Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 267 din 7 mai 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 alin. (2) şi (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004
EMITENT: CURTEA CONSTITUŢIONALĂ PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 538 din 21 iulie 2014
Augustin Zegrean - preşedinte
Valer Dorneanu - judecător
Toni Greblă - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ştefan Minea - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Tudorel Toader - judecător
Claudia-Margareta Krupenschi - magistrat-asistent
Cu participarea, în şedinţa publică din 15 aprilie 2014, a reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) şi (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, excepţie ridicată de Asociaţia pentru Drepturile Producătorilor de Fonograme din România (A.D.P.F.R.) în Dosarul nr. 3.860/2/2013 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale şi care constituie obiectul Dosarului nr. 688D/2013 al Curţii Constituţionale.
2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 15 aprilie 2014, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, când Curtea, pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, a dispus, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, amânarea pronunţării pentru data de 6 mai 2014 şi, respectiv 7 mai 2014, când a pronunţat prezenta decizie.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
3. Prin Încheierea din 2 octombrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 3.860/2/2013, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 alin. (2) şi (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, excepţie ridicată de Asociaţia pentru Drepturile Producătorilor de Fonograme din România (A.D.P.F.R.) într-o cauză având ca obiect soluţionarea cererii de apel formulat împotriva unei hotărâri arbitrale, în cadrul căreia apelanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (U.P.F.R.) a invocat două excepţii de nelegalitate împotriva unor decizii ale Oficiului Român pentru Drepturile de Autor.
4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia arată că textele legale criticate permit interpretarea potrivit căreia exercitarea controlului judecătoresc al actelor administrative pe calea excepţiei de nelegalitate se poate face de orice instanţă de fond - penală, judecător sindic, de orice grad, inclusiv judecătorii. Or, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege. În acest sens, sunt indicate dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. f) şi g) din Legea nr. 554/2004, care definesc noţiunile de "contencios administrativ", respectiv de "instanţă de contencios administrativ", rezultând că doar instanţele specializate - de contencios administrativ - sunt competente să soluţioneze excepţia de nelegalitate, sens în care art. 126 alin. (6) din Constituţie prevede: "controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantată (...)".
Mai arată autorul excepţiei că, după modificarea prevederilor legale criticate prin Legea nr. 76/2012, în practica judiciară s-au pronunţat soluţii contradictorii cu privire la competenţa materială de soluţionare a excepţiei de nelegalitate. În opinia sa, controlul actelor administrative ale autorităţilor publice, realizat fie pe cale principală, fie pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate, revine exclusiv instanţei de contencios administrativ competente potrivit legii organice, adică Legea nr. 554/2004.
5. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Textele de lege criticate au fost reglementate în scopul asigurării judecăţii într-un termen rezonabil, instanţa sesizată cu soluţionarea litigiului, chiar în situaţia în care aceasta este o instanţă nespecializată, indiferent de gradul acesteia, fiind în măsură a analiza legalitatea pe cale incidentală a actului administrativ atacat.
6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
7. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului şi dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
8. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
9. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 4 alin. (2) şi (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, astfel cum au fost modificate prin art. 54 pct. 1 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012. Textele legale criticate au următorul conţinut: "(2) Instanţa învestită cu fondul litigiului şi în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluţionarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunţe asupra excepţiei, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză. În situaţia în care instanţa se pronunţă asupra excepţiei de nelegalitate prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată odată cu fondul.
(3) În cazul în care a constatat nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual, instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate va soluţiona cauza, fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată."
10. Dispoziţiile constituţionale considerate încălcate sunt cele ale art. 126 alin. (2), potrivit cărora "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege" şi alin. (6) teza întâi, care garantează controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ.
11. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că susţinerile de neconstituţionalitate nu pot fi reţinute, excepţia urmând să fie respinsă ca neîntemeiată pentru argumentele ce se vor arăta în continuare.
12. Autorul excepţiei apreciază că schimbarea de competenţă materială de soluţionare a excepţiei de nelegalitate, în sensul acordării plenitudinii de jurisdicţie instanţei învestite cu soluţionarea fondului litigiului, inclusiv judecătoriilor, contravine prevederilor art. 126 alin. (2) şi (6) din Legea fundamentală, deoarece, în concepţia constituantului, controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, deci inclusiv excepţia de nelegalitate a actelor administrative financiare, este garantat şi se exercită exclusiv pe calea contenciosului administrativ. Conform art. 126 alin. (2) din Constituţie, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege, astfel că, aplicând prevederile legii organice în materie, şi anume art. 2 alin. (1) lit. f) şi g) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, rezultă că doar secţiile de contencios administrativ ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ale curţilor de apel şi ale tribunalelor, dar nu şi judecătoriile sau orice altă instanţă cu altă specializare (penal, civil etc.), au competenţă în materia controlului judecătoresc al actelor administrative emise de autorităţile publice, indiferent că acesta se exercită direct sau pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate.
13. Curtea reţine că excepţia de nelegalitate este o creaţie a jurisprudenţei, fiind reglementată expres pentru prima dată de art. 4 din Legea nr. 554/2004. Până la acest moment, controlul legalităţii actelor autorităţilor publice pe calea incidentală a "excepţiei de ilegalitate" revenea, în lipsa unei dispoziţii contrare, instanţelor de drept comun. Prin urmare, Curtea observă că, potrivit tradiţiei şi practicii judiciare din România, competenţa de a soluţiona excepţia de nelegalitate a aparţinut instanţei învestite cu soluţionarea litigiului în fond, iar dacă excepţia era admisă, actul administrativ era înlăturat din judecarea pricinii. Chiar şi după instituirea unor instanţe specializate de contencios administrativ (prin Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 122 din 8 noiembrie 1990), judecarea excepţiei de nelegalitate, ca mijloc de apărare, a revenit judecătorului a quo, pe principiul "judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei".
14. Art. 4 din Legea nr. 554/2004 reglementează distinct şi pentru prima dată instituţia excepţiei de nelegalitate şi procedura sa specifică. Deşi este un incident procedural şi un mijloc de apărare, soluţionarea sa revine unei instanţe specializate - cea de contencios administrativ, cauza fiind suspendată şi trimisă acesteia de către instanţa de drept comun spre competenta soluţionare*1). Această soluţie juridică, nerecunoscând judecătorului cauzei competenţa de a soluţiona excepţia de nelegalitate ca pe orice alt incident procedural sau mijloc de apărare invocat de părţi, avea unele dezavantaje, respectiv scindarea artificială a cauzei pe motivul examinării excepţiei de nelegalitate de către instanţa de contencios administrativ şi tergiversarea procesului.
-------
*1) Art. 4, în redactarea sa originară: "(1) Legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. În acest caz, instanţa, constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, va sesiza prin încheiere motivată instanţa de contencios administrativ competentă, suspendând cauza.
(2) Instanţa de contencios administrativ se pronunţă, după procedura de urgenţă, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
(3) Soluţia instanţei de contencios administrativ este supusă recursului, care se declară în 48 de ore de la pronunţare ori de la comunicare şi se judecă în 3 zile de la înregistrare, cu citarea părţilor prin publicitate.
(4) În cazul în care instanţa de contencios administrativ a constatat nelegalitatea actului, instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia va soluţiona cauza, fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată."
15. De altfel, Curtea Constituţională a fost şi ea sesizată cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din această lege, faţă de critici de neconstituţionalitate de aceeaşi natură. Exemplificativă în acest sens este Decizia nr. 608 din 21 septembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 879 din 27 octombrie 2006, prin care Curtea, respingând excepţia, a arătat că dispoziţiile criticate sunt în măsură să asigure realizarea dreptului la un proces echitabil, deoarece acestea impun "termene extrem de scurte pentru judecarea cu celeritate a excepţiei de nelegalitate. Astfel, instanţa de contencios administrativ se pronunţă, după procedură de urgenţă, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, iar hotărârea este supusă recursului, care se declară în 48 de ore de la pronunţare şi se judecă în trei zile de la înregistrare".
16. În continuare, Curtea reţine că reforma legislaţiei procedurale şi noua orientare a Codului de procedură civilă s-au reflectat şi în materia contenciosului administrativ, astfel că, prin art. 54 pct. 1 din Legea nr. 76/2012, legiuitorul a revenit la soluţia tradiţională utilizată în materia excepţiei de nelegalitate, renunţând la competenţa exclusivă a instanţei de contencios administrativ şi acordând plenitudine de jurisdicţie instanţei învestite cu soluţionarea litigiului în fond, indiferent de gradul şi specializarea acesteia. De altfel, chiar anterior adoptării Legii nr. 76/2012, dar în considerarea aceluiaşi deziderat al soluţionării cu celeritate a cauzelor, legiuitorul, prin art. VII din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, a îndepărtat măsura suspendării cauzei pe timpul soluţionării excepţiei de nelegalitate în ipoteza în care instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de nelegalitate este instanţa de contencios administrativ competentă să o soluţioneze şi atunci când excepţia de nelegalitate a fost invocată în cauze penale.
17. Problematica pe care o ridică prezenta excepţie de neconstituţionalitate implică stabilirea în mod necesar a sensului noţiunii de "contencios administrativ" în înţelesul art. 126 alin. (6) din Constituţie, respectiv dacă acesta implică în mod inseparabil, ca element definitoriu, şi instanţa de contencios administrativ, ca unică instanţă judecătorească competentă, sau dacă acest tip de contencios poate fi atribuit şi unei instanţe de drept comun. În acest sens, Curtea are în vedere prevederile art. 126 alin. (6) din Constituţie, care au următorul conţinut: "Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar. Instanţele de contencios administrativ sunt competente să soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz, prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale." Normele fundamentale garantează, aşadar, controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice exercitat pe calea contenciosului administrativ, cu unele excepţii.
18. În ce priveşte modalitatea de realizare a controlului judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, Curtea reţine, mai întâi, că, în lipsa oricărei distincţii în cuprinsul art. 126 alin. (6) teza întâi din Constituţie, acest concept se referă, în egală măsură, atât la controlul de legalitate al actelor administrative ale autorităţilor publice exercitat pe cale principală, cât şi la controlul de legalitate al acestora exercitat pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate. Curtea constată că sintagma "instanţele de contencios administrativ" este menţionată expres în teza a doua a aceluiaşi alineat, cu referire la competenţa exclusivă a acestor instanţe de a soluţiona cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau dispoziţii din acestea declarate neconstituţionale.
19. Curtea reţine, contrar aprecierilor autorului excepţiei, că sintagma "contencios administrativ" din cuprinsul normelor constituţionale invocate nu poate fi definită strict prin raportare la prevederile Legii nr. 554/2004 [respectiv la definiţia acestuia dată de art. 2 alin. (1) lit. f), potrivit căreia contencios administrativ reprezintă "activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim"], deoarece legea indicată este ulterioară revizuirii din 2003 a Constituţiei. Alin. (6) al art. 126 a fost introdus cu acest prilej, astfel că sintagma în discuţie este o noţiune autonomă, iar Legea nr. 554/2004 reflectă şi dezvoltă, în calitate de lege organică în materia contenciosului administrativ, principiile şi noţiunile consacrate la nivel constituţional. De altfel, raportat la momentul revizuirii din anul 2003 a Legii fundamentale, contenciosul administrativ era reglementat de Legea nr. 29/1990 (lege abrogată expres prin art. 31 din Legea nr. 554/2004), care, la art. 17 alin. 1, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedura civilă, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 şi a Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 26 iulie 1993, prevedea înfiinţarea secţiilor de contencios administrativ la Curtea Supremă de Justiţie, la curţile de apel şi la tribunale, competente să judece litigiile prevăzute de legea contenciosului administrativ. Această competenţă exclusivă a secţiilor de contencios administrativ, consacrată prin legea organică atunci în vigoare, se referea doar la controlul de legalitate al actelor administrative ale autorităţilor publice exercitat pe calea unei acţiuni directe, întemeiate pe Legea nr. 29/1990, formulate de orice persoană fizică sau juridică, dacă se considera vătămată în drepturile sale legale printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, acţiune prin care se solicita anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate. Legea nr. 29/1990 nu conţinea nicio menţiune cu privire la excepţia de nelegalitate, astfel că atât în doctrină, cât şi în practica judiciară s-a admis, în lipsa unei dispoziţii contrare, că aceasta putea fi invocată şi soluţionată, totodată, de către judecătorul acţiunii principale.
20. În considerarea celor ce preced, Curtea Constituţională constată că dispoziţiile de lege criticate nu contravin art. 126 alin. (6) din Constituţie, al cărui rol esenţial este de garantare a controlului judecătoresc asupra actelor administrative ale autorităţilor publice, indiferent de modalitatea în care acesta se exercită (pe cale principală sau incidentală) şi indiferent de instanţa judecătorească (specializată în contencios administrativ sau de drept comun) competentă. Normele fundamentale de referinţă nu impun competenţa exclusivă a instanţelor de contencios administrativ în soluţionarea excepţiei de nelegalitate, de vreme ce constituantul, în cuprinsul ultimei teze a alin. (6), a rezervat această exclusivitate de competenţă doar în privinţa cererilor persoanelor vătămate prin ordonanţe sau dispoziţii din acestea declarate neconstituţionale. Este singura materie asupra căreia constituantul a precizat distinct cărei instanţe judecătoreşti îi revine competenţa de soluţionare, iar acest tratament diferit se justifică prin natura specială a acestor cereri. Dacă constituantul ar fi dorit ca acelaşi tratament juridic să fie aplicat şi în cazul controlului legalităţii actelor administrative, ar fi precizat expres acest lucru în teza întâi a art. 126 alin. (6). Întrucât normele fundamentale sunt de strictă interpretare, rezultă per a contrario că este suficient ca acest tip de control să fie supus autorităţii judecătoreşti pentru a fi îndeplinită cerinţa unui "control judecătoresc" menţionat de Constituţie, determinarea instanţei competente fiind de resortul legii infraconstituţionale. În acest sens, Curtea observă prevederile alin. (2) al aceluiaşi articol 126, potrivit cărora "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege". Concluzionând, faţă de cele arătate la pct. 16, Curtea constată că noţiunea de "contencios administrativ" nu o implică în mod necesar şi pe cea de "instanţă de contencios administrativ". Potrivit art. 126 alin. (6) din Constituţie, elementele definitorii ale noţiunii de "contencios administrativ" sunt reprezentate de natura actului juridic ce stă la baza litigiului, fiind necesar ca acesta să emane de la o autoritate publică, precum şi de calitatea de autoritate publică a uneia dintre părţile litigiului. Prin coroborarea cu alin. (2) al art. 126, rezultă că organul de jurisdicţie competent a soluţiona litigiul, deci a exercita controlul de legalitate, este cel stabilit potrivit legii.
21. Controlul judecătoresc garantat de art. 126 alin. (6) din Constituţie reprezintă, totodată, o garanţie suplimentară a dreptului unei persoane vătămate printr-un act al autorităţii publice, consacrat de art. 52 din Legea fundamentală, şi o garanţie a dreptului de acces liber la justiţie, prevăzut de art. 21 din Constituţie, circumstanţiat însă litigiilor administrative. Aşa fiind, raţiunea constituantului nu se îndreaptă cu evidenţă spre stabilirea unei anume instanţe judecătoreşti - specializate în contencios administrativ - care să realizeze controlul judecătoresc, ci ideea centrală a textului constă tocmai în instituirea unei garanţii distincte, suplimentare în ceea ce priveşte posibilitatea cenzurării de către autoritatea judecătorească a actelor administrative ale autorităţilor publice, ca expresie a prevederilor art. 52 din Constituţie, fără a avea relevanţă dacă instanţa judecătorească ce exercită respectivul control de legalitate are sau nu specializare exclusiv în contencios administrativ. Esenţială, aşadar, este sporirea garanţiilor controlului judecătoresc asupra actelor administrative ale autorităţilor publice.
22. Controlul de legalitate poate fi exercitat fie pe calea acţiunii directe, fie pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate. Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt stabilite, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, prin lege, ceea ce înseamnă că normele de procedură nu sunt de nivelul Legii fundamentale, ci al actelor normative subsecvente, infraconstituţionale. Materia contenciosului administrativ este reglementată, potrivit art. 73 alin. (1) lit. k) din Constituţie, prin lege organică, astfel că stabilirea competenţei materiale de judecată este rezultatul voinţei legiuitorului în acest sens. Or, în cazul de faţă, legea organică - Legea nr. 554/2004 - a fost modificată tot prin voinţa legiuitorului, fiind stabilită o regulă diferită în ce priveşte competenţa materială de soluţionare a excepţiei de nelegalitate. Intervenţia legiuitorului nu contravine însă normelor fundamentale, din moment ce exercitarea controlului judecătoresc asupra actelor administrative ale autorităţilor publice se realizează în continuare sub garanţia prevederilor art. 52 şi art. 126 alin. (6) din Constituţie de către o instanţă judecătorească.
23. Nu în ultimul rând, Curtea observă că prin conferirea plenitudinii de jurisdicţie asupra excepţiei de nelegalitate a instanţelor de drept comun se asigură într-o manieră mai eficientă realizarea dreptului la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, drept consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituţie, practica judiciară demonstrând că vechea regulă de competenţă în materie nu servea celerităţii procesului, în ciuda termenelor scurte prevăzute în Legea nr. 554/2004.
24. În plus, Curtea constată că, în noua concepţie a Legii nr. 76/2012, se face o distincţie între actele administrative cu caracter individual şi cele cu caracter normativ. Potrivit alin. (4) al art. 4 din Legea nr. 554/2004, "Actele administrative cu caracter normativ nu pot forma obiect al excepţiei de nelegalitate. Controlul judecătoresc al actelor administrative cu caracter normativ se exercită de către instanţa de contencios administrativ în cadrul acţiunii în anulare, în condiţiile prevăzute de prezenta lege". Aşadar, în privinţa actelor administrative cu caracter normativ, controlul judecătoresc se declanşează numai pe calea acţiunii directe de anulare întemeiate pe Legea nr. 554/2004, competenţa de soluţionare aparţinând secţiilor de contencios administrativ de la nivelul tribunalului, curţii de apel sau instanţei supreme. Datorită efectelor lor juridice normative, aceste categorii de acte beneficiază de un regim juridic diferit sub aspectul controlului de legalitate.
25. Curtea constată ca fiind neîntemeiate şi criticile de neconstituţionalitate referitoare la crearea unui tratament juridic inegal între justiţiabilul care a declanşat controlul de legalitate al unui act administrativ cu caracter individual pe cale principală, acţiune judiciară de competenţa secţiei de contencios administrativ din cadrul tribunalului, a curţii de apel sau chiar a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, după caz, şi justiţiabilul care a acţionat pe calea excepţiei de nelegalitate, competenţa de judecată putând reveni, în acest caz, chiar şi judecătoriei, deci unei instanţe judecătoreşti ierarhic inferioare. Acceptând ideea că şi prin invocarea excepţiei de nelegalitate se declanşează, finalmente, acelaşi control de legalitate al actelor administrative cu caracter individual, autorul excepţiei consideră că acesta este supus unor jurisdicţii diferite în grad, factorul determinant fiind dat exclusiv de metoda procedurală de acţiune aleasă de justiţiabil. Curtea constată că acesta nu este însă un aspect care, prin consecinţele sale, să impieteze asupra constituţionalităţii şi beneficiului regulii plenitudinii de jurisdicţie a instanţei fondului în materia excepţiei de nelegalitate. Astfel, aşa cum se acordă oricărei instanţe competenţă de judecată asupra oricărei altei excepţii sau oricărui altui incident procedural, indiferent de specializarea sa, exclusiv în considerarea calităţii sale de judecător a quo, şi judecătoria este inclusă în această jurisdicţie, în aplicarea aceleiaşi reguli, chiar dacă este inferioară în grad. În acelaşi timp, partea nemulţumită de soluţia pronunţată de judecătorie asupra excepţiei de nelegalitate poate formula cale de atac, beneficiind, în final, de judecata instanţei judecătoreşti superioare în grad.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992.
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Asociaţia pentru Drepturile Producătorilor de Fonograme din România (A.D.P.F.R.) în Dosarul nr. 3.860/2/2013 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale şi constată că dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt constituţionale, în raport cu criticile formulate.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 7 mai 2014.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Claudia-Margareta Krupenschi
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
