Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 291 din 1 noiembrie 2001 referitoare la exceptiile de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 9 alin. (5), art. 13 alin. (1) lit. a) si b) si ale art. 17-22 din Ordonanta Guvernului nr. 102/2000 privind statutul si regimul refugiatilor in Romania, aprobata cu modificari prin Legea nr. 323/2001
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 38 din 21 ianuarie 2002
Costica Bulai - preşedinte
Nicolae Cochinescu - judecãtor
Constantin Doldur - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Petre Ninosu - judecãtor
Ioan Vida - judecãtor
Paula C. Pantea - procuror
Laurentiu Cristescu - magistrat-asistent
Pe rol se afla soluţionarea exceptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (5), art. 13 alin. (1) lit. a) şi b) şi ale <>art. 17-22 din Ordonanta Guvernului nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiatilor în România, aprobatã cu modificãri prin <>Legea nr. 323/2001 , excepţie ridicatã de Othman Salah Ahmed în Dosarul nr. 6.274/2001 al Judecãtoriei Sectorului 6 Bucureşti.
La apelul nominal lipsesc pãrţile, fata de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã. Curtea dispune sa se facã apelul şi în Dosarul nr. 259C/2001, având ca obiect aceeaşi excepţie, ridicatã de Amin Ahmed Hussein Abdi Al-Tai în Dosarul nr. 6.275/2001 al Judecãtoriei Sectorului 6 Bucureşti. La apelul nominal lipsesc pãrţile, fata de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã. De asemenea, Curtea dispune sa se facã apelul şi în dosarele nr. 260C/2001, nr. 261C/2001 şi nr. 262C/2001, al cãror obiect îl constituie tot excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 9 alin. (5), art. 13 alin. (1) lit. a) şi b) şi ale <>art. 17-22 din Ordonanta Guvernului nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiatilor în România, excepţie ridicatã de Amir Taher Thanoon Sado Al-Abadi, de Aswad Taher Karem şi de Scala Abdulrahman Hamad în dosarele nr. 6.276/2001, nr. 6.277/2001 şi nr. 6.278/2001 ale Judecãtoriei Sectorului 6 Bucureşti. La apelul nominal şi în aceste dosare lipsesc pãrţile, fata de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea acestor dosare. Reprezentantul Ministerului Public se opune conexarii, arãtând ca nu sunt întrunite cele 3 condiţii cerute de art. 164 din Codul de procedura civilã, şi anume identitatea de pãrţi, obiect şi cauza.
Curtea, în virtutea practicii sale, considera ca sunt întrunite condiţiile prevãzute de lege şi dispune conexarea dosarelor menţionate.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, arata ca normele legale care fac obiectul exceptiei de neconstituţionalitate ridicate în cauza de fata au mai fãcut obiectul controlului de constitutionalitate, Curtea respingandu-le ca neintemeiate. Considera ca, întrucât nu au intervenit elemente noi care sa determine schimbarea practicii Curţii, aceeaşi soluţie se impune şi în cauza de fata.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constata urmãtoarele:
Prin încheierile din 8 iunie 2001, pronunţate în dosarele nr. 6.274/2001, nr. 6.275/2001, nr. 6.276/2001, nr. 6.277/2001 şi nr. 6.278/2001, Judecãtoria Sectorului 6 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţiile de neconstituţionalitate a prevederilor art. 9 alin. (5), art. 13 alin. (1) lit. a) şi b) şi ale <>art. 17-22 din Ordonanta Guvernului nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiatilor în România, aprobatã cu modificãri prin <>Legea nr. 323/2001 , excepţii ridicate de Othman Salah Ahmed, de Amin Ahmed Hussein Abdi Al-Tai, de Amir Taher Thanoon Sado Al-Abadi, de Aswad Taher Karem şi de Scala Abdulrahman Hamad, cetãţeni irakieni, în dosarele acelei instanţe.
În motivarea excepţiilor de neconstituţionalitate, în esenta, se arata ca dispoziţiile invocate sunt neconstituţionale deoarece:
- art. 9 alin. (5) restrânge dreptul la libera alegere a domiciliului, precum şi libertatea persoanei, contravenind astfel dispoziţiilor art. 23, 25 şi 49 din Constituţia României, precum şi ale art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale;
- art. 13 alin. (1) lit. a) conţine, în teza finala, o dispoziţie discriminatorie, de natura sa facã ineficient dreptul de recurs reglementat prin art. 20 alin. (6) şi art. 21 din ordonanta, prin aceasta fiind contrar prevederilor art. 16 alin. (2) din Constituţie;
- art. 13 alin. 1 lit. b) este contrar prevederilor art. 24 din Constituţie în mãsura în care este interpretat restrictiv, în sensul ca se asigura interpret doar în cadrul procedurii orale, iar nu şi pentru traducerea actelor procedurale ce se comunica persoanei în cauza;
- art. 18 alin. (2) lit. a), b), c) şi f) este contrar art. 11, 20 şi 49 din Constituţie, precum şi Convenţiei de la Geneva din anul 1951 şi Protocolului din 1967 privind statutul refugiatilor, ratificate de România prin <>Legea nr. 46/1991 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 17 iulie 1991, datoritã impreciziei termenilor folosiţi în definirea cazurilor de respingere, ca evident nefondata, a cererii pentru acordarea statutului de refugiat, precum şi prin introducerea unor elemente cu caracter subiectiv sau neprevãzute de convenţiile internaţionale, în aprecierea temeiniciei cererii;
- art. 21 alin. (5) lit. b) este contrar prevederilor art. 21 şi 125 din Constituţie, deoarece instanta care soluţioneazã plângerea impotriva hotãrârii de respingere a cererilor pentru acordarea statutului de refugiat depuse în punctele de control pentru trecerea frontierei de stat este lipsitã de plenitudine de jurisdicţie, neavând competenta sa soluţioneze în fond plângerile introduse, ci doar posibilitatea de a le admite şi de a dispune Oficiului Naţional pentru Refugiati sa analizeze cererile în procedura ordinarã;
- art. 21 alin. (5) contravine, de asemenea, art. 16 şi 24 din Constituţie, precum şi art. 14 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, prin stabilirea în mod discriminatoriu a unui termen de numai 5 zile pentru soluţionarea plângerii impotriva hotãrârii de respingere a cererii, în raport cu termenul de 30 de zile, stabilit potrivit art. 15 alin. (5) în cadrul procedurii ordinare, şi de 10 zile, stabilit prin art. 20 alin. (4) în cadrul procedurii accelerate, termen insuficient pentru exercitarea dreptului la apãrare al persoanei în cauza;
- art. 21 alin. (6) contravine, de asemenea, art. 24 din Constituţie şi art. 13 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale prin faptul ca recursul instituit prin textul menţionat este ineficient în condiţiile în care hotãrârea supusã caii de atac este, potrivit aceluiaşi text, executorie de drept. De asemenea, se mai arata ca, în ansamblul sau, art. 21 este contrar art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale şi art. 13, raportat la art. 3 din Convenţie, întrucât, datoritã procedurii sumare, a termenului scurt de depunere a plângerii şi ineficientei cãilor de atac prevãzute în ordonanta, strainul care solicita acordarea regimului de refugiat risca sa fie expulzat în ţara de origine, unde urmeazã sa fie supus torturii sau persecutiei;
- art. 22 este contrar art. 11, 20, 23 şi 49 din Constituţie, precum şi art. 3 şi art. 5 pct. 1 şi 4 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, deoarece nu reglementeazã cu claritate condiţiile restrângerii libertãţii individuale a persoanei care solicita acordarea statutului de refugiat şi nici competenta şi procedurile urmate de autoritãţile publice însãrcinate sa aplice ordonanta, lãsând loc arbitrarului şi supunerii azilantilor unui tratament degradant.
Judecãtoria Sectorului 6 Bucureşti, exprimandu-şi opinia, apreciazã ca dispoziţiile <>art. 9 alin. (5) din Ordonanta Guvernului nr. 102/2000 nu sunt contrare dispoziţiilor art. 49 din Constituţie, deoarece stabilirea reşedinţei unui solicitant şi transportarea lui în acel loc sunt cazuri excepţionale avute în vedere limitativ de art. 49 din Legea fundamentalã. Acelaşi text nu incalca nici dispoziţiile art. 23 din Constituţie, în aceste cazuri nefiind vorba de o reţinere sau de o arestare, ci de restrangerea pe o perioada limitatã a libertãţii de mişcare.
În ceea ce priveşte art. 13 alin. (1) lit. a), teza finala, din acelaşi act normativ, instanta considera ca dreptul azilantului de a i se asigura un interpret nu poate fi extins pana acolo încât acestuia sa i se asigure traducerea tuturor actelor de procedura într-o limba pe care o cunoaşte. Faptul ca nu s-a prevãzut pentru azilanti asigurarea aparatorului din oficiu nu incalca nici una dintre dispoziţiile constituţionale, întrucât art. 24 din Constituţie prevede dreptul la apãrare, iar nu şi obligarea statului de a asigura apãrãtor din oficiu oricãrei persoane.
Referitor la dispoziţiile art. 22 din ordonanta, în ansamblul lui, nu se poate retine ca instituie o restrangere a unor drepturi şi libertãţi individuale.
Cu privire la dispoziţiile <>art. 18 din Ordonanta Guvernului nr. 102/2000 se apreciazã ca prevederile criticate nu incalca nici dispoziţiile constituţionale invocate şi nici pe cele din convenţiile internaţionale menţionate, deoarece dispoziţii referitoare la trierea cererilor de acordare a statutului de refugiat exista şi în legislaţia altor state europene.
În ceea ce priveşte art. 21 din aceeaşi ordonanta instanta arata ca, excepţie fãcând alin. (6), în ansamblul sau, nici acest text nu contravine dispoziţiilor constituţionale, deoarece, potrivit reglementãrii ce o conţine, în prima faza instanta de judecata exercita un control efectiv asupra actelor efectuate de Oficiul Naţional pentru Refugiati, iar în a doua faza, în cazul unei hotãrâri de respingere, pronunţatã de oficiul menţionat, instanta poate analiza toate aspectele fondului cauzei. Timpul relativ scurt în care trebuie rezolvatã cererea de acordare a statutului de refugiat potrivit alin. (4) al art. 21 din ordonanta este considerat de instanta ca fiind în favoarea solicitantului, pentru ca limiteazã, pe cat posibil, perioada în care acestuia nu îi este permis accesul pe teritoriul tarii. Prevederi asemãnãtoare au şi legislatiile altor state europene. În ceea ce priveşte "dispoziţiile art. 21 alin. (6) care prevede dispoziţii referitoare la caracterul executoriu de drept al hotãrârilor pronunţate de instanta de fond impotriva hotãrârilor de respingere a cererilor de acordare a statutului de refugiat, instanta apreciazã ca aceste prevederi nu sunt conforme cu art. 24 din Constituţia României, care reglementeazã dreptul la apãrare, deoarece exista posibilitatea ca strainul care a formulat recurs impotriva unei astfel de hotãrâri sa fie returnat în ţara sa de origine ca urmare a punerii în executare a hotãrârii judecãtoreşti şi sa nu se mai afle pe teritoriul României la data soluţionãrii recursului".
Guvernul, în punctele de vedere exprimate, apreciazã ca excepţiile de neconstituţionalitate sunt neintemeiate. În esenta, se arata ca prin dispoziţiile art. 24 şi ale art. 127 alin. (2) "Constituţia limiteazã exercitarea dreptului la interpret (...) şi, în plus, nu impune asigurarea gratuita a interpretului decât pentru procesele penale". Se mai arata ca "termenul în care solicitantul de azil este reţinut în zona de tranzit nu este foarte mare - 20 de zile -, iar (...) la expirarea acestuia se permite solicitantului intrarea în ţara, chiar dacã în cauza nu a fost încã pronunţatã o hotãrâre definitiva şi irevocabilã". În fine, se arata ca afirmatia potrivit cãreia prin normele legale criticate ar fi incalcata o serie de reglementãri cuprinse în Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, în alte pacte sau tratate internaţionale nu este adevarata, deoarece aceste norme "nu constituie o noutate în domeniu, ele fiind cuprinse într-o serie de reglementãri ale statelor membre ale Uniunii Europene".
Preşedinţii celor doua Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.
CURTEA,
examinând încheierile de sesizare, susţinerile autorilor excepţiilor, punctele de vedere ale Guvernului, rapoartele judecãtorului-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, retine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competenta, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicatã, sa soluţioneze excepţiile de neconstituţionalitate ridicate.
Obiectul excepţiilor de neconstituţionalitate îl constituie urmãtoarele dispoziţii din <>Ordonanta Guvernului nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiatilor în România, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 436 din 3 septembrie 2000, aprobatã cu modificãri prin <>Legea nr. 323/2001 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 27 iunie 2001:
- Art. 9 alin. (5) şi art. 13 alin. (1) lit. a) şi b), privind procedura ordinarã a acordãrii statutului de refugiat;
- Art. 17-20 referitoare la procedura accelerata a soluţionãrii cererilor privind acordarea statutului de refugiat;
- Art. 21 şi 22, privind procedura în cazul cererilor pentru acordarea statutului de refugiat depuse în punctele de control pentru trecerea frontierei de stat.
În motivarea excepţiilor de neconstituţionalitate se susţine ca prevederile legale criticate sunt contrare urmãtoarelor dispoziţii contitutionale:
- Art. 11 privind tratatele internaţionale ratificate de Parlament;
- Art. 16 referitor la egalitatea cetãţenilor;
- Art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului;
- Art. 21 referitor la accesul liber la justiţie;
- Art. 23 referitor la libertatea individualã;
- Art. 24 referitor la dreptul la apãrare;
- Art. 25 referitor la libera circulaţie;
- Art. 49 referitor la restrangerea unor drepturi sau a unor libertãţi;
- Art. 125 privind instanţele judecãtoreşti.
De asemenea, autorii excepţiilor de neconstituţionalitate invoca şi încãlcarea dispoziţiilor art. 3, 5, 6, 13 şi 14 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, precum şi ale art. 2 din Protocolul nr. 4 şi art. 1 din Protocolul nr. 7 la aceasta convenţie.
Textele din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale sunt urmãtoarele:
- Art. 3: "Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.";
- Art. 5: "(1) Orice persoana are dreptul la libertate şi la siguranta. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia urmãtoarelor cazuri şi potrivit cãilor legale:
a) dacã este deţinut legal pe baza condamnãrii pronunţate de cãtre un tribunal competent;
b) dacã a fãcut obiectul unei arestari sau al unei detineri legale pentru nesupunerea la o hotãrâre pronunţatã, conform legii, de cãtre un tribunal ori în vederea garantarii executãrii unei obligaţii prevãzute de lege;
c) dacã a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în fata autoritãţii judiciare competente, atunci când exista motive verosimile de a banui ca a sãvârşit o infracţiune sau când exista motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l impiedica sa sãvârşeascã o infracţiune sau sa fuga dupã sãvârşirea acesteia;
d) dacã este vorba de detenţia legalã a unui minor, hotãrâtã pentru educaţia sa sub supraveghere sau despre detenţia sa legalã, în scopul aducerii sale în fata autoritãţii competente;
e) dacã este vorba despre detenţia legalã a unei persoane susceptibile sa transmitã o boala contagioasa, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;
f) dacã este vorba despre arestarea sau detenţia legalã a unei persoane pentru a o impiedica sa pãtrundã în mod ilegal pe teritoriu sau impotriva cãreia se afla în curs o procedura de expulzare ori de extrãdare.
2. Orice persoana arestata trebuie sa fie informatã, în termenul cel mai scurt şi într-o limba pe care o înţelege, asupra motivelor arestãrii sale şi asupra oricãrei acuzatii aduse impotriva sa.
3. Orice persoana arestata sau detinuta, în condiţiile prevãzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusã de îndatã înaintea unui judecãtor sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecata într-un termen rezonabil sau eliberata în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonata unei garanţii care sa asigure prezentarea persoanei în cauza la audiere.
4. Orice persoana lipsitã de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul sa introducã un recurs în fata unui tribunal, pentru ca acesta sa statueze într-un termen scurt asupra legalitãţii deţinerii sale şi sa dispunã eliberarea sa dacã deţinerea este ilegala.
5. Orice persoana care este victima unei arestari sau a unei detineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii.";
- Art. 6: "1. Orice persoana are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de cãtre o instanta independenta şi impartiala, instituitã de lege, care va hotãrî fie asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricãrei acuzatii în materie penalã îndreptate impotriva sa. Hotãrârea trebuie sa fie pronunţatã în mod public, dar accesul în sala de şedinţa poate fi interzis presei şi publicului pe intreaga durata a procesului sau a unei pãrţi a acestuia în interesul moralitãţii, al ordinii publice ori al securitãţii naţionale într-o societate democratica, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a pãrţilor la proces o impun, sau în mãsura consideratã absolut necesarã de cãtre instanta atunci când, în împrejurãri speciale, publicitatea ar fi de natura sa aducã atingere intereselor justiţiei.
2. Orice persoana acuzata de o infracţiune este prezumatã nevinovatã pana ce vinovãţia sa va fi legal stabilitã.
3. Orice acuzat are, în special, dreptul:
a) sa fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limba pe care o înţelege şi în mod amãnunţit, asupra naturii şi cauzei acuzatiei aduse impotriva sa;
b) sa dispunã de timpul şi de înlesnirile necesare pregãtirii apãrãrii sale;
c) sa se apere el însuşi sau sa fie asistat de un apãrãtor ales de el şi, dacã nu dispune de mijloacele necesare pentru a plati un apãrãtor, sa poatã fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;
d) sa intrebe sau sa solicite audierea martorilor acuzarii şi sa obţinã citarea şi audierea martorilor apãrãrii în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzarii;
e) sa fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacã nu înţelege sau nu vorbeşte limba folositã la audiere.";
- Art. 13: "Orice persoana, ale carei drepturi şi libertãţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încãlcare, are dreptul sa se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încãlcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.";
- Art. 14: "Exercitarea drepturilor şi libertãţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie sa fie asigurata fãrã nici o deosebire bazatã, în special, pe sex, rasa, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine nationala sau socialã, apartenenţa la o minoritate nationala, avere, naştere sau orice alta situaţie."
Textele din Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, invocate de autorii excepţiilor de neconstituţionalitate, au urmãtorul conţinut:
- Art. 2: "1. Oricine se gãseşte în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul sa circule în mod liber şi sa-şi aleagã în mod liber resedinta sa.
2. Orice persoana este libera sa pãrãseascã orice ţara, inclusiv pe a sa.
3. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrangeri decât acelea care, prevãzute de lege, constituie mãsuri necesare, într-o societate democratica, pentru securitatea nationala, siguranta publica, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sãnãtãţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertãţilor altora.
4. Drepturile recunoscute în paragraful 1 pot, de asemenea, în anumite zone determinate, sa facã obiectul unor restrangeri care, prevãzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o societate democratica."
Textele din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, invocate în motivarea excepţiilor, au urmãtorul conţinut:
- Art. 1: "1. Un strãin care îşi are resedinta în mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în temeiul executãrii unei hotãrâri luate conform legii şi el trebuie sa poatã:
a) sa prezinte motivele care pledeaza impotriva expulzãrii sale;
b) sa ceara examinarea cazului sau; şi
c) sa ceara sa fie reprezentat în acest scop în fata autoritãţilor competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate de cãtre aceasta autoritate.
2. Un strãin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor enumerate în paragraful 1 a), b) şi c) al acestui articol, atunci când expulzarea este necesarã în interesul ordinii publice sau se întemeiazã pe motive de securitate nationala."
Examinând excepţiile de neconstituţionalitate, Curtea constata ca prin articolul unic al <>Legii nr. 323/2001 pentru aprobarea <>Ordonanţei Guvernului nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiatilor în România au fost modificate alin. (5) al articolului 20, precum şi alin. (6) al articolului 21, având acum urmãtorul conţinut:
- Art. 20 alin. (5): "Hotãrârea instanţei este definitiva şi irevocabilã.";
- Art. 21 alin. (6): "În cazul prevãzut la alin. (5) lit. a) hotãrârea instanţei este definitiva şi irevocabilã."
Se mai constata ca prin actul normativ menţionat, publicat între data sesizãrii Curţii şi data fixatã pentru soluţionarea exceptiei de neconstituţionalitate, alin. (6) al articolului 20 a fost abrogat.
Curtea, având în vedere dispoziţiile alin. (1) al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicatã, conform cãrora: "Curtea Constituţionalã decide asupra excepţiilor ridicate în fata instanţelor judecãtoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanta în vigoare (...)", constata ca, în urma modificãrii sau abrogãrii textelor menţionate, în condiţiile arãtate, excepţiile de neconstituţionalitate a acestora au devenit inadmisibile şi urmeazã sa fie respinse ca atare.
Referitor la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 9 alin. (5) din Ordonanta Guvernului nr. 102/2000 , raportate la art. 23, 25 şi 49 din Constituţie, prin care se susţine ca aceste norme incalca drepturile constituţionale la alegerea domiciliului şi la libera circulaţie, Curtea constata ca aceasta critica nu este intemeiata, deoarece restrangerea drepturilor acordate refugiatilor se face în limitele şi cazurile prevãzute în Constituţie. În ceea ce priveşte afirmatiile autorilor excepţiilor ca norma legalã în discuţie ar incalca dispoziţiile art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, Curtea constata ca acestea nu au incidenta în cauza, deoarece textele invocate se referã la persoanele care se gãsesc în mod legal pe teritoriul unui stat, iar nu la persoanele care patrund sau rãmân pe teritoriul unui stat fãrã aprobarea autoritãţilor publice competente, în scopul obţinerii statutului de refugiat.
Referitor la art. 13 alin. (1) lit. b), excepţia de neconstituţionalitate, prin raportare la art. 24 din Legea fundamentalã, nu poate fi primitã dat fiind ca în textul constituţional invocat nu se prevede dreptul persoanelor care nu cunosc limba romana de a li se comunica actele procedurale în limba vorbita de acestea. Dreptul la apãrare al persoanelor care solicita acordarea statutului de refugiat este pe deplin asigurat prin faptul ca în aplicarea textului criticat de autorul exceptiei acestea beneficiazã gratuit de serviciile unui interpret pe intreaga durata a procedurii de acordare a statutului de refugiat, interpretul având, în virtutea statutului sau profesional, şi obligaţia de a le traduce, la cerere, şi actele de procedura.
Excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi primitã nici în ceea ce priveşte art. 18 alin. (2) lit. a), b), c) şi f), care defineste noţiunea de fundament a invocarii unui temei de persecutie în ţara de origine, textele amintite fiind compatibile atât cu dispoziţiile constituţionale, cat şi cu actele normative internaţionale la care se referã autorii exceptiei. De altfel, în motivarea exceptiei raportarea la dispoziţiile Convenţiei de la Geneva şi Protocolului din 1967 privind statutul refugiatilor - ratificate de România prin <>Legea nr. 46/1991 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 17 iulie 1991 - se face generic, fãrã sa se precizeze care anume texte dintre aceste acte normative au fost incalcate.
Curtea constata, în acelaşi sens, ca aprecierea conţinutului şi a intelesului termenilor dintr-un text de lege, precum şi a gradului de obiectivitate a criteriilor stabilite de legiuitor pentru adoptarea unor acte de decizie de cãtre autoritãţile chemate sa aplice legea, cu alte cuvinte, interpretarea legii, nu intra în competenta justiţiei constituţionale, ci în competenta instanţelor de drept comun.
Referitor la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 21 alin. (5) din Ordonanta Guvernului nr. 102/2000 , Curtea constata ca acest text conţine dispoziţii de competenta şi de procedura de judecata care, potrivit art. 125 alin. (3) din Constituţie, se stabilesc prin lege.
În consecinta, nu se poate primi susţinerea ca, întrucât prin textul de lege menţionat nu s-a prevãzut competenta instanţei de judecata de a dispune ea însãşi acordarea statutului de refugiat, se incalca plenitudinea de jurisdicţie a instanţei şi, prin aceasta, dispoziţiile art. 21 şi 125 din Legea fundamentalã.
Pe de alta parte, în lumina principiilor statului de drept, consacrate prin Constituţia României, plenitudinea de jurisdicţie a instanţelor judecãtoreşti se exercita în limitele stabilite prin lege. Prin <>Ordonanta Guvernului nr. 102/2000 s-au stabilit competenta exclusiva a autoritãţilor administrative de a hotãrî asupra cererilor de acordare a statutului de refugiat şi atributia instanţei judecãtoreşti de a cenzura hotãrârea de respingere a cererii şi de a da dispoziţie Oficiului Naţional pentru Refugiati sa analizeze cererea în procedura ordinarã. Numai în aceste limite poate fi apreciatã plenitudinea de jurisdicţie a instanţei de judecata care, contrar sustinerii din motivarea exceptiei de neconstituţionalitate, nu ar putea fi abilitata sa acorde ea însãşi statutul de refugiat, substituindu-se autoritãţii administrative, fãrã ca prin aceasta sa încalce unul dintre principiile statului de drept, şi anume cel al separaţiei puterilor.
Nu se poate primi, de asemenea, susţinerea ca <>art. 21 alin. (5) din Ordonanta Guvernului nr. 102/2000 contravine art. 16 şi 24 din Constituţie şi art. 14 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, prin faptul ca, în cazul cererilor depuse la punctele de control pentru trecerea frontierei de stat, prevede un termen de numai 5 zile pentru soluţionarea plângerii impotriva hotãrârii de respingere a cererii, insuficient pentru exercitarea dreptului la apãrare al persoanei în cauza şi deosebit, în mod discriminatoriu, de termenele de 30 de zile şi de 10 zile stabilite în cadrul procedurii ordinare şi, respectiv, al procedurii accelerate.
Situaţia persoanelor cãrora li se aplica textul de lege criticat este diferita de situaţia persoanelor cãrora li se aplica procedura ordinarã sau procedura accelerata de acordare a statutului de refugiat, justificandu-se astfel aplicarea unui tratament juridic diferit. Stabilirea unor termene mai scurte - între care şi termenul de 5 zile prevãzut la art. 21 alin. (5) - pentru persoanele care depun cererea pentru acordarea statutului de refugiat la autoritãţile dintr-un punct de trecere a frontierei de stat se justifica, ţinând seama de împrejurarea ca, potrivit art. 22 alin. (1) din ordonanta, aceste persoane rãmân în zona de tranzit pe intreaga durata a procedurii de soluţionare a cererii, fiind în interesul lor ca aceasta procedura sa dureze cat mai puţin.
Pe de alta parte, având în vedere ca termenul amintit curge de la comunicarea hotãrârii, nu poate fi primitã nici susţinerea ca persoana în cauza nu are suficient timp pentru exercitarea efectivã a dreptului de apãrare.
Referitor la critica adusã art. 22 din ordonanta, prin raportare la art. 3, privind interzicerea torturii, din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, aceasta critica este, de asemenea, neîntemeiatã, dat fiind ca din conţinutul textului amintit nu rezulta nici un element din care s-ar putea desprinde concluzia ca strainul care solicita acordarea statutului de refugiat în România s-ar afla, în perioada cat rãmâne în zona de tranzit, în pericol de a fi supus torturii, pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante. Dimpotriva, potrivit art. 22 alin. (5), pe perioada în care se afla în punctul de control pentru trecerea frontierei de stat solicitantul statutului de refugiat are dreptul la asistenta juridico-socialã şi la ajutoare umanitare din partea organizaţiilor neguvernamentale cu atribuţii în materie de refugiati, precum şi din partea reprezentantei din România a Inaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiati.
Curtea mai constata ca anterior a soluţionat mai multe excepţii de neconstituţionalitate ce priveau aceleaşi texte legale ca în cauza de fata, dispunând respingerea acestora ca neintemeiate. De exemplu: Decizia nr. 176 din 29 mai 2001, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 374 din 11 iulie 2001, şi Decizia nr. 209 din 28 iunie 2001, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 25 octombrie 2001.
Întrucât nu au intervenit elemente noi care sa justifice schimbarea jurisprudenţei Curţii, cele statuate în deciziile menţionate îşi menţin valabilitatea şi în cauza de fata.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 1, 2, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicatã,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
1. Respinge, ca devenite inadmisibile, excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (5) şi (6) şi ale <>art. 21 alin. (6) din Ordonanta Guvernului nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiatilor în România, aprobatã cu modificãri prin <>Legea nr. 323/2001 , excepţii ridicate de Othman Salah Ahmed, de Amin Ahmed Hussein Abdi Al-Tai, de Amir Taher Thanoon Sado Al-Abadi, de Aswad Taher Karem şi de Scala Abdulrahman Hamad, din Irak, în dosarele nr. 6.274/2001, nr. 6.275/2001, nr. 6.276/2001, nr. 6.277/2001 şi nr. 6.278/2001 ale Judecãtoriei Sectorului 6 Bucureşti.
2. Respinge excepţiile de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 9 alin. (5), art. 13 alin. (1) lit. a) şi b) şi ale <>art. 17-22 din Ordonanta Guvernului nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiatilor în România, aprobatã cu modificãri prin <>Legea nr. 323/2001 , excepţii ridicate de aceiaşi autori în aceleaşi dosare.
Definitiva şi obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publica din data de 1 noiembrie 2001.
PREŞEDINTE,
prof. univ. dr. COSTICA BULAI
Magistrat-asistent,
Laurentiu Cristescu
---------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
