Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 28 din 15 februarie 2000 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 148 si 236 din Codul de procedura penala, precum si a dispozitiilor art. 27 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecatoreasca, republicata
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 301 din 3 iulie 2000
Lucian Mihai - preşedinte
Costica Bulai - judecãtor
Constantin Doldur - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Ioan Muraru - judecãtor
Nicolae Popa - judecãtor
Lucian Stangu - judecãtor
Florin Bucur Vasilescu - judecãtor
Iuliana Nedelcu - procuror
Marioara Prodan - magistrat-asistent
Pe rol se afla soluţionarea exceptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 148 şi 236 din Codul de procedura penalã, precum şi a dispoziţiilor <>art. 27 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecãtoreascã, republicatã, excepţie ridicatã de Ştefan Zinca în Dosarul nr. 1.048/1998 al Tribunalului Buzau - Secţia penalã.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa din 20 ianuarie 2000, în lipsa pãrţilor şi în prezenta reprezentantului Ministerului Public, fiind consemnate în încheierea de la aceeaşi data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea la data de 24 ianuarie 2000 şi apoi la 3 februarie 2000, la 10 februarie 2000 şi la 15 februarie 2000.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, retine urmãtoarele:
Prin Încheierea din 27 iulie 1999, pronunţatã în Dosarul nr. 1.048/1998, Tribunalul Buzau - Secţia penalã a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 148 şi 236 din Codul de procedura penalã, precum şi a dispoziţiilor <>art. 27 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecãtoreascã, republicatã, excepţie ridicatã de Ştefan Zinca.
În motivarea exceptiei de neconstituţionalitate se considera ca dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale şi, prin aceasta, ale art. 11 şi 20 din Constituţie. Se arata ca, potrivit art. 5 paragraful 3 din convenţia menţionatã, orice persoana arestata sau detinuta trebuie sa fie adusã neîntârziat în fata unui judecãtor sau a unui alt magistrat abilitat de lege sa exercite funcţii judiciare şi are dreptul de a fi judecata într-un termen rezonabil sau eliberata în cursul procedurii.
Deşi convenţia recunoaşte analogia dintre "judecãtor" şi "magistrat", totuşi magistratul, altul decât judecãtorul, trebuie sa fie independent fata de executiv şi impartial (independent fata de pãrţi). Se invoca în acest sens jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi anume hotãrârea pronunţatã în cauza "Brincat contra Italiei", 1992, prin care s-a considerat ca a fost încãlcat art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, prin faptul ca procurorul care a dispus privarea de libertate a inculpatului a acţionat în calitate de adversar al acestuia, fiind şi parte acuzatoare în procesul penal. Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a statuat ca "magistratul abilitat de lege sa exercite funcţii judiciare", la care se referã art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, şi în fata cãruia trebuie sa fie adusã o persoana arestata preventiv, trebuie sa prezinte garanţii de independenta şi impartialitate. Independenta este privitã în raport cu executivul, fãrã a exclude subordonarea fata de alţi judecãtori sau magistraţi, dacã aceştia se bucura ei înşişi de independenta fata de executiv. Imparţialitatea se determina în mod obiectiv fata de pãrţile din procesul penal, îndeosebi fata de inculpatul arestat. Curtea Europeanã a considerat, de asemenea, ca magistratul care se pronunţa asupra stãrii de libertate, chiar dacã exercita şi alte funcţiuni, nu trebuie sa exercite sau sa aibã vocaţia de a exercita funcţii care ar naşte bãnuieli legitime ca imparţialitatea sa ar fi pusã în discuţie de pãrţi; în caz contrar, art. 5 paragraful 3 din convenţie ar fi încãlcat. Autorul exceptiei considera ca în sistemul penal romanesc în vigoare, stabilit prin Codul de procedura penalã şi prin <>Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecãtoreascã, procurorul nu prezintã garanţiile de independenta şi impartialitate necesare, deoarece este organ de acuzare, deci parte în procesul penal, şi este subordonat procurorilor ierarhici şi, prin procurorii generali, este subordonat ministrului justiţiei şi Guvernului. Se mai arata ca procurorul nu este considerat de Constituţie magistrat şi de aceea el nu poate fi asimilat cu judecãtorul, pentru a putea fi considerat competent sa emita un mandat de arestare. Procurorii, fiind subordonaţi ierarhic, nu pot fi consideraţi independenţi, chiar dacã activitatea lor este garantatã de principiul legalitãţii şi al imparţialitãţii. Autorul exceptiei mai considera ca nici garanţia de independenta nu este îndeplinitã, pentru ca atât Constituţia, cat şi <>Legea nr. 92/1992 nu interzic ordinul dat de ministrul justiţiei unui procuror de a aresta un inculpat. În sistemul procesual penal romanesc procurorul are doua funcţii ireconciliabile: de organ de urmãrire penalã şi de acuzator în instanta, fãrã a exista alte structuri organizatorice distincte în cadrul parchetelor, care sa exercite atribuţiile organelor de instrucţie şi a celor de acuzare. În continuare se mai arata ca, în mod obiectiv, procurorul nu poate fi impartial, întrucât a susţine soluţia eliberãrii sau a achitãrii inculpatului arestat ar insemna sa contribuie la propriul sau insucces profesional. În final autorul exceptiei considera ca, şi în situaţia în care procurorul care a dispus arestarea nu este şi procuror de şedinţa, simplul fapt ca are vocaţia legalã sa cumuleze cele doua calitãţi, transformandu-se, în faza judecaţii, într-o parte în procesul penal, adversar al inculpatului, cu interese contrare acestuia, atrage inexistenta imparţialitãţii acestuia şi încãlcarea art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale şi, implicit, a dispoziţiilor art. 11 şi 20 din Constituţie. Dispoziţiile art. 148 şi 236 din Codul de procedura penalã, fiind norme preconstitutionale, contrare Constituţiei, trebuie considerate abrogate în temeiul art. 150 alin. (1) din Constituţie. Autorul exceptiei invoca şi jurisprudenta Curţii Constituţionale, şi anume Decizia nr. 81 din 15 iulie 1994, rãmasã definitiva ca urmare a <>Deciziei nr. 136 din 7 decembrie 1994 , prin care s-a statuat ca "interpretarea instanţei de contencios european, în virtutea principiului subsidiaritãţii, se impune şi fata de instanta de contencios constituţional naţional". Se mai susţine ca textele de lege criticate contravin şi prevederilor art. 23 alin. (4) din Constituţie, interpretate în lumina art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
Tribunalul Buzau - Secţia penalã, exprimandu-şi opinia asupra exceptiei, considera ca aceasta este neîntemeiatã, invocand jurisprudenta Curţii Constituţionale, şi anume Decizia nr. 268 din 18 iunie 1997, rãmasã definitiva ca urmare a <>Deciziei nr. 709 din 19 noiembrie 1997 , ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 2 aprilie 1998, prin care Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 305 alin. 2, ale art. 146 şi 148, cu referire la art. 143 din Codul de procedura penalã.
Potrivit <>art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra exceptiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul, în punctul sau de vedere, apreciazã ca dispoziţiile art. 148 şi 236 din Codul de procedura penalã, precum şi dispoziţiile <>art. 27 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecãtoreascã nu sunt în deplina concordanta cu dispoziţiile art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale şi, îndeosebi, cu interpretarile date acestora de Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, contravenind astfel şi prevederilor art. 11 şi 20 din Constituţie. Independenta procurorului roman fata de executiv poate fi pusã la indoiala, dacã se are în vedere faptul ca procurorii îşi desfãşoarã activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei, organ esentialmente executiv. Guvernul mai arata ca, deşi activitatea procurorilor este guvernata de principiul imparţialitãţii, conform art. 131 alin. (1) din Constituţie, aceasta nu exclude nici controlul ierarhic şi nici autoritatea ministrului justiţiei asupra lor. Imparţialitatea nu echivaleaza cu "independenta" acestuia, independenta care este prevãzutã numai pentru judecãtori în art. 123 alin. (2) din Constituţie. De asemenea, se considera ca nu este îndeplinitã nici cerinta "imparţialitãţii" procurorului, prevãzutã la art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, în interpretarea Curţii Europene a Drepturilor Omului, deoarece simpla posibilitate pe care o are procurorul roman de a fi, în aceeaşi cauza şi cu privire la aceeaşi persoana, organ de urmãrire penalã şi organ de acuzare, "parte" în procesul penal, constituie o încãlcare a acestui text. Totodatã Guvernul considera ca este necesar un control automat, din oficiu, şi nu lãsat la latitudinea persoanei arestate, asa cum se prevede în sistemul procesual penal romanesc actual, în cel mult 48 de ore, al mãsurii arestãrii, de cãtre judecãtor sau alt magistrat împuternicit prin lege. Controlul judiciar al acestor ingerinţe din partea executivului în dreptul individului la libertate este o trasatura esenţialã a garanţiei cuprinse în art. 5 paragraful 3 din convenţie, menita sa reducã la minimum riscul arbitrariului. În final Guvernul considera ca, întrucât posibilitatea lipsei de impartialitate a procurorului, în dreptul roman, nu este acoperitã prin garanţiile existente în Codul de procedura penalã, garanţii apreciate ca insuficiente în lumina art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, în interpretarea data de Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, textele de lege criticate trebuie interpretate conform art. 11 şi 20 din Constituţie, în sensul prevederilor tratatelor internaţionale privind drepturile şi libertãţile fundamentale ale omului.
Preşedinţii celor doua Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra exceptiei de neconstituţionalitate ridicate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile <>Legii nr. 47/1992 , retine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã constata ca a fost legal sesizatã şi este competenta, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, ale art. 1 alin. (1), precum şi ale <>art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, sa soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicatã.
Obiectul exceptiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 148 şi 236 din Codul de procedura penalã, precum şi ale <>art. 27 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecãtoreascã, republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 30 septembrie 1997.
Art. 148 din Codul de procedura penalã are urmãtoarea redactare: "Mãsura arestãrii inculpatului poate fi luatã dacã sunt întrunite condiţiile prevãzute în art. 143 şi numai în vreunul din urmãtoarele cazuri:
a) identitatea sau domiciliul inculpatului nu pot fi stabilite din lipsa datelor necesare;
b) infracţiunea este flagrantã, iar pedeapsa închisorii prevãzutã de lege este mai mare de 3 luni;
c) inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmãrire sau de la judecata, ori a fãcut pregatiri pentru asemenea acte, precum şi dacã în cursul judecaţii sunt date ca inculpatul urmãreşte sa se sustragã de la executarea pedepsei;
d) sunt date suficiente ca inculpatul a încercat sa zadarniceasca aflarea adevãrului, prin influentarea vreunui martor sau expert, distrugerea ori alterarea mijloacelor materiale de proba sau prin alte asemenea fapte;
e) inculpatul a comis din nou o infracţiune, ori exista date care justifica temerea ca va sãvârşi şi alte infracţiuni;
f) inculpatul este recidivist;
g) când exista una din circumstanţele agravante;
h) inculpatul a sãvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, iar lãsarea sa în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publica.
În cazurile prevãzute la lit. c) - g), mãsura arestãrii inculpatului poate fi luatã numai dacã pedeapsa închisorii prevãzutã de lege este mai mare de un an."
Art. 236 din Codul de procedura penalã are urmãtorul cuprins:
"Procurorul sesizat potrivit art. 234, dacã pune în mişcare acţiunea penalã şi dacã constata ca sunt întrunite condiţiile prevãzute de lege pentru luarea mãsurii arestãrii preventive a inculpatului, procedeazã potrivit art. 150 şi urm.
Dacã invinuitul este arestat potrivit art. 233, va fi ascultat de procuror înainte de expirarea termenului de arestare a învinuitului."
În sfârşit, <>art. 27 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecãtoreascã, republicatã, are urmãtoarea redactare: "Atribuţiile Ministerului Public sunt urmãtoarele:
a) efectuarea urmãririi penale în cazurile şi în condiţiile prevãzute de lege;
b) supravegherea activitãţii de cercetare penalã efectuatã de poliţie şi de alte organe; în exercitarea acestor atribuţii, procurorul conduce şi controleazã activitatea de cercetare penalã, dispoziţiile date de procuror fiind obligatorii pentru organul de cercetare penalã;
c) sesizarea instanţelor judecãtoreşti pentru judecarea cauzelor penale;
d) exercitarea acţiunii civile în cazurile prevãzute de lege;
e) participarea, în condiţiile legii, la şedinţele de judecata;
f) exercitarea cãilor de atac impotriva hotãrârilor judecãtoreşti, în condiţiile prevãzute de lege;
g) supravegherea respectãrii legii în activitatea de punere în executare a hotãrârilor judecãtoreşti şi a altor titluri executorii;
h) verificarea respectãrii legii la locurile de deţinere preventivã, de executare a pedepselor, a mãsurilor educative şi de siguranta;
i) apãrarea drepturilor şi intereselor minorilor şi ale persoanelor puse sub interdicţie;
j) studierea cauzelor care genereazã sau favorizeazã criminalitatea, elaborarea şi prezentarea propunerilor în vederea eliminãrii acestora, precum şi pentru perfecţionarea legislaţiei penale.
Ministerul Public exercita orice alte atribuţii prevãzute de lege."
Aceste dispoziţii sunt considerate de autorul exceptiei ca fiind neconstituţionale în raport cu prevederile art. 23 alin. (4), ale art. 11 şi 20 din Constituţie, precum şi cu prevederile art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
Textele constituţionale invocate au urmãtorul conţinut:
- Art. 23 alin. (4): "Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durata de cel mult 30 de zile. Asupra legalitãţii mandatului, arestatul se poate plange judecãtorului, care este obligat sa se pronunţe prin hotãrâre motivatã. Prelungirea arestãrii se aproba numai de instanta de judecata.";
- Art. 11: "(1) Statul roman se obliga sa îndeplineascã întocmai şi cu buna-credinţa obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.";
- Art. 20: "(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertãţile cetãţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanta cu Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacã exista neconcordante între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementãrile internaţionale."
Art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale are urmãtorul cuprins: "Orice persoana arestata sau detinuta, în condiţiile prevãzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusã de îndatã înaintea unui judecãtor sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecata într-un termen rezonabil sau eliberata în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonata unei garanţii care sa asigure prezentarea persoanei în cauza la audiere."
Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 148 şi 236 din Codul de procedura penalã, precum şi a celor prevãzute la <>art. 27 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecãtoreascã, republicatã, Curtea constata ca aceasta este neîntemeiatã pentru urmãtoarele argumente:
În sistemul procesual penal romanesc procurorul corespunde notiunii de "alt magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare", la care se referã art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale. Astfel însãşi Constituţia, când prevede în art. 23 alin. (4) ca "Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat │...│", acoperã şi situaţia magistratului care este procuror.
De asemenea, Capitolul VI din Titlul III al Constituţiei, referitor la autoritãţile publice, capitol intitulat "Autoritatea judecãtoreascã", prevede, pe lângã Secţiunea 1, intitulata "Instanţele judecãtoreşti", şi Secţiunea a 2-a, denumita "Ministerul Public", iar în Secţiunea a 3-a, în art. 133 alin. (1), printre atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii, se prevede competenta acestuia de a propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecãtorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii, în considerarea calitãţii de "magistraţi" a procurorilor.
Referindu-se la natura juridicã a Ministerului Public, Curtea Constituţionalã, prin Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 22 octombrie 1996, a considerat ca acesta "reprezintã o magistratura specialã, care nu îndeplineşte atribuţii de natura jurisdicţionalã". Procurorii îndeplinesc însã o importanta funcţie judiciarã în procesul penal, întrucât intreaga faza a urmãririi penale se desfãşoarã prin activitatea sau sub supravegherea lor. În cadrul urmãririi penale, în afarã activitãţii de strangere a probelor privind existenta faptei şi a vinovatiei fãptuitorului, au loc şi acte procesuale de o importanta hotãrâtoare pentru dinamizarea procesului penal, şi anume punerea în mişcare a acţiunii penale sau trimiterea în judecata a inculpatului, precum şi mãsuri procesuale necesare efectuãrii urmãririi penale, între care se afla şi mãsurile preventive privative sau restrictive de libertate.
Pentru motivele expuse Curtea constata ca procurorul este un "alt magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare", în sensul cerut de art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, precum şi în sensul art. 23 alin. (4) din Constituţie.
Cu privire la constituţionalitatea competentei procurorului de a lua mãsura arestãrii inculpatului Curtea observa ca aceasta nu poate fi examinata în afarã cadrului constituţional şi legal în care acţioneazã procurorul. Astfel, în temeiul art. 23 alin. (4) din Constituţie şi potrivit art. 149 alin. 1 din Codul de procedura penalã, procurorul (magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare) poate dispune arestarea inculpatului pe o durata de cel mult 30 de zile, prelungirea duratei putând fi aprobatã numai de instanta de judecata (art. 155 din acelaşi cod). Impotriva ordonanţei procurorului de arestare preventivã inculpatul arestat poate face plângere la instanta competenta sa judece cauza în fond, iar plângerea, împreunã cu dosarul cauzei, este trimisa instanţei în termen de 24 de ore, invinuitul sau inculpatul arestat fiind adus în fata instanţei, asistat de apãrãtor (art. 140 1 din Codul de procedura penalã). Mãsura arestãrii înceteazã de drept la expirarea termenelor prevãzute de lege sau stabilite de organul judiciar ori când acţiunea penalã a rãmas fãrã obiect (art. 140 din Codul de procedura penalã). Prin urmare, oricare ar fi organul împuternicit de lege sa ia mãsura arestãrii preventive, acesta trebuie sa acţioneze în cadrul strict stabilit de lege, cadru care nu vine în contradictie cu exigenţele Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale şi nici cu jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Referitor la critica adusã rolului procurorului în procesul penal, care pune în discuţie imparţialitatea şi independenta acestuia, Curtea observa ca examinarea ei nu trebuie facuta în mod abstract, prin compararea unor concepte, ci prin analiza modului în care, în dreptul intern, prin reglementarea activitãţii procurorului sunt sau nu garantate în realitate drepturile fundamentale ale omului în procesul penal. Prin organizarea procesului penal pe baza principiului contradictorialitãţii, Codul de procedura penalã în vigoare obliga organul de urmãrire penalã sa adune probele atât în favoarea, cat şi în defavoarea învinuitului sau a inculpatului, chiar şi atunci când acesta recunoaşte fapta (art. 202). Conform art. 130 alin. (1) din Constituţie, "În activitatea judiciarã, Ministerul Public reprezintã interesele generale ale societãţii şi apara ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertãţile cetãţenilor", iar normele din Codul de procedura penalã privitoare la rolul procurorului în procesul penal, ca reprezentant al Ministerului Public, sunt în concordanta cu prevederile Constituţiei. Astfel, potrivit prevederilor art. 216 din Codul de procedura penalã, procurorul, exercitând supravegherea respectãrii legii în activitatea de urmãrire penalã, vegheazã ca orice infracţiune sa fie descoperitã, orice infractor sa fie tras la rãspundere penalã şi ca nici o persoana sa nu fie urmãritã penal fãrã sa existe probe sau indicii temeinice de sãvârşire a unei fapte prevãzute de legea penalã. De asemenea, vegheazã ca nici o persoana sa nu fie reţinutã sau arestata decât în cazurile şi în condiţiile prevãzute de lege. În exercitarea activitãţii de supraveghere procurorul ia mãsurile necesare sau da dispoziţii organelor de cercetare penalã sa ia asemenea mãsuri. În conformitate cu dispoziţiile art. 220 din Codul de procedura penalã, procurorul este obligat sa infirme orice act sau mãsura procesuala a organului de urmãrire penalã luatã fãrã respectarea dispoziţiilor legale. Cu privire la rolul procurorului în faza judecaţii, dispoziţiile art. 316 din acelaşi cod prevãd ca în desfãşurarea cercetãrii judecãtoreşti procurorul exercita un rol activ în vederea aflarii adevãrului şi a respectãrii dispoziţiilor legale, fiind liber sa prezinte concluziile pe care le considera întemeiate, potrivit legii, şi ţinând seama de probele administrate. Atunci când cercetarea judecãtoreascã nu confirma învinuirea sau când a intervenit vreuna dintre cauzele de încetare a procesului penal, procurorul este obligat sa punã concluzii, dupã caz, de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal.
Curtea mai observa ca procurorul nu poate fi considerat parte în proces, deoarece el reprezintã interesele societãţii, apara drepturile persoanelor implicate în proces, inclusiv cele ale învinuitului sau inculpatului. Nu poate fi consideratã o contradictie faptul ca procurorul care supravegheazã urmãrirea penalã dispune trimiterea în judecata a inculpatului şi susţine şi acuzarea în proces, atâta vreme cat soluţionarea cauzei revine instanţei judecãtoreşti. Totodatã nu poate fi consideratã o contradictie împrejurarea ca procurorul care a dispus luarea mãsurii arestãrii preventive a dispus şi trimiterea în judecata, deoarece intreaga activitate a procurorului în cursul urmãririi penale se desfãşoarã sub controlul instanţelor judecãtoreşti. Asa cum a statuat Curtea Constituţionalã prin Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 6 martie 1998, orice persoana nemultumita de soluţionarea plângerii sale impotriva mãsurilor sau actelor efectuate de procuror ori pe baza dispoziţiilor date de el şi care nu ajung în fata instanţelor judecãtoreşti are dreptul sa se adreseze justiţiei în temeiul art. 21 din Constituţie, ce urmeazã sa se aplice în mod direct. Prin Decizia nr. 268 din 18 iunie 1997, rãmasã definitiva prin Decizia nr. 709 din 19 decembrie 1997, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 2 aprilie 1998, Curtea a respins, ca fiind neîntemeiatã, excepţia de neconstituţionalitate privitoare, între altele, la dispoziţiile art. 148 din Codul de procedura penalã, invocand garanţiile prevãzute în art. 23 din Constituţie impotriva unei arestari efectuate cu încãlcarea legii. Aceeaşi soluţie se impune şi în prezenta cauza, cu precizarea ca reglementarea constituţionalã şi procesual penalã a activitãţii procurorului asigura garanţii de natura sa previnã atingerea drepturilor şi libertãţilor persoanei în procesul penal, chiar dacã a efectuat urmãrirea penalã, a dispus arestarea preventivã a inculpatului şi a dispus trimiterea în judecata. Chiar dacã actele şi mãsurile procesuale ar fi date în competenta unor persoane diferite, actele şi mãsurile respective ar trebui efectuate cu respectarea aceluiaşi cadru legal.
În motivarea exceptiei de neconstituţionalitate se invoca îndeosebi jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului, care pune în discuţie independenta procurorului, şi anume hotãrârile pronunţate în cauza "Schiesser contra Elvetiei", 1979, şi în cauza "Huber contra Elvetiei", 1990. În primul caz Curtea a decis ca nu s-au încãlcat prevederile art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, deoarece procurorul de district a acţionat exclusiv ca organ de instrucţie, examinând dacã trebuie sa îl inculpe pe cel vinovat şi sa îl plaseze în detenţie provizorie şi apoi, efectuand instructia dosarului, şi-a respectat obligaţia de a cerceta cu aceeaşi grija atât faptele în favoarea acuzarii, cat şi cele impotriva acesteia, fãrã a suporta nici o ingerinta exterioarã, ci exercitandu-şi astfel propria-i putere de decizie pe care i-o atribuie legea. În cel de-al doilea caz ("Huber contra Elvetiei", 1990), speta asemãnãtoare, Curtea a decis ca, de vreme ce este posibil ca procurorul sa devinã organ de urmãrire şi deci "imparţialitatea sa poate fi pusã la indoiala", s-au încãlcat prevederile art. 5 din convenţie, soluţie reafirmata şi în cauza "Brincat contra Italiei", 1992.
Deşi jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a fixat în sensul ca actele procesuale efectuate de procuror în cursul urmãririi penale sunt suspectate de lipsa de impartialitate, aceasta nu poate conduce automat la concluzia neconstitutionalitatii art. 148 şi 236 din Codul de procedura penalã, precum şi a neconstitutionalitatii dispoziţiilor <>art. 27 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecãtoreascã, asa cum solicita autorul exceptiei, deoarece, astfel cum rezulta din analiza anterioarã, prin aceste prevederi sunt asigurate drepturile fundamentale ale persoanei în dreptul penal, neexistand o contrarietate cu prevederile Constituţiei. Curtea Constituţionalã constata totodatã ca nu exista neconcordante între, pe de o parte, prevederile art. 5 paragraful 3 din convenţie şi, pe de alta parte, legile interne (Codul de procedura penalã şi <>Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecãtoreascã, republicatã), spre a se aplica dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie, potrivit cãrora: "Dacã exista neconcordante între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementãrile internaţionale."
Criticile de neconstituţionalitate fiind neintemeiate, excepţia urmeazã sa fie respinsã.
Fata de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al <>art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 148 şi 236 din Codul de procedura penalã, precum şi a dispoziţiilor <>art. 27 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecãtoreascã, republicatã, excepţie ridicatã de Ştefan Zinca în Dosarul nr. 1.048/1998 al Tribunalului Buzau - Secţia penalã.
Definitiva şi obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publica din data de 15 februarie 2000.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
LUCIAN MIHAI
Magistrat-asistent,
Marioara Prodan
--------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
