Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Lucian Mihai - preşedinte
Costica Bulai - judecãtor
Constantin Doldur - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Lucian Stangu - judecãtor
Florin Bucur Vasilescu - judecãtor
Romul Petru Vonica - judecãtor
Iuliana Nedelcu - procuror
Claudia Miu - magistrat-asistent şef
Pe rol se afla soluţionarea exceptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 din Codul penal, ridicatã de Corneliu Vadim Tudor în dosarele nr. 4.596/1999 şi nr. 4.597/1999 ale Curţii Supreme de Justiţie - Secţia penalã.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publica din 19 decembrie 2000, în prezenta aparatorului autorului exceptiei şi a reprezentantului Ministerului Public, când s-a dispus mãsura conexarii Dosarului nr. 226C/2000 la Dosarul nr. 212C/2000, avându-se în vedere ca are ca obiect aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate, ridicatã de acelaşi autor. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea la data de 20 decembrie 2000.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, retine urmãtoarele:
Prin încheierile din 26 iunie 2000 şi 4 iulie 2000, pronunţate în dosarele nr. 4.596/1999 şi, respectiv, nr. 4.597/1999, Curtea Suprema de Justiţie - Secţia penalã a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 din Codul penal, ridicatã de Corneliu Vadim Tudor, inculpat în procese de calomnie.
În motivarea exceptiei de neconstituţionalitate autorul acesteia arata ca dispoziţiile art. 207 din Codul penal privitoare la proba veritãţii în cazul infracţiunilor de insulta şi calomnie sunt contrare prevederilor art. 29, 30, 31 şi 24 din Constituţie.
1. În raport cu prevederile art. 29 şi 30 din Constituţie se susţine ca dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale, deoarece proba veritãţii este prevãzutã nu numai pentru fapte, ci şi pentru judecatile de valoare, care nu pot fi dovedite. Or, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, în practica sa jurisdicţionalã, a statuat ca trebuie sa se facã deosebire între fapte şi judecati de valoare, deoarece faptele pot fi dovedite, spre deosebire de judecatile de valoare. Din aceasta perspectiva autorul exceptiei susţine ca este imposibila proba veritãţii în cazul judecaţilor de valoare, iar cererea administrãrii ei afecteazã conţinutul libertãţii de opinie, care reprezintã un element al libertãţii garantate la art. 10 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale şi la art. 29 din Constituţie. Se mai susţine ca prevederile art. 207 din Codul penal îngãduie proba veritãţii numai în cazul în care este vorba despre apãrarea unui interes legitim, iar atunci când este vorba despre apãrarea unui alt tip de interes proba nu este admisibilã. Nici conceptul de "interes legitim" şi nici cel de "interes public" nu sunt definite de legiuitor, ceea ce "atrage, în mod firesc, o putere discretionara a celui care are aptitudinea de a evalua dacã se administreazã sau nu proba veritãţii, putând fi vorba despre organul de urmãrire penalã sau cercetare penalã sau despre instanta judecãtoreascã". Inexistenta acestei precizãri determina aplicarea unui tratament inegal pentru situaţii identice, în sensul ca în unele situaţii este admisibilã proba veritãţii, iar în altele nu, ceea ce contravine principiilor statului de drept. Proba veritãţii, atunci când se referã la infracţiunea de insulta sau de calomnie, reprezintã o mãsura restrictiva a libertãţii de exprimare, a libertãţii opiniilor şi a conştiinţei. Cu privire la rolul proeminent al presei într-un stat de drept Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a statuat ca sunt necesare privilegii sporite pentru presa, pentru ca aceasta sa îşi poatã îndeplini dublul sau rol de "difuzor de informaţii" şi de "caine de paza publica" (cazul "Sunday Times impotriva Marii Britanii", 1979), iar cu privire la limitele criticii acceptabile a statuat ca acestea sunt mai largi în privinta unui politician decât în privinta unei persoane particulare (cazul "Castells impotriva Spaniei", 1992).
2. Prin raportare la dispoziţiile art. 31 din Constituţie, care recunoaşte dreptul la acces atât la informaţiile de interes public - alin. (1), cat şi la cele de interes personal alin. (2), prevederile art. 207 din Codul penal se referã numai la interesul legitim, concept care nu se confunda nici cu cel de interes public şi nici cu cel de interes privat. Autorul exceptiei mai constata ca dispoziţia din Codul penal care ocroteşte numai interesul legitim contrazice textul constituţional, care se referã, în egala mãsura, atât la interesul public, cat şi la cel privat. Se afirma ca înlãturarea caracterului penal al faptei de calomnie numai în cazurile în care se administreazã proba veritãţii şi se dovedeşte caracterul veridic al afirmaţiilor impiedica într-un mod fundamental exercitarea dreptului la informaţie. Se mai afirma ca statul de drept nu se poate consolida decât cu o presa autentic liberala, apta sa îşi exercite rolul de "a patra putere în stat" şi de "caine de paza al opiniei publice".
3. Tot în opinia autorului exceptiei prevederile legale criticate sunt neconstituţionale şi prin raportare la dispoziţiile art. 24 din Constituţie privitoare la dreptul fundamental la apãrare, care, în accepţiunea sa lato sensu, reprezintã totalitatea drepturilor şi regulilor procedurale ce oferã persoanei posibilitatea de a se apara impotriva acuzatiilor ce i se aduc, sa conteste învinuirea şi sa îşi dovedeascã nevinovatia. Astfel, prevederile art. 207 din Codul penal contravin, prin natura lor, dreptului la apãrare. El oferã posibilitatea, pe de o parte, ca o anumitã persoana sa se poatã apara de acuzarile ce i se aduc, dar pe de alta parte o astfel de posibilitate este redusã la situaţia în care este vorba exclusiv despre fapta care a fost sãvârşitã pentru apãrarea unui interes public. Per a contrario, dacã nu este vorba de un asemenea interes, proba veritãţii nu este admisã. Interpretarea care se da în practica conceptului de "interes legitim" este consideratã aleatorie şi discretionara. În acest mod se creeazã premisele unui tratament diferit pentru situaţii identice. De vreme ce fapta este aceeaşi, nu se poate justifica diferentierea în admiterea sau neadmiterea probei veritãţii, dupã cum este vorba sau nu despre un interes legitim.
Curtea Suprema de Justiţie - Secţia penalã, exprimandu-şi opinia asupra exceptiei de neconstituţionalitate, apreciazã ca dispoziţiile art. 207 din Codul penal sunt constituţionale şi nu contravin dispoziţiilor art. 29 şi 30 din Constituţie.
În conformitate cu dispoziţiile <>art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, încheierile de sesizare a Curţii Constituţionale au fost comunicate preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra exceptiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul, în punctul sau de vedere, arata ca este nefondata critica potrivit cãreia dispoziţiile art. 207 din Codul penal contravin art. 24 din Constituţie, deoarece şi în cazul unui proces de calomnie inculpatul beneficiazã de toate drepturile şi garanţiile pe care le implica dreptul constituţional la apãrare. Susţinerea potrivit cãreia art. 207 din Codul penal contravine art. 29, 30 şi 31 din Constituţie este, de asemenea, nefondata, deoarece libertatea conştiinţei, conform art. 29 alin. (2), trebuie sa se manifeste în spirit de toleranta şi respect reciproc, iar libertatea de exprimare, dupã cum se prevede la art. 30 alin. (6) din Constituţie, nu poate prejudicia demnitatea, viata particularã sau dreptul la propria imagine, iar potrivit art. 54 din Legea fundamentalã, drepturile şi libertãţile trebuie sa fie exercitate cu buna-credinţa, fãrã a fi incalcate drepturile şi libertãţile celorlalţi. Se precizeazã însã ca exercitarea cu buna-credinţa a acestor drepturi şi libertãţi poate reprezenta un interes legitim, în sensul art. 207 din Codul penal.
Preşedinţii celor doua Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra exceptiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierile de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, rapoartele întocmite de judecãtorul-raportor, susţinerile reprezentantului autorului exceptiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile <>Legii nr. 47/1992 , retine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competenta, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale <>art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, sa soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicatã.
Obiectul exceptiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 207 din Codul penal, care au urmãtorul cuprins: "Proba veritãţii celor afirmate sau imputate este admisibilã, dacã afirmarea sau imputarea a fost sãvârşitã pentru apãrarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a fãcut proba veritãţii nu constituie infracţiunea de insulta sau calomnie."
Autorul exceptiei de neconstituţionalitate susţine ca textul de lege criticat este contrar: libertãţii gandirii şi a opiniilor, care, potrivit art. 29 alin. (1) din Constituţie, nu pot fi îngrãdite; libertãţii de exprimare şi libertãţii presei, garantate de art. 30 din Constituţie; dreptului la informaţie, a cãrui ingradire este interzisã de art. 31 alin. (1) din Constituţie; dreptului fundamental la apãrare, prevãzut în art. 24 din Constituţie.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea retine ca insulta şi calomnia sunt infracţiuni contra demnitãţii, iar demnitatea omului este nominalizatã, în art. 1 alin. (3) din Constituţie printre valorile supreme garantate de Legea fundamentalã. Potrivit acestor prevederi constituţionale, "România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertãţile cetãţenilor, libera dezvoltare a personalitãţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintã valori supreme şi sunt garantate". Incriminarea şi sancţionarea insultei şi a calomniei nu au caracter absolut şi necondiţionat. Dreptul persoanei la apãrarea demnitãţii sale prin mijloace de drept penal este limitat de existenta drepturilor şi de interesele legitime ale altora. De aceea, s-a prevãzut ca afirmarea sau imputarea în public a unei fapte determinate, la adresa unei persoane, chiar dacã are un caracter obiectiv insultator sau calomnios, nu constituie totuşi infracţiunea de insulta sau de calomnie, dacã fãptuitorul dovedeşte ca a sãvârşit fapta în vederea apãrãrii unui "interes legitim", de ordin public sau privat. Aceasta dovada este asa-numita "proba a veritãţii", care constituie un caz special de inlaturare a caracterului penal al faptei. Proba veritãţii este însã admisibilã numai dacã fapta s-a sãvârşit în apãrarea unui interes legitim, public sau privat, altfel ar insemna ca afirmarea sau imputarea a fost facuta în scopul de a aduce atingere demnitãţii persoanei, ceea ce ar contraveni dispoziţiilor art. 54 din Constituţie, conform cãrora: "Cetãţenii romani, cetãţenii strãini şi apatrizii trebuie sa îşi exercite drepturile şi libertãţile constituţionale cu buna-credinţa, fãrã sa încalce drepturile şi libertãţile celorlalţi." Atingerea adusã demnitãţii fãrã existenta unui astfel de interes, chiar prin afirmaţii sau imputari adevãrate, nu este ingaduita de lege. Legea se referã la fapte, iar nu la judecati de valoare, asa cum susţine autorul exceptiei. De aceea, critica referitoare la proba judecaţilor de valoare şi la imposibilitatea acestei probe este lipsitã de conţinut.
În critica de neconstituţionalitate facuta în cauza autorul exceptiei ignora faptul ca apãrarea drepturilor şi a libertãţilor cetãţenilor impune restrangerea exerciţiului unor drepturi sau a unor libertãţi, în condiţiile art. 49 din Constituţie, iar în unele situaţii impune sancţionarea penalã a afirmarilor sau a imputarilor, chiar dacã acestea se referã la fapte adevãrate, dar care nu au fost fãcute pentru apãrarea unui "interes legitim". Curtea observa ca necesitatea sanctionarii rezulta din prevederile art. 30 alin. (6) din Constituţie, potrivit cãrora "Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viata particularã a persoanei şi nici dreptul la propria imagine".
Curtea observa ca aceasta dispoziţie constituţionalã este în deplina concordanta cu prevederile art. 10 pct. 2 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, potrivit cãrora "Exercitarea acestor libertãţi ce comporta îndatoriri şi responsabilitãţi poate fi supusã unor formalitãţi, condiţii, restrangeri sau sancţiuni prevãzute de lege, care constituie mãsuri necesare, într-o societate democratica, pentru securitatea nationala, integritatea teritorialã sau siguranta publica, apãrarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sãnãtãţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a impiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecãtoreşti". În legatura cu aplicarea acestui articol Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, referindu-se la libertatea exprimarii prin presa, a statuat: "Dacã presa nu trebuie sa depãşeascã anumite limite, îndeosebi în ceea ce priveşte reputaţia şi drepturile celorlalţi, precum şi necesitatea de a impiedica divulgarea unor informaţii confidenţiale, sarcina sa este totuşi comunicarea, cu respectarea datoriilor şi responsabilitãţilor proprii, a informaţiilor şi ideilor referitoare la orice problema de interes general" (hotãrârea pronunţatã în cauza "I. Dalban impotriva României", 1999, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 277 din 20 iunie 2000).
Examinând susţinerea privind contrarietatea dispoziţiilor legale criticate în raport cu prevederile art. 31 din Constituţie, referitoare la dreptul la informaţie, text care în alin. (1) prevede ca "Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrãdit", Curtea retine ca, în temeiul dispoziţiilor art. 49 din Legea fundamentalã, exerciţiul acestui drept poate fi restrâns prin lege şi numai dacã se impune, pentru apãrarea, printre alte valori constituţionale, a drepturilor şi a libertãţilor cetãţenilor.
Nici critica de neconstituţionalitate referitoare la încãlcarea dreptului la apãrare prevãzut la art. 24 alin. (1) din Constituţie nu este intemeiata. Astfel, persoana invinuita de sãvârşirea unei infracţiuni de insulta sau de calomnie are posibilitatea sa uzeze, pentru apãrarea sa, de toate mijloacele legale de proba în combaterea temeiniciei acuzarii. În acest context proba veritãţii nu este unica modalitate de apãrare a celor care ar putea fi inculpati pentru afirmarile sau imputarile fãcute, ei având posibilitatea de a uza de orice alte mijloace de proba prevãzute de Codul penal. De altfel, inculpatul nemulţumit are posibilitatea exercitãrii cãilor legale de atac.
Curtea Constituţionalã s-a mai pronunţat în acest sens, statuand ca dispoziţiile art. 207 din Codul penal sunt constituţionale (de exemplu, prin Decizia nr. 200 din 25 noiembrie 1999, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 8 februarie 2000, precum şi prin Decizia nr. 134 din 6 iulie 2000, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 august 2000).
Întrucât nu au intervenit elemente noi care sa determine schimbarea practicii Curţii, soluţia şi considerentele acelei decizii rãmân valabile şi în cauza de fata.
Fata de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 12, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al <>art. 23 alin. (1), (4) şi (6) din Legea nr. 47/1992 , republicatã,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 din Codul penal, ridicatã de Corneliu Vadim Tudor în dosarele nr. 4.596/1999 şi nr. 4.597/1999 ale Curţii Supreme de Justiţie - Secţia penalã.
Definitiva şi obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publica din data de 20 decembrie 2000.
PREŞEDINTELE
CURŢII CONSTITUŢIONALE,
LUCIAN MIHAI
Magistrat-asistent şef,
Claudia Miu
-----------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
