Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 290 din 28 aprilie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) şi ale art. 112^1 alin. (2) lit. b) din Codul penal
EMITENT: CURTEA CONSTITUŢIONALĂ PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 424 din 15 iunie 2015
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) şi ale art. 112^1 alin. (2) lit. b) din Codul penal, excepţie ridicată de Marius Zamfir în Dosarul nr. 3.724/109/2014 al Tribunalului Argeş - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 848D/2014.
2. La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepţiei, avocatul Mihai Rapcea, cu împuternicire avocaţială la dosar.
3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul avocatului autorului excepţiei, care solicită admiterea acesteia şi reiterează argumentele invocate în faţa Tribunalului Argeş - Secţia penală referitoare la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) şi ale art. 112^1 alin. (2) lit. b) din Codul penal.
4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă referitor la dispoziţiile art. 112^1 alin. (2) lit. b) din Codul penal, întrucât acestea nu au legătură cu soluţionarea cauzei, respectiv ca neîntemeiată în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal, invocând, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
5. Prin Încheierea din 4 septembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 3.724/109/2014, Tribunalul Argeş - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) şi ale art. 112^1 alin. (2) lit. b) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Marius Zamfir cu ocazia soluţionării unei cereri privind aplicarea legii penale mai favorabile.
6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal încalcă prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (2) referitor la retroactivitatea legii penale mai favorabile şi ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, precum şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi ale art. 148 alin. (2) referitor la prioritatea prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene şi a celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, raportate la prevederile art. 7 referitor la legalitatea pedepsei şi ale art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie referitor la interzicerea generală a discriminării. Astfel, arată că persoanele condamnate anterior intrării în vigoare a noului Cod penal sunt discriminate faţă de persoanele pentru care procedurile judiciare s-au finalizat printr-o hotărâre definitivă ulterior datei de 1 februarie 2014, cu toate că ambele categorii de persoane se află în aceeaşi situaţie juridică, fiind cercetate pentru infracţiuni comise în aceeaşi perioadă. Instituirea unui tratament diferit în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a soluţionat cauza nu are nicio justificare obiectivă şi rezonabilă. În acest sens, face trimitere la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.483 din 8 noiembrie 2011.
7. De asemenea, consideră că dispoziţiile art. 112^1 alin. (2) lit. b) din Codul penal încalcă prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (2) privind retroactivitatea legii penale mai favorabile, ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 44 alin. (8) referitor la interzicerea confiscării averii dobândite licit şi la prezumţia dobândirii licite a averii. Consideră că măsurile dispuse de judecător nu pot fi luate decât pe bază de probe, iar nu pe baza convingerilor acestuia, legea fiind lacunară sub aspectul arătării modului în care judecătorul îşi formează convingerea că bunurile supuse confiscării extinse provin din activităţi infracţionale de natura celor prevăzute la art. 112^1 alin. (1) din Codul penal. O astfel de lacună poate conduce la măsuri abuzive atunci când judecătorul dispune măsura confiscării extinse doar pe baza convingerilor, eludând obligaţia legală a arătării probelor pe care şi-a întemeiat convingerea. Conform prevederilor constituţionale, caracterul licit al dobândirii averii se prezumă, iar această prezumţie nu poate fi răsturnată doar pe baza convingerilor judecătorului, ci numai pe bază de probe, în caz contrar fiind afectat dreptul la un proces echitabil al persoanei cu privire la care se ia măsura confiscării extinse.
8. Tribunalul Argeş - Secţia penală apreciază că textul art. 6 alin. (1) din Codul penal este constituţional. Arată că respectivele dispoziţii de lege nu vin în contradicţie cu prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât art. 15 din vechiul Cod penal avea un caracter facultativ, deci nu reprezenta un drept al condamnatului, ci doar o vocaţie căreia instanţa de judecată putea să-i dea sau să nu-i dea eficienţă, fiind, cu atât mai mult, posibilă apariţia unor soluţii inechitabile în sensul că persoane cu situaţii similare primeau soluţii diferite. În plus, menţionează şi deciziile nr. 8 din 26 mai 2014 şi nr. 14 din 16 iunie 2014 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 112^1 alin. (2) lit. b) din Codul penal, consideră că acestea necesită o oarecare precizare, întrucât creează posibilitatea formării unor convingeri eronate asupra caracterului licit ori ilicit al dobândirii bunurilor în discuţie, atât timp cât nu se face dovada fermă a modalităţii de obţinere. Apreciază că, pentru a se elimina orice suspiciune şi eventuale speculaţii, ar fi de dorit ca textul de lege criticat să stabilească criteriile în baza cărora instanţa îşi poate forma convingerea că bunurile respective provin din activităţi infracţionale de natura celor prevăzute în art. 112^1 alin. (1) din Codul penal.
9. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru aşi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi ale art. 112^1 alin. (2) lit. b) din Codul penal, cel de-al doilea text de lege menţionat fiind introdus prin Legea nr. 63/2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 19 aprilie 2012. Dispoziţiile de lege criticate au următorul cuprins:
- Art. 6 alin. (1): "Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim.";
- Art. 112^1 alin. (2) lit. b): "Confiscarea extinsă se dispune dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: [...] b) instanţa are convingerea că bunurile respective provin din activităţi infracţionale de natura celor prevăzute la alin. (1)."
13. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) privind retroactivitatea legii penale mai favorabile, ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 44 alin. (8) referitor la interzicerea confiscării averii dobândite licit şi la prezumţia dobândirii licite a averii, precum şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi ale art. 148 alin. (2) referitor la prioritatea prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene şi a celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, raportate la prevederile art. 7 referitor la legalitatea pedepsei şi ale art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie referitor la interzicerea generală a discriminării.
14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 112^1 alin. (2) lit. b) din Codul penal - referitoare la una din cele două condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ pentru dispunerea măsurii confiscării extinse - nu au legătură cu soluţionarea cauzei, întrucât aceasta are ca obiect o cerere de aplicare a legii penale mai favorabile după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Or, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, "Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti [...] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei (...)". Prin urmare, ţinând cont de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 112^1 alin. (2) lit. b) din Codul penal este inadmisibilă.
15. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal, acestea au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 15 alin. (2) şi ale art. 16 alin. (1) din Constituţie şi ale art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocate şi în prezenta cauză, şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 379 din 26 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 7 august 2014, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal. Prin decizia menţionată, paragrafele 23-25, 26, 30 şi 31, Curtea a reţinut că în cazul unei succesiuni de legi în cursul procesului penal, anterior rămânerii definitive a hotărârii, instanţa trebuie să opereze, în concret, o stabilire a sancţiunii în raport cu limitele de pedeapsă prevăzute de fiecare dintre aceste legi şi să aplice aceste criterii în limitele legii identificate ca fiind mai favorabilă, luând în considerare şi analizând faptele şi situaţia particulară a fiecărui caz în parte. Referitor la pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul nu a înţeles să repună în discuţie criteriile de stabilire şi individualizare a sancţiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancţiune care excedează maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancţiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă. Astfel, Curtea a reţinut că legea nouă poate să prevadă o pedeapsă mai uşoară, dar sancţiunea aplicată fie să depăşească maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, fie să nu depăşească acest maxim. Dacă în primul caz se ajunge la executarea unei sancţiuni care nu are corespondent în legea penală în vigoare, acest raţionament nu mai subzistă în cea de-a doua ipoteză. Curtea a apreciat că în cea de-a doua ipoteză este vorba despre punerea în balanţă a dreptului unei persoane condamnate la aplicarea legii penale mai favorabile, descris mai sus, şi a altor drepturi sau valori constituţionale, precum principiul securităţii raporturilor juridice şi autoritatea de lucru judecat, care pot contracara parţial sau complet acest drept. Astfel, legiuitorul, având sarcina de a echilibra intensitatea încălcării drepturilor fundamentale ale persoanei condamnate şi valorile care justifică această încălcare, a eliminat aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile din Codul penal. Luând în considerare cele statuate în jurisprudenţa proprie, dar şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene referitor la principiul autorităţii de lucru judecat, Curtea a constatat că legiuitorul a limitat aplicarea legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor definitive numai la acele cazuri în care sancţiunea aplicată depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, fără ca în acest mod să fie încălcat art. 15 alin. (2) din Constituţie.
16. Referitor la încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16, Curtea a constatat că nu este vorba de situaţii identice - unele persoane au fost condamnate definitiv, altele nu au fost condamnate definitiv -, astfel că se justifică în mod obiectiv şi rezonabil tratamentul juridic neomogen la care se referă autorii excepţiei, principiul egalităţii în faţa legii presupunând instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. Analizând situaţia persoanelor condamnate definitiv şi a celor în curs de judecată, Curtea a reţinut că, în concret, fiecare dintre aceste persoane beneficiază într-un mod efectiv de legea penală mai favorabilă aplicabilă la momentul judecării cauzelor respective. Acest element, alături de caracterul definitiv al condamnărilor, determină diferenţa dintre situaţia persoanei condamnate pentru o infracţiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969 şi persoanele care se află în curs de judecată.
17. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin decizia mai sus menţionată, precum şi considerentele care au fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.
18. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 112^1 alin. (2) lit. b) din Codul penal, excepţie ridicată de Marius Zamfir în Dosarul nr. 3.724/109/2014 al Tribunalului Argeş - Secţia penală.
2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar şi constată că dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Tribunalului Argeş - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 28 aprilie 2015.
PREŞEDINTE,
DANIEL MARIUS MORAR
Magistrat-asistent,
Oana Cristina Puică
-----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
