Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 282 din 1 iulie 1997 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor Decretului nr. 976/1968 privind sanctiunea disciplinara cu arest pentru militari, mai putin art. 1, partea privitoare la instituirea sanctiunii, ale art. 136 din Codul de procedura civila si ale art. 5 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 250 din 24 septembrie 1997
Ioan Muraru - preşedinte
Viorel Mihai Ciobanu - judecãtor
Nicolae Popa - judecãtor
Lucian Stangu - judecãtor
Romul Petru Vonica - judecãtor
Raul Petrescu - procuror
Florentina Geangu - magistrat-asistent
Pe rol, pronunţarea asupra recursului declarat de Ciobanu Filofteia impotriva <>Deciziei Curţii Constituţionale nr. 99 din 25 septembrie 1996 .
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publica din data de 17 iunie 1997, în prezenta pãrţilor şi a reprezentantului Ministerului Public, şi au fost consemnate în încheierea de la acea data.
Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru 24 iunie 1997, data la care, datoritã imposibilitãţii întrunirii completului de judecata, pronunţarea s-a amânat pentru 1 iulie 1997.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constata urmãtoarele:
Prin Decizia nr. 99 din 25 septembrie 1996, Curtea Constituţionalã a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>Decretului nr. 976/1968 privind sancţiunea disciplinarã cu arest pentru militari, mai puţin art. 1, partea privitoare la instituirea sancţiunii, ale art. 136 din Codul de procedura civilã şi ale <>art. 5 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990 , invocatã de Ciobanu Filofteia în Dosarul nr. 922/1995 al Curţii Supreme de Justiţie - Secţia de contencios administrativ.
Pentru a pronunţa aceasta soluţie, Curtea Constituţionalã a avut în vedere urmãtoarele:
Autoarea exceptiei a susţinut ca <>Decretul nr. 976/1968 , mai puţin art. 1, partea privitoare la instituirea sancţiunii, intra sub incidenta art. 150 alin. (1) din Constituţie. Art. 1 din decretul menţionat prevede ca pentru abaterile de la disciplina militarã, prevãzute în regulamentele militare, comandantii sau şefii pot aplica militarilor sancţiunea disciplinarã cu arest pana la 15 zile. Pentru cazul în care fapta sãvârşitã constituie şi infracţiune, sancţiunea disciplinarã a arestului nu exclude - astfel cum prevede art. 2 - aplicarea şi a legii penale. În fine, <>art. 3 din Decretul nr. 976/1968 stabileşte ca modul de aplicare şi de executare a sancţiunii prevãzute la art. 1 se stabileşte, dupã caz, de "ministrul forţelor armate, de preşedintele Consiliului Securitãţii Statului sau de ministrul afacerilor interne". În opinia autoarei exceptiei, textele menţionate (mai puţin partea din art. 1 prin care se instituie sancţiunea) contravin dispoziţiilor art. 23 din Constituţie, potrivit cãrora "nici o pedeapsa nu poate fi stabilitã sau aplicatã decât în condiţiile şi în temeiul legii", şi ale art. 72 alin. (3) lit. f) din legea fundamentalã, care stabilesc ca infracţiunile, pedepsele şi regimul executãrii acestora se reglementeazã prin lege organicã.
În decizia atacatã cu recurs, Curtea a constatat ca statutul cadrelor militare, ca şi al militarilor în termen, nu exclude, ci, dimpotriva, presupune existenta unor sancţiuni administrativ-disciplinare specifice regimului militar. În speta, sancţiunea aplicatã era arest cu îndeplinirea serviciului, deci o mãsura fãrã privare de libertate şi care consta în consemnarea la domiciliu a cadrului militar sancţionat. Asa fiind - se arata în decizie -, prevederile constituţionale ale art. 23 alin. (9) şi ale art. 72 alin. (3) lit. f), invocate în susţinerea exceptiei, nu sunt aplicabile. Iar, întrucât, în ceea ce priveşte <>art. 1 din Decretul nr. 976/1968 , excepţia nu este intemeiata, nu poate fi considerat ca temeinic nici motivul de neconstituţionalitate referitor la art. 3 din acelaşi decret, dat fiind ca textul acestuia din urma priveşte modul de aplicare şi de executare a sancţiunii prevãzute la art. 1.
Decizia pronunţatã la judecata în fond precizeazã, de asemenea, ca atât art. 20 alin. (2) din Constituţie, cat şi <>art. 1 şi 3 din Decretul nr. 976/1968 sunt întãrite, sub aspectul consonantei cu reglementãrile internaţionale, prin rezerva facuta la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, ratificatã prin Legea nr. 30/1994. Precizam ca aceasta rezerva, cuprinsã în art. 4 al Legii nr. 30/1994, are în vedere faptul ca art. 5 din convenţie (prin care se interzice, cu excepţia anumitor situaţii expres prevãzute, lipsirea de libertate a unei persoane), nu va impiedica aplicarea <>art. 1 din Decretul nr. 976/1968 , care reglementeazã sistemul disciplinar militar.
În fine, în decizie s-a arãtat ca referirea la <>art. 2 din Decretul nr. 976/1968 nu este relevanta pentru invocarea neconstitutionalitatii acestui articol. Textul în discuţie admite aplicarea legii penale, în cazul în care fapta sancţionatã disciplinar constituie şi o infracţiune. Or, se arata în decizia Curţii, autoarea exceptiei nu a suferit o condamnare penalã.
În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate ce se poarta asupra art. 136 din Codul de procedura civilã, instanta de fond a considerat ca, de fapt, ceea ce constituie obiectul criticii nu este atât constituţionalitatea prevederii respective, cat modul în care ea a fost aplicatã de cãtre instanta judecãtoreascã.
Codul de procedura civilã prevede, în art. 136, ca excepţiile de procedura care nu au fost propuse în condiţiile art. 115 şi 132 din acelaşi cod nu vor mai putea fi invocate în cursul judecaţii, în afarã de cele de ordine publica.
Autoarea exceptiei de neconstituţionalitate considera ca dispoziţia menţionatã incalca prevederile constituţionale privind egalitatea cetãţenilor în fata legii şi a autoritãţilor publice [art. 16 alin. (1)], cele care privesc stabilirea prin lege organicã a condiţiilor şi limitelor exercitãrii dreptului persoanei vãtãmate de o autoritate publica [art. 48 alin. (2)], precum şi cele referitoare la stabilirea prin lege a competentei şi procedurii de judecata [art. 125 alin. (3)]. Se considera, în esenta, ca legiuitorul ar fi trebuit sa precizeze, în toate cazurile, dacã o excepţie de procedura are sau nu caracter de ordine publica.
Cu privire la aceste sustineri, în Decizia nr. 99/1996 se arata ca problema modului în care o instanta de judecata califica o excepţie procesuala (cum este, în speta, aceea de tardivitate) nu are contingenta cu constituţionalitatea art. 136 din Codul de procedura civilã; în contenciosul constituţional, astfel cum s-a stabilit consecvent în practica jurisdicţionalã a Curţii, nu exista posibilitatea cenzurarii unor aspecte de constitutionalitate privind interpretarea, de cãtre instanţele judecãtoreşti, a dispoziţiilor legale.
În sesizare se susţine, tot astfel, ca <>art. 5 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990 , care stabileşte termene pentru introducerea acţiunii în fata instanţelor judecãtoreşti, ar fi contrar art. 48 alin. (2) şi art. 49 din Constituţie. Prin Decizia nr. 99/1996 s-au respins aceste argumente pe motiv ca ne aflam, de fapt, în prezenta unei situaţii în care este vorba numai despre modul de aplicare, de cãtre instanta, a unor dispoziţii legale, situaţie în care Curtea Constituţionalã nu are competenta de a se pronunţa. în fond, în decizie se considera ca recursul administrativ prealabil are ca scop descongestionarea instanţei de contencios administrativ de cauze inutile, repararea rapida a prejudiciului, diminuarea cheltuielilor şi stingerea în termen scurt a litigiului; impotriva soluţiei date de organul administrativ, contestatorul nemulţumit are posibilitatea de a se adresa instanţei de contencios administrativ, solicitând angajarea rãspunderii şi a funcţionarului vinovat de încãlcarea dreptului sau. În aceste condiţii, s-a decis ca nu se poate retine excepţia de neconstituţionalitate a reglementãrii <>art. 5 din Legea nr. 29/1990 .
Excepţiile de neconstituţionalitate evocate sunt însoţite de aprecierea autoarei, în sensul ca în toate cazurile este vorba şi despre nerespectarea unor norme internaţionale, a cãror aplicare se impune în temeiul art. 20 din Constituţie.
Sunt, în fine, respinse, în decizia atacatã, argumentele legate de o pretinsa încãlcare a dreptului internaţional în materia drepturilor omului. Se arata, astfel, ca <>art. 5 din Legea nr. 29/1990 nu contravine cerinţelor predictibilitatii şi accesibilitatii consacrate de jurisprudenta Curţii de la Strasbourg; existenta unei proceduri prealabile celei judecãtoreşti şi a unor termene pentru sesizarea instanţei - condiţii prevãzute prin lege - corespund în mod evident acestor exigente.
Impotriva <>Deciziei nr. 99/1996 , autoarea exceptiei de neconstituţionalitate a declarat recurs pentru urmãtoarele motive:
- decizia Curţii adauga la textul Legii nr. 30/1994 de ratificare a Convenţiei europene a drepturilor omului, "introducând sub rezerva şi <>art. 3 al decretului nr. 976/1968 , deşi legiuitorul a formulat rezerva numai asupra art. 1, iar nu şi asupra art. 3 al decretului citat";
- prin hotãrârea Curţii s-a stabilit, contrar legii, ca arestul disciplinar militar executat ca "arest cu îndeplinirea serviciului" ar fi o mãsura fãrã privare de libertate, "deşi atât art. 4 pct. 1 al Legii nr. 30/1994, cat şi art. 3 pct. 1 al Decretului nr. 40/1994 prevãd textual caracterul privativ de libertate al arestului disciplinar militar, fãrã deosebire de modul de executare - arest cu îndeplinirea serviciului şi arest în arestul unitãţii sau al garnizoanei";
- decizia Curţii avanseaza ideea ca privarea de libertate ar avea loc doar în cazul sancţiunii penale şi ca deci arestul cu îndeplinirea serviciului nu ar fi privativ de libertate, de vreme ce nu este o sancţiune penalã;
- referitor la excepţia privind art. 136 din Codul de procedura civilã, instanta de fond nu a reţinut: a) ca, întrucât excepţiile procedurale sunt parte integrantã a procedurii de judecata, ele trebuie stabilite prin lege, iar nu lãsate la latitudinea judecãtorului, nesocotindu-se astfel principiul constituţional al legalitãţii [art. 125 alin. (3)]; b) ca excepţiile procedurale cãrora nu li se aplica o anume regula trebuie prevãzute limitativ şi nu lãsate la latitudinea judecãtorului. Prin aceasta se reproseaza reglementãrii cuprinse în art. 136 din Codul de procedura civilã ca, în loc sa dea o enumerare limitativa a excepţiilor ce nu sunt supuse regulii instituite de acest text, se face referire la caracterul de ordine publica al acestei categorii de excepţii. Or, în acceptia recurentei, noţiunea (sintagma) de ordine publica nu este îndeajuns de clara şi, spre a nu fi lãsatã la aprecierea judecãtorului, ar trebui sa fie definitã prin lege;
- <>art. 5 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990 incalca art. 21 din Constituţie privind accesul la justiţie. Se afirma, pe de o parte, ca limitarea dreptului de a se adresa justiţiei are loc în perioada dintre "momentul vatamarii dreptului şi momentul acordat pentru sesizarea instanţei de judecata", iar, pe de alta parte, ca textul incriminat "exclude judecarea cauzei de cãtre o instanta independenta şi impartiala instituitã prin lege, în raport de un termen nejudecatoresc, deci aparţinând unei proceduri prealabile impusa cetãţeanului în fata autoritãţii administrative". Cat priveşte termenele de 30 de zile şi de un an prevãzute de <>art. 5 din Legea nr. 29/1990 , se susţine ca "dacã ambele termene... sunt imperative, ele se exclud reciproc, textul nemairaspunzand pretenţiei de lege ca norma previzibila şi accesibila. La momentul vatamarii dreptului, cetãţeanul nu poate şti cu precizie pentru care dintre cele doua termene va opta instanta".
Pe lângã motivele de recurs menţionate, la şedinţa de judecata din data de 17 iunie 1997, recurenta, asistatã de avocat, a arãtat ca, drept urmare a adoptãrii Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, sancţiunea disciplinarã de arest cu îndeplinirea serviciului a fost înlocuitã cu cea de consemnare, care, în esenta, este tot o mãsura privativã de libertate.
CURTEA,
având în vedere decizia atacatã, motivele de recurs invocate, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, prevederile <>Decretului nr. 976/1968 , ale art. 136 din Codul de procedura civilã şi ale <>art. 5 din Legea nr. 29/1990 , raportate la dispoziţiile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, retine urmãtoarele:
În anul 1993, recurenta Ciobanu Filofteia a fost sancţionatã disciplinar cu 10 zile "arest cu îndeplinirea serviciului". Prevederile dreptului intern care reglementau, la acea data, sistemul disciplinar militar erau <>Decretul nr. 976/1968 privind sancţiunea disciplinarã cu arest pentru militari şi art. 51-53, şi 58 din Regulamentul disciplinei militare, aprobat prin Ordinul ministrului apãrãrii naţionale nr. O.G. 10/1973. Potrivit art. 57 din regulament, "arestul cu îndeplinirea serviciului se aplica numai ofiţerilor, maiştrilor militari şi subofiţerilor şi consta în aceea ca militarul, în perioada executãrii pedepsei disciplinare, participa la programul de instrucţie, iar, în restul timpului, sta la domiciliu. În timpul executãrii pedepsei disciplinare, nu poate lipsi de la domiciliu şi nu are voie sa primeascã vizite".
Cat priveşte dispoziţiile Decretului nr 976/1968, cu ocazia ratificãrii Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale prin Legea nr. 30/1994 s-a fãcut urmãtoarea rezerva şi declaraţie: "Art. 5 din convenţie nu va impiedica aplicarea de cãtre România a dispoziţiilor <>art. 1 al Decretului nr. 976 din 23 octombrie 1968 , care reglementeazã sistemul disciplinar militar, cu condiţia ca durata privarii de libertate sa nu depãşeascã termenele prevãzute în legislaţia în vigoare".
Art. 33 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, enumerand sancţiunile disciplinare care se pot aplica cadrelor militare, menţioneazã, printre acestea, şi pe cea de consemnare. Referitor la aceasta sancţiune se constata ca, prin Dispoziţia secretarului de stat şi şef al statului major general nr. S.M.G. 54 din 11 decembrie 1995, privind modificarea, completarea sau abrogarea unor articole din regulamentele militare generale, art. 57 din Regulamentul disciplinei militare a fost modificat, în sensul ca expresia de arest cu îndeplinirea serviciului a fost înlocuitã cu cea de consemnare, având însã acelaşi conţinut şi executandu-se în aceleaşi condiţii ca cea precedenta.
În aceste condiţii, Curtea constata ca sancţiunea consemnarii la domiciliu a cadrului militar nu este o mãsura privativã de libertate, fiind cuprinsã într-un regulament militar care stabileşte sancţiuni disciplinare, iar nu pedepse, adicã sancţiuni penale, care îndeobşte sunt privative de libertate, intervenind atunci când s-au încãlcat obligaţiile dintr-un raport administrativ de subordonare.
Susţinerile recurentei, conform cãrora decizia recuratã adauga la textul Legii nr. 30/1994, prin aceea ca introduce sub rezerva şi <>art. 3 al Decretului nr. 976/1968 , nu sunt întemeiate. Nici una dintre formularile cuprinse în decizia atacatã cu recurs nu îngãduie o asemenea concluzie. În decizie se precizeazã în chipul cel mai clar numai faptul ca rezerva facuta la convenţia menţionatã (iar nu cum, fãrã temei, înţelege recurenta rezerva la <>Decretul nr. 976/1968 ) intareste, sub aspectul corespondentei cu legislaţia internationala, textele art. 1 şi 3 din decretul respectiv.
Invocarea, ca motiv de recurs, a unei pretinse rezerve fãcute de legiuitor la textele <>Decretului nr. 976/1968 nu are, într-adevãr, nici o indreptatire. Decretul în chestiune este un act normativ aparţinând legislaţiei interne, cu privire la ale cãrui prevederi legiuitorul nu are, evident, cum sa formuleze rezerve.
Cat priveşte motivul de casare referitor la încãlcarea prevederilor art. 4 pct. 1 din Legea nr. 30/1994, cat şi ale art. 3 pct. 1 din Decretul nr. 40/1994, prin aceea ca decizia de fond a stabilit ca arestul cu îndeplinirea serviciului nu este o mãsura fãrã privare de libertate, este de observat, mai întâi, ca referirea facuta de recurenta la Decretul nr. 40/1994 (prin care Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale a fost aprobatã şi supusã spre ratificare Parlamentului) nu poate servi ca argument al încãlcãrii, prin <>Decretul nr. 976/1968 , a unor texte ale convenţiei, de vreme ce ratificarea convenţiei, prin Legea nr. 30/1994, s-a fãcut cu o rezerva menita sa asigure tocmai aplicarea în continuare a acestui din urma decret.
Este exact ca Decizia nr. 99/1996 a Curţii Constituţionale caracterizeazã sancţiunea arestului cu îndeplinirea serviciului ca fiind o mãsura disciplinarã fãrã privare de libertate, care consta în consemnarea la domiciliu a militarului sancţionat. O asemenea caracterizare - chiar dacã ar fi susceptibilã de discuţie - nu are însã nici o concludenta sub aspectul constituţionalitãţii textelor care o consacra în cadrul <>Decretului nr. 976/1968 .
Problema constituţionalitãţii se poate pune exclusiv în cazul în care mãsurile consacrate legislativ ar avea, în sensul art. 23 alin. (9) şi al art. 72 alin. (3) lit. f) din Constituţie, caracterul unor pedepse, al unor sancţiuni penale, iar sub acest aspect, decizia atacatã cu recurs precizeazã cu toatã claritatea: "Este evident ca regulamentele militare stabilesc sancţiuni disciplinare, iar nu pedepse, adicã sancţiuni penale, intervenind atunci când s-au încãlcat obligaţiile dintr-un raport administrativ de subordonare".
Dar, chiar dacã am admite ca mãsurile disciplinare referitoare la arest ar face parte dintre acelea avute în vedere în textele constituţionale invocate de recurenta, trebuie observat ca instituirea lor nu se face prin regulamente militare, ci prin dispoziţia <>art. 1 din Decretul nr. 976/1968 , act normativ de nivelul legii, care prevede toate elementele şi condiţiile de aplicare a sancţiunii arestului: faptele pentru care aceasta sancţiune se poate aplica (abaterile de la disciplina militarã prevãzute de regulamentele militare, ceea ce implica şi determinarea persoanelor impotriva cãrora se poate lua mãsura, anume militarii), persoanele investite cu autoritatea de a aplica sancţiunea (comandantii sau şefii militarilor), durata maxima a acesteia (15 zile). Nu se poate susţine, de aceea, ca stabilirea şi aplicarea sancţiunii - elemente la care se referã art. 23 alin. (9) din Constituţie - n-ar fi cuprinse, în cazul la care ne referim, în lege sau, mai precis, într-un act normativ de nivelul legii, astfel încât reglementarea acestora sa poatã indreptati o critica de neconstituţionalitate.
Hotarator în stabilirea naturii juridice a mãsurii consacrate prin <>Decretul nr. 976/1968 este însã faptul ca, în chiar art. 1 al decretului, aceasta este caracterizatã ca o sancţiune disciplinarã, ceea ce exclude caracterul de pedeapsa avut în vedere de textul menţionat.
Cat priveşte dispoziţiile art. 136 din Codul de procedura civilã, susţinerile recurentei potrivit cãrora atât excepţiile de procedura, cat şi noţiunea de ordine publica trebuie stabilite prin lege, iar nu lãsate la latitudinea judecãtorului, sunt de asemenea neintemeiate. Exista, inevitabil, în legislaţie, numeroase cazuri în care enumerarile limitative nu sunt posibile; uneori listele exhaustive de elemente, situaţii, ipoteze sau soluţii ar reprezenta un veritabil pericol în aplicarea reglementãrii legale, atunci când enumerarea nu ar fi, totuşi, în mod evident, completa. Se constata, de altfel, ca aceasta parte a obiectiei de neconstituţionalitate - anume faptul ca excepţiile procedurale nu sunt stabilite prin lege - nu a fost în nici un fel evocata în cursul judecaţii în fond a excepţiilor de neconstituţionalitate, ea fiind ridicatã, pentru prima data, în motivarea recursului. Este, deci, încã un motiv pentru care acest argument invocat de recurenta urmeazã sa fie respins.
Legea nu poate, evident, sa se substituie dictionarului limbii romane, spre a defini toţi termenii cu care opereazã. Exista - şi este, desigur, şi cazul ordinii publice - concepte şi notiuni care nu au nevoie sa fie definite prin lege, ele fãcând parte din bagajul terminologic al ştiinţei juridice. În cazul în care înţelesul unor asemenea concepte sau notiuni este, într-o hotãrâre judecãtoreascã, potrivnic sensului lor exact, cei interesaţi în îndreptarea lucrurilor au la dispoziţie cãile de atac prevãzute de lege. De altfel, noţiunea de "ordine publica" este folositã şi în Constituţie, fãrã ca legiuitorul constituant sa fi simtit nevoia sa o defineascã.
Motivele de casare referitoare la neconstituţionalitatea <>art. 5 din Legea nr. 29/1990 reprezintã reiterarea unor argumente folosite şi cu prilejul judecaţii de fond a exceptiei de neconstituţionalitate. În aceasta privinta, sunt pe deplin întemeiate considerentele reţinute în decizia atacatã privind netemeinicia exceptiei de neconstituţionalitate a <>art. 5 din Legea nr. 29/1990 . Practica Plenului Curţii Constituţionale este constanta în a considera ca fiind de competenta exclusiva a legiuitorului instituirea unor proceduri administrativ-jurisdicţionale destinate, în general, sa asigure soluţionarea mai rapida a unor categorii de litigii, descongestionarea instanţelor, evitarea cheltuielilor de judecata; crearea unor asemenea proceduri constituie, însã, o mãsura de protecţie, care, deci, nu poate avea ca scop, în nici un mod, limitarea accesului la justiţie. În acest sens este Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994.
Este de observat, pe de alta parte, ca argumentele aduse de recurenta în sprijinul neconstitutionalitatii <>art. 5 din Legea nr. 29/1990 par sa acrediteze ideea ca instanţele de contencios administrativ nu ar avea caracterul unor "tribunale" independente şi impartiale, instituite prin lege, opinie care nu a fãcut nicidecum obiectul judecãrii în fond a exceptiei de neconstituţionalitate.
În fine, termenele prevãzute la <>art. 5 din Legea nr. 29/1990 au, fiecare, un obiect distinct, astfel încât susţinerile recurentei cu privire la contradictia dintre ele şi la consecinta legatã de "accesibilitatea şi previzibilitatea" legii, cerinţe pe care Curtea nu le-ar fi avut în vedere în decizia atacatã, nu sunt întemeiate.
Pentru motivele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c) şi al art. 25 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Ciobanu Filofteia impotriva <>Deciziei Curţii Constituţionale nr. 99 din 25 septembrie 1996 .
Definitiva.
Pronunţatã în şedinţa din 1 iulie 1997.
PREŞEDINTELE CURŢII
CONSTITUŢIONALE,
prof.univ.dr. IOAN MURARU
Magistrat-asistent,
Florentina Geangu
--------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
