Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
DECIZIE nr. 298 din 29 martie 2006 referitoare la sesizarea de neconstitutionalitate a Legii privind reforma in domeniul sanatatii
Cu adresa nr. XXXV/448 din 23 februarie 2006, Secretarul general al Senatului a trimis Curţii Constituţionale sesizarea formulatã de 37 de senatori, în temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, referitoare la neconstituţionalitatea Legii privind reforma în domeniul sãnãtãţii, adoptatã în conformitate cu prevederile art. 114 alin. (3) din Constituţie de Camera Deputaţilor şi de Senat în şedinţa comunã din 21 februarie 2006. Autorii sesizãrii sunt: Ion Iliescu, Nicolae Vãcãroiu, Ion Solcanu, Otilian Neagoe, Radu Cristian Georgescu, Antonie Iorgovan, Ioan Chelaru, Viorel Arcaş, Octav Cozmâncã, Ovidiu Teodor Creţu, Petre Daea, Cristian Diaconescu, Teodor Filipescu, Ion Florescu, Vasile Ion, George-Cristian Maior, Radu Cãtãlin Mardare, Petru Şerban Mihãilescu, Ion Moraru, Traian Novolan, Sorin Mircea Oprescu, Adrian Pãunescu, Mihail Popescu, Dan Mircea Popescu, Ion Rãdoi, Aristide Roibu, Ilie Sârbu, Doina Silistru, Aurel Gabriel Simionescu, Viorel Ştefan, Sever Şter, Doru Ioan Tãrãcilã, Emil Rãzvan Theodorescu, Angel Tîlvãr, Ion Toma, Vasile Ioan Dãnuţ Ungureanu şi Ion Vãrgãu. Sesizarea a fost înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 1.611 din 23 februarie 2006, formând obiectul Dosarului nr. 216A/2006. Prin sesizare, autorii acesteia criticã pentru neconstituţionalitate atât legea în ansamblul sãu, cât şi unele titluri şi articole ale legii, dupã cum urmeazã: I. Critici de neconstituţionalitate ce vizeazã legea în ansamblu 1. Legea încalcã principiul separaţiei puterilor consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie şi principiul potrivit cãruia Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţãrii, prevãzut de art. 61 alin. (1) cu raportare la art. 114 alin. (1) şi la art. 115 alin. (1) şi (6) din Constituţie. În aceastã privinţã autorii sesizãrii considerã cã utilizarea metodei de legiferare prin angajarea rãspunderii Guvernului nu a fost dictatã de necesitãţi obiective, ci de interese politicianiste subiective. În acest caz nu mai subzistã nici motivaţia acceptatã de Curtea Constituţionalã în soluţii anterioare, potrivit cãreia existenţa unui scop unic, care rezidã în urgenţa îndeplinirii cerinţelor pentru aderarea României la Uniunea Europeanã, justificã angajarea rãspunderii Guvernului chiar şi asupra unui pachet complex de legi. Condiţiile restrictive în care pot fi adoptate ordonanţe de urgenţã, prevãzute de art. 115 alin. (4) şi (6) din Constituţia revizuitã, spiritul acestor reglementãri trebuie avute în vedere, prin analogie, şi la examinarea constituţionalitãţii legiferãrii prin angajarea rãspunderii. Ca urmare a consacrãrii exprese în Constituţia revizuitã a principiului separaţiei puterilor, s-a întãrit rolul Parlamentului de unicã autoritate legiuitoare şi s-a diminuat rolul legislativ al Guvernului, atât prin angajarea rãspunderii, cât şi prin emiterea de ordonanţe de urgenţã. Prin urmare, art. 114 alin. (1) nu-i mai îngãduie Guvernului sã stabileascã în mod suveran structura unei legi pentru care îşi angajeazã rãspunderea. Asumarea rãspunderii pe legi complexe poate fi justificatã numai atunci când procedura obişnuitã de legiferare nu este de naturã a înlãtura starea de pericol, care se aflã în faţa echipei guvernamentale. 2. Actul normativ criticat contravine obligaţiei de respectare a legii, înscrisã ca un principiu general în art. 1 alin. (5) cu raportare la art. 34 alin. (3) din Constituţie. Printr-un numãr foarte mare de texte din întreaga lege se fac trimiteri la norme şi instrucţiuni care urmeazã sã fie elaborate de Guvern, de Ministerul Sãnãtãţii Publice şi de alte autoritãţi ale administraţiei publice, ceea ce face ca, în final, cerinţele art. 34 alin. (3) din Constituţie sã nu fie realizate prin lege, ci prin norme de sorginte ministerialã sau guvernamentalã deci prin acte administrative normative. Se exemplificã din toate titlurile legii prevederile potrivit cãrora competenţele în desfãşurarea activitãţii de sãnãtate publicã, adoptarea unor regulamente de organizare şi funcţionare, stabilirea unor norme tehnice şi metodologice, restructurarea unor instituţii, înfiinţarea de agenţii, stabilirea criteriilor de clasificare a instituţiilor sanitare, înfiinţarea, organizarea şi competenţa unor comisii de specialitate şi şcoli, contracte-cadru de asigurare, lista medicamentelor şi altele urmeazã a fi elaborate ori aprobate prin hotãrâri ale Guvernului, prin ordine ale ministrului sãnãtãţii publice ori prin acte ale altor autoritãţi ale administraţiei publice. 3. Legea încalcã principiul statului de drept şi principiul obligativitãţii legii, prin raportare la principiul drepturilor şi garanţiilor câştigate, implicit al stabilitãţii raporturilor juridice civile. Dispoziţiile legii, într-un termen scurt sau mediu de aplicare, vor avea ca efect, urmare şi a ordinelor ministeriale ce vor fi emise, schimbarea situaţiilor existente din sistemul sanitar, întreruperea efectelor unor contracte de administrare, a unor contracte civile, a unor contracte de prestãri servicii. În acelaşi timp, vor fi revocaţi conducãtorii instituţiilor sanitare, învestiţi în baza <>Legii spitalelor nr. 270/2003 , urmând sã fie numite alte persoane prin exercitarea unei puteri excesive de ministrul sãnãtãţii publice. Autorii sesizãrii considerã cã aceste reglementãri sunt incompatibile cu principiul consacrat de art. 1 alin. (5) cu referire la art. 53 şi prin raportare la prevederile art. 115 alin. (6), respectiv ale art. 152 alin. (2) din Constituţie, referitoare la regimul drepturilor, libertãţilor şi îndatoririlor, cât şi la interdicţia suprimãrii drepturilor fundamentale. II. Critici de neconstituţionalitate ce vizeazã titluri ale legii 1. Titlul I este contrar principiului statului de drept, iar normele juridice cuprinse în acest titlu nu sunt redactate în mod logic şi coerent, contravenind astfel principiilor care rezultã din art. 1 alin. (3) şi (5), art. 4, 16, 21, 57 şi din art. 137 alin. (1) din Constituţie. Acest titlu cuprinde un fel de "declaraţii de principii", care nu au substanţã juridicã, nu pot fi considerate norme juridice în sensul regulilor de tehnicã legislativã, consacrate de <>Legea nr. 24/2000 . Prin prevederile acestui titlu nu sunt clarificate noţiunile de bazã şi principiile cu care se opereazã în cuprinsul legii. Ca urmare a lipirii mecanice a 17 proiecte de lege distincte într-o lege mamut nu este asiguratã coerenţa reglementãrii. Fiecare titlu are definite noţiunile şi principiile sale, care nu au legãturã, pe fondul soluţiei, cu noţiunile şi principiile din titlul I. Astfel, reglementãrile din titlul I apar ca fiind inutile şi chiar periculoase pentru procesul de punere în aplicare. 2. Titlul II este, de asemenea, inutil şi lipsit de o bazã constituţionalã. Aşa numitele "programe naţionale de sãnãtate", care urmeazã sã fie implementate de Agenţia Naţionalã pentru Programe de Sãnãtate, apar ca norme juridice primare, urmând a fi elaborate de alte organe, iar nu de Parlament, conform art. 61 din Constituţie, sau de Guvern când emite ordonanţe potrivit art. 108, coroborat cu art. 115 din Constituţie. Înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Programe de Sãnãtate în structura Ministerului Sãnãtãţii Publice, iar nu în subordinea ministerului ori ca un organ autonom, este contrarã prevederilor art. 116 alin. (2) din Constituţie. 3. Titlul III cuprinde reglementãri cu caracter confuz şi contradictoriu, ceea ce contravine principiilor constituţionale referitoare la iniţiativa legislativã. Se utilizeazã termeni fãrã semnificaţie juridicã. Unele prevederi, ca de exemplu definiţia de la art. 60 lit. d) sunt discriminatorii, contrare prevederilor art. 16 şi 41 din Constituţie. 4. Titlul IV cuprinde definiţii fãrã logicã internã şi de multe ori ancorate în expresii tehnice din medicinã, care nu pot fi înţelese de cetãţeni, fãcând legea inaplicabilã, contrar principiului constituţional cu privire la raţiunea de a fi a legii. În art. 124 se reglementeazã, practic, suspendarea prevederilor legale prin norme de aplicare, contrar principiului consacrat de art. 108 alin. (2) din Constituţie. 5. Titlul V nu cuprinde definirea noţiunilor de bazã cu care opereazã, ceea ce face inaplicabilã legea, contrar prevederilor art. 78 din Constituţie. În acest titlu, prin art. 128 se prevede înfiinţarea unei comisii, ca organ central de specialitate al administraţiei de stat, în subordinea primului-ministru, contrar prevederilor art. 116 alin. (2) din Constituţie. 6. Titlul VI cuprinde reglementãri inutile, paralele, datoritã copierii prevederilor legale în vigoare. 7. Titlul VII este inutil, în mare parte ca şi titlul precedent, cu deosebirea cã prevederile <>Legii spitalelor nr. 270/2003 sunt preluate cu unele modificãri propagandistice şi care servesc scopului de vendetã politicã. Modul cum este reglementatã conducerea unitãţilor sanitare nu asigurã îndeplinirea obligaţiilor statului, prevãzute de art. 135 alin. (2) lit. f) din Constituţie. Stabilirea incompatibilitãţilor contravine prevederilor art. 2 alin. (1), ale art. 16, 37, 69 şi ale art. 71 alin. (3) din Constituţie. Înlocuirea structurilor de conducere colectivã, prevãzute de <>Legea spitalelor nr. 270/2003 ca fiind constituite pe criteriul reprezentãrii autoritãţilor centrale şi locale implicate, cu cele numite de ministrul sãnãtãţii publice, contravine principiului democraţiei, consacrat de art. 1 alin. (3) din Constituţie. Numirea de ministrul sãnãtãţii publice şi a reprezentanţilor consiliilor locale şi ai universitãţilor încalcã principiile autonomiei locale şi ale autonomiei universitare, prevãzute de art. 120 alin. (1), respectiv de art. 32 alin. (6) din Constituţie. Reglementarea modului de finanţare a spitalelor este contrarã prevederilor art. 34, coroborat cu art. 47 şi prin raportare la art. 135 alin. (2) lit. f) din Constituţie. Contrar prevederilor art. 8, 40 şi 102 din Constituţie, dispoziţiile acestui titlu conduc la subordonarea politicã a conducerii tuturor spitalelor, asigurând ministrului sãnãtãţii publice un drept discreţionar în privinţa numirii şi a destituirii conducãtorilor. 8. Titlul VIII reitereazã prevederile legale în vigoare, referitoare la asigurãrile sociale de sãnãtate. Contrar prevederilor art. 116 alin. (2), coroborat cu art. 117 alin. (3) din Constituţie, prin dispoziţiile din acest titlu se urmãreşte subordonarea politicã şi a Casei Naţionale de Asigurãri de Sãnãtate, declaratã doar formal ca fiind autonomã. 9. Titlul IX cuprinde reglementãri inutile şi inaplicabile. Nu intrã în competenţa Guvernului adoptarea unor asemenea reglementãri prin formula angajãrii rãspunderii. Aceste reglementãri aparţin structurilor de la nivelul Uniunii Europene. 10. Titlurile X şi XI cuprind reglementãri de mare impact şi de o sensibilitate extremã pentru populaţie, care nu puteau fi adoptate prin evitarea dezbaterilor parlamentare, fiind indicate ample dezbateri în opinia publicã, chiar şi în cazul legiferãrii în procedura obişnuitã. S-au introdus prin acest titlu taxe care nu au nici o bazã constituţionalã, fiind chiar contrare prevederilor art. 137, 138 şi 139 cu raportare la art. 56 din Constituţie. Sunt menţionate în sesizare numeroase articole din majoritatea titlurilor legii, din care rezultã, în opinia autorilor sesizãrii, cã prin acest pachet legislativ s-a urmãrit un scop politic, strict de partid, acela ca la conducerea instituţiilor nou înfiinţate şi a celor reorganizate sã fie alese persoane din cercul de interese al Guvernului. 11. Titlurile XII, XIII şi XIV preiau, de asemenea, cu unele modificãri, dispoziţiile altor acte normative în vigoare, relativ recent adoptate în vederea îndeplinirii condiţiilor cerute la încheierea capitolului consacrat sãnãtãţii publice în negocierile cu Uniunea Europeanã. Modificãrile operate urmãresc şi în acest caz subordonarea politicã a structurilor profesionale. 12. Titlul XV cuprinde unele dispoziţii neconstituţionale, care vor fi analizate punctual în sesizare. 13. Titlul XVI cuprinde reglementãri complet inutile şi de naturã a crea un precedent legislativ foarte periculos. Acest titlu încalcã principii care stau la baza sistemului de învãţãmânt, aducând atingere garanţiilor realizãrii dreptului la învãţãturã, cât şi principiul rezolvãrii prin <>Legea învãţãmântului nr. 84/1995 a problemelor legate de organizarea generalã a învãţãmântului. Organizarea Şcolii Naţionale de Sãnãtate Publicã şi Management Sanitar excedeazã formelor prin care se realizeazã învãţãmântul, prevãzute de Constituţie, deci reglementarea adaugã la Constituţie. În acelaşi timp, aceastã reglementare instituie un regim privilegiat, discriminatoriu, înfiinţarea şcolii fiind prevãzutã şi cu nesocotirea obligaţiei statului de a proteja concurenţa loialã. 14. Titlul XVII cuprinde reglementãri neconstituţionale pentru motive identice în mare parte cu cele invocate în legãturã cu titlul consacrat spitalelor. Se observã însã cã modificãrile aduse sunt determinate de absorbţia în legislaţia internã a normelor comunitare în materie. III. Critici de neconstituţionalitate ce vizeazã anumite articole ale legii Autorii sesizãrii susţin cã la criticile de ordin general, care vizeazã neconstituţionalitatea pachetului legislativ în ansamblu, se adaugã şi o serie de alte motive referitoare la conflictul numeroaselor articole ale legii cu texte din Constituţie. Articolele considerate ca fiind neconstituţionale nu le indicã în totalitate, ci doar cu titlu exemplificativ, astfel: 1. Din art. 9, ca şi din alte articole, rezultã cã Ministerul Sãnãtãţii Publice ar avea rolul de a asigura politica internã a ţãrii, rol pe care, potrivit art. 102 alin. (1) din Constituţie, îl poate avea numai Guvernul. Textele de lege respective, contrar art. 116 alin. (1) din Constituţie, contureazã o poziţie a Ministerului Sãnãtãţii Publice fie paralelã cu cea a Guvernului, fie subordonatã acestuia. Situaţia este similarã şi în privinţa prevederilor art. 40 şi 45 din lege, referitoare la o rezervã ministerialã, respectiv la coordonarea programelor naţionale de sãnãtate, care pot aparţine numai Guvernului. 2. Dispoziţiile art. 47 alin. (1) şi (2) din lege sunt contrare prevederilor art. 116 alin. (2) din Constituţie, deoarece prevãd înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Programe de Sãnãtate, deci a unui organism central de specialitate, în structura Ministerului Sãnãtãţii Publice, cu rang de direcţie, precum şi relaţia de colaborare dintre acest organism şi Ministerul Muncii Solidaritãţii Sociale şi Familiei. Un organ central de specialitate al administraţiei publice poate fiinţa numai în subordinea Guvernului ori a unui minister sau ca autoritate administrativã autonomã. 3. Pentru încãlcarea aceloraşi prevederi constituţionale, cât şi a prevederilor art. 107, sunt neconstituţionale dispoziţiile art. 128, referitoare la înfiinţarea Comisiei Interdepartamentale pentru Asistenţã Medicalã Comunitarã în subordinea primului-ministru. 4. Dispoziţiile art. 146, referitoare la prelevarea de organe, şi informaţiile pe care trebuie sã le cuprindã declaraţia prevãzutã în anexa nr. 1 sunt în conflict cu prevederile art. 22 din Constituţie, care consacrã dreptul fundamental al omului la integritatea fizicã şi psihicã. 5. Prin art. 180 alin. (1) este stabilitã o incompatibilitate între calitatea de manager de spital, care nu este o funcţie publicã de autoritate, şi cea de parlamentar. Potrivit art. 71 coroborat cu art. 65 alin. (2) lit. j) din Constituţie, o asemenea incompatibilitate putea fi stabilitã numai prin lege organicã, care nu putea fi alta decât legea privind statutul deputaţilor şi senatorilor. Prin urmare, Guvernul nu-şi putea asuma rãspunderea printr-un proiect de lege care vizeazã statutul parlamentarilor. 6. Textul art. 201 este contrar prevederilor art. 136 alin. (4) teza a doua din Constituţie, prin aceea cã, neprevãzând darea în administrare, restrânge modalitãţile constituţionale de exploatare a bunurilor din domeniul public numai la închiriere. 7. Art. 208 alin. (7), prevãzând dreptul de control al Ministerului Sãnãtãţii Publice asupra sistemului asigurãrilor sociale de sãnãtate, deşi Casa Naţionalã de Asigurãri de Sãnãtate este organizatã ca o instituţie publicã autonomã, intrã în conflict cu prevederile art. 116 alin. (2) şi ale art. 117 alin. (3) din Constituţie. 8. Dispoziţiile art. 448, 449, 451, ca şi ale altor articole similare, cum ar fi art. 620 sau 622, spre exemplu, prin care se instituie în mod obligatoriu o jurisdicţie administrativã specialã şi se prevede competenţa tribunalului în soluţionarea contestaţiilor împotriva sancţiunilor aplicate de comisia disciplinarã, sunt contrare prevederilor art. 21 alin. (4), art. 52, art. 73 lit. k) şi ale art. 126 alin. (6). 9. Art. 458, prevãzând cã din structura de conducere a Colegiului Medicilor din România fac parte, de drept, miniştri, secretari de stat şi alţii, este contrar prevederilor art. 40 din Constituţie, referitoare la dreptul de asociere liberã. 10. De asemenea, este contrar prevederilor art. 40 din Constituţie şi art. 500 din lege, care calificã Colegiul Medicilor din România ca fiind un organism public, adicã o autoritate publicã. Structurile publice nu sunt afectate dreptului la asociere al cetãţenilor, ci exercitãrii drepturilor politice. Aceeaşi criticã de neconstituţionalitate se susţine şi în privinţa art. 576 din lege. 11. Art. 673, reglementând competenţa instanţelor de contencios administrativ şi, în una şi aceeaşi problemã, competenţa instanţelor de drept comun, contravine prevederilor art. 126 alin. (6) din Constituţie. Este criticatã şi neconstituţionalitatea cap. VI din titlul XV, prin care se reglementeazã o jurisdicţie specialã administrativã obligatorie şi nu gratuitã. 12. Întreaga construcţie referitoare la Şcoala Naţionalã de Sãnãtate Publicã şi Management Sanitar apare ca fiind contrarã principiilor consacrate de art. 32 prin raportare la art. 73 lit. n) din Constituţie, iar coordonarea acestei instituţii publice centrale de ministrul sãnãtãţii publice prevãzutã în art. 682 vine în conflict cu prevederile art. 116 alin. (2) din Constituţie. În concluzie autorii sesizãrii solicitã, în principal, declararea ca fiind neconstituţionalã a legii în întregime, iar în subsidiar, sã fie declarate neconstituţionale toate titlurile legii, cu excepţia titlurilor XV şi XVII, ori sã fie declarate ca fiind neconstituţionale toate textele de lege nominalizate în cuprinsul sesizãrii. În conformitate cu dispoziţiile <>art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost transmisã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a comunica punctele lor de vedere. Guvernul României a transmis punctul sãu de vedere cu adresa înregistratã sub nr. 2.201 din 13 martie 2006, în sensul cã sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiatã, întrucât, pe de o parte, adoptarea legii criticate prin procedura de legiferare a angajãrii rãspunderii nu contravine vreunui principiu sau dispoziţii constituţionale, fiind justificatã în mod obiectiv de necesitatea adoptãrii cu celeritate de mãsuri legislative având ca finalitate reformarea întregului sistem sanitar, iar pe de altã parte, titlurile şi dispoziţiile legii sunt în deplinã concordanţã cu prevederile şi principiile constituţionale. Preşedintele Camerei Deputaţilor şi cel al Senatului nu au comunicat punctele lor de vedere. La data de 28 februarie 2006 Ministerul Sãnãtãţii, sub semnãtura ministrului, a depus la Curtea Constituţionalã o cerere de intervenţie în interes propriu, întemeiatã pe prevederile art. 49 alin. 1 din Codul de procedurã civilã, prin care se solicitã introducerea în cauzã a ministerului şi invitarea ministrului la dezbaterea sesizãrii de neconstituţionalitate. În şedinţa plenului Curţii din de data 15 martie 2006, în temeiul dispoziţiilor <>art. 14 din Legea nr. 47/1992 , cererea a fost respinsã ca fiind inadmisibilã, deoarece regula proceduralã reglementatã prin art. 49 alin. 1 din Codul de procedurã civilã nu este compatibilã cu natura procedurii în faţa Curţii Constituţionale.
CURTEA,
examinând sesizarea de neconstituţionalitate, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, punctul de vedere comunicat de Guvernul României şi dispoziţiile Legii privind reforma în domeniul sãnãtãţii, raportate la prevederile Constituţiei României şi la dispoziţiile <>Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine urmãtoarele: Potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale <>art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992 , Curtea a fost legal sesizatã şi este competentã sã soluţioneze sesizarea de neconstituţionalitate formulatã de cei 37 de senatori. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate de autorii sesizãrii, Curtea reţine cã acestea sunt grupate în trei categorii: cele care vizeazã legea în ansamblul sãu, cele care vizeazã titluri ale legii şi cele care vizeazã dispoziţii ale legii criticate. I. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate ce vizeazã legea în ansamblu 1. În opinia grupului de senatori care a formulat sesizarea, Legea privind reforma în domeniul sãnãtãţii este neconstituţionalã în primul rând pentru cã a fost adoptatã cu încãlcarea procedurii de legiferare, ceea ce contravine principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, prevãzut de art. 1 alin. (4) din Constituţie, şi "monopolului legislativ al Parlamentului", consacrat de art. 61 alin. (1) din Constituţie. Curtea constatã cã aceste critici nu sunt întemeiate, întrucât prin adoptarea Legii privind reforma în domeniul sãnãtãţii pe calea angajãrii rãspunderii Guvernului nu a fost încãlcat principiul constituţional al separaţiei şi echilibrului puterilor, având în vedere cã, recurgând la aceastã procedurã de legiferare, puterea executivã nu s-a substituit puterii legislative. Guvernul şi-a exercitat dreptul de iniţiativã legislativã, în conformitate cu art. 114 alin. (1) din Constituţie, potrivit cãruia acesta îşi poate angaja rãspunderea în faţa Camerelor reunite ale Parlamentului, printre altele, şi asupra unui proiect de lege. Referitor la critica de neconstituţionalitate privind imposibilitatea adoptãrii unui pachet de legi prin procedura angajãrii rãspunderii Guvernului, Curtea observã cã, în cazul de faţã, Guvernul şi-a angajat rãspunderea în faţa Camerelor reunite ale Parlamentului asupra unui proiect de lege care conţine reglementãri ample din domeniul sãnãtãţii. Dispoziţiile art. 114 din Constituţie nu prevãd cerinţele pe care trebuie sã le îndeplineascã un proiect de lege sub aspectul structurii sale şi al întinderii domeniului de reglementare. În jurisprudenţa sa, prin <>Decizia nr. 375/2005 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 8 iulie 2005, Curtea Constituţionalã a statuat cã proiectul de lege asupra cãruia Guvernul îşi angajeazã rãspunderea poate sã aibã şi un caracter complex, sã fie structurat pe mai multe titluri, capitole şi secţiuni şi sã reglementeze mai multe domenii, dacã existã o legãturã între ele ori dacã existã un scop sau un interes general unic. În acest sens Curtea reţine cã Legea privind reforma în domeniul sãnãtãţii are un scop unic, şi anume realizarea unei reforme cuprinzãtoare în domeniul sãnãtãţii. Astfel, este de observat cã reglementãrile legii se încadreazã în sfera mãsurilor de protecţie a sãnãtãţii fizice şi mentale a persoanei, care, potrivit art. 34 alin. (3) din Constituţie, trebuie stabilite prin lege. Susţinerea autorilor sesizãrii în sensul cã, în vederea aderãrii la Uniunea Europeanã, a fost închis capitolul de negociere privind sãnãtatea, iar tratatul de aderare a fost ratificat, nu are nicio relevanţã, întrucât necesitatea realizãrii reformei în diferite domenii se poate impune oricând deci şi dupã aderare. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate referitoare la încãlcarea rolului Parlamentului de unicã autoritate legiuitoare a ţãrii, rol consolidat ca urmare a revizuirii Constituţiei care a avut ca efect, în opinia autorilor sesizãrii, diminuarea rolului legislativ al Guvernului, Curtea reţine cã, potrivit art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituţie, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţãrii, însã instituirea şi a altor modalitãţi de legiferare, şi anume angajarea rãspunderii Guvernului şi delegarea legislativã, nu aduce atingere "monopolului legislativ al Parlamentului", atâta timp cât aceste modalitãţi sunt utilizate în condiţiile prevãzute de Constituţie. De altfel, adoptarea unui proiect de lege pe calea angajãrii rãspunderii Guvernului este o procedurã legislativã parlamentarã. Adoptarea proiectului de lege, elaborat de Guvern, pe calea acestei proceduri, respectã regulile specifice procedurii ordinare de adoptare a legii, cu unele excepţii (suprimarea dezbaterilor în comisii şi în plen), ceea ce nu duce la caracterizarea exclusiv guvernamentalã a mecanismului de promovare a proiectului de lege. Ca atare, între aprobarea unui proiect de lege pe calea angajãrii rãspunderii Guvernului şi adoptarea unei ordonanţe de urgenţã existã deosebiri constituţionale semnificative. Condiţiile restrictive prevãzute pentru reglementarea prin ordonanţã de urgenţã nu pot fi avute în vedere la examinarea constituţionalitãţii legiferãrii prin angajarea rãspunderii Guvernului, întrucât la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor şi principiilor constituţionale nu este admisã metoda analogiei. Dacã legiuitorul constituant ar fi dorit sã impunã aceleaşi condiţii pentru ambele proceduri de legiferare, ar fi prevãzut aceasta în mod expres. 2. O altã criticã de neconstituţionalitate se referã la încãlcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, care instituie obligativitatea respectãrii legii, prin aceea cã numeroase texte din cuprinsul legii prevãd emiterea ulterioarã de cãtre Guvern, de cãtre Ministerul Sãnãtãţii Publice şi de alte autoritãţi ale administraţiei publice a unor hotãrâri, norme şi instrucţiuni care ar constitui norme de reglementare primarã, a unor mãsuri în domeniul ocrotirii sãnãtãţii, iar, în conformitate cu art. 34 alin. (3) din Constituţie, astfel de mãsuri se stabilesc potrivit legii. Incontestabil, textele de lege criticate prevãd adoptarea ulterioarã a numeroase hotãrâri ale Guvernului, ordine, instrucţiuni şi alte asemenea acte ale conducãtorilor ministerelor şi ale unor organe ale administraţiei publice centrale de specialitate, pentru aprobarea unor regulamente, statute, metodologii sau norme cu caracter predominant tehnic. Curtea însã are în vedere cã, potrivit art. 108 alin. (2) din Constituţie şi <>art. 75 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnicã legislativã pentru elaborarea actelor normative, republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 777 din 25 august 2004, se impune ca aceste reglementãri sã fie emise numai pe baza şi în executarea legii. Aceste reglementãri, fiind norme secundare, emise în aplicarea şi executarea legii, trebuie sã aibã caracter tehnic. În plus, Curtea reţine cã autoritãţile publice au obligaţia constituţionalã de a-şi exercita atribuţiile cu bunã-credinţã, în limitele competenţei, neputându-se, aşadar, prezuma elaborarea acestor acte juridice cu încãlcarea Constituţiei. Examinarea constituţionalitãţii unor asemenea reglementãri este un act subsecvent emiterii lor, putând fi realizatã de cãtre instanţele judecãtoreşti, potrivit competenţei acestora, numai în raport cu conţinutul normelor ce vor fi elaborate. De altfel, obligativitatea respectãrii legilor, prevãzutã la art. 1 alin. (5) din Legea fundamentalã nu implicã imposibilitatea modificãrii sau abrogãrii legii prin alte acte juridice cu forţã echivalentã. Mai mult, preluarea reglementãrilor din alte acte normative în vigoare într-o reglementare complexã, care urmãreşte sã fie atotcuprinzãtoare, ridicã doar probleme de aplicare a legii, iar nu de constituţionalitate, chiar dacã nu se dispune expres abrogarea reglementãrii anterioare. 3. Cea de-a treia criticã de neconstituţionalitate a legii vizeazã încãlcarea principiului constituţional al statului de drept, consacrat în art. 1 alin. (3) din Legea fundamentalã, şi nerespectarea drepturilor câştigate, întrucât, în opinia autorilor sesizãrii, dispoziţiile legii criticate şi ordinele ministeriale ce se emit în executarea acesteia vor determina schimbarea situaţiei în sistemul sanitar, încetarea sau suspendarea efectelor unor contracte şi revocarea din funcţie a unor persoane care fac parte din organe de conducere. Curtea constatã cã aceste motive nu sunt veritabile critici de neconstituţionalitate a legii, ci constituie probleme de interpretare şi aplicare a legii, care nu intrã în competenţa Curţii Constituţionale. În cazul unei aplicãri greşite a legii, instanţele judecãtoreşti sunt cele chemate sã restabileascã ordinea juridicã prin actul de înfãptuire a justiţiei. De altfel, Curtea reţine cã legiuitorul este suveran în elaborarea politicii legislative în domeniul sanitar, putând aşadar, faţã de evoluţia relaţiilor sociale, sã adapteze mãsurile legislative care se circumscriu acestui domeniu. Cu privire la legea criticatã în ansamblu sub aspectul redactãrii sale, Curtea constatã cã legea examinatã nu este caracterizatã printr-un stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar şi precis, cã ea conţine reglementãri paralele, neexistând o sistematizare a ideilor care sã conducã la armonia interioarã a actului normativ, şi cã în cuprinsul sãu sunt utilizate concepte şi noţiuni juridice inadecvate şi confuze, ceea ce poate genera probleme şi greutãţi în aplicarea dispoziţiilor legii. Curtea însã se limiteazã la constatarea acestor deficienţe de redactare, deoarece, potrivit <>art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 , "Curtea Constituţionalã se pronunţã numai asupra constituţionalitãţii actelor cu privire la care a fost sesizatã, fãrã a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului." II. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate ce vizeazã titluri ale legii Autorii sesizãrii solicitã declararea ca neconstituţionale a titlurilor legii, cu excepţia titlurilor XV şi XVII, din care urmeazã sã fie eliminate articolele criticate în mod distinct pentru neconstituţionalitate, pentru urmãtoarele motive: - contravin principiului statului de drept pentru cã reglementãrile sunt redactate ilogic şi incoerent, ele nu clarificã "noţiunile de bazã şi principiile cu care opereazã", iar definiţiile nu au legãturã cu fondul soluţiei de reglementare; - prevãd elaborarea unor norme juridice primare de cãtre alte organe decât autoritatea legiuitoare; - prevãd înfiinţarea unor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale în structura Ministerului Sãnãtãţii Publice sau în subordinea primului-ministru, iar nu în subordinea Guvernului ori a unor ministere; - cuprind norme inutile, fie pentru cã nu aduc soluţii aplicabile, fie pentru cã sunt confuze, fie pentru cã folosesc termeni fãrã semnificaţie juridicã ori termeni tehnici de neînţeles pentru cetãţeni, definiţii fãrã logicã internã, fie pentru cã sunt paralele cu reglementãri existente în alte acte normative în vigoare; - prevãd posibilitatea suspendãrii unor dispoziţii legale prin norme de aplicare; - prevãd unele incompatibilitãţi între funcţii, ce pot fi reglementate numai prin alte legi; - duc la subordonarea politicã a conducerilor instituţiilor sanitare; - cuprind reglementãri aplicabile structurilor de la nivelul Uniunii Europene, ceea ce contravine art. 20 din Constituţie; - sunt adoptate, cu evitarea dezbaterilor parlamentare şi publice, unele dintre reglementãri având mare impact pentru populaţie; - aduc atingere realizãrii dreptului la învãţãturã, prevãzut de art. 32 din Constituţie. În susţinerea acestor critici sunt exemplificate unele articole care, în cea mai mare parte, sunt reiterate la criticile de neconstituţionalitate ce vizeazã în mod distinct articole ale legii. Examinând aceste critici de neconstituţionalitate, Curtea constatã cã eventuala neconcordanţã a unor dispoziţii cuprinse în titlurile legii cu prevederile constituţionale nu poate avea ca efect declararea neconstituţionalitãţii întregului titlu, ci constituţionalitatea textelor din legea criticatã urmeazã a fi examinatã în concret, analizându-se conţinutul normativ al acestora. În ceea ce priveşte criticile referitoare la modul de redactare a legii şi termenii utilizaţi, logica şi coerenţa reglementãrii, conciziunea normelor, la elaborarea unor norme juridice primare de cãtre alte organe decât autoritatea legiuitoare şi la adoptarea legii cu evitarea dezbaterilor parlamentare şi publice, Curtea observã cã aceste critici au fost deja examinate la pct. I. Referitor la critica privind existenţa în cuprinsul legii a unor reglementãri aplicabile structurilor de la nivelul Uniunii Europene, în titlul IX "Cardul european şi cardul naţional de asigurãri sociale de sãnãtate" şi în titlul XVII "Medicamentul", Curtea constatã cã preluarea unor reglementãri adoptate de forurile Uniunii Europene nu semnificã depãşirea competenţelor, ci implementarea în dreptul intern a dreptului comunitar. Mai mult, art. 863 lit. d) din legea criticatã prevede cã aceste dispoziţii intrã în vigoare la data aderãrii României la Uniunea Europeanã. Curtea observã cã celelalte critici de neconstituţionalitate referitoare la titlurile legii sunt reiterate la criticile de neconstituţionalitate ce vizeazã în mod distinct articole ale legii şi, ca atare, urmeazã sã fie, acolo, examinate. III. Cu privire la critici ce vizeazã anumite articole ale legii A. O altã categorie de critici de neconstituţionalitate priveşte urmãtoarele dispoziţii din Legea privind reforma în domeniul sãnãtãţii: 1. - Art. 9 alin. (1): "Programele naţionale de sãnãtate reprezintã cadrul implementãrii obiectivelor politicii şi strategiei sãnãtãţii publice de cãtre Ministerul Sãnãtãţii Publice, ca autoritate centralã a domeniului de sãnãtate publicã."; - Art. 40: "(1) Pentru situaţii speciale cu implicaţii asupra sãnãtãţii publice se constituie rezerva Ministerului Sãnãtãţii Publice, care cuprinde medicamente, seruri, vaccinuri, dezinfectante, insecticide, dispozitive medicale şi alte materiale specifice, iar la nivelul autoritãţilor de sãnãtate publicã judeţene şi a municipiului Bucureşti, rezerva antiepidemicã. (2) Normele metodologice de constituire, pãstrare şi utilizare a rezervei Ministerului Sãnãtãţii Publice şi a rezervei antiepidemice se stabilesc prin ordin al ministrului sãnãtãţii publice."; - Art. 45 alin. (2): "Ministerul Sãnãtãţii Publice asigurã proiectarea şi coordonarea realizãrii programelor naţionale de sãnãtate, în acord cu politicile şi strategiile naţionale de sãnãtate." Cu privire la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (1), ale art. 40 şi ale art. 45 alin. (2), raportatã la prevederile constituţionale ale art. 102 alin. (1) privind rolul şi structura Guvernului şi ale art. 116 alin. (1) privind structura administraţiei publice centrale de specialitate, Curtea observã cã realizarea politicii interne şi externe a ţãrii şi conducerea generalã a administraţiei publice este o prerogativã a Guvernului, iar dispoziţiile de lege examinate nu reglementeazã substituirea Ministerului Sãnãtãţii Publice în exercitarea atribuţiilor Guvernului. Sarcina acestui minister este aplicarea politicii şi strategiei sãnãtãţii publice, domeniu de specialitate determinat corespunzãtor rolului organelor de specialitate ale administraţiei publice centrale, exercitat evident sub conducerea Guvernului, în temeiul art. 116 alin. (1) din Constituţie. Referitor la rezerva de medicamente şi de dispozitive medicale ce urmeazã a fi constituitã la nivelul Ministerului Sãnãtãţii Publice şi la rezerva antiepidemicã de la nivelul autoritãţilor de sãnãtate publicã judeţene şi a municipiului Bucureşti, potrivit art. 40 alin. (1) din lege, Curtea constatã cã acestea cuprind doar medicamente şi materiale necesare în situaţii speciale pentru apãrarea sãnãtãţii publice şi nu pot fi confundate cu rezervele de stat gestionate de Guvern, care sunt rezerve naţionale, destinate stocãrii îndelungate. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a art. 45 alin. (2) din lege, Curtea constatã cã, pentru motivele arãtate anterior, competenţa Ministerului Sãnãtãţii Publice de a asigura proiectarea şi coordonarea realizãrii programelor naţionale de sãnãtate decurge din atribuţiile ce îi revin în calitate de organ specializat al administraţiei publice în aplicarea politicii interne în domeniul sãnãtãţii. Având în vedere aceste considerente, Curtea constatã cã dispoziţiile art. 9 alin. (1), ale art. 40 şi ale art. 45 alin. (2) din legea criticatã sunt constituţionale. 2. Art. 47: "(1) Pentru proiectarea şi realizarea programelor naţionale de sãnãtate se înfiinţeazã Agenţia Naţionalã pentru Programe de Sãnãtate, care funcţioneazã în structura Ministerului Sãnãtãţii Publice, cu rang de direcţie. (2) Pentru realizarea atribuţiilor, Agenţia Naţionalã pentru Programe de Sãnãtate colaboreazã cu Casa Naţionalã de Asigurãri de Sãnãtate, Ministerul Muncii, Solidaritãţii Sociale şi Familiei, alte instituţii şi organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale." Examinând dispoziţiile art. 47 din lege, raportate la prevederile art. 107 şi ale art. 116 din Legea fundamentalã privind primul-ministru şi structura administraţiei publice centrale de specialitate, Curtea reţine cã acestea sunt constituţionale, întrucât nu rezultã cã Agenţia Naţionalã pentru Programe de Sãnãtate ar fi conceputã ca "alt organ de specialitate" în sensul art. 116 alin. (2) din Constituţie, ci este un compartiment de specialitate, cu rang de direcţie, în cadrul aparatului propriu al Ministerului Sãnãtãţii Publice, cu atribuţii de a acţiona într-un segment deosebit de important al competenţei acestui minister. 3. Art. 128: "(1) Pentru coordonarea programelor naţionale de asistenţã medicalã comunitarã se înfiinţeazã Comisia Interdepartamentalã pentru Asistenţã Medicalã Comunitarã aflatã în subordinea primului-ministru, numitã în continuare Comisie. (2) Comisia se constituie dintr-un preşedinte şi un numãr impar de membri, reprezentanţi ai Ministerului Sãnãtãţii Publice, Ministerului Muncii, Solidaritãţii Sociale şi Familiei, Autoritãţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap, Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Familiei, Ministerului Administraţiei şi Internelor, precum şi ai organizaţiilor sau asociaţiilor autoritãţilor locale. (3) Atribuţiile, regulamentul de organizare şi funcţionare, precum şi componenţa nominalã a Comisiei se stabilesc prin hotãrâre a Guvernului." Analizând dispoziţiile art. 128 din lege, în raport cu prevederile constituţionale ale art. 107 privind primul-ministru şi ale art. 116 privind structura administraţiei publice centrale de specialitate, Curtea reţine cã este nefondatã critica de neconstituţionalitate, pentru urmãtoarele motive: Guvernul, ca autoritate publicã a puterii executive care asigurã realizarea politicii interne a ţãrii şi exercitã conducerea generalã a administraţiei publice, are şi funcţia de a asigura urmãrirea şi controlul aplicãrii şi respectãrii reglementãrilor în domeniul social, cum este şi cel al sãnãtãţii publice, prin instituţiile şi organismele care îşi desfãşoarã activitatea în subordinea sau sub autoritatea Guvernului, astfel cum rezultã din art. 102 din Legea fundamentalã şi din dispoziţiile <>art. 1 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 2 aprilie 2001. Potrivit <>art. 107 din Constituţie şi prevederilor concordante ale Legii nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, primul-ministru, în calitatea sa de conducãtor al Guvernului, este cel care coordoneazã activitatea membrilor acestuia, putând ca, în scopul rezolvãrii unor probleme operative, sã constituie, prin decizie, comisii interministeriale. Or, Comisia Interdepartamentalã pentru Asistenţã Medicalã Comunitarã, prin complexitatea sferei sale de activitate, nu are caracterul unui organ de specialitate în sensul art. 116 alin. (2) din Constituţie, ci are natura juridicã a unei comisii administrative aflate în subordinea primului-ministru, care se înfiinţeazã prin lege, iar atribuţiile, regulamentul de organizare şi funcţionare, precum şi componenţa nominalã a acesteia urmeazã sã fie stabilite prin hotãrâre a Guvernului. 4. Art. 146: "(1) Prelevarea de organe, ţesuturi sau celule de la donatorul viu se va efectua cu avizul comisiei de avizare a donãrii de la donatorul viu constituitã în cadrul spitalului în care se efectueazã transplantul; aceastã comisie va evalua motivaţia donãrii şi va controla respectarea drepturilor pacienţilor, conform modelului prevãzut în anexa nr. 1. (2) Comisia de avizare a donãrii de la donatorul viu va avea urmãtoarea componenţã: un medic cu pregãtire în bioeticã din partea colegiului medicilor judeţean sau al municipiului Bucureşti, un psiholog sau un medic psihiatru şi un medic primar, angajat al spitalului şi având atribuţii de conducere în cadrul acestuia, neimplicat în echipa de transplant. (3) Aceastã comisie va funcţiona conform unui regulament emis de cãtre Agenţia Naţionalã de Transplant, cu consultarea Comisiei de Bioeticã a Ministerului Sãnãtãţii Publice. Regulamentul va fi aprobat prin ordin al ministrului sãnãtãţii publice. (4) Comisia va evalua atât donatorul cât şi primitorul care vor fi supuşi unui examen psihologic şi/sau psihiatric, având ca scop testarea capacitãţii de exerciţiu, precum şi stabilirea motivaţiei donãrii. (5) Examenul psihologic/psihiatric va fi efectuat de cãtre un specialist, psiholog sau psihiatru, independent atât de echipa care efectueazã transplantul, cât şi de familiile donatorului şi primitorului. (6) Prelevarea, de la donatori vii, de sânge, piele, spermã, cap femural, placentã, sânge din cordonul ombilical, membrane amniotice, ce vor fi utilizate în scop terapeutic, se face cu respectarea regulilor de bioeticã cuprinse în regulamentul comisiei de avizare a donãrii de la donatorul viu, fãrã a fi necesar avizul acestei comisii. (7) Datele privind donatorul şi receptorul, inclusiv informaţiile genetice, la care pot avea acces terţe pãrţi, vor fi comunicate sub anonimat, astfel încât nici donatorul, nici receptorul sã nu poatã fi identificaţi. (8) Dacã donatorul nu doreşte sã-şi divulge identitatea, se va respecta confidenţialitatea donãrii, cu excepţia cazurilor în care declararea identitãţii este obligatorie prin lege." Referitor la susţinerea autorilor sesizãrii în sensul cã art. 146 şi anexa nr. 1 la lege nu conţin suficiente garanţii juridice care sã înlãture posibilele abuzuri, fiind, aşadar, contrare dispoziţiilor constituţionale ale art. 20 alin. (2) referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi ale art. 22 privitor la dreptul la viaţã şi la integritatea fizicã şi psihicã, Curtea constatã cã prelevarea de organe, de ţesuturi sau de celule de la donatorul viu se poate face numai în baza consimţãmântului liber exprimat al acestuia, astfel cum reiese din anexa nr. 1 la lege, care conţine declaraţia tip a donatorului. Totodatã, Curtea reţine cã textele de lege criticate sunt în concordanţã şi cu prevederile art. 26 alin. (2) din Constituţie, potrivit cãrora: "Persoana fizicã are dreptul sã dispunã de ea însãşi, dacã nu încalcã drepturile şi libertãţile altora, ordinea publicã sau bunele moravuri." De asemenea, contrar susţinerilor autorilor sesizãrii, se mai constatã cã alin. (7) şi (8) ale articolului criticat conţin garanţii referitoare la confidenţialitatea donãrii, precum şi la datele privind donatorul şi receptorul, inclusiv la informaţiile genetice. 5. Art. 180 alin. (1): "Funcţia de manager persoanã fizicã este incompatibilã cu: a) exercitarea oricãror alte funcţii salarizate, nesalarizate sau/şi indemnizate inclusiv în cadrul unei autoritãţi executive, legislative ori judecãtoreşti; b) exercitarea oricãrei activitãţi sau oricãrei alte funcţii de manager, inclusiv cele neremunerate; c) exercitarea unei activitãţi sau a unei funcţii de membru în structurile de conducere ale unei alte unitãţi spitaliceşti; d) exercitarea oricãrei funcţii în cadrul organizaţiilor sindicale sau patronale de profil." Examinând dispoziţiile art. 180 alin. (1) din lege, care, potrivit autorilor sesizãrii, stabilesc o incompatibilitate între calitatea de manager de spital şi cea de parlamentar, contrar art. 71 din Constituţie referitor la incompatibilitãţi ale deputaţilor şi senatorilor, Curtea observã cã, într-adevãr, dispoziţiile criticate stabilesc implicit o incompatibilitate în sarcina deputaţilor şi senatorilor, însã aceste dispoziţii sunt constituţionale, întrucât, în conformitate cu prevederile art. 71 alin. (3) din Legea fundamentalã, "Alte incompatibilitãţi se stabilesc prin lege organicã." Votul cerut pentru adoptarea unei legi organice este votul majoritãţii membrilor fiecãrei Camere, potrivit art. 76 alin. (2) din Constituţie. Curtea reţine cã Legea privind reforma în domeniul sãnãtãţii a fost adoptatã prin angajarea rãspunderii Guvernului, ca urmare a respingerii moţiunii de cenzurã prin votul majoritãţii deputaţilor şi senatorilor. Aşa cum reiese din art. 113 coroborat cu art. 114 alin. (3), un proiect de lege poate fi adoptat prin procedura excepţionalã de legiferare, cea a angajãrii rãspunderii Guvernului, numai cu votul majoritãţii deputaţilor şi senatorilor, prin care s-a respins o moţiune de cenzurã. 6. Art. 201 alin. (1): "Imobilele din domeniul public al statului sau al unor unitãţi administrativ-teritoriale, aflate în administrarea unor spitale publice, care se reorganizeazã şi devin disponibile, precum şi aparatura medicalã pot fi, în condiţiile legii, închiriate sau concesionate, dupã caz, unor persoane fizice ori juridice, în scopul organizãrii şi funcţionãrii unor spitale private sau pentru alte forme de asistenţã medicalã ori socialã, în condiţiile legii." Curtea constatã cã este neîntemeiatã şi susţinerea potrivit cãreia dispoziţiile art. 201 alin. (1), prin faptul cã nu prevãd şi posibilitatea dãrii în administrare şi în folosinţã gratuitã a bunurilor proprietate publicã, sunt în contradicţie cu prevederile art. 136 alin. (4) teza a doua din Constituţie. În acest sens Curtea reţine cã dispoziţiile constituţionale menţionate prevãd cã bunurile proprietate publicã pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice, pot fi închiriate sau concesionate ori pot fi date în folosinţa gratuitã instituţiilor de utilitate publicã, în condiţiile legii organice. Aceasta însã nu înseamnã cã o lege care nu are ca obiect de reglementare regimul general al proprietãţii publice, cum este în speţã legea criticatã, trebuie sã reglementeze atribuirea bunurilor publice în toate cele trei modalitãţi. Legiuitorul are dreptul sã opteze asupra soluţiilor legislative pe care le considerã adecvate în reglementarea unui domeniu, în conformitate cu art. 61 alin. (1) din Constituţie. 7. Art. 208 alin. (7): "Ministerul Sãnãtãţii Publice, ca autoritate naţionalã în domeniul sãnãtãţii, exercitã controlul asupra sistemului de asigurãri sociale de sãnãtate, din punct de vedere al aplicãrii politicilor de sãnãtate aprobate de Guvernul României." Critica de neconstituţionalitate a art. 208 alin. (7) se referã la dreptul de control al Ministerului Sãnãtãţii Publice asupra sistemului de asigurãri sociale de sãnãtate, ceea ce contravine autonomiei Casei Naţionale de Asigurãri de Sãnãtate, aşa cum rezultã din prevederile art. 116 alin. (2) potrivit cãrora: "Alte organe de specialitate se pot organiza în subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ca autoritãţi administrative autonome." şi din cele ale art. 117 alin. (3) potrivit cãrora, "Autoritãţi administrative autonome se pot înfiinţa prin lege organicã". Analizând aceastã criticã, Curtea observã cã, într-adevã r, organele administrative autonome, potrivit Constituţiei, nu pot fi subordonate administrativ, însã, prin dispoziţiile criticate, s-a stabilit limitat controlul asupra sistemului de asigurãri sociale de sãnãtate, şi anume numai din punctul de vedere al aplicãrii politicilor de sãnãtate aprobate de Guvernul României. Având în vedere cã instituţia publicã autonomã - Casa Naţionalã de Asigurãri de Sãnãtate - exercitã funcţii de interes public, şi anume administreazã şi gestioneazã sistemul de asigurãri sociale de sãnãtate în vederea aplicãrii politicilor şi programelor în domeniul sanitar ale Ministerului Sãnãtãţii Publice, se impune existenţa unui control exercitat de organul de resort. Mai mult decât atât, viziunea legiuitorului în ceea ce priveşte controlul limitat al sistemului de asigurãri sociale de sãnãtate constituie o modalitate de garantare a dreptului fundamental la ocrotirea sãnãtãţii prevãzut la art. 34 din Constituţie, care, la alin. (2), prevede obligaţia statului de a lua mãsuri pentru asigurarea sãnãtãţii publice. 8. Art. 448: "(1) Decizia pronunţatã se comunicã medicului sancţionat şi Biroului executiv al Colegiului Medicilor din România. (2) Deciziile privind aplicarea sancţiunilor care se soldeazã cu suspendarea sau interzicerea exercitãrii profesiei se comunicã şi Ministerului Sãnãtãţii Publice şi respectiv angajatorului. (3) Persoana fizicã sau juridicã care a fãcut sesizarea va fi informatã cu privire la soluţionarea cauzei de cãtre comisia de disciplinã. (4) În termen de 15 zile de la comunicare,medicul sancţionat, persoana care a fãcut sesizarea, Ministerul Sãnãtãţii Publice, preşedintele colegiului teritorial sau preşedintele Colegiului Medicilor din România pot contesta decizia pronunţatã de comisia de disciplinã a colegiului teritorial." - Art. 449: "(1) Acţiunea disciplinarã poate fi pornitã în termen de cel mult 6 luni de la data sãvârşirii faptei sau de la data cunoaşterii consecinţelor prejudiciabile. (2) Sancţiunile prevãzute la art. 447 alin. (1) lit. a)-d) se radiazã în termen de 6 luni de la data executãrii lor, iar cea prevãzutã la lit. e) în termen de un an de la data expirãrii perioadei de interdicţie. (3) În cazul aplicãrii sancţiunii prevãzute la art. 447 alin. (1) lit. f), medicul poate face o nouã cerere de redobândire a calitãţii de membru al colegiului dupã expirarea perioadei stabilite prin hotãrâre judecãtoreascã definitivã de interdicţie a exercitãrii profesiei sau dupã 2 ani de la data aplicãrii sancţiunii de cãtre comisiile de disciplinã. Redobândirea calitãţii de membru al Colegiului Medicilor din România se face în condiţiile prezentei legi. (4) În situaţia în care, prin decizia comisiei de disciplinã au fost dispuse şi mãsurile prevãzute la art. 447 alin. (3),radierea sancţiunii se va face numai dupã prezentarea dovezii aducerii la îndeplinire a mãsurii dispuse de comisia de disciplinã. (5) Repetarea unei abateri disciplinare pânã la radierea sancţiunii aplicate constituie o circumstanţã agravantã, care va fi avutã în vedere la aplicarea noii sancţiuni." - Art. 451: "Împotriva deciziei de sancţionare a Comisiei superioare de disciplinã, în termen de 15 zile de la comunicare, medicul sancţionat poate formula o acţiune în anulare la secţia de contencios administrativ a tribunalului în raza cãruia îşi desfãşoarã activitatea." - Art. 620: (1) Acţiunea disciplinarã poate fi pornitã în termen de cel mult 6 luni de la data sãvârşirii faptei sau data luãrii la cunoştinţã. (2) Consecinţele executãrii aplicãrii sancţiunilor prevãzute la art. 618 alin. (1) lit. a)-c) se radiazã în termen de 6 luni de la data executãrii lor, iar cea prevãzutã la art. 618 alin. (1) lit. d), în termen de un an de la data expirãrii perioadei de suspendare. (3) În cazul aplicãrii sancţiunii prevãzute la art. 618 alin. (1) lit. e), farmacistul poate face o nouã cerere de redobândire a calitãţii de membru al colegiului dupã expirarea perioadei stabilite de instanţa judecãtoreascã prin hotãrâre penalã definitivã, prin care s-a dispus interdicţia exercitãrii profesiei, sau dupã 2 ani de la data aplicãrii sancţiunii de cãtre comisia de disciplinã. Redobândirea calitãţii de membru al Colegiului Farmaciştilor din România se face în condiţiile legii. (4) În situaţia în care, prin decizia comisiei de disciplinã, au fost dispuse şi mãsurile prevãzute la art. 618 alin. (3), radierea sancţiunii se va face numai dupã prezentarea dovezii aducerii la îndeplinire a mãsurii dispuse de comisia de disciplinã. (5) Repetarea unei abateri disciplinare pânã la radierea sancţiunii aplicate constituie circumstanţã agravantã care va fi avutã în vedere la aplicarea unei noi sancţiuni." - Art. 622: "Decizia pronunţatã de Comisia superioarã de disciplinã, precum şi cea pronunţatã de Consiliul naţional pot fi contestate la secţia de contencios administrativ a tribunalului în a cãrui circumscripţie îşi desfãşoarã activitatea farmacistul sancţionat, în termen de 30 de zile de la comunicare." Curtea reţine cã aceste articole fac parte din reglementãrile referitoare la rãspunderea disciplinarã a medicilor şi a farmaciştilor, precum şi la organizarea şi funcţionarea comisiilor de disciplinã în cadrul Colegiului Medicilor şi al Colegiului Farmaciştilor. Examinarea şi sancţionarea abaterilor disciplinare, desfãşurate de comisiile de disciplinã, nu pot fi calificate ca o jurisdicţie specialã administrativã, în sensul interdicţiei prevãzute de art. 21 alin. (4) din Constituţie, astfel cum, fãrã temei, susţin autorii sesizãrii. Curtea constatã cã, în materia rãspunderii disciplinare, sancţiunile se stabilesc de cãtre conducerea unipersonalã sau colegialã a unitãţii, iar, în ceea ce priveşte contestaţiile împotriva mãsurilor de sancţionare, legiuitorul constituant a lãsat la latitudinea legiuitorului ordinar instituirea unor jurisdicţii speciale administrative, care sunt facultative şi gratuite. Accesul liber la justiţie ar fi încãlcat numai dacã legiuitorul ordinar ar prevedea în mod exclusiv competenţa organelor de jurisdicţie administrativã, fãrã a da posibilitatea pãrţilor interesate de a sesiza instanţele judecãtoreşti. Potrivit art. 451 şi 622 din legea criticatã, împotriva deciziei de sancţionare pronunţate de organul administrativ, cel sancţionat poate formula acţiune în anulare, respectiv contestaţie, la secţia de contencios administrativ a tribunalului în a cãrui razã teritorialã îşi desfãşoarã activitatea. Cu privire la pretinsa încãlcare a dispoziţiilor constituţionale ale art. 73 alin. (3) lit. k) referitoare la reglementarea prin lege organicã a contenciosului administrativ, ale art. 52 privind dreptul persoanei vãtãmate de o autoritate publicã şi ale art. 126 alin. (6) referitoare la controlul judecãtoresc al actelor administrative ale autoritãţilor publice, Curtea constatã cã, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, competenţa instanţelor judecãtoreşti şi procedura de judecatã se stabilesc numai prin lege, iar în materia contenciosului administrativ se stabilesc numai printr-o lege organicã, aşa cum prevãd dispoziţiile art. 73 alin. (3) lit. k) din Constituţie. Prin urmare, Curtea reţine cã legiuitorul are legitimarea constituţionalã de a stabili, chiar prin derogare, competenţa unor instanţe judecãtoreşti de a soluţiona litigii în legãturã cu domeniul reglementat. 9. Art. 458: "Reprezentantul autoritãţii de stat cu rangul de secretar de stat în Ministerul Sãnãtãţii Publice este membru al Consiliului naţional al Colegiului Medicilor din România şi este numit prin ordin al ministrului sãnãtãţii publice." Autorii sesizãrii considerã cã acest articol al legii contravine prevederilor art. 40 din Constituţie referitoare la dreptul de asociere, întrucât nu se poate stabili prin lege ca din conducerea Colegiul Medicilor sã facã parte, de drept, "miniştri, secretari de stat etc." Curtea constatã cã acest organism profesional - Colegiul Medicilor din România - nu se constituie pe baza liberei asocieri, în temeiul art. 40 din Constituţie, ci prin efectul legii. Astfel, conform art. 404 din legea criticatã: "(1) Colegiul Medicilor din România este organism profesional, apolitic, fãrã scop patrimonial, de drept public, cu responsabilitãţi delegate de autoritatea de stat în domeniul autorizãrii, controlului şi supravegherii profesiei de medic ca profesie liberalã, de practicã publicã autorizatã. (2) Colegiul Medicilor din România are autonomie instituţionalã în domeniul sãu de competenţã, normativ şi jurisdicţional profesional şi îşi exercitã atribuţiile fãrã posibilitatea vreunei imixtiuni. (3) Ministerul Sãnãtãţii Publice urmãreşte modul de respectare a prevederilor legale în activitatea Colegiului Medicilor din România. (4) Colegiul Medicilor din România cuprinde toţi medicii care întrunesc condiţiile prevãzute la art. 370 lit. a), c) şi e), precum şi medicii stabiliţi în România care întrunesc condiţiile prevãzute la art. 370 lit. b), d) şi f) şi care exercitã profesia de medic în condiţiile prezentei legi." Curtea reţine cã, la fel ca şi celelalte organizaţii profesionale liberale, organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din România sunt reglementate prin lege, întrucât întregul corp al medicilor desfãşoarã activitate de interes public, şi anume, concurã la realizarea funcţiei statului de ocrotire a sãnãtãţii. În acest sens s-a mai pronunţat Curtea Constituţionalã prin <>Decizia nr. 233/2004 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 5 iulie 2004, cu privire la <>Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat şi la <>Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activitãţii notariale, statuând cã "Legiuitorul are libertatea de a reglementa condiţiile în care pot fi constituite, organizate şi în care funcţioneazã diferite tipuri şi forme de asociaţie, inclusiv sã dispunã constituirea obligatorie a unor asociaţii pentru exercitarea unor profesii ori îndeplinirea unor atribuţii de interes public." Faţã de toate acestea şi având în vedere cã acest organism profesional este persoanã juridicã de drept public, dispoziţia legalã referitoare la numirea unor reprezentanţi ai autoritãţii de stat în conducerea Colegiului nu contravine dreptului de asociere, prevãzut de art. 40 din Legea fundamentalã. 10. Art. 500: "(1) Colegiul Medicilor Dentişti din România este organism profesional, apolitic, fãrã scop patrimonial, de drept public, cu responsabilitãţi delegate de autoritatea de stat în domeniul autorizãrii, controlului şi supravegherii profesiei de medic dentist ca profesie liberalã, de practicã publicã autorizatã. (2) Colegiul Medicilor Dentişti din România are autonomie instituţionalã în domeniul sãu de competenţã, normativ şi jurisdicţional profesional. (3) Ministerul Sãnãtãţii Publice urmãreşte modul de respectare a prevederilor legale în activitatea Colegiului Medicilor Dentişti din România. (4) Colegiul Medicilor Dentişti din România cuprinde toţi medicii dentişti care întrunesc condiţiile prevãzute la art. 469 lit. a), c) şi e), precum şi medicii dentişti stabiliţi în România care întrunesc condiţiile prevãzute la art. 469 lit. b), d) şi f) şi care exercitã profesia de medic dentist în condiţiile prezentului titlu". - Art. 576: "(1) Colegiul Farmaciştilor din România este organism profesional, apolitic, fãrã scop patrimonial, de drept public, cu responsabilitãţi delegate de autoritatea de stat, în domeniul autorizãrii, controlului şi supravegherii profesiei de farmacist ca profesie liberalã, de practicã publicã autorizatã. (2) Colegiul Farmaciştilor din România are autonomie instituţionalã în domeniul sãu de competenţã, normativ şi jurisdicţional profesional. (3) Ministerul Sãnãtãţii Publice urmãreşte modul de respectare a prevederilor legale în activitatea Colegiului Farmaciştilor din România. (4) Colegiul Farmaciştilor din România cuprinde toţi farmaciştii care întrunesc condiţiile prevãzute la art. 553 lit. a), c) şi e), precum şi farmaciştii stabiliţi în România care întrunesc condiţiile prevãzute la art. 553 lit. b), d) şi f) şi care exercitã profesia de farmacist în condiţiile prezentei legi şi sunt înregistraţi la colegiile teritoriale." Curtea constatã cã este nefondatã susţinerea potrivit cãreia, prin înfiinţarea Colegiului Medicilor Dentişti şi Colegiului Farmaciştilor, ca "organism de drept public, adicã autoritate publicã", se încãlcã dreptul de asociere, prevãzut de art. 40 din Constituţie, întrucât cetãţenii au dreptul sã se asocieze în structuri private, iar nu în structuri publice, pentru urmãtoarele motive: Prevederile acestor articole din lege, referitoare la Colegiul Medicilor Dentişti şi la Colegiul Farmaciştilor, sunt asemãnãtoare cu cele privitoare la Colegiul Medicilor. Aceste colegii nu se constituie prin asociere, astfel cã, dispoziţiile art. 40 din Constituţie nu sunt incidente. Ele sunt înfiinţate pe baza legii ca organisme profesionale de drept public, fãrã sã aibã statutul juridic de autoritate publicã, ci doar "responsabilitãţi delegate de autoritatea de stat" în domeniul activitãţii profesionale. Contrar susţinerilor autorilor sesizãrii, Curtea reţine cã pot fi constituite organisme de drept public şi în afara acelora ce au rolul de a exercita drepturile politice. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în cazul Le Compte, Van Leuven şi De Meyere contra Belgiei, 1981, a statuat cã Ordinul belgian al medicilor este o instituţie de drept public, întemeiatã pe lege şi integratã în structurile statului; el asigurã un anumit control public al exercitãrii artei medicale şi se bucurã de prerogative excedând dreptul comun. Având în vedere aceste elemente, în ansamblul lor, Curtea de la Strasbourg a apreciat cã acest ordin nu ar putea fi analizat ca o asociaţie; a arãtat, de asemenea, cã existenţa Ordinului şi corolarul sãu - obligaţia medicilor de a se înscrie pe listele sale şi de a se supune autoritãţii organelor acestuia - nu au ca obiect şi nici ca efect limitarea libertãţii de asociere garantatã de art. 11 paragraful 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale. 11. Art. 673. "(1) În cazul în care asiguratorul sau oricare dintre pãrţile implicate nu sunt de acord cu decizia Comisiei, o poate contesta la instanţa de judecatã competentã, în termen de 15 zile de la data comunicãrii deciziei. (2) Procedura stabilirii cazurilor de malpraxis nu împiedicã liberul acces la justiţie potrivit dreptului comun." Autorii sesizãrii susţin cã dispoziţiile art. 673 din lege contravin art. 126 alin. (6) din Constituţie referitor la controlul judecãtoresc al actelor administrative ale autoritãţilor publice şi cã întreaga reglementare cuprinsã la cap. VI al titlului XV ar putea intra sub incidenţa art. 21 alin. (4) din Constituţie, potrivit cãruia "Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite"; or, la art. 669 alin. (4) din lege se prevãd onorariile pentru serviciile prestate de cãtre cadrele medicale, desemnate, care se suportã "de partea interesatã". Cu privire la aceste susţineri Curtea constatã cã art. 673 din lege nu reglementeazã competenţa instanţelor de drept comun şi nici competenţa instanţelor de contencios administrativ, ci prevede dreptul pãrţilor implicate de a contesta orice decizie a Comisiei la instanţa de judecatã competentã şi termenul de exercitare a acestui drept. De asemenea, alin. (2) al acestui articol instituie garanţia legalã a liberului acces la justiţie, potrivit dreptului comun, dupã parcurgerea procedurii stabilirii cazurilor de malpraxis. De asemenea, Curtea reţine cã prevederile cap. VI "Procedura de stabilire a cazurilor de rãspundere civilã profesionalã pentru medici, farmacişti şi alte persoane din domeniul asistenţei medicale" al titlului XV "Rãspunderea civilã a personalului medical şi furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice" - nu reglementeazã o jurisdicţie specialã administrativã, ci înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea unei "Comisii de monitorizare şi competenţã profesionalã pentru cazurile de malpraxis". Aceastã comisie nu desfãşoarã o activitate jurisdicţionalã, ci o activitate de control şi expertizare profesionalã. Potrivit art. 662 din acelaşi capitol despãgubirile cuvenite şi datorate se pot stabili numai pe cale amiabilã. În lipsa acordului pãrţilor implicate, despãgubirile se pot plãti numai pe baza hotãrârii instanţelor judecãtoreşti competente. În ceea ce priveşte susţinerea cã dispoziţiile art. 669 alin. (4) din lege prevãd plata unor onorarii în cadrul jurisdicţiei speciale administrative, fiind contrare dispoziţiilor art. 21 alin. (4) din Constituţie, potrivit cãrora astfel de jurisdicţii sunt gratuite, Curtea observã cã dispoziţiile criticate reglementeazã onorariile pentru serviciile prestate de cãtre experţii medicali, desemnaţi de cãtre Comisia pentru stabilirea cazurilor de malpraxis, iar nu onorarii cuvenite activitãţii jurisdicţionale. 12. Art. 682: "Se înfiinţeazã Şcoala Naţionalã de Sãnãtate Publicã şi Management Sanitar, denumitã în continuare SNSPMS, instituţie publicã, persoanã juridicã românã, cu sediul în Municipiul Bucureşti, Str. Vaselor nr. 31, sector 2, coordonatã de Ministerul Sãnãtãţii Publice, prin reorganizarea Institutului Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Sãnãtate, care se desfiinţeazã." Cu privire la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 682 din lege, raportatã la prevederile constituţionale ale art. 32 privind dreptul la învãţãturã şi ale art. 73 alin. (3) lit. n), potrivit cãrora organizarea generalã a învãţãmântului se reglementeazã numai prin lege organicã, Curtea constatã cã înfiinţarea unei astfel de instituţii nu constituie o mãsurã de "organizarea generalã a învãţãmântului" în sensul art. 73 alin. (3) lit. n) din Constituţie. De altfel, Şcoala Naţionalã de Sãnãtate Publicã şi Management Sanitar nu este o instituţie de învãţãmânt, ci, potrivit art. 983 alin. (4) din legea criticatã, este o instituţie specializatã care asigurã formarea şi perfecţionarea funcţionarilor publici din sistemul sanitar şi al asigurãrilor de sãnãtate. Având în vedere cã o asemenea instituţie are ca scop formarea şi perfecţionarea funcţionarilor publici din sistemul sanitar, dispoziţiile criticate sunt în deplinã concordanţã cu art. 32 alin. (1) din Constituţie, potrivit cãruia dreptul la învãţãturã este asigurat şi prin "alte forme de instrucţie şi de perfecţionare". B. Curtea reţine cã autorii sesizãrii solicitã şi constatarea neconstituţionalitãţii unor texte de lege invocate cu titlu exemplificativ la critica ce vizeazã legea în ansamblu, precum şi la critica ce vizeazã titluri ale legii. 1. Marea majoritate a acestor texte se referã la înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea unor instituţii, agenţii şi comisii, la elaborarea unor instrucţiuni, norme metodologice, liste şi alte acte de implementare a legii, pe care Curtea le-a tranşat la pct. I.2 din considerente. 2. Celelalte dispoziţii criticate din lege şi neexaminate de Curte sunt urmãtoarele: - Art. 13: "(1) Institutele sau centrele de sãnãtate publicã sunt instituţii publice regionale sau naţionale cu personalitate juridicã, în subordinea Ministerului Sãnãtãţii Publice, şi care coordoneazã tehnic şi metodologic activitatea de specialitate în domeniul fundamentãrii, elaborãrii şi implementãrii strategiilor privitoare la prevenirea îmbolnãvirilor, controlul bolilor transmisibile şi netransmisibile şi a politicilor de sãnãtate publicã din domeniile specifice, la nivel naţional şi/sau regional. (2) Institutele naţionale de cercetare-dezvoltare în domeniile sãnãtãţii publice sunt instituţii publice cu personalitate juridicã, în coordonarea Ministerului Sãnãtãţii Publice." - Art. 14: "Se înfiinţeazã Centrul naţional pentru organizarea şi asigurarea sistemului informaţional şi informatic în domeniul sãnãtãţii, instituţie publicã de specialitate cu personalitate juridicã, în subordinea Ministerului Sãnãtãţii Publice." Referitor la critica privind înfiinţarea unor institute de cercetare-dezvoltare şi a unor centre de sãnãtate publicã în subordinea Ministerului Sãnãtãţii Publice, cu încãlcarea art. 116 alin. (2) din Constituţie, Curtea reţine cã aceste instituţii publice nu sunt organe de specialitate ale administraţiei publice în sensul prevederii constituţionale invocate şi, ca atare, aceastã criticã urmeazã sã fie respinsã ca nefondatã. - Art. 124: "Prevederile art. 87 alin. (8) şi art. 92 alin. (3) vor fi implementate gradual conform normelor de aplicare ale prezentului titlu luând în considerare resursele şi planurile de dezvoltare astfel încât termenul final sã nu depãşeascã anul 2014." Autorii sesizãrii considerã cã aceste dispoziţii din lege contravin prevederilor constituţionale ale art. 108 alin. (2), potrivit cãrora "Hotãrârile se emit pentru organizarea executãrii legilor", întrucât se suspendã prevederile legii prin norme de aplicare. Cu privire la aceastã criticã Curtea constatã cã art. 87 din legea criticatã reglementeazã condiţiile şi modalitãţile de acordare a primului ajutor de bazã şi a primului ajutor calificat. Textul de lege criticat nu prevede în mod expres suspendarea unor reglementãri prin norme de aplicare, ci doar punerea lor în aplicare treptatã, cu luarea în considerare a resurselor şi planurilor de dezvoltare. - Art. 186 alin. (4): "Membrii consiliului consultativ al spitalului public se numesc prin ordin al ministrului sãnãtãţii publice dupã nominalizarea acestora de cãtre instituţiile enumerate la alin. (2) lit. a)-c) şi e). O persoanã nu poate fi membru decât într-un singur consiliu consultativ al unui spital public". În ceea ce priveşte pretinsa încãlcare a principiului constituţional al autonomiei locale, consacrat în art. 120 alin. (1) din Legea fundamentalã, Curtea constatã cã aceastã criticã este nefondatã, întrucât ordinul ministrului sãnãtãţii publice de numire a membrilor consiliului consultativ se face în temeiul unor acte condiţie, care sunt actele de desemnare fãcute de autoritãţile locale. În final, Curtea constatã cã, pe lângã toate aceste critici de neconstituţionalitate deja examinate, autorii sesizãrii au enumerat şi alte articole din legea criticatã, fãrã sã facã nici o precizare asupra vreunui aspect de neconstituţionalitate, raţiune pentru care, în lipsa motivãrii, Curtea nu le poate examina.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţia României, precum şi al <>art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE:
Constatã cã sesizarea de neconstituţionalitate referitoare la Legea privind reforma în domeniul sãnãtãţii, formulatã de 37 de senatori, este neîntemeiatã. Definitivã şi general obligatorie. Decizia se comunicã Preşedintelui României şi se publicã în Monitorul Oficial al României, Partea I. Dezbaterea a avut loc la data de 29 martie 2006 şi la aceasta au participat: Ioan Vida, preşedinte, Nicolae Cochinescu, Aspazia Cojocaru, Constantin Doldur, Acsinte Gaspar, Kozsokar Gabor, Petre Ninosu, Ion Predescu şi Şerban Viorel Stãnoiu, judecãtori.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, prof. univ. dr. IOAN VIDA
Prim magistrat-asistent, Claudia Miu
------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
