Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
DECIZIE nr. 270 din 10 martie 2008 asupra cererilor formulate de presedintele Camerei Deputatilor si de presedintele Senatului privind existenta unui conflict juridic de natura constitutionala intre Presedintele Romaniei, Ministerul Justitiei si Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, pe de o parte, si Parlamentul Romaniei, pe de alta parte, precum si asupra cererii presedintelui Consiliului Superior al Magistraturii privind conflictul juridic de natura constitutionala intre Ministerul Public si Parlamentul Romaniei - Camera Deputatilor
DECIZIE nr. 270 din 10 martie 2008 asupra cererilor formulate de preşedintele Camerei Deputaţilor şi de preşedintele Senatului privind existenţa unui conflict juridic de naturã constituţionalã între Preşedintele României, Ministerul Justiţiei şi Parchetul de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Parlamentul României, pe de altã parte, precum şi asupra cererii preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii privind conflictul juridic de naturã constituţionalã între Ministerul Public şi Parlamentul României - Camera Deputaţilor EMITENT: CURTEA CONSTITUŢIONALÃ PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 290 din 15 aprilie 2008 I. Prin Cererea cu nr. 257 din 6 februarie 2008, preşedintele Camerei Deputaţilor a solicitat Curţii Constituţionale soluţionarea conflictului juridic de naturã constituţionalã dintre Preşedintele României, Ministerul Justiţiei şi Parchetul de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Parlamentul României, pe de altã parte. Cererea se întemeiazã pe prevederile art. 146 lit. e) din Constituţie şi ale <>art. 34 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 1.088 din 7 februarie 2008 şi formeazã obiectul Dosarului nr. 172E/2008. În motivarea cererii se susţin, în esenţã, urmãtoarele: - în fapt, la data de 16 ianuarie 2008, Preşedintele României a transmis Ministerului Justiţiei cererile de începere a urmãririi penale a patru membri sau foşti membri ai Guvernului, care au şi calitatea de parlamentari, respectiv Adrian Nãstase, Miron Mitrea, Paul Pãcuraru şi Codruţ Sereş. În consecinţã, pentru a se pronunţa cu privire la acestea, în temeiul art. 109 alin. (2) din Constituţie, preşedinţii celor douã Camere au cerut ministrului interimar al justiţiei şi procurorului general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie solicitãrile de începere a urmãririi penale însoţite de dosarele cauzelor. Ministerul Justiţiei a înaintat cererile, însoţite de referatele procurorilor de caz, Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, "fiind de notorietate cã acest lucru s-a petrecut la presiunea Preşedintelui Traian Bãsescu". În interviurile acordate presei scrise şi audiovizuale, procurorul general şi procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie au declarat cã învestirea miniştrilor se realizeazã exclusiv prin cererile formulate de Preşedintele României, indiferent dacã aceştia, membri sau foşti membri ai Guvernului, sunt şi parlamentari, iar cu Scrisoarea nr. 466/C/288 Parchetul de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat preşedintelui Camerei Deputaţilor cã nu existã temei legal pentru înaintarea dosarelor de urmãrire penalã. Autorul cererii considerã cã prin aceastã decizie procurorul general şi procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie "au anulat atributul Parlamentului de a decide asupra începerii urmãririi penale împotriva foştilor şi actualilor membri ai Guvernului care îndeplinesc şi funcţia de senator sau de deputat"; - în drept, susţinerea reprezentanţilor Ministerului Public, potrivit cãreia sesizarea Parlamentului nu mai este necesarã întrucât <>art. 16 din Legea nr. 115/1999 a fost declarat neconstituţional, astfel cã este suficientã decizia Preşedintelui României, "este superficialã şi vãdit nelegalã", precum şi "contrarã principiilor constituţionale cu privire la separaţia puterilor şi rãspunderea ministerialã". Aceasta, deoarece art. 109 alin. (2) din Constituţie, precum şi <>art. 12 din Legea nr. 115/1999 dispun cã numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul sã cearã urmãrirea penalã a membrilor Guvernului pentru faptele sãvârşite în exerciţiul funcţiei lor, sens în care, de altfel, s-a pronunţat şi Curtea Constituţionalã prin <>Decizia nr. 1.133 din 27 noiembrie 2007 . De asemenea, în aceleaşi sens sunt şi expunerea de motive la <>Legea nr. 115/1999 , precum şi motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a Avocatului Poporului, excepţie soluţionatã prin decizia menţionatã. În continuare, se aratã cã atributul celor douã Camere ale Parlamentului de a se pronunţa cu privire la începerea urmãririi penale împotriva propriilor parlamentari se fundamenteazã şi pe dispoziţiile <>art. 13 alin. (1) din Legea nr. 115/1999 , pe prevederile art. 155 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, precum şi pe prevederile art. 20, art. 21 alin. (2) şi ale <>art. 35 lit. h) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, dispoziţii referitoare la imunitatea parlamentarã şi la urmãrirea penalã a membrilor Guvernului. Menţioneazã cã regimuri similare sau asemãnãtoare regimului rãspunderii penale a membrilor Guvernului României care au calitatea de parlamentar se regãsesc, de exemplu, în Austria, Belgia, Danemarca, Grecia, Italia, Olanda, Portugalia, Spania. În concluzie, solicitã Curţii Constituţionale sã constate existenţa conflictului juridic de naturã constituţionalã, precum şi cã "poziţiile Preşedintelui României, a Ministerului Justiţiei şi a Ministerului Public sunt neconstituţionale" şi sã dispunã "restabilirea ordinii constituţionale şi a legalitãţii, obligând autoritãţile publice vizate sã sesizeze cele douã Camere ale Parlamentului pentru a se pronunţa cu privire la începerea urmãririi penale a deputaţilor şi senatorilor învinuiţi de sãvârşirea unor fapte penale". În conformitate cu dispoziţiile <>art. 35 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992 , cererea a fost comunicatã pãrţilor aflate în conflict, solicitându-le sã îşi exprime, în scris, punctul de vedere asupra conţinutului conflictului şi a eventualelor cãi de soluţionare a acestuia. Preşedintele României a comunicat, în termenul stabilit de Curte, cu Adresa nr. 518 din 19 februarie 2008, înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 1.615 din 19 februarie 2008, punctul sãu de vedere, în sensul cã "în cauzã nu este vorba de existenţa vreunui conflict juridic de naturã constituţionalã între Parlamentul României, pe de o parte, şi Preşedintele României, Ministerul Justiţiei şi Parchetul de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altã parte". În consecinţã, solicitã Curţii respingerea cererii preşedintelui Camerei Deputaţilor, pentru urmãtoarele argumente: - sub aspectul existenţei unui conflict juridic de naturã constituţionalã "între autoritãţi publice", semnaleazã faptul cã "Ministerul Justiţiei nu figureazã printre autoritãţile publice menţionate de Constituţie, ci Guvernul ca întreg, reprezentat de primul-ministru"; - în fapt, cu referire la existenţa unui conflict juridic de naturã constituţionalã între Preşedintele României şi Parlamentul României, aratã: în perioada 11 septembrie - 8 octombrie 2007, procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au sesizat Preşedintele României cu cereri de urmãrire penalã faţã de domnii foşti şi actuali miniştri - Paul Pãcuraru, Adrian Nãstase, Miron Mitrea şi Codruţ Sereş. Temeiul cererilor este <>art. 16 din Legea nr. 115/1999 , care a fost declarat în întregime neconstituţional prin <>Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.133 din 27 noiembrie 2007 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 851 din 12 decembrie 2007; conform art. 109 alin. (2) din Constituţie, precum şi <>art. 12 şi 18 din Legea nr. 115/1999 , republicatã, la data de 16 ianuarie 2008, Preşedintele României a adresat ministrului interimar al justiţiei, Teodor Viorel Meleşcanu, cererea privind declanşarea procedurilor legale pentru urmãrirea penalã a persoanelor menţionate; - în drept, în cauzã nu existã "conflict juridic de naturã constituţionalã" în înţelesul dat acestei sintagme prin <>Decizia Curţii Constituţionale nr. 53 din 28 ianuarie 2005 , întrucât în cererea formulatã "nu se fac referiri la acte sau acţiuni prin care Preşedintele României sã-şi fi arogat puteri, atribuţii sau competenţe care, potrivit Constituţiei, nu îi aparţin Preşedintelui, ci Parlamentului. Totodatã, nu suntem nici în prezenţa unei situaţii în care Preşedintele României ar fi trebuit sã îşi exercite o atribuţie şi nu şi-a exercitat-o". Exercitarea de cãtre Preşedintele României a atribuţiei prevãzute de art. 109 alin. (2) din Constituţie nu poate conduce la un conflict între acesta şi cele douã Camere ale Parlamentului şi nici nu existã vreo dispoziţie constituţionalã sau legalã din care sã rezulte cã dupã formularea cererii de începere a urmãririi penale Preşedintele României trebuie sã urmeze vreo procedurã de a sesiza ori de a solicita Camerei Parlamentului din care ministrul respectiv face parte sã declanşeze, la rândul ei, o altã procedurã de adoptare a cererii de urmãrire penalã atunci când membrul Guvernului are şi calitatea de deputat sau de senator. Aratã cã, de altfel, legea rãspunderii ministeriale are în vedere responsabilitatea persoanelor în calitate de miniştri, indiferent dacã au sau nu şi calitatea de parlamentar. Conjuncţia "şi" din cuprinsul art. 109 alin. (2) din Constituţie "nu este de naturã a stabili necesitatea existenţei a trei cereri de începere a urmãririi penale pentru ca organul de cercetare competent sã procedeze la declanşarea acesteia", "formularea unei singure cereri de începere a urmãririi penale fiind de naturã a înlãtura excepţia de la principiul oficialitãţii procesului penal ce funcţioneazã în cazul membrilor Guvernului". Aceastã soluţie este consacratã şi de <>art. 18 din Legea nr. 115/1999 . Este de necontestat atributul celor douã Camere ale Parlamentului de a cere începerea urmãririi penale împotriva unor miniştri care sunt sau nu şi parlamentari, dar, "prin interpretarea excesivã oferitã în sesizare, se urmãreşte, în fapt, instituirea unei noi imunitãţi, ce excedeazã rãspunderii juridice pentru voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului". Într-adevãr, conform art. 72 alin. (2) din Constituţie, deputaţii şi senatorii pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi doar cu încuviinţarea Camerei din care fac parte şi doar dupã ascultarea lor, dar cererea de urmãrire penalã faţã de un membru al Guvernului care este şi membru al Parlamentului pentru fapte exercitate în funcţia de ministru "nu are legãturã cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului şi, deci, nu este nevoie de o încuviinţare a Camerei din care face parte ministrul parlamentar". Interpretarea cã pentru miniştrii care sunt şi parlamentari cererea de urmãrire penalã trebuie fãcutã doar de Camera din care aceştia fac parte, iar pentru miniştrii care nu sunt parlamentari cererea trebuie fãcutã de Preşedintele României "ar însemna o adãugare nepermisã la textul constituţional". S-ar crea în felul acesta douã categorii de miniştri, unii rãspunzãtori faţã de Preşedintele României şi alţii faţã de Parlamentul României, ceea ce "ar înfrânge însãşi voinţa puterii constituante". <>Art. 16 din Legea nr. 115/1999 , care constituia temeiul legal al unei eventuale transmiteri a cererilor de începere a urmãririi penale formulate de Preşedintele României celor douã Camere ale Parlamentului, a fost declarat neconstituţional prin <>Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.133/2007 , iar art. 13-15 din aceeaşi lege nu sunt aplicabile în acest context, ele referindu-se la situaţia în care cererea de urmãrire penalã ar fi fost fãcutã de una dintre Camerele Parlamentului. Aşadar, în prezenta sesizare, Parlamentul invocã o dispoziţie de lege declaratã neconstituţionalã şi care nu a fost pusã de acord cu decizia Curţii în conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie, precum şi o interpretare excesivã a art. 109 alin. (2) din Legea fundamentalã. În legãturã cu pretinsele presiuni exercitate de Preşedintele României, faţã de ministrul interimar al justiţiei şi faţã de secretarul de stat de la Ministerul Justiţiei, de a transmite dosarele cauzelor cãtre Parchetul de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, considerã "cã acestea sunt pure speculaţii politice fãrã relevanţã asupra cauzei", precum şi cã "în interpretarea faptelor trebuie sã pornim de la deplina responsabilitate a autoritãţilor publice şi a acelor persoane care îndeplinesc aceste funcţii publice". Procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat, în termenul stabilit de Curte, punctul sãu de vedere cu Adresa nr. 627/C din 19 februarie 2008, înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 1.677 din 20 februarie 2008, prin care aratã urmãtoarele: - sub aspectul elementelor esenţiale ale situaţiei de fapt, aratã cã Ministerul Public - Parchetul de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat cã temeiurile legale invocate de Camera Deputaţilor nu justificã solicitarea preşedintelui acestei Camere, din data de 25 ianuarie 2008, referitoare la înaintarea dosarelor cauzelor în legãturã cu care s-au formulat cereri de începere a urmãririi penale de cãtre Preşedintele României şi care vizau, printre alţii, şi pe cei la care se referea solicitarea Camerei Deputaţilor. În consecinţã, "interpretarea diferitã datã de cele douã autoritãţi dispoziţiilor art. 109 alin. (2) din Constituţie, în ipoteza particularã în care membrul Guvernului sau fostul membru al acestuia care a sãvârşit infracţiuni în exerciţiul acestei funcţii are şi calitatea de parlamentar, afecteazã raporturile instituţionale dintre Camera Deputaţilor şi Ministerul Public, blocând activitatea organelor judiciare (de urmãrire penalã sau de judecatã) în astfel de cauze"; - în drept, în legãturã cu aplicarea <>art. 109 alin. (2) din Constituţie şi a dispoziţiilor Legii nr. 115/1999 , considerã cã "se confruntã douã interpretãri" - "1. condiţia de procedibilitate" care "este îndeplinitã doar prin cereri cumulate ale tuturor celor trei instituţii, prin aplicarea directã a art. 109 alin. (2) din Constituţie (teza cererilor cumulate); o variantã particularã a acestei interpretãri este cea promovatã de cãtre preşedintele Camerei Deputaţilor, în sensul cã, pentru membrii Guvernului care au şi calitatea de deputaţi, este necesarã, pe lângã cererea formulatã de cãtre Preşedinte, şi cererea de urmãrire penalã adoptatã de cãtre Camera Deputaţilor (deci douã instituţii din trei, prin aplicarea <>art. 16 alin. (7) din Legea nr. 115/1999 )" şi "2. teza cererilor alternative, în conformitate cu care o singurã cerere, formulatã de cãtre oricare dintre cele trei instituţii enumerate în art. 109 alin. (2) din Constituţie, satisface condiţia de procedibilitate instituitã". Cu referire la acest text constituţional, considerã cã împotriva tezei cererilor cumulate existã douã contrrgumente: "când legea (Constituţia) atribuie unei instituţii/autoritãţi un drept/prerogativã şi, mai ales, exclusivitatea acestuia, este implicit (pentru cã legea e datã ca sã producã efecte juridice, iar nu ca sã nu producã) cã exercitarea acelui drept produce efecte juridice", astfel cã "şi exercitarea dreptului Preşedintelui de a cere urmãrirea penalã a unui membru al Guvernului - drept necondiţionat, dupã cum se stipuleazã expresis verbis în <>Decizia nr. 1.133/2007 a Curţii Constituţionale - trebuie sã producã efecte juridice (în acest caz, efectul juridic este de a îndeplini condiţia de procedibilitate prevãzutã de art. 109 alin. (2) din Constituţie", "deci, sã fie suficient, apt sã producã efecte"; argumentul filologic, potrivit cãruia "în art. 109 alin. (2) din Constituţie nu sunt prevãzute «condiţii», ci este o simplã enumerare de subiecţi, conectorul conjuncţional «şi» marcând doar sfârşitul acesteia", iar "conjuncţia «sau», în anumite construcţii, [...] marcând [...] o asociere, o enumerare." În legãturã cu <>art. 16 alin. (7) din Legea nr. 115/1999 , aratã cã <>Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.133/2007 , definitivã şi general obligatorie, prin care textul a fost declarat neconstituţional, trebuie respectatã, iar susţinerile întemeiate pe expunerea de motive a <>Legii nr. 115/1999 care "şi-au gãsit expresia normativã" în acest text de lege, îşi pierd pertinenţa şi concludenţa. Cu privire la susţinerile Avocatului Poporului privind "existenţa unei imunitãţi guvernamentale", evocate în solicitarea Camerei Deputaţilor, apreciazã cã "o astfel de instituţie nu îşi aflã justificarea în dispoziţiile constituţionale", protecţia mandatului de membru al Guvernului realizându-se prin "condiţionarea dreptului de a cere urmãrirea penalã pentru fapte sãvârşite în exerciţiul funcţiei". Practicându-se "o analogie nepermisã, se tinde la identificarea imunitãţii parlamentare cu o garanţie constituţionalã de ordin procedural, cãutându-se extinderea condiţiilor primei asupra celei de-a doua". Or, "obiectul celor douã instituţii constituţionale fiind diferit, orice identificare a acestora este exclusã". Apreciazã cã nici invocarea precedentelor create prin decizii anterioare ale instanţelor competente nu poate fi reţinutã, întrucât "nu s-au înregistrat restituiri pe motivul cã cererile de urmãrire penalã nu au fost cumulate," "dimpotrivã, în practica Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu a fost aplicatã niciodatã teza cererilor cumulate". <>Art. 13 alin. (1) din Legea nr. 115/1999 invocat, de asemenea, în cererea adresatã Curţii Constituţionale, are în vedere "ipoteza în care o comisie permanentã a uneia dintre cele douã Camere parlamentare a efectuat, la solicitarea unuia sau a mai multor membri ai sãi, în cadrul competenţei sale, cu încuviinţarea Plenului Camerei sau Senatului, o anchetã privitoare la activitatea desfãşuratã de Guvern sau de administraţia publicã, descoperind fapte susceptibile de a cãdea sub incidenţa legii penale, sãvârşite de membrii Guvernului". Or, în prezenta cauzã iniţiativa solicitãrii punerii sub urmãrire penalã aparţine "exclusiv organelor de urmãrire penalã care au adresat o solicitare în acest sens, conform art. 109 alin. (2) din Constituţie şi <>art. 16 alin. (2) din Legea nr. 115/1999 , Preşedintelui României". Aceste argumente sunt valabile şi în legãturã cu invocarea art. 155 din Regulamentul Camerei Deputaţilor. În sfârşit, cu referire la art. 20, art. 21 alin. (2) şi <>art. 35 lit. h) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, aratã cã primele douã dispoziţii legale se referã "la imunitatea parlamentarã", care nu poate fi identificatã cu garanţia de ordin procedural prevãzutã de art. 109 din Constituţie, iar art. 35 lit. h) din lege satisface condiţia de procedibilitate şi în ipoteza în care existã o singurã cerere de punere sub urmãrire penalã a membrilor Guvernului pentru faptele sãvârşite în exerciţiul funcţiei. Dupã constatarea neconstituţionalitãţii <>art. 16 din Legea nr. 115/1999 "a devenit şi mai evident faptul cã art. 109 alin. (2) din Constituţie nu permite Ministerului Public exercitarea unui drept de preferinţã, de a alege pe care dintre cele trei instituţii enumerate sã o sesizeze sau în ce ordine cronologicã, toate trei având, în mod simultan, acelaşi drept, care nu poate fi îngrãdit, şi anume de a lua o decizie (de a cere sau, dimpotrivã, de a refuza sã cearã urmãrirea penalã a unui membru al Guvernului, indiferent dacã este ministru sau fost ministru, indiferent dacã e parlamentar sau nu)". În concluzie, considerã cã, pentru soluţionarea conflictului juridic de naturã constituţionalã, dispoziţiile art. 109 alin. (2) din Constituţie trebuie interpretate în sensul cã oricare dintre cele trei autoritãţi prevãzute de text are dreptul de a cere urmãrirea penalã a membrilor Guvernului, actuali sau foşti, pentru fapte sãvârşite în exerciţiul funcţiei lor, conform <>art. 7-11 din Legea nr. 115/1999 , indiferent dacã au sau nu şi calitatea de parlamentari. Ministrul interimar al justiţiei, Teodor Viorel Meleşcanu, a comunicat, în termenul stabilit de Curte, punctul sãu de vedere cu Adresa nr. 16.270 din 19 februarie 2008, înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 1.674 din 20 februarie 2008, prin care solicitã "constatarea existenţei unui conflict juridic de naturã constituţionalã, în sensul art. 146 lit. e) din Constituţie, între Preşedintele României, Ministerul Justiţiei şi Parchetul de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Parlamentul României, pe de altã parte", precum şi "constatarea faptului cã, în raport cu miniştrii care deţin şi calitatea de parlamentar, numai Camera Parlamentului din care aceştia fac parte poate cere urmãrirea lor penalã". În acest sens, aratã cã cererea formulatã de Preşedintele României de urmãrire penalã a unor miniştri care deţin şi calitatea de parlamentar, precum şi refuzul reprezentanţilor Ministerului Public de a solicita urmãrirea penalã a acestora Camerei din care ei fac parte "echivaleazã cu declanşarea unui conflict juridic de naturã constituţionalã", prin încãlcarea prevederilor art. 109 alin. (2) din Constituţie şi nerespectarea <>deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.133 din 27 noiembrie 2007 şi nr. 53 din 28 ianuarie 2005. Considerã cã în cauza de faţã avem de a face "cu o depãşire evidentã a competenţelor Preşedintelui României, care şi-a arogat competenţe care, potrivit Constituţiei, aparţin Parlamentului", iar "refuzul Ministerului Public de a solicita cererea de urmãrire penalã Parlamentului echivaleazã cu omisiunea de a îndeplini anumite acte cerute în mod imperativ prin textul Constituţiei". Astfel, din analiza textului din Constituţie menţionat, care "constituie garanţii constituţionale de ordin procedural de naturã a ocroti interesul public, şi anume protejarea membrilor Guvernului de eventuale şicane ce s-ar repercuta asupra exercitãrii demnitãţii publice cu care au fost învestiţi şi implicit asupra actului de guvernare", a prevederilor <>Legii nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerialã, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, precum şi a <>Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.133/2007 rezultã interpretarea potrivit cãreia dreptul Camerei Deputaţilor, Senatului şi Preşedintelui României de a cere urmãrirea penalã "nu trebuie supus niciunei condiţionãri (obligaţia de a efectua cercetãri proprii sau de a încredinţa unor structuri extrajudiciare verificarea faptelor penale cu care sunt sesizate), netranşând, însã, în favoarea Preşedintelui dreptul de a cere urmãrirea penalã a miniştrilor, indiferent de calitatea pe care aceştia o mai deţin, în speţã, cea de parlamentar". Constatarea, prin <>Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.133/2007 , a neconstituţionalitãţii <>art. 16 alin. (11) din Legea nr. 115/1999 "nu echivaleazã cu dreptul Preşedintelui de a cere urmãrirea penalã a membrilor Guvernului care deţin şi calitatea de parlamentar, din contrã, se partajeazã competenţele celor trei autoritãţi în funcţie de calitatea persoanelor faţã de care pot cere urmãrirea penalã". Aşadar, singurele autoritãţi competente sã cearã urmãrirea penalã a membrilor Guvernului care au şi calitatea de parlamentar sunt Senatul şi Camera Deputaţilor, dupã caz, astfel cum, de altfel, rezultã şi din dispozitivul deciziei Curţii Constituţionale. Folosirea de cãtre legiuitorul constituant a conjuncţiei "şi" în textul art. 109 alin. (2) din Constituţie exprimã voinţa acestuia "de a acorda dreptul de a cere urmãrirea penalã a unui membru al Guvernului, care în acelaşi timp este şi parlamentar, Camerei din care acesta face parte". Or, "în speţa de faţã, numai Parlamentul (Senatul sau Camera Deputaţilor, dupã caz) are competenţa de a se pronunţa în sensul art. 109 alin. (2) din Constituţie, iar negarea acestui drept al sãu prin acţiuni ultra vires a Preşedintelui şi contra legem a Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prejudiciazã grav competenţele constituţionale ale Parlamentulu". Considerã cã "avem de-a face, deci, cu o acţiune concretã prin care Preşedintele României îşi arogã competenţe care, potrivit art. 109 alin. (2) din Constituţia României, aparţin altei autoritãţi publice - Parlamentul", iar Ministerul Public, prin omisiunea de a se adresa organului competent, "sãvârşeşte o inacţiune ce echivaleazã cu refuzul de a îndeplini anumite acte care intrã în obligaţiile sale". Necesitatea cã "o asemenea chestiune de drept constituţional trebuie lãmuritã încã din acest moment" este impusã şi de îndeplinirea obligaţiilor României faţã de Uniunea Europeanã în domeniul justiţiei, prevãzute în Decizia 2006/928/CE din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţã specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei, publicatã în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. 354 din 14 decembrie 2006. II. Prin Cererea nr. 62 din 8 februarie 2008, preşedintele Senatului a solicitat Curţii Constituţionale soluţionarea conflictului juridic de naturã constituţionalã dintre Preşedintele României, Ministerul Justiţiei şi Parchetul de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Parlamentul României, pe de altã parte. Cererea se întemeiazã pe prevederile art. 146 lit. e) din Constituţie şi ale <>art. 34 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 1.163 din 8 februarie 2008 şi formeazã obiectul Dosarului nr. 176E/2008. Cuprinsul cererii este, în fapt şi în drept, identic cu cel din Dosarul Curţii Constituţionale nr. 172E/2008, redat anterior. În conformitate cu dispoziţiile <>art. 35 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992 , cererea a fost comunicatã pãrţilor aflate în conflict, solicitându-le sã îşi exprime, în scris, punctul de vedere asupra conţinutului conflictului şi a eventualelor cãi de soluţionare a acestuia. Preşedintele României a comunicat, în termenul stabilit de Curte, punctul sãu de vedere cu Adresa nr. 519 din 19 februarie 2008, înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 1.614 din 19 februarie 2008, în sensul cã "în cauzã nu este vorba de existenţa vreunui conflict juridic de naturã constituţionalã între Parlamentul României, pe de o parte, şi Preşedintele României, Ministerul Justiţiei şi Parchetul de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altã parte". În consecinţã, solicitã Curţii respingerea cererii preşedintelui Senatului, pentru aceleaşi argumente formulate şi în Dosarul nr. 172E/2008, redate la pct. I din prezenta decizie. Preşedintele Senatului a comunicat, în termenul stabilit de Curte, punctul sãu de vedere cu Adresa nr. I/88 din 19 februarie 2008, înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 1.639 din 20 februarie 2008, prin care apreciazã cã "existã un conflict juridic de naturã constituţionalã, iar poziţiile Preşedintelui României, Ministerului Justiţiei şi Ministerului Public sunt neconstituţionale". De asemenea, considerã cã "soluţionarea acestui conflict constã în restabilirea ordinii constituţionale şi a legalitãţii şi în obligarea autoritãţilor publice vizate sã sesizeze cele douã Camere ale Parlamentului pentru a se pronunţa cu privire la începerea urmãririi penale a senatorilor, respectiv a deputaţilor învinuiţi de sãvârşirea unor fapte penale în exerciţiul funcţiei de membru al Guvernului". În acest sens, aratã cã la data de 16 ianuarie 2008 Preşedintele României a transmis Ministerului Justiţiei cererile de începere a urmãririi penale a unui membru al Guvernului şi a şapte foşti membri ai Guvernului, între care patru au şi calitatea de parlamentari. În conformitate cu art. 109 alin. (2) din Constituţie, pentru a se pronunţa cu privire la senatori, Biroul permanent al Senatului a dispus sã se solicite procurorului general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie remiterea cererii de începere a urmãririi penale, însoţite de dosarele cauzelor. Cu privire la aceasta, prin Adresa nr. 466/C/2008, Parchetul de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat preşedintelui Camerei Deputaţilor cã nu existã temei legal pentru a înainta dosarele în cauzã. Preşedintele Senatului considerã cã "prin aceastã decizie procurorul general şi procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie au anulat, practic, atributul constituţional al Parlamentului de a decide asupra începerii urmãririi penale împotriva foştilor şi actualilor membri ai Guvernului care îndeplinesc şi funcţia de senator sau de deputat". Susţinerea Ministerului Public cã nu mai este necesarã sesizarea Parlamentului, întrucât <>art. 16 din Legea nr. 115/1999 a fost declarat neconstituţional, şi, în consecinţã, este suficientã decizia Preşedintelui României este "superficialã şi vãdit nelegalã, fiind contrarã principiilor constituţionale cu privire la separaţia puterilor în stat şi rãspunderea ministerialã". Prevederile art. 109 alin. (2) din Constituţie, care sunt reiterate în <>art. 12 din Legea nr. 115/1999 , "în intenţia de a evidenţia rolul sãu prevalent în configurarea rãspunderii penale a membrilor Guvernului sunt explicite "cât priveşte procedura de aplicare, la nivelul celor douã Camere ale Parlamentului, prin <>art. 13-15 din acelaşi act normativ." Prin Decizia nr. 1.133 din 27 noiembrie 2007 , Curtea Constituţionalã "recunoaşte, în concordanţã cu dispoziţiile art. 109 alin. (2) din Constituţia României, competenţa celor douã Camere ale Parlamentului, alãturi de aceea a Preşedintelui, în materia urmãririi penale". Acest atribut constituţional al Camerelor Parlamentului se fundamenteazã şi pe alte dispoziţii cuprinse în alte acte normative incidente în speţã, astfel: <>art. 13 alin. (1) din Legea nr. 115/1999 ; art. 149 din Regulamentul Senatului; art. 20, art. 21 alin. (2) şi <>art. 35 lit. h) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor. De asemenea, aratã cã regimuri similare sau asemãnãtoare cu privire la rãspunderea penalã a membrilor Guvernului care au şi calitatea de parlamentar se regãsesc şi în Austria, Belgia, Danemarca, Grecia, Italia, Olanda, Portugalia şi Spania. În sfârşit, considerã cã un aspect semnificativ îl constituie cel referitor la raporturile constituţionale dintre Parlament şi Guvern, cuprins în art. 109 din Constituţie având titlul marginal "Rãspunderea membrilor Guvernului", precum şi în alin. (1) al acestui articol, care consacrã rãspunderea politicã a Guvernului exclusiv faţã de Parlament. Întrucât "nu întâmplãtor legiuitorul constituant a reglementat rãspunderea politicã a Guvernului şi cea penalã a membrilor acestuia în acelaşi articol", "eludarea rolului constituţional al Parlamentului în angajarea rãspunderii Guvernului ori a membrilor acestuia este inadmisibilã şi încalcã grav ordinea constituţionalã, limitând în mod nepermis atribuţiile Parlamentului în raport cu Guvernul." Interpretarea datã "textului constituţional şi normei incidente" "contravine principului consacrat de art. 150 şi urmãtoarele din Constituţia României, instituind un principiu constituţional inexistent." Ministrul interimar al justiţiei, Teodor Viorel Meleşcanu, a comunicat, în termenul stabilit de Curte, cu Adresa nr. 16.270 din 19 februarie 2008, înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 1.674 din 20 februarie 2008, punctul sãu de vedere, comun ambelor dosare - nr. 172E/2008 şi nr. 176E/2008 -, al cãrui cuprins a fost redat la pct. I. Procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat, în termenul stabilit de Curte, punctul sãu de vedere cu Adresa nr. 629/C din 19 februarie 2008, înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 1.670 din 20 februarie 2008, al cãrui cuprins este identic cu cel formulat în Dosarul nr. 172E/2008, mai puţin referirea la art. 155 din Regulamentul Camerei Deputaţilor. În prezentul dosar sunt însã invocate art. 149 şi 150 din Regulamentul Senatului. III. Prin Cererea nr. 4.395/1.154/2008, Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii a solicitat Curţii Constituţionale soluţionarea conflictului juridic de naturã constituţionalã dintre Ministerul Public, ca autoritate judecãtoreascã, şi Parlamentul României - Camera Deputaţilor. Cererea se întemeiazã pe prevederile art. 146 lit. e) din Constituţie, ale <>art. 34 şi urmãtoarele din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, precum şi ale <>art. 24 alin. (3) lit. f) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, a fost înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 1.295 din 12 februarie 2008 şi formeazã obiectul Dosarului nr. 207E/2008. Prin cererea formulatã se solicitã Curţii Constituţionale sã pronunţe o decizie prin care sã se constate existenţa unui conflict juridic de naturã constituţionalã între cele douã autoritãţi publice, în mãsurã sã blocheze cursul unor procese penale şi sã împiedice autoritatea judecãtoreascã sã îşi îndeplineascã atribuţiile constituţionale şi legale, precum şi sã dispunã mãsurile necesare în vederea restabilirii ordinii constituţionale între autoritãţile publice prevãzute în titlul III din Constituţie. Se apreciazã cã, pentru a se pronunţa, Curtea Constituţionalã "va trebui sã interpreteze prevederile art. 109 alin. (2) teza întâi din Constituţie asupra cãrora poartã conflictul". În motivarea sesizãrii se susţin urmãtoarele: - în fapt, procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca reprezentant al Ministerului Public în relaţiile cu celelalte autoritãţi publice, a solicitat preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, în temeiul prevederilor art. 146 lit. e) din Constituţie, ale <>art. 11 pct. A lit. e) din Legea nr. 47/1992 şi ale <>art. 25 alin. (3) lit. f) din Legea nr. 317/2004 , sã sesizeze Curtea Constituţionalã cu privire la soluţionarea conflictului juridic de naturã constituţionalã dintre Ministerul Public şi Parlamentul României referitor la declanşarea procedurii de începere a urmãririi penale a miniştrilor şi a foştilor miniştri, având şi calitatea de parlamentar, în legãturã cu care existã o cerere de urmãrire penalã formulatã de Preşedintele României. Astfel, Preşedintele României a fost sesizat pentru exercitarea dreptului de a dispune începerea urmãririi penale faţã de: Ioan Codruţ Şereş, fost ministru al economiei şi comerţului, la data de 24 septembrie 2007; Adrian Nãstase, fost prim-ministru al României, la data de 11 septembrie 2007; Miron Mitrea, fost ministru al lucrãrilor publice, transporturilor şi locuinţei, la data de 13 septembrie 2007; Tudor Alexandru Chiuariu, fost ministru al justiţiei, şi Zsolt Nagy, fost ministru al comunicaţiilor şi tehnologiei informaţiilor, la data de 18 septembrie 2007; Victor Babiuc, fost ministru al apãrãrii, la data de 19 septembrie 2007; Nicolae Paul Anton Pãcuraru, ministrul muncii, familiei şi egalitãţii de şanse, şi Decebal Traian Remeş, fost ministru al agriculturii şi dezvoltãrii rurale, la data de 24 septembrie 2007. Cererile de începere a urmãririi penale, precum şi documentaţia primitã de la Preşedintele României au fost transmise de ministrul justiţiei, la data de 23 ianuarie 2008, Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. La data de 25 ianuarie 2008, preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis Ministerului Public solicitarea "pentru declanşarea procedurilor de adoptare a cererilor de începere a urmãririi penale, însoţite de dosarele penale ale miniştrilor şi foştilor miniştri care au şi calitatea de parlamentari. În opinia parchetului cererea "nu are temei legal", întrucât, prin <>Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.133 din 27 noiembrie 2007 , prevederile <>art. 16 din Legea nr. 115/1999 au fost declarate neconstituţionale şi, în consecinţã, nu mai sunt aplicabile, precum şi pentru cã, în dosarele penale instrumentate de procurori, existã cereri ale Preşedintelui României de declanşare a procedurilor legale pentru urmãrirea penalã a miniştrilor şi foştilor miniştri, "astfel cã o dublare a procedurii de cãtre Camera Deputaţilor contravine prevederilor constituţionale". Comentând opinia potrivit cãreia "nu existã temei legal pentru a înainta dosarele de urmãrire penalã autoritãţii legislative" pentru doi foşti miniştri care au şi calitatea de parlamentar, preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii considerã, având în vedere şi cele statuate prin <>Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.133/2007 , cã dispoziţiile art. 109 alin. (2) teza întâi din Constituţie "constituie temei legal pentru autoritãţile publice constituţionale prevãzute la acest articol de a solicita Parchetului de pe lângã înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori Direcţiei Naţionale Anticorupţie dosarele penale ale miniştrilor şi foştilor miniştri pentru care se solicitã începerea urmãririi penale". Apreciazã cã textul constituţional "consfinţeşte un drept necondiţionat al acestor autoritãţi publice constituţionale de a stabili, fãrã alte reglementãri, modul de exercitare a acestui drept". În continuare, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale, de exemplu <>Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005 , referitoare la înţelesul noţiunii de conflict juridic de naturã constituţionalã, apreciazã cã, "în acest cadru", "faptul cã Parlamentul României - Camera Deputaţilor se considerã competentã sã fie sesizatã, în temeiul art. 109 alin. (2) teza întâi din Constituţie, pentru declanşarea procedurilor necesare începerii urmãririi penale a foştilor miniştri care au şi calitatea de parlamentar, urmat de refuzul Ministerului Public de a da curs solicitãrii Camerei Deputaţilor de a i se înainta dosarele penale ale celor doi foşti miniştri sunt de naturã sã genereze un conflict juridic de naturã constituţionalã care stopeazã cursul procesului penal, ceea ce echivaleazã cu o blocare constituţionalã, astfel încât organele autoritãţii judecãtoreşti nu-şi mai pot îndeplini atribuţiile constituţionale şi legale cu care au fost învestite prin Constituţie şi prin lege". Sub aspectul modului de soluţionare a acestui conflict, aratã cã se "impune intervenţia Curţii Constituţionale, care trebuie sã se pronunţe asupra dreptului celor douã Camere ale Parlamentului de a solicita declanşarea procedurii de începere a urmãririi penale împotriva miniştrilor şi foştilor miniştri care au calitatea de parlamentari, cu privire la care existã şi o cerere de urmãrire penalã formulatã de Preşedintele României, precum şi asupra legitimitãţii Ministerului Public de a refuza înaintarea dosarelor penale ale acestora Parlamentului României". Mai aratã cã, aşa cum a reţinut Curtea prin <>Decizia nr. 93 din 16 iunie 1999 , art. 109 alin. (2) teza întâi din Constituţie instituie o mãsurã de protecţie a mandatului exercitat de membrii Guvernului, având caracterul obiectiv al unei garanţii constituţionale de ordin procedural, menitã sã ocroteascã interesul public, şi anume realizarea actului de guvernare prin exerciţiul mandatului, iar mãsura de ocrotire subzistã şi dupã încetarea mandatului membrilor Guvernului. Aşa fiind, rezultã cã acest conflict juridic de naturã constituţionalã dintre Ministerul Public şi Parlamentul României - Camera Deputaţilor este determinat de douã interpretãri diferite ale art. 109 alin. (2) teza întâi din Constituţie, şi anume dacã pentru începerea urmãririi penale a miniştrilor şi foştilor miniştri care au calitatea de parlamentari este necesarã, pe lângã cererea formulatã de Preşedintele României, şi cererea de urmãrire penalã adoptatã de Camera Deputaţilor. Or, prin <>Decizia nr. 1.133/2007 , Curtea Constituţionalã a reţinut cã toate cele trei autoritãţi prevãzute de acest text din Constituţie au acelaşi drept, care nu poate fi îngrãdit, aşa încât considerã cã nu existã temei al "excluderii Camerelor Parlamentului de la dreptul de a cere Ministerului Public începerea urmãririi penale a miniştrilor şi foştilor miniştri care au calitatea de parlamentar". Recunoaşterea unui drept de preferinţã al Ministerului Public de a sesiza una dintre cele trei autoritãţi publice prevãzute de Constituţie ar contraveni şi <>art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 , care prevede cã procurorii "îşi desfãşoarã activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei", care, ca şi Preşedintele României, face parte din puterea executivã. În concluzie, "din cele prezentate rezultã fãrã echivoc existenţa unui conflict juridic de naturã constituţionalã între Ministerul Public şi Parlamentul României cu privire la procedura de urmat în cauzele penale pentru care preşedintele Camerei Deputaţilor solicitã declanşarea procedurilor de adoptare a cererilor de urmãrire penalã împotriva miniştrilor şi foştilor miniştri care au şi calitatea de parlamentar". Existenţa acestui conflict blocheazã activitatea parchetelor şi instanţelor de judecatã în cauzele penale în care se solicitã declanşarea acestei proceduri. Se anexeazã, în copie, Adresa nr. 466/C/2008 prin care procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat Consiliului Superior al Magistraturii sã sesizeze Curtea Constituţionalã cu privire la conflictul juridic de naturã constituţionalã dintre Ministerul Public şi Parlamentul României. În conformitate cu dispoziţiile <>art. 35 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992 , sesizarea a fost comunicatã pãrţilor aflate în conflict, solicitându-le sã îşi exprime, în scris, punctul de vedere asupra conţinutului conflictului şi a eventualelor cãi de soluţionare a acestuia. Preşedintele Camerei Deputaţilor a comunicat, în termenul stabilit de Curte, punctul sãu de vedere cu Adresa nr. 51/573 din 14 februarie 2008, înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 1.432 din 15 februarie 2008, prin care apreciazã "îndreptãţitã opinia Consiliului Superior al Magistraturii potrivit cãreia, în cazul miniştrilor parlamentari, Camera din care aceştia fac parte trebuie sã se pronunţe", precum şi cã "existã un conflict juridic de naturã constituţionalã între instituţia Ministerului Public şi Camera Deputaţilor, iar acesta a fost generat de refuzul procurorului general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de a da curs cererii legitime şi întemeiate constituţional a Camerei Deputaţilor de a i se remite dosarele penale ale unor foşti şi actuali membri ai Guvernului cu privire la care existã o cerere de urmãrire penalã formulatã de Preşedintele României, care au şi calitatea de parlamentar". În acest sens, aratã cã: potrivit art. 109 alin. (2) din Legea fundamentalã, <>Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.133/2007 şi opiniei Consiliului Superior al Magistraturii, "excluderea Camerelor legislative de la procedura instituitã prin art. 109 alin. (2) din Constituţie, în cazurile în care şeful statului a recurs deja la aceasta, contravine textului constituţional în cauzã"; principiul separaţiei puterilor în stat presupune ca acestea sã se "supravegheze" reciproc, sã se echilibreze una pe alta, asigurând funcţionarea constituţionalã a autoritãţilor publice şi evitarea oricãrui abuz; nici Senatul, nici Camera Deputaţilor nu contestã dreptul procurorului general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de a-l sesiza pe Preşedintele României în cazurile în care structuri specializate ale Ministerului Public au în lucru dosare penale în care sunt cercetaţi membri ai Guvernului; nu se contestã dreptul Preşedintelui României de a da curs cererii de punere sub urmãrire penalã a membrilor sau foştilor membri ai Guvernului care s-ar face vinovaţi de sãvârşirea unor infracţiuni; Camerele legislative pot recurge la aceeaşi procedurã la care a recurs şeful statului, iar dacã acţiunile penale privesc membri ai Parlamentului, este datoria Camerelor de a declanşa investigaţii regulamentare proprii, "care prezintã şi avantajul unei depline transparenţe". Procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat, în termenul stabilit de Curte, punctul sãu de vedere cu Adresa nr. 644/C din 19 februarie 2008, înregistratã la Curtea Constituţionalã sub nr. 1.671 din 20 februarie 2008, al cãrui cuprins este identic cu cele din dosarele anterioare. Potrivit dispoziţiilor <>art. 35 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cererile de soluţionare a conflictului juridic de naturã constituţionalã au fost dezbãtute la data de 5 martie 2008, cu citarea pãrţilor implicate în conflict, în prezenţa reprezentanţilor acestora, pe baza raportului prezentat de judecãtorul-raportor, a cererilor de sesizare şi a celorlalte documente aflate la dosar. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea de la acea datã, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 10 martie 2008. Prin Încheierea din 5 martie 2008, Curtea a dispus conexarea dosarelor nr. 207E/2008 şi nr. 176E/2008 la Dosarul nr. 172E/2008, care a fost primul înregistrat, având în vedere cã obiectul acestora priveşte acelaşi conflict juridic de naturã constituţionalã. În consecinţã, Curtea se va pronunţa printr-o singurã decizie asupra celor trei cereri. CURTEA, examinând cererile de soluţionare a conflictului juridic de naturã constituţionalã formulate de preşedintele Camerei Deputaţilor şi de preşedintele Senatului privind existenţa unui conflict juridic de naturã constituţionalã între Preşedintele României, Ministerul Justiţiei şi Parchetul de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Parlamentul României, pe de altã parte, precum şi cererea preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii privind conflictul juridic de naturã constituţionalã dintre Ministerul Public şi Parlamentul României - Camera Deputaţilor, punctele de vedere exprimate şi documentele depuse de autoritãţile publice implicate în conflict, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, prevederile Constituţiei şi ale <>Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine urmãtoarele: 1. Curtea a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit art. 146 lit. e) din Constituţie, precum şi <>art. 1, 10, 34 şi 35 din Legea nr. 47/1992 , sã se pronunţe asupra cererilor de soluţionare a conflictului juridic de naturã constituţionalã existent între Preşedintele României, Ministerul Justiţiei şi Parchetul de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Parlamentul României, pe de altã parte, precum şi între Ministerul Public şi Parlamentul României - Camera Deputaţilor, privind procedura de urmat în cazul cererilor referitoare la urmãrirea penalã a membrilor şi foştilor membri ai Guvernului pentru faptele sãvârşite în exerciţiul funcţiei lor şi care, la data cererilor, au şi calitatea de deputat sau de senator, prin raportare la art. 109 alin. (2) din Constituţie. 2. În esenţã, prin cererile formulate se solicitã Curţii Constituţionale sã constate existenţa unui conflict juridic de naturã constituţionalã între autoritãţile publice menţionate, declanşat de Preşedintele României, care a cerut, la solicitarea Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, urmãrirea penalã a unor actuali şi foşti miniştri, care în prezent au şi calitatea de parlamentari, precum şi de refuzul Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de a înainta celor douã Camere ale Parlamentului dosarele cauzelor ce fundamenteazã cererile Preşedintelui României de începere a urmãririi penale pentru persoanele nominalizate. În sprijinul solicitãrii se invocã prevederile art. 109 alin. (2) teza întâi din Constituţie, potrivit cãrora "Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul sã cearã urmãrirea penalã a membrilor Guvernului pentru faptele sãvârşite în exerciţiul funcţiei lor". Aşa fiind, se considerã cã refuzul Parchetului, întemeiat pe susţinerea cã sesizarea Parlamentului nu mai este necesarã, fiind suficientã solicitarea formulatã de Preşedintele României, întrucât <>art. 16 din Legea nr. 115/1999 a fost declarat neconstituţional, este superficial şi vãdit nelegal, precum şi contrar principiilor constituţionale cu privire la separaţia puterilor în stat şi rãspunderea ministerialã. <>Art. 16 alin. (11) din Legea nr. 115/1999 , astfel cum a fost modificat prin <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 95/2007 , a cãrui neconstituţionalitate a fost constatatã prin <>Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.133/2007 , prevedea cã "Dacã membrul Guvernului pentru care Preşedintele României a cerut urmãrirea penalã este deputat sau senator, ministrul justiţiei sau, dupã caz, primul-ministru va solicita Camerei competente sã declanşeze procedura de adoptare a cererii de începere a urmãririi penale. Dispoziţiile art. 13-15 se aplicã în mod corespunzãtor". Examinând cererile formulate, Curtea reţine cã, în conformitate cu dispoziţiile art. 146 lit. e) din Legea fundamentalã, aceasta "soluţioneazã conflictele juridice de naturã constituţionalã dintre autoritãţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor douã Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii". Aşadar, textul constituţional stabileşte competenţa Curţii de a soluţiona în fond orice conflict juridic de naturã constituţionalã ivit între autoritãţile publice, iar nu numai conflictele de competenţã nãscute între acestea. 3. Sesizatã pentru prima datã în anul 2005 cu o cerere de soluţionare a conflictului juridic de naturã constituţionalã dintre Preşedintele României şi Parlament, Curtea Constituţionalã, prin <>Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005, a statuat cele ce urmeazã: "Conflictul juridic de naturã constituţionalã între autoritãţi publice presupune acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogã puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autoritãţi publice, ori omisiunea unor autoritãţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intrã în obligaţiile lor", fãrã însã a considera cã nu se mai pot ivi şi alte categorii de conflicte juridice de naturã constituţionalã. Pentru soluţionarea cererilor ce formeazã obiectul dosarelor nr. 172E/2008, nr. 176E/2008 şi nr. 207E/2008 Curtea Constituţionalã trebuie sã se raporteze la textele din Legea fundamentalã incidente şi, prin interpretarea datã, sã desluşeascã intenţia legiuitorului constituant, astfel încât, în final, sã ajungã la soluţionarea conflictului instituţional. Totodatã, ca şi în alte cazuri, Curtea nu are a se pronunţa cu privire la unele afirmaţii cu tentã evident politicã, acestea fiind în afara atribuţiilor Curţii Constituţionale astfel cum sunt stabilite prin Legea fundamentalã. 4. Un prim aspect asupra cãruia Curtea urmeazã sã se pronunţe priveşte natura juridicã a autoritãţilor publice care ar putea fi implicate în conflict. Astfel, faţã de prevederile titlului III-"Autoritãţile publice" din Constituţie, toate autoritãţile menţionate în cererile adresate Curţii Constituţionale fac parte din aceastã categorie, însã, cu privire la implicarea lor în conflictul supus soluţionãrii, Curtea constatã urmãtoarele: a) nu existã un conflict juridic de naturã constituţionalã între Preşedintele României, pe de o parte, şi cele douã Camere ale Parlamentului, pe de altã parte, întrucât prin cererile privind declanşarea urmãririi penale faţã de foşti şi actuali membri ai Guvernului, la sesizarea Ministerului Public, Preşedintele României şi-a exercitat atribuţia prevãzutã de art. 109 alin. (2) din Constituţie, potrivit cãreia "Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul sã cearã urmãrirea penalã a membrilor Guvernului pentru faptele sãvârşite în exerciţiul funcţiei lor."; b) având în vedere cã dispoziţiile <>art. 16 alin. (11) din Legea nr. 115/1999 privind rãspunderea ministerialã, potrivit cãrora "Dacã membrul Guvernului pentru care Preşedintele României a cerut urmãrirea penalã este deputat sau senator, ministrul justiţiei sau, dupã caz, primul-ministru va solicita Camerei competente sã declanşeze procedura de adoptare a cererii de începere a urmãririi penale", au fost declarate neconstituţionale prin <>Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.133 din 27 noiembrie 2007 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 851 din 12 decembrie 2007, iar, conform art. 147 alin. (1) din Constituţie, prevederile din legile în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept pe durata termenului de 45 de zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial al României, Curtea nu poate reţine implicarea Ministerului Justiţiei în conflict. Or, Preşedintele României a transmis ministrului justiţiei cererile de începere a urmãririi penale pentru patru membri sau foşti membri ai Guvernului, care au şi calitatea de parlamentari, la data de 16 ianuarie 2008, pentru a proceda conform <>art. 18 din Legea nr. 115/1999 . 5. Curtea constatã însã existenţa unui conflict juridic de naturã constituţionalã între Ministerul Public - Parchetul de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi cele douã Camere ale Parlamentului, pe de altã parte. Conflictul rezultã din modul diferit în care aceste autoritãţi publice interpreteazã şi aplicã dispoziţiile art. 109 alin. (2) teza întâi din Constituţie în legãturã cu cererile privind urmãrirea penalã a membrilor şi foştilor membri ai Guvernului pentru faptele sãvârşite în exerciţiul funcţiei lor şi care, la data cererilor, au şi calitatea de deputat sau de senator. Din examinarea dispoziţiilor art. 109 alin. (2) din Legea fundamentalã, care prevãd cã "Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul sã cearã urmãrirea penalã a membrilor Guvernului pentru faptele sãvârşite în exerciţiul funcţiei lor", rezultã cã ele constituie o normã de procedurã cu valoare de principiu constituţional. Aceastã formulã sinteticã reflectã rolul pe care îl are fiecare dintre cele trei autoritãţi publice în mecanismul constituţional de formare a Guvernului şi al rãspunderii membrilor Guvernului. Aşa cum rezultã din prevederile art. 103 alin. (3) din Constituţie, hotãrâtor pentru învestitura Guvernului este votul de încredere acordat de Parlament - Camera Deputaţilor şi Senat - întregii echipe guvernamentale, pe baza cãruia Preşedintele României numeşte Guvernul, potrivit dispoziţiilor constituţionale ale art. 85 alin. (1). În cadrul raportului constituţional ce defineşte relaţia dintre Guvern, Parlament şi, respectiv, Preşedintele României "esenţialã este relaţia cu Parlamentul, prin voinţa cãruia se învesteşte şi se dezînvesteşte Guvernul". Art. 109 din Constituţie, al cãrui titlu marginal este "Rãspunderea membrilor Guvernului", prevede, la alin. (1), rãspunderea politicã a Guvernului numai în faţa Parlamentului, iar la alin. (2), rãspunderea penalã a membrilor Guvernului pentru fapte sãvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Nu întâmplãtor legiuitorul constituant a reglementat atât rãspunderea politicã, cât şi pe cea penalã în cadrul aceluiaşi text, acestea intervenind, pe de o parte, în urma încãlcãrii mandatului de încredere acordat de Parlament, iar, pe de altã parte, pentru încãlcarea actului de numire a Guvernului de cãtre Preşedintele României pe baza acestui mandat. Aşa cum s-a arãtat, alin. (2) al art. 109 din Constituţie stabileşte cã numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul sã cearã angajarea rãspunderii penale a membrilor Guvernului. Din analiza textului, rezultã cã expresia "numai" semnificã: "nimeni" altcineva decât cele trei autoritãţi publice nu poate cere urmãrirea penalã şi cã aceasta nu poate fi declanşatã în lipsa sesizãrii Camerei Deputaţilor, Senatului ori a Preşedintelui României, dupã caz. Dacã organele de urmãrire penalã pot efectua diverse acte premergãtoare începerii urmãririi penale, în condiţiile legii, ele nu îşi pot continua activitatea fãrã a sesiza una dintre cele trei autoritãţi publice pentru a cere urmãrirea penalã. În asemenea situaţii, Ministerul Public - Parchetul de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are obligaţia sesizãrii Camerelor Parlamentului sau a Preşedintelui României, dupã caz, în legãturã cu informaţiile şi datele pe care le deţin şi din care rezultã posibilitatea începerii urmãririi penale împotriva unui membru al Guvernului, singurele autoritãţi în mãsurã sã decidã asupra acestui act procedural. Cât priveşte conjuncţia "şi", în textul art. 109 alin. (2) ea semnificã sfârşitul unei enumerãri, care conferã fiecãreia dintre cele trei autoritãţi o competenţã proprie. Textul constituţional exclude atât competenţa cumulativã a cererilor celor trei autoritãţi publice, cât şi competenţa alternativã între cele trei autoritãţi. În temeiul textului constituţional enunţat, preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului s-au adresat Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a le fi remise documentele ce privesc pe unii membri şi foşti membri ai Guvernului, care au şi calitatea de parlamentari, pentru a decide prin votul fiecãrei Camere asupra urmãririi penale pentru fapte sãvârşite în exerciţiul funcţiei lor. 6. Aşa cum s-a arãtat, dispoziţiile art. 109 alin. (2) din Constituţie reprezintã o normã de procedurã specialã, reiteratã în <>art. 12 din Legea nr. 115/1999 , republicatã, cu modificãrile ulterioare, care, în cap. III, reglementeazã "Procedura de urmãrire penalã şi de judecare", ce se completeazã cu regulile de "Procedurã privind punerea sub urmãrire penalã a membrilor Guvernului", cuprinse în Regulamentele Camerei Deputaţilor şi Senatului. Textele constituţionale şi cele legale menţionate au în vedere situaţia în care una dintre cele douã Camere ale Parlamentului a cerut, în cadrul controlului parlamentar asupra Guvernului, pe baza raportului întocmit de o comisie permanentã ori de o comisie specialã de anchetã constituitã în acest scop, urmãrirea penalã a unui membru al Guvernului, indiferent dacã acesta are sau nu calitatea de deputat sau de senator, atunci când constatã existenţa unor fapte ce pot intra sub incidenţa legii penale. Or, în cauza de faţã, iniţiativa punerii sub urmãrire penalã aparţine Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care l-a sesizat pe Preşedintele României pentru a cere urmãrirea penalã a unor membri ai Guvernului, în baza art. 109 alin. (2) din Constituţie. 7. Problema care a generat conflictul este rezultatul refuzului Ministerului Public de a trimite celor douã Camere ale Parlamentului documentele deţinute referitoare la posibila începere a urmãririi penale privind pe unii sau foşti membri ai Guvernului care, la aceastã datã, au şi calitatea de deputat sau de senator. Acest conflict a fost determinat şi de modul diferit în care autoritãţile menţionate au interpretat şi au aplicat prevederile art. 109 alin. (2) teza întâi din Constituţie. În sensul acestei prevederi constituţionale, înaintarea sesizãrii uneia dintre cele trei autoritãţi pentru a cere urmãrirea penalã nu se poate face nici aleatoriu şi nici preferenţial de cãtre Ministerul Public - Parchetul de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi aceasta pentru cã, în conformitate cu dispoziţiile art. 71 alin. (2) din Constituţie, calitatea de deputat sau de senator este compatibilã cu exercitarea funcţiei de membru al Guvernului. Aşa fiind, cumulul calitãţii de deputat sau de senator cu cea de membru al Guvernului atrage, dupã sine, în mod firesc, potrivit art. 109 alin. (2), competenţa Camerei Deputaţilor sau a Senatului de a cere urmãrirea penalã, dupã caz. De aceea, în raport de cele menţionate, în cazul în care Parchetul de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmeazã sã sesizeze una dintre cele trei autoritãţi - Camera Deputaţilor, Senatul sau Preşedintele României - pentru a cere urmãrirea penalã a unui membru al Guvernului, soluţia este diferenţiatã, dupã cum acesta are sau nu şi calitatea de deputat sau de senator la data solicitãrii. În consecinţã, Parchetul de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trebuie sã se adreseze uneia dintre cele trei autoritãţi, dupã cum urmeazã: a) Camerei Deputaţilor sau Senatului - pentru membrii Guvernului sau foştii membri ai Guvernului (prim-ministru, ministru de stat, ministru, ministru delegat, dupã caz) care, la data sesizãrii, au şi calitatea de deputat sau de senator; b) Preşedintelui României - pentru membrii Guvernului sau foştii membri ai Guvernului (prim-ministru, ministru de stat, ministru, ministru delegat) care, la data sesizãrii, nu au calitatea de deputat sau de senator. În acest fel, este stabilit, fãrã echivoc, un reper în funcţie de care Parchetul de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmeazã sã sesizeze una dintre cele trei autoritãţi publice competente pentru a cere urmãrirea penalã a membrilor Guvernului în funcţie sau a foştilor membri ai Guvernului. De observat cã, în caz contrar, s-ar ajunge la situaţia ca dispoziţiile art. 109 alin. (2) teza întâi din Constituţie sã devinã inaplicabile în ceea ce priveşte dreptul Camerei Deputaţilor şi Senatului de a cere urmãrirea penalã a membrilor şi foştilor membri ai Guvernului care au şi calitatea de parlamentari, lãsându-se la latitudinea Ministerului Public sã decidã, cu de la sine putere, cãreia dintre cele trei autoritãţi sã îi adreseze sesizarea. Curtea constatã totodatã cã prin <>Decizia nr. 93 din 16 iunie 1999 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 300 din 28 iunie 1999, a reţinut cã în privinţa mandatului de membru al Guvernului Constituţia nu a instituit imunitatea guvernamentalã, ci o altã mãsurã de protecţie, şi anume condiţionarea dreptului de a cere urmãrirea lui penalã pentru fapte sãvârşite în exerciţiul funcţiei. Dispoziţiile art. 109 alin. (2) din Legea fundamentalã instituie o mãsurã de protecţie a mandatului exercitat de membrii Guvernului, având deci caracterul obiectiv al unei garanţii constituţionale de ordin procedural, menitã sã ocroteascã interesul public, şi anume realizarea actului de guvernare prin exerciţiul mandatului. Aceastã mãsurã de ocrotire a interesului public subzistã şi dupã încetarea mandatului membrilor Guvernului, aşa încât este evident cã, în privinţa infracţiunilor comise în exerciţiul funcţiei, punerea sub urmãrire penalã a membrilor Guvernului trebuie sã se realizeze cu respectarea aceloraşi norme procedurale. Cât priveşte imunitatea parlamentarã - ca "imunitate de procedurã" - aceasta este un mijloc de protecţie împotriva unor mãsuri abuzive, determinate uneori de motive politice. Curtea constatã cã, în urma revizuirii Constituţiei, imunitatea parlamentarã are un conţinut mai restrâns, aşa cum se deduce din art. 72 alin. (2) din Constituţie. Astfel, deputaţii şi senatorii pot fi urmãriţi şi trimişi în judecatã penalã pentru fapte care nu au legãturã cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi decât cu încuviinţarea Camerei din care fac parte, dupã ascultarea lor. În cauza de faţã, fiind vorba de sesizarea de cãtre Parchetul de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a uneia dintre cele trei autoritãţi pentru a cere urmãrirea penalã a unor membri ai Guvernului care au şi calitatea de parlamentar, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 72 alin. (2) din Legea fundamentalã, ce se referã strict la imunitatea parlamentarã. În ce priveşte invocarea <>Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.133/2007 ca argument în stabilirea existenţei prezentului conflict, Curtea observã cã aceasta se referã la neconstituţionalitatea <>art. 16 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerialã, în legãturã cu care s-a reţinut cã, "prin condiţiile pe care le impune", restrânge "pânã la anihilare" dreptul constituţional al Preşedintelui României de a cere urmãrirea penalã a membrilor Guvernului pentru faptele sãvârşite în exerciţiul funcţiei lor, "exercitarea acestuia fiind dependentã de acţiunea şi de decizia celorlalte autoritãţi, prevãzute în textul legii". În considerentele acelei decizii se menţioneazã cã dispoziţiile art. 109 alin. (2) teza întâi din Constituţie "instituie necondiţionat dreptul Camerei Deputaţilor, Senatului şi Preşedintelui României de a cere urmãrirea penalã a membrilor Guvernului pentru faptele sãvârşite în exerciţiul funcţiei lor". Cele statuate prin decizia menţionatã nu pot fi reţinute în aceastã cauzã, întrucât nu se pune problema unor condiţionãri între cele trei autoritãţi. Dimpotrivã, dispoziţiile art. 109 alin. (2) teza întâi din Legea fundamentalã stabilesc dreptul absolut al fiecãreia dintre cele trei autoritãţi publice de a cere urmãrirea penalã, iar exercitarea acestuia de cãtre una dintre ele nu se poate face în detrimentul celorlalte, dreptul uneia nefiind condiţionat de dreptul celorlalte. Având în vedere considerentele expuse în prezenta decizie, dispoziţiile art. 146 lit. e) din Constituţie, precum şi prevederile art. 11 alin. (1) lit. A.e), ale <>art. 34, 35 şi 36 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALÃ În numele legii DECIDE: 1. Curtea Constituţionalã constatã existenţa unui conflict juridic de naturã constituţionalã între Ministerul Public - Parchetul de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Parlament - Camera Deputaţilor şi Senat -, pe de altã parte, în legãturã cu procedura de urmat în cazul cererilor referitoare la urmãrirea penalã a membrilor şi foştilor membri ai Guvernului pentru faptele sãvârşite în exerciţiul funcţiei lor şi care, la data sesizãrii, au şi calitatea de deputat sau de senator. 2. În aplicarea dispoziţiilor art. 109 alin. (2) teza întâi din Constituţie, Ministerul Public - Parchetul de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va sesiza Camera Deputaţilor sau Senatul, dupã caz, pentru a cere urmãrirea penalã a membrilor şi a foştilor membri ai Guvernului pentru faptele sãvârşite în exerciţiul funcţiei lor şi care, la data sesizãrii, au şi calitatea de deputat sau de senator. 3. În aplicarea dispoziţiilor art. 109 alin. (2) teza întâi din Constituţie, Ministerul Public - Parchetul de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va sesiza Preşedintele României pentru a cere urmãrirea penalã a membrilor Guvernului şi a foştilor membri ai Guvernului, care, la data sesizãrii, nu au şi calitatea de deputat sau de senator. 4. Curtea Constituţionalã constatã cã nu existã un conflict juridic de naturã constituţionalã între Preşedintele României şi cele douã Camere ale Parlamentului. Definitivã şi general obligatorie. Decizia se comunicã Preşedintelui României, celor douã Camere ale Parlamentului, Ministerului Public - Parchetul de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerului Justiţiei şi Consiliului Superior al Magistraturii, înainte de publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I. Dezbaterea a avut loc la data de 5 martie 2008 şi la aceasta au participat: Ioan Vida, preşedinte, Nicolae Cochinescu, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Ninosu, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan, Tudorel Toader şi Augustin Zegrean, judecãtori. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, prof. univ. dr. IOAN VIDA Magistrat-asistent-şef, Gabriela Dragomirescu * OPINIE SEPARATÃ Ne exprimãm dezacordul cu soluţia adoptatã de Curtea Constituţionalã cu votul majoritãţii membrilor sãi. Motivele sunt urmãtoarele: 1. Soluţionarea conflictului juridic de naturã constituţionalã care face obiectul cauzei impune luarea în considerare a înţelesului art. 109 alin. (2) din Constituţia României, astfel cum a fost stabilit de Curtea Constituţionalã prin <>Decizia nr. 1.133 din 27 noiembrie 2007 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 851 din 12 decembrie 2007, prin care a constatat cã sunt neconstituţionale <>art. 16 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerialã şi <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 95/2007 pentru modificarea <>Legii nr. 115/1999 . În motivarea deciziei sale, Curtea a reţinut, între altele: "În conformitate cu dispoziţiile art. 109 alin. (2) teza întâi din Constituţia României, «Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul sã cearã urmãrirea penalã a membrilor Guvernului pentru faptele sãvârşite în exerciţiul funcţiei lor». Curtea constatã cã textul constituţional citat instituie necondiţionat dreptul Camerei Deputaţilor, Senatului şi Preşedintelui României de a cere urmãrirea penalã a membrilor Guvernului pentru faptele sãvârşite în exerciţiul funcţiei lor. În consecinţã, atât cele douã Camere ale Parlamentului, cât şi Preşedintele României au libertatea de a stabili, fãrã altã reglementare exterioarã, aplicând direct Constituţia, modul de exercitare a acestui drept." Textele menţionate din <>Legea nr. 115/1999 şi <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 95/2007 au fost declarate neconstituţionale deoarece, contrar prevederilor art. 109 alin. (2) din Constituţie, condiţionau dreptul Preşedintelui României de a cere urmãrirea penalã a membrilor Guvernului de acţiunea altor autoritãţi, între care primul-ministru, ministrul justiţiei, procurorul general al Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi comisia specialã pentru analiza sesizãrilor cu privire la sãvârşirea unei infracţiuni în exerciţiul funcţiei de cãtre membrii Guvernului. Toate aceste condiţii, se arãta în considerentele deciziei Curţii Constituţionale, "sunt de naturã sã restrângã pânã la anihilare dreptul menţionat al Preşedintelui României, exercitarea acestuia fiind dependentã de acţiunea şi decizia celorlalte autoritãţi prevãzute în textul legii". În ce ne priveşte, constatãm cã soluţia adoptatã cu majoritate de voturi în cauza de faţa revine asupra <>deciziei anterioare, nr. 1.133/2007 , şi asupra considerentelor care au stat la baza acesteia şi instituie noi restricţii, neprevãzute de Constituţie, de data aceasta nu numai pentru Preşedintele României, ci şi pentru cele douã Camere ale Parlamentului, şi anume de a nu se putea cere urmãrirea penalã a membrilor Guvernului decât de cãtre Camera Deputaţilor, în ipoteza în care cei în cauzã au şi calitatea de deputaţi, de cãtre Senat, atunci când aceştia au şi calitatea de senatori, de cãtre Preşedintele României, pentru miniştrii care nu sunt membri ai Parlamentului. În motivarea soluţiei de care ne delimitãm se porneşte de la posibilitatea unor interpretãri divergente ale dispoziţiilor art. 109 alin. (2) din Constituţie, ca premisã a conflictului juridic dintre autoritãţile menţionate. În consecinţã, pentru identificarea sensului dispoziţiilor constituţionale analizate şi pentru soluţionarea conflictului se recurge la interpretarea textului prin raportare la prevederile art. 109 alin. (1) din Constituţie, în conformitate cu care Guvernul rãspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Pe de altã parte, se reţine cã, dacã Preşedintele României ar avea competenţa sã cearã urmãrirea penalã în toate ipotezele, Ministerul Public i s-ar adresa acestuia preferenţial şi discreţionar, iar Camerele Parlamentului s-ar afla în situaţia de a nu-şi putea exercita dreptul prevãzut de textul citat al Legii fundamentale. Nu am putea sã nu observãm cã la procedeul juridic de interpretare sistematicã a unei norme juridice se poate recurge numai în ipoteza în care textul care conţine acea normã este eliptic, neclar sau confuz, altfel spus, apt de a primi înţelesuri diferite. Or, nu aceasta este situaţia art. 109 alin. (2) din Constituţie, care, în interpretarea obişnuitã, literalã, este riguros şi clar: "Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul sã cearã urmãrirea penalã a membrilor Guvernului pentru faptele sãvârşite în exerciţiul funcţiei lor." Textul enumerã autoritãţile care pot sã cearã urmãrirea penalã a membrilor Guvernului pentru faptele sãvârşite în exerciţiul funcţiei lor, cererea oricãreia dintre aceste autoritãţi fiind suficientã pentru învestirea organelor competente cu dreptul de a efectua urmãrirea penalã. Textul nu prevede condiţia ca pentru membrii Guvernului care au calitatea de deputaţi cererea sã fie fãcutã de Camera Deputaţilor, iar pentru membrii Guvernului care au calitatea de senatori cererea sã fie fãcutã de Senat şi nici restricţia pentru Preşedintele României de a cere urmãrirea penalã a membrilor Guvernului pentru faptele sãvârşite în exerciţiul funcţiei lor, în ipoteza în care aceştia au şi calitatea de membri ai Parlamentului. Dat fiind cã dispoziţia cuprinsã în art. 109 alin. (2) din Constituţie este o normã de procedurã penalã cu statut constituţional, instituind o condiţie de punere în mişcare şi de exercitare a acţiunii penale, textul nu poate fi interpretat decât ad litteram, fãrã condiţionãri pe care legea nu le prevede. De altfel, raportarea conţinutului art. 109 alin. (2) din Constituţie la dispoziţiile cuprinse în alin. (1) al aceluiaşi articol nu este de naturã sã aducã elemente relevante pentru înţelegerea textului analizat, cele douã alineate reglementând douã categorii de rãspundere ministerialã, independente una de cealaltã, şi anume rãspunderea politicã, în cazul prevãzut de alin. (1), şi rãspunderea juridicã, în cazul prevãzut de alin. (2). Soluţia adoptatã cu votul majoritar nu se poate sprijini nici pe ideea promovãrii unor iniţiative preferenţiale ale Ministerului Public, mai întâi pentru cã niciun text de lege nu prevede condiţii în acest sens şi, în al doilea rând, pentru cã şi atunci când Ministerul Public se adreseazã numai uneia dintre cele trei autoritãţi prevãzute de art. 109 alin. (2) din Constituţie nimic nu le împiedicã pe celelalte douã sã-şi exercite dreptul de a cere urmãrirea unui membru al Guvernului pentru fapte sãvârşite în exerciţiul funcţiei. De altfel, nici Preşedintele României şi nici Camerele Parlamentului nu îşi exercitã dreptul prevãzut de art. 109 alin. (2) din Constituţie exclusiv la sesizarea Ministerului Public, oricare dintre aceste autoritãţi având libertatea sã cearã urmãrirea penalã a unui membru al Guvernului pe baza datelor rezultate din orice surse legale, cum ar fi anchetele parlamentare, sesizãrile cetãţenilor, anchetele de presã şi altele. În niciuna dintre ipoteze cererile adresate organelor de urmãrire penalã de cãtre autoritãţile prevãzute de art. 109 alin. (2) din Constituţie nu au semnificaţia unor mãsuri de tragere la rãspundere juridicã şi nu înlãturã prezumţia de nevinovãţie, competenţa stabilirii existenţei condiţiilor de exercitare a acţiunii penale şi a rãspunderii penale a membrului Guvernului cu privire la care s-a fãcut cererea de urmãrire penalã revenind în exclusivitate justiţiei. În consecinţã, nu putem adera la soluţia adoptatã cu majoritate de voturi, considerând cã aceasta se îndepãrteazã atât de textul Constituţiei, cât şi de jurisprudenţa citatã a Curţii Constituţionale. 2. Aşa cum corect se reţine în motivarea soluţiei adoptate cu majoritate de voturi, în cauzã existã un conflict juridic de naturã constituţionalã, cu efecte negative asupra înfãptuirii justiţiei, conflict generat de divergenţa de opinii a autoritãţilor la care se referã dispozitivul deciziei Curţii cu privire la modul de exercitare de cãtre Camera Deputaţilor, Senat şi Preşedintele României a dreptului de a cere urmãrirea penalã a membrilor Guvernului pentru faptele sãvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Opinãm însã cã, pentru înlãturarea blocajelor ce s-ar produce în înfãptuirea justiţiei ca urmare a înţelegerii şi aplicãrii neuniforme a dispoziţiilor art. 109 alin. (2) din Constituţie de cãtre autoritãţile menţionate, Curtea Constituţionalã, consecventã cu jurisprudenţa sa şi pentru deplina respectare a Legii fundamentale, ar fi trebuit sã constate cã, potrivit art. 109 alin. (2) din Constituţie: - urmãrirea penalã pentru faptele penale sãvârşite de membrii Guvernului şi de foştii miniştri în exerciţiul funcţiei lor poate fi efectuatã la cererea oricãreia dintre cele trei autoritãţi prevãzute de textul menţionat - Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României -, indiferent dacã aceştia sunt sau au fost membri ai Parlamentului; - Preşedintele României poate sã adreseze direct Ministerului Public cererea de urmãrire penalã, fãrã intermedierea ministrului justiţiei sau a altei autoritãţi; - în cazul în care cererea de urmãrire penalã a fost fãcutã de Preşedintele României, Ministerul Public nu are obligaţia sã solicite şi Camerelor Parlamentului formularea unei cereri în acelaşi sens şi nici sã prezinte Parlamentului motivele sau probele pe care se întemeiazã începerea urmãririi penale, chiar dacã miniştrii în cauzã sunt ori au fost deputaţi sau senatori. Judecãtori, Nicolae Cochinescu Augustin Zegrean -------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
