Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
DECIZIE nr. 288 din 3 iulie 2003 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 17, 18, 19 si 20 din Ordonanta Guvernului nr. 102/2000 privind statutul si regimul refugiatilor in Romania, aprobata si modificata prin Legea nr. 323/2001 , cu modificarile si completarile ulterioare
Costica Bulai - preşedinte Nicolae Cochinescu - judecãtor Constantin Doldur - judecãtor Kozsokar Gabor - judecãtor Petre Ninosu - judecãtor Şerban Viorel Stanoiu - judecãtor Lucian Stangu - judecãtor Ioan Vida - judecãtor Florentina Balta - procuror Doina Suliman - magistrat-asistent şef
Pe rol se afla soluţionarea exceptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 17, 18, 19 şi 20 din Ordonanta Guvernului nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiatilor în România, aprobatã şi modificatã prin <>Legea nr. 323/2001 , cu modificãrile şi completãrile ulterioare, excepţie ridicatã de Farajollah Nader din Iran în Dosarul nr. 13.804/2002 al Judecãtoriei Sectorului 1 Bucureşti, Mohamad Mustafa şi Ali Mahmod Basher din Siria şi Sudad Bahgat Mohamed Salih din Irak în dosarele nr. 683/2003, nr. 684/2003 şi nr. 11.777/2002 ale Judecãtoriei Sectorului 6 Bucureşti. La apelul nominal Sudad Bahgat Mohamed Salih este prezent personal şi asistat de avocatul Eugenia Crangariu. Lipsesc ceilalţi autori ai exceptiei şi Oficiul Naţional pentru Refugiati, fata de care procedura de citare este legal îndeplinitã. Curtea, având în vedere ca excepţiile de neconstituţionalitate ridicate în dosarele nr. 72C/2003, nr. 80C/2000, nr. 81C/2003 şi nr. 82C/2003 au conţinut identic, pune în discuţie, din oficiu, problema conexarii cauzelor. Avocatul nu se opune conexarii cauzelor. Reprezentantul Ministerului Public, având în vedere art. 164 din Codul de procedura civilã, nu se opune conexarii dosarelor. Curtea, în temeiul dispoziţiilor <>art. 16 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, coroborate cu cele ale art. 164 din Codul de procedura civilã, dispune conexarea dosarelor nr. 80C/2003, nr. 81C/2003 şi nr. 82C/2003 la Dosarul nr. 72C/2003, care este primul înregistrat. Avocatul Eugenia Crangariu solicita admiterea exceptiei de neconstituţionalitate pentru motivele invocate cu ocazia ridicãrii exceptiei în fata instanţei judecãtoreşti, motive depuse în scris la dosar. Reprezentantul Ministerului Public, având în vedere jurisprudenta în materie a Curţii Constituţionale, pune concluzii de respingere a exceptiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiatã.
CURTEA, având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constata urmãtoarele: Prin Încheierea din 19 septembrie 2002, pronunţatã în Dosarul nr. 13.804/2002 de Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti, şi încheierile din 13 ianuarie 2003 şi 20 noiembrie 2002, pronunţate în Dosarele nr. 683/2003, nr. 684/2003 şi nr. 11.777/2002 de Judecãtoria Sectorului 6 Bucureşti, Curtea Constituţionalã a fost sesizatã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 17, 18, 19 şi 20 din Ordonanta Guvernului nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiatilor în România, aprobatã şi modificatã prin <>Legea nr. 323/2001 , cu modificãrile şi completãrile ulterioare. Excepţia a fost ridicatã de Farajollah Nader din Iran, Mohamad Mustafa şi Ali Mahmod Basher din Siria şi Sudad Bahgat Mohamed Salih din Irak. În motivarea exceptiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin, în esenta, ca dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 18 alin. (1) şi (2), cu trimitere la art. 11 alin. (2), art. 20 alin. (1), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 21, 22, 23, 24, 49 şi 51. De asemenea, apreciazã ca sunt incalcate prevederile Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, precum şi prevederile Convenţiei de la Geneva din 1951 privind Statutul refugiatilor. Instanţele de judecata apreciazã ca textele de lege criticate nu contravin prevederilor constituţionale invocate. Ele considera, în esenta, ca dispoziţiile <>Ordonanţei Guvernului nr. 102/2000 instituie o procedura specialã, derogatorie, ulterioara şi completatoare a procedurii considerate de drept comun, care vine sa asigure garanţii în plus solicitantului de azil. Potrivit prevederilor <>art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra exceptiei de neconstituţionalitate ridicate, iar în conformitate cu <>art. 18^1 din Legea nr. 35/1997 , cu modificãrile ulterioare, a fost solicitat punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului. Guvernul apreciazã ca sunt neintemeiate criticile de neconstituţionalitate aduse dispoziţiilor legale ce fac obiectul exceptiei. Astfel, se arata ca procedura accelerata reglementatã de <>Ordonanta Guvernului nr. 102/2000 este aplicabilã nu numai cererilor privind acordarea statutului de refugiat, ci şi celor privind protecţia umanitara condiţionatã, textul legal neoperand nici o distincţie în acest sens, nici chiar atunci când prevede expres care anume cereri nu pot face obiectul acestei proceduri. De asemenea, se retine ca protecţia umanitara condiţionatã reprezintã o forma de protecţie suplimentarã, acordatã în ipoteza în care solicitantul nu îndeplineşte condiţiile prevãzute de lege pentru acordarea statutului de refugiat, observându-se în acelaşi timp ca prevederile ordonanţei, printre care şi cele ale art. 14 alin. (4) şi (5) la care face trimitere autorul exceptiei, fac menţiune despre cereri sau proceduri la modul general ori despre acordarea statutului de refugiat, intelegand prin aceasta şi obligativitatea pronunţãrii asupra acordãrii protecţiei umanitare condiţionate, atunci când sunt îndeplinite condiţiile. Nici dreptul la apãrare şi nici cel la un proces echitabil nu sunt considerate a fi incalcate de cãtre dispoziţiile legale criticate, petentul bucurandu-se în acest sens de garanţiile şi drepturile procesuale prevãzute în <>art. 13 din Ordonanta Guvernului nr. 102/2000 . De altfel, în aceeaşi ordine de idei, sunt invocate şi prevederile constituţionale ale art. 125 alin. (3), potrivit cãrora competenta şi procedura de judecata sunt stabilite de lege, şi cele ale art. 128, care lasa libertate legiuitorului de a institui condiţiile de exercitare a cãilor de atac impotriva hotãrârilor judecãtoreşti de cãtre pãrţile interesate şi Ministerul Public. De asemenea, este amintita şi jurisprudenta Curţii Constituţionale, concretizata în Decizia nr. 293/2001 şi Decizia nr. 330/2002, prin care s-a statuat ca art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale nu impune mai multe grade de jurisdicţie la soluţionarea cauzelor de natura civilã. Avocatul Poporului considera ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã. Astfel, arata ca, deoarece între prevederile legale criticate şi cele ale Convenţiei din anul 1951, completatã cu Protocolul adiţional din 1967, acte adoptate sub egida O.N.U., nu exista neconcordante, în cauza nu se justifica aplicarea cu prioritate a instrumentelor juridice internaţionale. Astfel fiind, se considera ca nu poate fi reţinutã critica de neconstituţionalitate a <>art. 17, 18, 19 şi 20 din Ordonanta Guvernului nr. 102/2000 , aprobatã şi modificatã prin <>Legea nr. 323/2001 , cu modificãrile şi completãrile ulterioare, în raport cu art. 11 alin. (2), respectiv art. 20 din Constituţie. În susţinerea acestui punct de vedere se arata ca referirea exclusiva a art. 20 din ordonanta la procedura de soluţionare a cererilor de acordare a statutului de refugiat, respinse ca evident nefondate, fãrã trimitere la procedura specifica refuzului acordãrii protecţiei umanitare condiţionate, se justifica prin caracterul subsidiar al acestei ultime forme de protecţie. Astfel, în timp ce acordarea statutului de refugiat se face la cererea strainului, cu condiţia îndeplinirii criteriilor prevãzute de lege, protecţia umanitara condiţionatã se poate acorda strainului care nu îndeplineşte condiţiile pentru acordarea statutului de refugiat, dar care dovedeşte ca se afla în una dintre situaţiile expres prevãzute de lege. De altfel, în acest sens se considera ca sunt şi dispoziţiile legale care reglementeazã procedura accelerata şi care prevãd ca hotãrârea de acordare a protecţiei umanitare condiţionate cuprinde şi motivele neacordarii statutului de refugiat. În ceea ce priveşte susţinerea autorului exceptiei, referitoare la imposibilitatea exercitãrii recursului impotriva hotãrârii de respingere a cererii de recunoaştere a unei forme de protecţie, se apreciazã ca aceste critici trebuie raportate la prevederile constituţionale ale art. 128, din care reiese ca legiuitorul, în considerarea unor situaţii speciale, asa cum este situaţia refugiatilor în afarã tarii de origine, este liber sa stabileascã reguli speciale de procedura privind exercitarea cãilor de atac, sens în care este amintita Decizia nr. 334/2001 a Curţii Constituţionale. De asemenea, considera ca, în condiţiile în care în <>Ordonanta Guvernului nr. 102/2000 este prevãzutã expres posibilitatea solicitantului de a fi asistat de un avocat sau de un reprezentant al organizaţiilor guvernamentale în domeniul drepturilor omului, de a beneficia de interpret, precum şi de a contesta hotãrârea pronunţatã în faza administrativã, în fata unei instanţe judecãtoreşti independente, textele legale criticate nu pot fi considerate ca aducând atingere principiului constituţional al liberului acces la justiţie ori garanţiilor procesuale care conditioneaza, într-o societate democratica, procesul echitabil. În sfârşit, menţioneazã ca nu poate fi reţinutã nici critica dispoziţiilor legale criticate în raport cu art. 51 din Constituţie, respectiv art. 2 şi 3 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, acestea nefiind incidente în cauza. Preşedinţii celor doua Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra exceptiei de neconstituţionalitate ridicate.
CURTEA, examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite în cauze de judecãtorul-raportor, susţinerile partii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile <>Legii nr. 47/1992 , retine urmãtoarele: Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competenta, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi celor ale art. 1 alin. (1), ale <>art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, sa soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicatã. Obiectul exceptiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile <>art. 17-20 din Ordonanta Guvernului nr. 102/2000 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 436 din 3 septembrie 2000, aprobatã şi modificatã prin <>Legea nr. 323/2001 , cu modificãrile şi completãrile ulterioare, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 27 iunie 2001, cu modificãrile şi completãrile ulterioare. Dispoziţiile legale criticate au urmãtoarea redactare: - Art. 17: "(1) Fac obiectul procedurii accelerate: a) cererile evident nefondate; b) cererile persoanelor care, prin activitatea ori prin apartenenţa lor la o anumitã grupare, prezintã un pericol pentru siguranta nationala ori pentru ordinea publica în România; c) cererile persoanelor care provin dintr-o ţara unde, în general, nu exista risc serios de persecutie. (2) De asemenea, pot face obiectul procedurii accelerate şi cererile persoanelor care se afla în una dintre situaţiile prevãzute la art. 4. (3) Cererile de acordare a statutului de refugiat minorilor neinsotiti nu pot fi soluţionate în procedura accelerata."; - Art. 18: (1) Cererea pentru acordarea statutului de refugiat este consideratã evident nefondata dacã se constata: a) lipsa de fundament a invocarii unei temeri de persecutie în ţara de origine, în condiţiile art. 2 alin. (1); b) inducerea în eroare, în mod deliberat, a organelor cu competente în materie de refugiati ori recurgerea în mod abuziv, cu rea-credinţa, la procedura de acordare a statutului de refugiat. (2) Lipsa de fundament a invocarii unei temeri de persecutie în ţara de origine exista în urmãtoarele cazuri: a) solicitantul nu invoca nici o temere de persecutie în sensul art. 2 alin. (1); b) solicitantul nu oferã date sau informaţii în sensul ca ar fi expus unei temeri de persecutie ori relatarile sale nu conţin detalii circumstantiale sau personale; c) cererea este evident lipsitã de credibilitate, în sensul ca relatarea solicitantului este incoerenta, contradictorie sau flagrant neadevarata fata de situaţia din ţara sa de origine; d) solicitantul avea posibilitatea refugiului intern, recunoscuta şi de Inaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiati. (3) Inducerea în eroare, în mod deliberat, a organelor cu competente în materie de refugiati ori recurgerea abuzivã la procedura de acordare a statutului de refugiat exista în toate cazurile în care solicitantul, fãrã a oferi o explicaţie plauzibila, se afla în una dintre urmãtoarele situaţii: a) a depus cererea sub o identitate falsa sau a prezentat documente false ori falsificate, sustinand ca sunt autentice; b) dupã depunerea cererii, în mod deliberat a prezentat elemente false în legatura cu aceasta; c) cu rea-credinţa a distrus, a deteriorat, a aruncat sau a înstrãinat documentul pentru trecerea frontierei sau un document relevant pentru cererea sa, fie pentru a-şi stabili o identitate falsa în scopul solicitãrii şi acordãrii statutului de refugiat, fie pentru a ingreuna soluţionarea cererii sale; d) în mod deliberat a ascuns faptul ca a mai depus anterior o cerere pentru acordarea statutului de refugiat în una sau mai multe tari, în special atunci când s-a folosit de o identitate falsa; e) a depus o cerere pentru acordarea statutului de refugiat, cu scopul evident de a impiedica punerea iminenta în executare a unei mãsuri dispuse de autoritãţile competente, de scoatere din ţara sau de expulzare, deşi anterior dispunerii unei astfel de mãsuri a avut posibilitatea sa depunã o asemenea cerere; f) a încãlcat în mod flagrant obligaţiile prevãzute la art. 13; g) a depus cererea pentru acordarea statutului de refugiat dupã ce anterior unei examinari, care conţine garanţiile procedurale adecvate şi în conformitate cu prevederile Convenţiei privind Statutul refugiatilor, încheiatã la Geneva la 28 iulie 1951, i s-a respins o astfel de cerere într-o ţara terta sigura. (4) Motivele enumerate la alin. (1) nu pot sa prevaleze temerii bine întemeiate de persecutie conform art. 2 alin. (1)."; - Art. 19: "(1) Sunt considerate tari în care în general nu exista risc serios de persecutie, în sensul art. 2 alin. (1), statele membre ale Uniunii Europene, precum şi alte state stabilite, la propunerea Oficiului Naţional pentru Refugiati, prin ordin al ministrului de interne, pe baza urmãtoarelor criterii: a) numãrul cererilor pentru acordarea statutului de refugiat formulate de cetãţenii tarii respective şi coeficienţii de acordare a acestui statut; b) situaţia respectãrii drepturilor fundamentale ale omului; c) funcţionarea principiilor democratice, a pluralismului politic şi a alegerilor libere, precum şi existenta unor instituţii democratice functionale, care sa asigure garantarea şi respectarea drepturilor fundamentale ale omului; d) existenta unor factori de stabilitate. (2) Pot fi luate în considerare şi alte criterii de evaluare decât cele prevãzute la alin. (1). (3) Cererea strainului care provine dintr-o ţara în care în general nu exista un risc de persecutie este respinsã ca evident nefondata, cu excepţia cazului în care situaţia de fapt sau dovezile prezentate de solicitant arata existenta unei temeri bine întemeiate de persecutie în sensul art. 2 alin. (1); în acest caz solicitantul primeşte accesul la procedura prevãzutã la art. 7-16."; - Art. 20: "(1) Funcţionarul prevãzut la art. 12 alin. (2), dupã efectuarea interviului şi analizarea motivelor invocate pentru acordarea statutului de refugiat, se pronunţa în termen de 3 zile de la primirea cererii. (2) În cazul în care a fost pronunţatã o hotãrâre de respingere a cererii ca evident nefondata sau în temeiul art. 4, termenul de depunere a plângerii este de 2 zile de la comunicare. (3) Plângerea este de competenta judecãtoriei în a carei raza teritorialã îşi are sediul Oficiul Naţional pentru Refugiati sau în raza cãreia îşi are resedinta contestatarul. (4) Instanta soluţioneazã plângerea, cu prezenta obligatorie a procurorului, în termen de 10 zile şi pronunţa o hotãrâre motivatã. (5) Hotãrârea instanţei este definitiva şi irevocabilã." În susţinerea neconstitutionalitatii acestor texte de lege, autorii exceptiei invoca încãlcarea urmãtoarelor prevederi constituţionale: - Art. 11 alin. (2): "Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern."; - Art. 16 alin. (1) şi (2): "(1) Cetãţenii sunt egali în fata legii şi a autoritãţilor publice, fãrã privilegii şi fãrã discriminãri. (2) Nimeni nu este mai presus de lege."; - Art. 18: "(1) Cetãţenii strãini şi apatrizii care locuiesc în România se bucura de protecţia generalã a persoanelor şi a averilor, garantatã de Constituţie şi de alte legi. (2) Dreptul de azil se acorda şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care România este parte."; - Art. 20 alin. (1): "Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertãţile cetãţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanta cu Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte."; - Art. 21: "(1) Orice persoana se poate adresa justiţiei pentru apãrarea drepturilor, a libertãţilor şi a intereselor sale legitime. (2) Nici o lege nu poate îngrãdi exercitarea acestui drept."; - Art. 22: "(1) Dreptul la viata, precum şi dreptul la integritate fizica şi psihicã ale persoanei sunt garantate. (2) Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsa sau de tratament inuman ori degradant. (3) Pedeapsa cu moartea este interzisã."; - Art. 23: "(1) Libertatea individualã şi siguranta persoanei sunt inviolabile. (2) Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevãzute de lege. (3) Reţinerea nu poate depãşi 24 de ore. (4) Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durata de cel mult 30 de zile. Asupra legalitãţii mandatului, arestatul se poate plange judecãtorului, care este obligat sa se pronunţe prin hotãrâre motivatã. Prelungirea arestãrii se aproba numai de instanta de judecata. (5) Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndatã la cunostinta, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestãrii, iar învinuirea, în cel mai scurt termen; învinuirea se aduce la cunostinta numai în prezenta unui avocat, ales sau numit din oficiu. (6) Eliberarea celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacã motivele acestor mãsuri au dispãrut. (7) Persoana arestata preventiv are dreptul sa ceara punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune. (8) Pana la rãmânerea definitiva a hotãrârii judecãtoreşti de condamnare, persoana este consideratã nevinovatã. (9) Nici o pedeapsa nu poate fi stabilitã sau aplicatã decât în condiţiile şi în temeiul legii."; - Art. 24: "(1) Dreptul la apãrare este garantat. (2) În tot cursul procesului, pãrţile au dreptul sa fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu."; - Art. 49: "(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertãţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacã se impune, dupã caz, pentru: apãrarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sãnãtãţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertãţilor cetãţenilor; desfãşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamitati naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2) Restrangerea trebuie sa fie proporţionalã cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenta dreptului sau a libertãţii."; - Art. 51: "Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie." De asemenea, mai sunt invocate urmãtoarele prevederi din reglementãri internaţionale: Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale: - Art. 2: "1. Dreptul la viata al oricãrei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzatã cuiva în mod intentionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionatã cu aceasta pedeapsa prin lege. 2. Moartea nu este consideratã ca fiind cauzatã prin încãlcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesarã la forta: a) pentru a asigura apãrarea oricãrei persoane impotriva violenţei ilegale; b) pentru a efectua o arestare legalã sau pentru a impiedica evadarea unei persoane legal deţinute; c) pentru a reprima, conform legii, tulburãri violenţe sau o insurectie."; - Art. 3: "Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante."; - Art. 8: "1. Orice persoana are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului sau şi a corespondentei sale. 2. Nu este admis amestecul unei autoritãţi publice în exercitarea acestui drept decât în mãsura în care acest amestec este prevãzut de lege şi dacã constituie o mãsura care, într-o societate democratica, este necesarã pentru securitatea nationala, siguranta publica, bunãstarea economicã a tarii, apãrarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sãnãtãţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertãţilor altora."; - Art. 9: "1. Orice persoana are dreptul la libertatea de gandire, de constiinta şi de religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învãţãmânt, practici şi îndeplinirea ritualurilor. 2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrangeri decât acelea care, prevãzute de lege, constituie mãsuri necesare, într-o societate democratica, pentru siguranta publica, protecţia ordinii, a sãnãtãţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertãţilor altora."; - Art. 10: "1. Orice persoana are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fãrã amestecul autoritãţilor publice şi fãrã a tine seama de frontiere. Prezentul articol nu impiedica statele sa supunã societãţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. 2. Exercitarea acestor libertãţi ce comporta îndatoriri şi responsabilitãţi poate fi supusã unor formalitãţi, condiţii, restrangeri sau sancţiuni prevãzute de lege, care constituie mãsuri necesare, într-o societate democratica, pentru securitatea nationala, integritatea teritorialã sau siguranta publica, apãrarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sãnãtãţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a impiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecãtoreşti."; - Art. 13: "Orice persoana, ale carei drepturi şi libertãţi recunoscute de prezenta convenţie au fost incalcate, are dreptul sa se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încãlcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale."; - Art. 14: "Exercitarea drepturilor şi libertãţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie sa fie asigurata fãrã nici o deosebire bazatã, în special, pe sex, rasa, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine nationala sau socialã, apartenenţa la o minoritate nationala, avere, naştere sau orice alta situaţie."; - Art. 31 şi 33 din Convenţia privind Statutul refugiatilor, încheiatã la Geneva în 1951: - Art. 31: "Refugiati aflaţi ilegal în ţara de primire 1. Statele contractante nu vor aplica sancţiuni penale, pe motivul intrãrii sau şederii lor ilegale, refugiatilor care, sosind direct din teritoriul unde viata sau libertatea lor erau amenintate în sensul prevãzut de art. 1, intra sau se gãsesc pe teritoriul lor fãrã autorizaţie, sub rezerva prezentãrii lor fãrã întârziere la autoritãţi pentru a le expune motivele, recunoscute ca valabile, ale intrãrii sau prezentei lor ilegale. 2. Statele contractante nu vor aplica, în ce priveşte deplasarile acestor refugiati, alte restrictii decât acelea care sunt necesare; aceste restrictii vor fi aplicate numai pana la reglementarea statutului lor de refugiati în ţara respectiva sau pana la obţinerea admiterii în alta ţara. În vederea acestei ultime admiteri, statele contractante vor acorda acestor refugiati un termen rezonabil şi toate facilitãţile necesare."; - Art. 33: "Interdicţia de expulzare şi returnare 1. Nici un stat contractant nu va expulza sau returna, în nici un fel, un refugiat peste frontierele teritoriilor unde viata sau libertatea sa ar fi amenintate pe motiv de rasa, religie, naţionalitate, apartenenţa la un anumit grup social sau opinii politice. 2. Beneficiul prezentei dispoziţii nu va putea totuşi fi invocat de cãtre un refugiat fata de care ar exista motive serioase de a fi considerat ca un pericol pentru securitatea tarii unde se gãseşte sau care, fiind condamnat definitiv pentru o crima sau un delict deosebit de grav, constituie o ameninţare pentru comunitatea tarii respective." Din examinarea exceptiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost aceasta formulatã de autorii ei, Curtea observa ca majoritatea criticilor se sprijinã pe invocarea existenţei unei neconcordante între conceptia legislativã romana asupra procedurii accelerate de soluţionare a cererilor de acordare a protecţiei pentru strãini şi reglementãrile internaţionale privind aceeaşi materie. Astfel, se susţine ca, spre deosebire de Rezoluţia de la Londra din 1992, reglementarea romana nu prevede criteriile clare de delimitare a sferei cererilor evident nefondate. De asemenea, se susţine ca efectul primar al dispoziţiilor art. 18 alin. (3) lit. e) este acela ca "introduc o clauza de excludere care nu este prevãzutã de Convenţia de la Geneva. Mai mult, aceste dispoziţii fac abstractie de regulile privitoare la refugiatii sur place". Toate aceste critici nu reprezintã însã chestiuni de constitutionalitate care sa facã obiectul controlului Curţii Constituţionale, ci de interpretare a legii, instanta judecãtoreascã fiind cea chematã sa facã aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Constituţie, care stabileşte ca, "Dacã exista neconcordante între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementãrile internaţionale". Într-adevãr, asa cum se arata în <>art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicatã, "[...] Curtea Constituţionalã nu se poate pronunţa asupra modului de interpretare şi aplicare a legii, ci numai asupra intelesului sau contrar Constituţiei". Astfel fiind, Curtea considera ca nu poate fi reţinutã nici critica referitoare la încãlcarea de cãtre textele legale criticate a dispoziţiilor constituţionale ale art. 11 alin. (2), art. 18 şi ale art. 20 alin. (2). De asemenea, avându-se în vedere ca autorii exceptiei invoca, în continuarea celor arãtate mai sus, ca dispoziţiile art. 18 alin. (1) lit. a), alin. (2) lit. b) şi alin. (3) lit. e) aduc atingere art. 49 din Constituţie, se observa ca, în jurisprudenta sa, prin Decizia nr. 209 din 28 iunie 2001, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 25 octombrie 2001, Curtea Constituţionalã s-a mai pronunţat asupra conformitatii procedurii accelerate reglementate în <>art. 17-20 din Ordonanta Guvernului nr. 102/2000 cu acest text constituţional, statuand ca textele de lege criticate nu conţin restrangeri speciale ale exerciţiului unor drepturi pentru strãinii care urmeazã procedura de acordare a unei forme de protecţie din partea statului roman. Cu acelaşi prilej Curtea a reţinut şi ca dispoziţiile art. 20 alin. (5) din ordonanta nu opresc în realitate pãrţile interesate de a apela la instanţele judecãtoreşti, de a fi aparate şi de a se prevala de toate garanţiile procesuale care conditioneaza într-o societate democratica procesul echitabil. Într-adevãr, asa cum reiese din interpretarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 125 alin. (3) şi ale art. 128, accesul la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfãptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfãşurare a procesului în fata instanţelor judecãtoreşti, deci şi reglementarea cãilor ordinare sau extraordinare de atac, este de competenta exclusiva a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedura. Astfel, accesul liber la justiţie nu înseamnã accesul la toate structurile judecãtoreşti şi la toate cãile de atac. Relevante în acest sens sunt Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, precum şi Decizia nr. 66 din 27 februarie 2001, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 4 aprilie 2001, prin care s-a reţinut ca art. 13 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale nu impune un anumit numãr al gradelor de jurisdicţie sau un anumit numãr al cãilor de atac. De asemenea, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, prin hotãrârea pronunţatã în cazul "Golder impotriva Regatului Unit", 1975, a statuat: "Dreptul de acces la tribunale, apreciazã Curtea, nu este absolut. Fiind vorba de un drept pe care convenţia l-a recunoscut fãrã sa-l defineascã în sensul restrâns al cuvantului, exista posibilitatea limitarilor implicit admise chiar în afarã limitelor care circumscriu conţinutul oricãrui drept." Ca urmare, nu poate fi reţinutã nici încãlcarea art. 14 din Convenţie. De asemenea, tot în Decizia nr. 209/2001 a Curţii Constituţionale Curtea a statuat şi ca dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie, care reglementeazã egalitatea cetãţenilor în fata legii şi a autoritãţilor publice, nu sunt aplicabile cauzelor referitoare la strãini, întrucât acest text constituţional are în vedere persoane care au calitatea de cetãţean. De asemenea, autorii exceptiei critica textele de lege menţionate şi cu referire la prevederile constituţionale cuprinse în art. 51. Curtea observa însã ca acestea nu conţin nici o dispoziţie care sa contravina principiului respectãrii Constituţiei şi a legilor. Referitor la prevederile cuprinse în Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, şi anume cele care privesc procesul echitabil şi dreptul persoanei de a se plange unei instanţe, Curtea retine ca textele legale criticate de autorul exceptiei nu opresc în realitate pãrţile interesate de a apela la instanţele judecãtoreşti, de a fi aparate şi de a se prevala de toate garanţiile procesuale care conditioneaza într-o societate democratica procesul echitabil. De asemenea, Curtea considera ca nu sunt incidente în cauza nici celelalte dispoziţii din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale invocate de autorii exceptiei, respectiv art. 2, 3, 8, 9 şi 10, al cãror obiect îl constituie dreptul la viata, interzicerea torturii, dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, libertatea de gandire, de constiinta şi de religie şi libertatea de exprimare. Dispoziţiile legale ce fac obiectul exceptiei de neconstituţionalitate sunt în deplina concordanta şi cu prevederile din Convenţia privind Statutul refugiatilor, încheiatã la Geneva în 1951, referitoare la expulzare şi returnare.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 alin. (1) şi (6), precum şi al <>art. 25 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 , republicatã,
CURTEA În numele legii DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>art. 17, 18, 19 şi 20 din Ordonanta Guvernului nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiatilor în România, aprobatã şi modificatã prin <>Legea nr. 323/2001 , cu modificãrile şi completãrile ulterioare, excepţie ridicatã de Farajollah Nader din Iran în Dosarul nr. 13.804/2002 al Judecãtoriei Sectorului 1 Bucureşti, Mohamad Mustafa şi Ali Mahmod Basher din Siria şi Sudad Bahgat Mohamed Salih din Irak în dosarele nr. 683/2003, 684/2003 şi 11.777/2002 ale Judecãtoriei Sectorului 6 Bucureşti. Definitiva şi obligatorie. Pronunţatã în şedinţa publica din data de 3 iulie 2003.
PREŞEDINTE, prof. univ. dr. COSTICA BULAI
Magistrat-asistent şef, Doina Suliman
────────────
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
