Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 283 din 27 martie 2012 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 16 alin. (3) din Legea partidelor politice nr. 14/2003
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 366 din 30 mai 2012
Augustin Zegrean - preşedinte
Aspazia Cojocaru - judecãtor
Acsinte Gaspar - judecãtor
Petre Lãzãroiu - judecãtor
Mircea Ştefan Minea - judecãtor
Ion Predescu - judecãtor
Puskas Valentin Zoltan - judecãtor
Tudorel Toader - judecãtor
Valentina Bãrbãţeanu - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 16 alin. (3) din Legea partidelor politice nr. 14/2003, excepţie ridicatã de Mãdãlina Popa în Dosarul nr. 16.270/212/2008 al Judecãtoriei Constanţa - Secţia civilã şi care constituie obiectul Dosarului nr. 202D/2011 al Curţii Constituţionale.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publicã din 9 februarie 2012, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, fiind consemnate în încheierea de şedinţã de la acea datã, când Curtea, în temeiul art. 260 alin. 1 din Codul de procedurã civilã şi al art. 3 alin. (2) şi art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea pentru datele de 28 februarie 2012, 6 martie 2012 şi 7 martie 2012, datã la care, având în vedere imposibilitatea constituirii majoritãţii prevãzute la art. 51 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 47/1992, a repus cauza pe rol pentru data de 27 martie 2012.
La apelul nominal se constatã lipsa pãrţilor, faţã de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã.
Cauza fiind în stare de judecatã, preşedintele Curţii acordã cuvântul reprezentantului Ministerului Public. Acesta pune concluzii de respingere, ca neîntemeiatã, a excepţiei de neconstituţionalitate, apreciind cã nu se impune reconsiderarea jurisprudenţei în materie a Curţii Constituţionale.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele:
Prin Încheierea din 8 martie 2010, pronunţatã în Dosarul nr. 16.270/212/2008, Judecãtoria Constanţa - Secţia civilã a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 16 alin. (3) din Legea partidelor politice nr. 14/2003, excepţie ridicatã de Mãdãlina Popa într-o cauzã având ca obiect soluţionarea unei acţiuni în constatarea pãstrãrii calitãţii acesteia de membru al Partidului Democrat Liberal.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine cã textul de lege criticat încalcã accesul liber la justiţie, întrucât exclude de la controlul judecãtoresc verificarea modului în care, din punct de vedere formal, au fost respectate procedurile statutare ale partidului cu privire la dobândirea sau la pierderea calitãţii de membru al acestuia.
Judecãtoria Constanţa - Secţia civilã a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, arãtând cã, potrivit art. 21 din Constituţie, orice persoanã se poate adresa justiţiei pentru apãrarea drepturilor, a libertãţilor şi a intereselor sale legitime şi cã nicio lege nu poate îngrãdi exercitarea acestui drept.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Guvernul apreciazã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 197 din 4 martie 2010.
Avocatul Poporului considerã cã prevederile art. 16 alin. (3) din Legea partidelor politice nr. 14/2003 sunt constituţionale, existenţa unor jurisdicţii proprii partidelor politice pentru soluţionarea definitivã a litigiilor în legãturã cu dobândirea sau pierderea calitãţii de membru al acestora nepunând problema unei încãlcãri a art. 21 din Constituţie. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale în domeniu (de exemplu Decizia nr. 952/2009 şi Decizia nr. 1.255/2009).
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, notele scrise depuse la dosarul cauzei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 16 alin. (3) din Legea partidelor politice nr. 14/2003, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 25 din 17 ianuarie 2003, care au urmãtorul cuprins: "Dobândirea sau pierderea calitãţii de membru al unui partid politic este supusã numai jurisdicţiei interne a partidului respectiv, potrivit statutului partidului."
În opinia autorului excepţiei sunt nesocotite dispoziţiile art. 21 din Legea fundamentalã privind accesul liber la justiţie.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observã cã regimul partidelor politice a fost reglementat principial chiar prin norme de nivel constituţional. Astfel, prin art. 40 alin. (1) din Legea fundamentalã a fost reglementatã libertatea de asociere a cetãţenilor în partide politice, stabilindu-se cã acestea se constituie şi îşi desfãşoarã activitatea în condiţiile legii - art. 8 alin. (2) din Constituţie - şi cã organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice se reglementeazã prin lege organicã, aşa cum prevede art. 73 alin. (3) lit. b) din Constituţie.
Din aceste norme rezultã fãrã echivoc cã legiuitorul constituant a lãsat la latitudinea legiuitorului ordinar competenţa de a adopta dispoziţii, precum cele cuprinse în art. 16 alin. (3) din Legea nr. 14/2003, criticate în cauza de faţã, potrivit cãrora dobândirea sau pierderea calitãţii de membru al unui partid politic este supusã numai jurisdicţiei interne a partidului respectiv, potrivit statutului partidului.
Totodatã, Curtea observã cã, potrivit art. 15 din Legea partidelor politice nr. 14/2003, pentru soluţionarea diferendelor dintre membrii unui partid politic sau dintre aceştia şi conducerile organizaţiilor partidului, se constituie comisii de arbitraj la nivelul partidului şi al organizaţiilor sale teritoriale, care trebuie sã asigure pãrţilor dreptul la opinie şi dreptul de a se apãra, precum şi proceduri echitabile de decizie.
O asemenea concepţie legislativã este asemãnãtoare celei existente în Germania, unde Legea privind partidele politice (Parteiengesetz) prevede, la art. 10 paragraful 5, cã instanţa de arbitraj competentã în conformitate cu codul de procedurã arbitralã decide cu privire la excluderea din partid, dreptul de apel la o instanţã de arbitraj superioarã fiind garantat. De asemenea, conform art. 14 paragraful 1 din aceeaşi lege germanã, partidul şi cele mai înalte organizaţii regionale ale acestuia instituie instanţe de arbitraj pentru a soluţiona disputele dintre partid sau o organizaţie regionalã şi membrii acestuia, iar problema dedusã judecãţii acestora rãmâne doar în competenţa instanţelor arbitrale ale partidului.
Aşadar, potrivit Legii nr. 14/2003, soluţionarea contestaţiilor împotriva mãsurii de excludere din partid a unui membru al acestuia este de competenţa exclusivã a comisiilor de arbitraj, care sunt reglementate prin statutele partidelor, fiind exclusã procedura jurisdicţionalã în faţa instanţelor judecãtoreşti a cãror competenţã, conform art. 126 alin. (2) din Constituţie, este prevãzutã numai prin lege. Aceasta nu este însã de naturã sã aducã atingere liberului acces la justiţie, drept fundamental, consacrat de art. 21 din Constituţie .
Curtea reţine, sub acest aspect, cã art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie trebuie interpretat într-un sens larg, şi anume ca interzicând numai îngrãdirile care s-ar aduce prin lege înseşi substanţei accesului liber la justiţie, fãrã sã excludã posibilitatea ca, prin lege, sã se stabileascã anumite condiţii de exercitare a lui. Şi Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a statuat cã liberul acces la justiţie nu este un drept absolut, ci necesitã, prin însãşi natura sa, o reglementare din partea statului, care are o anumitã marjã de apreciere în stabilirea unor limitãri ale acestuia, atât timp cât nu aduce atingere înseşi esenţei acestui drept (Hotãrârea din 28 mai 1985, pronunţatã în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, paragraful 57, sau Hotãrârea din 1 aprilie 2010, pronunţatã în Cauza Buijen împotriva Germaniei, paragraful 59).
Totodatã, Curtea reţine cã regula constituţionalã a liberului acces la justiţie semnificã faptul cã orice persoanã poate sesiza instanţele judecãtoreşti în cazul în care considerã cã drepturile, libertãţile sau interesele sale legitime i-au fost încãlcate, iar nu faptul cã acest drept de acces la justiţie nu poate fi supus niciunei condiţionãri, competenţa de a stabili regulile de desfãşurare a procedurii în faţa instanţelor judecãtoreşti revenindu-i legiuitorului, conform art. 126 alin. (2) din Constituţie.
De altfel, Curtea observã cã susţinerile autorului excepţiei potrivit cãrora textul de lege criticat încalcã accesul liber la justiţie întrucât exclude de la controlul judecãtoresc verificarea modului în care, din punct de vedere formal, au fost respectate procedurile statutare ale partidului cu privire la dobândirea sau la pierderea calitãţii de membru al acestuia, converg spre necesitatea de a se institui o cale de atac la instanţele judecãtoreşti împotriva hotãrârilor adoptate de comisiile de arbitraj ale partidului, ceea ce nu se poate realiza pe calea contenciosului constituţional, fiind o problemã de reglementare de competenţa organului legislativ.
Curtea reţine, totodatã, cã s-a mai pronunţat asupra prevederilor art. 16 alin. (3) din Legea partidelor politice nr. 14/2003, constatând cã acestea nu contravin dispoziţiilor din Legea fundamentalã care consacrã dreptul de acces liber la justiţie. În acest sens sunt Decizia nr. 952 din 25 iunie 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 17 august 2009, Decizia nr. 1.255 din 6 octombrie 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 783 din 17 noiembrie 2009, Decizia nr. 197 din 4 martie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 209 din 2 aprilie 2010, Decizia nr. 399 din 13 aprilie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 20 mai 2010, Decizia nr. 958 din 6 iulie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 561 din 10 august 2010, şi Decizia nr. 1.461 din 8 noiembrie 2011, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 81 din 1 februarie 2012.
Cu acele prilejuri, Curtea a constatat cã partidele politice sunt grupãri asociative care funcţioneazã pe baza statutelor proprii care conţin reguli create şi acceptate de membrii lor şi cã instanţele judecãtoreşti nu sunt legitimate sã exercite funcţia de înfãptuire a justiţiei în ceea ce priveşte actele de încãlcare a disciplinei interne din cadrul partidelor politice, deoarece rãspunderea în materie nu este reglementatã prin norme juridice de drept comun, ci prin norme de eticã şi deontologie proprii, pe care membrii acestora s-au angajat sã le respecte încã din momentul în care, în mod liber consimţit, au aderat la acest tip de asociaţii cu caracter politic. Curtea a reţinut cã "este firesc ca rãspunderea disciplinarã a membrilor partidului sã fie stabilitã de cãtre organisme interne, acestea fiind singurele care pot aprecia, în funcţie de ideologia care direcţioneazã acţiunile partidului, în ce mãsurã comportamentul membrilor acestuia este compatibil cu normele statutare care contureazã rolul concret pe care acesta şi-a propus sã îl aibã în viaţa politicã şi socialã a ţãrii şi dacã acest comportament este conform cu modalitãţile specifice de acţiune agreate de fiecare partid, şi, implicit, de fiecare dintre membrii acestuia".
Totodatã, Curtea a reţinut cã, spre deosebire de alte forme de asociere, regimul juridic al partidelor politice este de ordin constituţional - art. 8 şi art. 40 din Legea fundamentalã, dezvoltat în legea lor organicã nr. 14/2003. Prin Constituţie sunt exprimate juridic scopurile partidelor politice şi coordonatele în care acestea se pot organiza şi funcţiona. Aşa cum sunt definite în art. 1 din Legea nr. 14/2003, partidele politice sunt asociaţii cu caracter politic ale cetãţenilor români cu drept de vot, care participã în mod liber la formarea şi exercitarea voinţei lor politice, îndeplinind o misiune publicã garantatã de Constituţie.
Caracteristica esenţialã a acestora o reprezintã existenţa unei ideologii comune, pe care şi-au însuşit-o toţi membrii acestora, a unei doctrine la care toţi membrii lor au aderat în mod conştient şi voluntar, în lipsa oricãrei constrângeri. Decizia înscrierii într-un anumit partid are ca izvor exclusiv convingerea intimã a fiecãruia dintre membri cã politica promovatã de respectivul partid constituie cea mai inspiratã şi mai eficientã modalitate de acţiune în viaţa socialã şi politicã a ţãrii. Odatã cu dobândirea calitãţii de membru de partid, cetãţeanul îşi asumã şi obligaţia statutarã de a respecta disciplina internã a partidului. Or, aceastã obligaţie şi-o asumã cunoscând rigorile instituite de statutul partidului şi fiind conştient de consecinţele pe care le poate atrage nerespectarea acesteia, cea mai drasticã dintre acestea fiind excluderea din partid.
În principiu, pierderea calitãţii de membru al unui partid politic se produce fie în mod voluntar - prin demisie, fie prin excludere - ca sancţiune hotãrâtã şi aplicatã de cãtre organismul statutar stabilit în mod expres în acest scop.
În cea de-a doua ipotezã, cea a excluderii, pierderea calitãţii de membru poate interveni în situaţia în care persoana în cauzã a încãlcat prevederile Statutului ori hotãrârile organismelor de conducere ale partidului sau când a sãvârşit abateri grave de la disciplina partidului, inclusiv prin acţiuni ori prin declaraţii publice împotriva hotãrârilor luate prin vot de organismele de conducere ale partidului sau împotriva conducerii partidului, la toate nivelele. Asemenea cazuri este evident cã pot fi analizate numai de organele specifice ale partidului, acestea fiind singurele în mãsurã sã aprecieze dacã, şi în ce mãsurã, membrul de partid se face vinovat de nerespectarea disciplinei interne şi dacã aceastã nerespectare este de naturã sã conducã la excluderea sa din partid.
Pentru a ajunge la aceastã concluzie, Curtea a reţinut cã funcţia definitorie a instanţelor judecãtoreşti este aceea de a veghea la respectarea legii, termenul de lege fiind înţeles în sens larg, nu doar ca actul emis de Parlament cu acest titlu, ci ca orice act cu caracter normativ, care are, aşadar, un conţinut juridic. Normele cuprinse în statutele partidelor politice nu au însã naturã juridicã în sensul arãtat, ci reprezintã reguli de conduitã internã a cãror respectare este necesarã pentru buna funcţionare a partidului ca structurã asociativã. Acesta este motivul pentru care instanţele judecãtoreşti nu au competenţa de a cenzura hotãrârile organelor de aşa-numita "jurisdicţie internã" a partidelor, hotãrâri care au caracter de acte politice, emise în baza unor norme proprii statutelor acestora.
De asemenea, intervenţia unei instanţe de judecatã care sã aprecieze cu privire la legalitatea sau temeinicia deciziei de excludere nu este necesarã nici în ipoteza în care excluderea este consecinţa condamnãrii la o pedeapsã privativã de libertate sau a interzicerii exercitãrii drepturilor politice sau cetãţeneşti, prin hotãrâre judecãtoreascã definitivã ori, de exemplu, a dovedirii, pe cale judecãtoreascã, a calitãţii de colaborator sau lucrãtor al fostei Securitãţi. Aceasta, deoarece motivele excluderii sunt strict obiective, iar organele de disciplinã internã nu fac altceva decât sã ia act de situaţii care au fost deja anterior constatate şi tranşate în mod definitiv de instanţele judecãtoreşti.
Curtea a observat cã legiuitorul a impus necesitatea intervenţiei instanţelor judecãtoreşti cu prilejul verificãrii îndeplinirii condiţiilor cerute pentru constituirea legalã a partidelor politice, acestea dobândind personalitate juridicã de la data rãmânerii definitive şi irevocabile a hotãrârii Tribunalului Bucureşti sau, dupã caz, a Curţii de Apel Bucureşti, privind admiterea cererii de înregistrare. Potrivit art. 18 din Legea nr. 14/2003, în vederea înregistrãrii unui partid politic, Tribunalul Bucureşti va examina o serie de documente referitoare la activitatea viitoare a acestuia, printre care şi statutul acestuia, în care, aşa cum prevede art. 10 lit. g) din Legea nr. 14/2003, trebuie sã fie stabilite sancţiunile disciplinare, dar şi procedurile prin care acestea pot fi aplicate membrilor. Cu acest prilej, instanţa de judecatã va verifica, aşadar, dacã aceste proceduri asigurã petentului nemulţumit de o decizie a partidului dreptul de a-şi susţine în mod efectiv şi eficient cauza. Astfel cum prevede art. 15 din Legea nr. 14/2003, statutele partidelor trebuie sã prevadã reguli procedurale care sã asigure membrilor lor dreptul la opinie şi dreptul de a se apãra, oferindu-le posibilitatea de a da explicaţii în faţa organelor de disciplinã referitoare la faptele ce pot fi considerate abateri sancţionabile.
Prin urmare, o instanţã judecãtoreascã analizeazã indirect relaţia dintre partide şi membrii lor, prin validarea regulilor procedurale statutare, valabile exclusiv în interiorul partidului ca structurã asociativã.
Având în vedere cã în cauzã nu au fost învederate aspecte noi care sã justifice reconsiderarea jurisprudenţei citate a Curţii Constituţionale, îşi menţin valabilitatea atât considerentele, cât şi soluţia pronunţatã prin deciziile amintite.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiatã, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 16 alin. (3) din Legea partidelor politice nr. 14/2003, excepţie ridicatã de Mãdãlina Popa în Dosarul nr. 16.270/212/2008 al Judecãtoriei Constanţa - Secţia civilã.
Definitivã şi general obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 27 martie 2012.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Valentina Bãrbãţeanu
------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
