.
Or, mărirea valorii prejudiciului creat prin săvârşirea unei fapte penale nu face altceva decât să lipsească de fermitate atitudinea statului în ceea ce priveşte combaterea fenomenului infracţional şi tragerea la răspundere penală a persoanelor care se fac culpabile de producerea unor prejudicii atât de grave şi, implicit, să îngreuneze înfăptuirea actului de justiţie, care, potrivit art. 21 şi art. 124 alin. (2) din Constituţie, trebuie să se facă pentru toţi justiţiabilii în cadrul unui real proces echitabil şi într-o manieră unică, imparţială şi egală.
4.6. Potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile pronunţate de Curtea Constituţională sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, având aceleaşi efecte pentru toate autorităţile publice şi toate subiectele individuale de drept.
Decizia prin care Curtea Constituţională, în exercitarea controlului concret, a posteriori, admite sesizarea de neconstituţionalitate este obligatorie şi produce efecte erga omnes.
Mai mult, în acord cu jurisprudenţa sa, spre exemplu, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, sau Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, forţa obligatorie ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Soluţia este aceeaşi şi pentru efectul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale.
Aşa fiind, Curtea constată că, parcurgând procedura de legiferare şi adoptând legea în forma care face obiectul controlului de constituţionalitate în prezenta cauză, Parlamentul nu a respectat prevederile constituţionale cuprinse în art. 147 alin. (1) şi (4) referitoare la efectele deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională.
4.7. Prin urmare, ţinând seama de considerentele expuse mai sus, constatăm că dispoziţiile art. I pct. 2 şi art. II pct. 5 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5), art. 21 alin. (1) şi (3), art. 24 şi ale art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţia României.
5. Deşi nu au fost invocate în mod expres de către autorii obiecţiei ca argument de neconstituţionalitate, din analiza comparată a documentelor privind iniţierea şi desfăşurarea procesului legislativ în cauză, respectiv a propunerii legislative depuse de iniţiatori, a formei adoptate de Senat, ca primă Cameră sesizată, şi a celei adoptate de Camera Deputaţilor, cu rol de Cameră decizională, Curtea reţine că sunt diferenţe majore de conţinut juridic între forma finală a legii şi forma proiectului de lege, modificările şi completările adoptate de Camera Deputaţilor dând o configuraţie deosebită, semnificativ diferită faţă de cea a proiectului de lege în forma adoptată de Senat.
Aşa cum a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, "potrivit art. 61 din Constituţie, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării, iar structura sa este bicamerală, fiind alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat. Principiul bicameralismului, astfel consacrat, se reflectă însă nu numai în dualismul instituţional în cadrul Parlamentului, ci şi în cel funcţional, deoarece art. 75 din Legea fundamentală stabileşte competenţe de legiferare potrivit cărora fiecare dintre cele două Camere are, în cazurile expres definite, fie calitatea de primă Cameră sesizată, fie de Cameră decizională. Totodată, ţinând seama de indivizibilitatea Parlamentului ca organ reprezentativ suprem al poporului român şi de unicitatea sa ca autoritate legiuitoare a ţării, Constituţia nu permite adoptarea unei legi de către o singură Cameră, fără ca proiectul de lege să fi fost dezbătut şi de cealaltă Cameră. Art. 75 din Legea fundamentală a introdus, după revizuirea şi republicarea acesteia în octombrie 2003, soluţia obligativităţii sesizării, în anumite materii, ca primă Cameră, de reflecţie, a Senatului sau, după caz, a Camerei Deputaţilor şi, pe cale de consecinţă, reglementarea rolului de Cameră decizională, pentru anumite materii, a Senatului şi, pentru alte materii, a Camerei Deputaţilor, tocmai pentru a nu exclude o Cameră sau alta din mecanismul legiferării."
Curtea constată că legea, în redactarea pe care a adoptat-o Camera Deputaţilor, se îndepărtează în mod substanţial atât de textul propunerii legislative, cât şi de obiectivele urmărite de această propunere. Astfel, au fost adoptate prevederi referitoare la aplicarea legii penale de dezincriminare, suspendarea cursului prescripţiei, determinarea sferei de incidenţă a noţiunilor de "funcţionar public"/"funcţionar", se reintroduc infracţiunile contra demnităţii: insulta, calomnia, proba verităţii, iar în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 74^1 din Codul penal, a căror abrogare au propus-o iniţiatorii legii, acestea dobândesc o nouă redactare. Niciuna dintre aceste soluţii nu a făcut obiectul iniţiativei legislative şi nu a fost dezbătută în Senatul României. Or, Curtea apreciază că autoritatea legiuitoare trebuie să respecte principiile constituţionale în virtutea cărora o lege nu poate fi adoptată de către o singură Cameră, legea fiind, cu aportul specific al fiecărei Camere, opera întregului Parlament.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
1. Admite obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 2 şi art. II pct. 5 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi constată că aceste dispoziţii sunt neconstituţionale în raport cu criticile formulate.
2. Respinge obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 5 şi art. II pct. 3 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative, ca devenită inadmisibilă.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa din data de 15 ianuarie 2014.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent-şef,
Mihaela Senia Costinescu
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
