Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 3 din 14 aprilie 2014 privind modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului
EMITENT: ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 437 din 16 iunie 2014
Dosar nr. 1/1/2014/HP
Iulia Cristina Tarcea - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului
Lavinia Curelea - preşedintele Secţiei I civile
Roxana Popa - preşedintele delegat al Secţiei a II-a civile
Alina Iuliana Ţuca - judecător la Secţia I civilă
Eugenia Puşcaşiu - judecător la Secţia I civilă
Beatrice Ioana Nestor - judecător la Secţia I civilă
Bianca Elena Ţăndărescu - judecător la Secţia I civilă - judecător-raportor
Aurelia Rusu - judecător la Secţia I civilă
Cosmin Horia Mihăianu - judecător la Secţia a II-a civilă - judecător-raportor
Marian Budă - judecător la Secţia a II-a civilă
Constantin Brânzan - judecător la Secţia a II-a civilă
Iulia Manuela Cîrnu - judecător la Secţia a II-a civilă
Adriana Chioseaua - judecător la Secţia a II-a civilă
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 1/1/2014/HP este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010 şi ale art. 27^5 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Specializat Cluj în Dosarul nr. 15.427/211/2013 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 1396 din Codul civil de la 1864, respectiv dacă poate fi dispusă încuviinţarea executării silite a unui contract de credit la cererea creditorului cesionar al creanţei.
Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că, la dosar, au fost depuse raportul întocmit de judecătorii-raportori, comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, puncte de vedere şi hotărâri relevante în materie pronunţate de instanţele judecătoreşti, răspunsul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că nu s-a verificat şi nici nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii, precum şi puncte de vedere formulate de către Societatea Comercială EOS KSI ROMÂNIA - S.R.L. şi de către RI Eastern European Finance BV.
Preşedintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acordă cuvântul judecătorilor-raportori.
Doamna judecător Bianca Elena Ţăndărescu arată că punctul de vedere depus de Societatea Comercială EOS KSI ROMÂNIA - S.R.L. se referă atât la problema de drept dedusă judecăţii, cât şi la concluziile raportului, or, conform art. 520 alin. (10) din Codul procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, partea poate depune exclusiv punct de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii. Totodată, o altă problemă ridicată de Societatea Comercială EOS KSI ROMÂNIA - S.R.L., prin opinia exprimată, este necesitatea reformulării sesizării, însă acest lucru nu este posibil, faţă de dispoziţiile art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, care obligă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost învestită, iar sesizarea se face de către completul de judecată ce justifică legitimitate procesuală activă după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, prin încheiere, care nu este supusă niciunei căi de atac.
Preşedintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând că nu există chestiuni prealabile de invocat sau excepţii de formulat, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.
ÎNALTA CURTE,
deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:
1. Titularul şi obiectul sesizării
Tribunalul Specializat Cluj a dispus, prin Încheierea din data de 6 ianuarie 2014 în Dosarul nr. 15.427/211/2013, sesizarea din oficiu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 1396 din Codul civil de la 1864, în situaţia în care cererea de încuviinţare a executării silite a unui contract de credit este formulată de creditorul cesionar al creanţei.
2. Expunerea succintă a procesului
Prin Cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca la data de 2 iulie 2013 cu nr. 15.427/211/2013, Biroul executorului judecătoresc Vinţ Adrian Cosmin, a solicitat încuviinţarea executării silite a titlului executoriu reprezentat de Contractul de credit nr. 35.501.045 din data de 21 decembrie 2007, încheiat între Societatea Comercială CETELEM IFN - S.A., în calitate de împrumutător, şi Pop Flaviu-Ştefan, în calitate de împrumutat, în baza cererii de executare formulate de creditoarea Societatea Comercială EOS KSI ROMÂNIA - S.R.L. întemeiate pe contractul de cesiune de creanţă încheiat între Societatea Comercială CETELEM IFN - S.A., în calitate de cedent, şi Societatea Comercială EOS KSI ROMÂNIA - S.R.L., în calitate de cesionar.
Judecătoria Cluj-Napoca, prin Încheierea civilă nr. 7.625/2013 pronunţată în Camera de Consiliu din 9 iulie 2013, în Dosarul nr. 15.427/211/2013, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de Biroul executorului judecătoresc Vinţ Adrian Cosmin, reţinând că cesiunea de creanţă nu transferă titlul executoriu, ci doar creanţa atestată de conţinutul său, în limita stabilită prin cesiune şi care constituie titlul cesionarului, astfel încât titularul cererii de executare silită nu a făcut dovada că este îndreptăţit la realizarea dreptului pretins, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 662 şi 663 raportate la art. 665 alin. (5) pct. 4 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, unde se prevede că executarea silită are drept scop realizarea drepturilor recunoscute prin titlul executoriu în favoarea creditorilor.
Împotriva acestei încheieri, creditoarea Societatea Comercială EOS KSI ROMÂNIA - S.R.L. a declarat apel, solicitând admiterea acestuia şi schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii şi încuviinţării executării silite a titlului executoriu reprezentat de Contractul de credit nr. 35.501.045 din data de 21 decembrie 2007, susţinând că, în baza art. 1.568 alin. (1) şi 1.574 din Codul civil adoptat prin Legea nr. 287/2009, prin cesiunea de creanţă se transferă cesionarului toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanţa cedată, iar cedentul este obligat să remită cesionarului titlul constatator al creanţei aflat în posesia sa, precum şi orice alte înscrisuri doveditoare ale dreptului transmis, cesiunea creanţei neafectând caracterul de titlu executoriu al contractului de credit.
Tribunalul specializat Cluj, în cadrul soluţionării apelului, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept dedusă judecăţii, dispunând totodată suspendarea cauzei până la pronunţarea soluţiei cu privire la dezlegarea în drept a chestiunii sesizate, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010.
3. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării
Prin Încheierea din data de 6 ianuarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 15.427/211/2013, Tribunalul specializat Cluj a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010 privind admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, motivat de faptul că:
1. De lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispoziţiilor art. 1396 din Codul Civil de la 1864, raportate la art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, depinde soluţionarea apelului declarat de apelanta Societatea Comercială EOS KSI ROMÂNIA - S.R.L., întrucât, dacă creditorul cesionar dobândeşte şi atributul executorialităţii contractului de credit cesionat, acest lucru va influenţa în mod direct şi soluţia care urmează a fi pronunţată cu privire la cererea de încuviinţare a executării silite.
2. Problema de drept enunţată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre.
3. Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data de 6 ianuarie 2014.
4. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept
4.1. La data de 18 martie 2014, Societatea Comercială EOS KSI ROMÂNIA - S.R.L. a formulat punct de vedere în sensul că se impune admiterea sesizării şi pronunţarea unei decizii potrivit căreia poate fi dispusă încuviinţarea executării silite a unui contract de credit la cererea creditorului cesionar al creanţei, întrucât cesiunea de creanţă nu schimbă caracterul de titlu executoriu al contractului de credit.
4.2. Intimatul Pop Flavius Ştefan nu a exprimat niciun punct de vedere cu privire la chestiunea de drept dedusă judecăţii.
4.3. La data de 10 aprilie 2014, RI Eastern European Finance BV, în calitate de intervenient accesoriu în dosarul Tribunalului specializat Cluj, a formulat, de asemenea, punct de vedere, solicitând, în principal, respingerea sesizării ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, admiterea sesizării. În susţinerea capătului de cerere referitor la respingerea ca inadmisibilă a sesizării, s-a învederat că procedura încuviinţării silite nu are caracter contencios, astfel încât nu este îndeplinită condiţia cu privire la determinarea soluţionării pe fond a cauzei prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, problema de drept identificată nu prezintă caracter de noutate, iar motivaţia Tribunalului specializat Cluj privind "practica neunitară" nu este sustenabilă, deoarece nu corespunde situaţiei de fapt existente la nivelul instanţelor de judecată din ţară. Referitor la problema de drept care face obiectul sesizării, s-a apreciat că nu cesiunea de creanţă este ceea ce se pune în executare, ci contractul de credit, astfel încât nu este necesară învestirea actului respectiv cu formulă executorie şi, cu atât mai mult, nu este necesară dobândirea unui titlu executoriu nou, suplimentar contractului de credit, care beneficiază, în puterea legii, de acest caracter.
5. Punctul de vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunii de drept
Opinia exprimată de instanţa de sesizare este cea potrivit căreia, atunci când creditorul care solicită încuviinţarea executării silite a unui contract de credit este cesionarul (în urma încheierii unei cesiuni de creanţă cu instituţia de credit), cererea de încuviinţare a executării silite trebuie respinsă ca neîntemeiată.
În argumentarea acestei opinii, autorul sesizării a apreciat că noţiunea de creanţă, de garanţii, de accesorii priveşte materialitatea, substanţa dreptului dedus judecăţii, iar nu atributul executorialităţii sale, care constituie un aspect de drept procesual, nu un accesoriu al dreptului cedat.
Un asemenea atribut poate fi stabilit exclusiv de către legiuitor şi dacă, în ipoteza contractelor de garanţie reală şi personală aferente contractului de credit, legea a prevăzut în mod expres caracterul de titlu executoriu, în cazul cesiunii de creanţă, el nu a mai fost reglementat.
În acelaşi sens, tribunalul a reţinut că legiuitorul a înţeles să confere caracter de titlu executoriu contractului de credit în considerarea persoanei creditorului, respectiv a instituţiei de credit care acordă împrumutul bancar, titlul executoriu fiind raportat strict cu privire la obiectul său - debitul principal şi accesoriile, precum şi la subiectele sale - instituţia bancară şi debitorul.
Totodată, autorul sesizării a învederat că, iniţial, opiniile la nivelul Tribunalului specializat Cluj au fost divergente, pentru ca, apoi, într-o perioadă de timp relativ scurtă, ulterior uniformizării practicii în cadrul acestei instanţe, să se constate existenţa unei practici neunitare la nivelul întregii ţări.
6. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie
6.1. Opinia majoritară conturată prin soluţiile pronunţate sau punctele de vedere exprimate de instanţele judecătoreşti a fost în sensul admiterii cererilor de încuviinţare a executării silite a contractelor de credit la cererea creditorilor cesionari, faţă de prevederile art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu dispoziţiile art. 1396 din Codul civil de la 1864.
6.2. Într-o opinie minoritară există şi hotărâri judecătoreşti prin care s-a reţinut că nu pot fi încuviinţate cereri privind executarea silită a contractelor de credit la cererea creditorilor cesionari.
7. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale
Curtea Constituţională a respins excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare.
8. Raportul asupra chestiunii de drept
Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, s-a apreciat, referitor la admisibilitatea sesizării, că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a instituţiei juridice privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, iar, în subsidiar, în cazul în care se va aprecia că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a sesizării formulate, s-a susţinut că, din interpretarea dispoziţiilor art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 1396 din Codul civil de la 1864, rezultă că poate fi dispusă încuviinţarea executării silite a unui contract de credit la cererea creditorului cesionar al creanţei.
9. Înalta Curte
Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctele de vedere formulate de părţi şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, "Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".
Aşadar, legiuitorul, în cuprinsul articolului anterior menţionat, a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, care se impun a fi întrunite în mod cumulativ; în doctrină, ele au fost identificate după cum urmează:
1. existenţa unei cauze în curs de judecată, în ultimă instanţă;
2. cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza;
3. o chestiune de drept cu caracter de noutate şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare;
4. ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată.
Procedând, în prealabil, la o analiză asupra admisibilităţii sesizării, se constată că primele două condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât tribunalul, legal învestit cu soluţionarea unui apel împotriva unei încheieri date în judecata unei cereri de încuviinţare a executării silite, urmează să pronunţe o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010.
Este îndeplinită, de asemenea, şi condiţia de admisibilitate privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, întrucât, deşi materia executării silite este guvernată de norme procesual civile, sesizarea Tribunalului specializat Cluj aduce în dezbatere natura juridică de titlu executoriu a unui înscris, respectiv a contractului de cesiune de creanţă, în cazul unui contract de credit încheiat de o instituţie bancară, care rămâne guvernat de normele de drept substanţial privind efectele acestui contract. Aşadar, normele de procedură vizează doar formalităţile de executare propriu-zise, iar nu calitatea înscrisului de a constitui titlu executoriu, aceasta presupunând o evaluare prin prisma normelor de drept substanţial. În consecinţă, de lămurirea acestei probleme depinde soluţionarea pe fond a cauzei.
Condiţia necesară pentru declanşarea mecanismului procedural referitoare la existenţa unei chestiuni de drept noi este apreciată ca fiind distinctă de cea care impune ca, asupra respectivei chestiuni, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi care nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii, această concluzie desprinzându-se din interpretarea gramaticală a textului de lege anterior menţionat.
În ceea ce priveşte cerinţa noutăţii chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, se impun o serie de clarificări.
În lipsa unei definiţii a "noutăţii" chestiunii de drept şi a unor criterii de determinare a acesteia, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, rămâne atributul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sesizată cu pronunţarea unei hotărâri prealabile, să hotărască dacă problema de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă.
Astfel, data adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 (1 ianuarie 2007), care a consacrat caracterul de titlu executoriu pentru contractele de credit, coroborată cu anul intrării în vigoare a Codului civil de la 1864 care a reglementat instituţia cesiunii de creanţă, relevă că problema supusă analizei nu este una nouă.
De altfel, contractele de credit nu au dobândit caracterul de titluri executorii doar de la data de 1 ianuarie 2007, ci îl aveau şi în reglementarea anterioară, deoarece Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară - care a fost abrogată prin Ordonanţă de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 - stabilea, în art. 56 alin. 2 (devenit art. 79 alin. 2 în urma republicării din anul 2005), caracterul de titlu executoriu al contractelor de credit bancar, dar şi al garanţiilor reale şi personale, constituite în scopul garantării creditului bancar - ceea ce impune concluzia că practica judecătorească, în această materie, este, cel puţin din anul 1998, în mod constant conturată.
Mai mult, prin Decizia nr. XIII din 20 martie 2006, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în aplicarea dispoziţiilor art. 79 alin. 2 din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară, republicată, s-a stabilit că au caracter de titlu executoriu şi contractele de credit bancar încheiate anterior intrării în vigoare a prevederilor legii menţionate.
În acest sens, fără a absolutiza criteriul vechimii şi fără a-l raporta în mod exclusiv la data adoptării actului normativ supus dezbaterii, se apreciază că ceea ce este important sub acest aspect este existenţa şi dezvoltarea unei jurisprudenţe continue şi constante în această materie.
Este adevărat că noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, ci şi de una veche, dar, în acest din urmă caz, doar dacă o instanţă este chemată să se pronunţe asupra respectivei probleme de drept pentru prima dată.
Prin urmare, caracterul de noutate se pierde, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, iar opiniile jurisprudenţiale izolate sau cele pur subiective nu pot constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile.
În acest context trebuie notat că însăşi examinarea hotărârilor depuse la dosarul cauzei relevă faptul că marea majoritate a instanţelor apreciază că este admisibilă cererea de încuviinţare a executării silite a contractului de credit formulată de creditorul cesionar, ceea ce face ca nici din această perspectivă cerinţa de noutate a chestiunii de drept să nu fie îndeplinită.
Aceasta deoarece condiţia noutăţii trebuie privită, în contextul legiferării sale, ca unul dintre elementele de diferenţiere între cele două mecanisme de unificare a practicii: dacă recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în rândul instanţelor judecătoreşti (control a posteriori), hotărârea preliminară are ca scop preîntâmpinarea apariţiei unei astfel de practici (control a priori).
Prin urmare, existenţa deja a unei practici neunitare relevă nu numai că poate fi apelat la mecanismul recursului în interesul legii, ci şi că nu mai poate fi sesizată instanţa supremă pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, întrucât scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, chestiunea de drept care a suscitat-o nemaifiind, prin urmare, una nouă, ci una care a creat deja divergenţă în jurisprudenţă.
Aşadar, cerinţa noutăţii chestiunii de drept nefiind îndeplinită, devine inutilă examinarea măsurii în care Înalta Curte a statuat asupra acesteia.
Totodată, deşi nu este menţionată expressis verbis ca o condiţie de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, este necesar ca sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să aibă drept obiect o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită şi care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme, în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii.
Se observă că, spre deosebire de legislaţia franceză, care prevede expres condiţia dificultăţii serioase, veritabile şi pe cea a interesului pentru un număr mare de cazuri, pentru sesizarea instanţei supreme, legislaţia internă lasă o largă marjă de apreciere titularilor sesizării sub acest aspect, ceea ce poate determina transformarea mecanismului hotărârii prealabile în reversul său, respectiv într-o procedură dilatorie pentru litigii caracterizate, prin natura lor, ca fiind urgente sau într-o procedură care va substitui mecanismul recursului în interesul legii.
În cazul analizat, titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziţii legale în scopul determinării măsurii în care cesionarul unei creanţe constatate printr-un contract de credit, căruia legea îi recunoaşte caracterul de titlu executoriu, preia doar creanţa în substanţa sa sau şi atributul executorialităţii contractului de credit.
Chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită şi-a clarificat înţelesul în practica judiciară, aşa cum rezultă din examinarea hotărârilor judecătoreşti puse la dispoziţie de instanţele naţionale, acestea aplicând de o bună perioadă de timp normele de drept în discuţie, stabilindu-le, într-o majoritate covârşitoare, aceeaşi interpretare.
Astfel, pentru interpretarea corectă a prevederilor legale în vederea soluţionării cererii de încuviinţare silită, este necesar a se realiza analiza de conţinut a normelor care guvernează regimul juridic al cesiunii de creanţă, în corelare cu cele care instituie caracterul de titlu executoriu contractelor de credit.
În acest sens, încuviinţarea executării silite este numai o procedură de ordin formal, care precede executării propriu-zise, astfel încât se apreciază că problema semnalată nu comportă o reală dificultate care să necesite interpretarea unor texte de lege imperfecte, lacunare ori contradictorii.
Consacrarea, prin art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, a caracterului executoriu al contractelor de credit, încheiate de o instituţie de credit, este impusă pentru a permite executarea silită a unei obligaţii (creanţe), iar nu a unui înscris, acesta fiind doar materializarea izvorului obligaţiei respective. În consecinţă, caracterul executoriu este asociat cu creanţa, iar nu cu înscrisul ca atare şi, atât timp cât legiuitorul a acordat contractelor de credit caracterul de titluri executorii, creanţa însăşi a devenit una executorie, astfel încât atributul executorialităţii nu se constituie într-un aspect de drept procesual, aşa cum a susţinut titularul sesizării, ci a devenit o calitate a creanţei, care se transmite prin cesiune.
Totodată, trebuie subliniat că art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, nu a conferit contractelor de credit trăsătura de titlu executoriu în considerarea persoanelor semnatare ale unor asemenea contracte, ci a naturii respectivelor convenţii.
Modificarea părţilor originare ale actului juridic care constituie titlu executoriu nu afectează substanţa titlului executoriu, poziţia cesionarului fiind aceea a unui veritabil succesor cu titlu particular, care preia, astfel, toate drepturile pe care cedentul le avea în legătură cu creanţa.
De asemenea, trebuie reamintite premisele stabilirii elementului de noutate a chestiunii de drept a cărei interpretare se solicită, şi anume asigurarea funcţiei mecanismului hotărârii prealabile de prevenire a practicii judiciare neunitare, precum şi evitarea paralelismului şi suprapunerii cu mecanismul recursului în interesul legii.
Din această perspectivă este evident că procedura pronunţării unei hotărâri prealabile nu este chemată să dea o soluţie unei practici divergente deja existente, astfel cum s-a arătat, ci scopul său este acela de a da dezlegări asupra unor probleme veritabile şi dificile de drept.
În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte apreciază că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010 nu poate fi uzitat atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condiţiile restrictive de admisibilitate analizate, rolul unificator a instituţiei juridice a hotărârii prealabile numai în privinţa chestiunilor de drept noi, astfel încât sesizarea nu este admisibilă.
Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, în temeiul art. 521 din acelaşi act normativ,
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
În numele legii
DECIDE:
Respinge ca inadmisibilă sesizarea formulată de Tribunalul specializat Cluj în Dosarul nr. 15.427/211/2013 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 1396 din Codul civil de la 1864, în situaţia în care cererea de încuviinţare a executării silite a unui contract de credit este formulată de creditorul cesionar al creanţei.
Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 aprilie 2014.
VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
IULIA CRISTINA TARCEA
Magistrat-asistent,
Ileana Peligrad
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
