Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIE nr. 261 din 5 mai 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIE nr. 261 din 5 mai 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii

EMITENT: CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 511 din 7 iulie 2016

Comenteaza legea


    Augustin Zegrean        - preşedinte
    Valer Dorneanu          - judecător
    Petre Lăzăroiu          - judecător
    Mircea Ştefan Minea     - judecător
    Daniel-Marius Morar     - judecător
    Puskas Valentin Zoltan  - judecător
    Simona-Maya Teodoroiu   - judecător
    Tudorel Toader          - judecător
    Patricia Marilena Ionea - magistrat-asistent

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa.

    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Nicolae Nica şi Laurenţiu Andi Vlad în dosarele nr. 793/113/2015 şi nr. 166/113/2015 ale Tribunalului Brăila - Secţia I civilă şi care constituie obiectul dosarelor Curţii Constituţionale nr. 1.778D/2015 şi nr. 157D/2016.
    2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că dezbaterile iniţiale au avut loc în şedinţa publică din 17 martie 2016, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ştefania Sofronea. Părţile au lipsit, procedura de citare fiind legal îndeplinită. Cu acel prilej, Curtea, având în vedere identitatea de obiect a excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în dosarele nr. 1.778D/2015 şi nr. 157D/2016, a dispus, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, conexarea Dosarului nr. 157D/2016 la Dosarul nr. 1.778D/2015, care a fost primul înregistrat. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, constatând că nu este întrunită majoritatea prevăzută la art. 6 teza a doua şi art. 51 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a dispus redeschiderea dezbaterilor şi repunerea pe rol a cauzei pentru data de 5 mai 2016.
    4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei ca neîntemeiată. În acest sens arată că măsura suspendării contractului individual de muncă în ipoteza art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 este limitată în timp, iar salariatul al cărui raport de muncă a fost suspendat se poate angaja într-un alt loc de muncă pentru a-şi asigura resursele necesare traiului.

                               CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:
    5. Prin Încheierea din 29 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 793/113/2015, şi Încheierea din 20 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 166/113/2015, Tribunalul Brăila - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Nicolae Nica şi Andi Vlad Laurenţiu în cadrul unor acţiuni civile în care au contestat deciziile de suspendare a contractelor de muncă.
    6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate referitoare la suspendarea contractului de muncă pe durata cercetării disciplinare prealabile dau posibilitatea angajatorului de a dispune discreţionar şi chiar abuziv măsura suspendării, în lipsa unor criterii obiective şi a unui termen de suspendare. Acest comportament abuziv este încurajat în acele situaţii în care lipsesc reglementări normative interioare, care să detalieze modul de aplicare a legii în această materie. Prin urmare, angajatorul poate interpreta condiţiile suspendării în mod subiectiv, ceea ce face practic imposibil accesul la justiţie al celui sancţionat şi încalcă dreptul său la apărare, întrucât instanţa nu are posibilitatea de a cenzura măsura suspendării.
    7. De asemenea, autorii excepţiei consideră că dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 aduc atingere prezumţiei de nevinovăţie, dreptului la muncă, prevederilor constituţionale referitoare la nivelul de trai, celor privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, precum şi celor referitoare la egalitatea în drepturi a persoanelor.
    8. Tribunalul Brăila - Secţia I civilă arată că legiuitorul este liber să stabilească condiţii diferite de suspendare a raporturilor de muncă ori de serviciu pentru diverse categorii socioprofesionale, fără a încălca prin aceasta principiul egalităţii în drepturi prevăzut de art. 16 din Constituţie. Pe durata suspendării contractului de muncă, salariatului nu îi este interzis dreptul la muncă, el având posibilitatea de a presta o activitate în folosul altui angajator pentru a-şi asigura mijloacele de trai, astfel că dreptul la un nivel de trai decent nu este afectat. Totodată, instanţa arată că împotriva măsurii dispuse de angajator salariatul poate să se adreseze instanţelor judecătoreşti, având astfel asigurat accesul la justiţie, precum şi dreptul la apărare.
    9. Cu toate acestea, Tribunalul Brăila - Secţia I civilă apreciază că restrângerea exerciţiului dreptului la muncă al salariatului al cărui contract a fost suspendat pentru motivele prevăzute de art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 nu respectă principiul proporţionalităţii, întrucât angajatorul este atât cel care are posibilitatea de a declanşa procedura răspunderii disciplinare, cât şi cel care dispune suspendarea contractului de muncă.
    10. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
    11. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, pentru aceleaşi motive pe care Curtea Constituţională le-a reţinut prin Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015.
    12. Avocatul Poporului arată că dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 sunt constituţionale. Astfel, aminteşte că măsura suspendării contractului individual de muncă în ipoteza textului de lege criticat constituie o măsură temporară, putând fi dispusă de angajator până la încetarea cercetării disciplinare. Or, cercetarea disciplinară este o procedură obligatorie pentru angajator în cazul săvârşirii de către salariat, cu vinovăţie, a unor fapte în legătură cu munca, constând în acţiuni sau inacţiuni prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici. În cazul în care, în urma cercetării disciplinare, se constată abateri disciplinare, angajatorul are dreptul de a aplica sancţiuni disciplinare, inclusiv desfacerea contractului de muncă. Ca atare, nu se poate reţine critica potrivit căreia măsura suspendării pe durata cercetării prealabile se poate dispune discreţionar şi abuziv. Mai mult de atât, în situaţia în care se va constata nevinovăţia salariatului şi dispunerea nejustificată a suspendării contractului individual de muncă, salariatul are dreptul la măsuri reparatorii corespunzătoare, în temeiul art. 52 alin. (2) din Codul muncii.
    13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele de vedere solicitate.

                               CURTEA,
examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, cu modificările ulterioare, dispoziţii potrivit cărora: "(1) Contractul individual de muncă poate fi suspendat din iniţiativa angajatorului în următoarele situaţii:
    a) pe durata cercetării disciplinare prealabile, în condiţiile legii;".
    16. Autorii excepţiei consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt contrare următoarelor prevederi din Constituţie: art. 16 referitor la egalitatea în drepturi a cetăţenilor, art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 23 alin. (11) privind prezumţia de nevinovăţie, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 41 alin. (1) referitor la dreptul la muncă, art. 47 alin. (1) privind nivelul de trai şi art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi.
    17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 fac parte din cap. IV al Legii nr. 53/2003, capitol având titlul "Suspendarea contractului individual de muncă" care reglementează cauzele şi condiţiile suspendării contractului individual de muncă. Astfel, art. 49 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 prevede că "suspendarea contractului individual de muncă poate interveni de drept, prin acordul părţilor sau prin actul unilateral al uneia dintre părţi". Art. 52 din aceeaşi lege reglementează cazurile când contractul individual de muncă poate fi suspendat din iniţiativa angajatorului, iar art. 52 alin. (1) lit. a), care constituie obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate, se referă la suspendarea ca urmare a iniţierii cercetării disciplinării prealabile împotriva salariatului.
    18. Autorii excepţiei consideră că aceste dispoziţii de lege afectează atât dreptul la muncă, ce îşi are izvorul în însuşi raportul de muncă, dar şi alte drepturi fundamentale, precum cele care privesc accesul la justiţie, dreptul la apărare, prezumţia de nevinovăţie, egalitatea în drepturi a cetăţenilor ori nivelul de trai.
    19. Ţinând cont de aceste critici, Curtea va proceda mai întâi la analiza instituţiei juridice supuse controlului de constituţionalitate, urmând ca apoi să stabilească dacă se aduce atingere dreptului la muncă ori celorlalte drepturi fundamentale invocate de autorul excepţiei.
    20. Astfel, examinând dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003, Curtea constată că acestea au în vedere protejarea intereselor angajatorului, în sensul punerii la dispoziţia acestuia a unei modalităţi de prevenire şi de împiedicare a extinderii consecinţelor unei conduite a salariatului despre care se suspectează că este de natură să afecteze activitatea desfăşurată de angajator, până la momentul stabilirii cu certitudine a existenţei şi gravităţii unei abateri disciplinare a salariatului ori, din contră, a nevinovăţiei acestuia.
    21. În ceea ce priveşte condiţiile care permit suspendarea contractului de muncă potrivit art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003, Curtea observă că textul de lege nu prevede decât condiţia desfăşurării unei proceduri de cercetare disciplinară prealabilă împotriva salariatului al cărui contract se suspendă.
    22. Referitor la durata suspendării, Curtea constată că măsura poate fi dispusă oricând pe perioada desfăşurării procedurii de cercetare disciplinară şi pentru toată durata în care se efectuează această procedură. Deşi dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 nu prevăd un termen expres pentru care poate fi dispusă suspendarea, art. 252 alin. (1) din acelaşi act normativ stabileşte că "angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei." Prin Decizia nr. 16 din 12 noiembrie 2012 referitoare la recursurile în interesul legii declarate de Avocatul Poporului şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la "calcularea termenului de 30 de zile în care trebuie aplicată sancţiunea disciplinară conform dispoziţiilor art. 252 alin. (1) din Codul muncii, respectiv momentul de la care începe să curgă acest termen", decizie publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 817 din 5 decembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursurile în interesul legii a stabilit că "momentul de la care începe să curgă termenul de 30 de zile calendaristice pentru aplicarea sancţiunii disciplinare este data înregistrării raportului final al cercetării disciplinare prealabile la registratura unităţii". Aşa fiind, Curtea reţine că, pentru a avea eficienţă sub aspectul dreptului angajatorului de a sancţiona disciplinar salariatul, procedura cercetării disciplinare trebuie să se desfăşoare în intervalul de 6 luni de la data săvârşirii faptei, astfel că suspendarea contractului de muncă având ca temei art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 nu ar putea fi dispusă decât în acest interval de timp şi pentru o perioadă care nu ar putea depăşi cel mult 6 luni de la data săvârşirii faptei.
    23. Curtea observă că, din perspectiva legiuitorului, măsura suspendării contractului individual de muncă în ipoteza textului de lege analizat nu este şi nu poate fi interpretată ca reprezentând o sancţiune disciplinară, iar angajatorul nu se pronunţă pe această cale asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei angajatului. Faptul că nu este vorba de o măsură cu caracter sancţionator o confirmă şi dispoziţiile art. 249 alin. (2) şi art. 251 alin. (1) din Legea nr. 53/2003, potrivit cărora "pentru aceeaşi abatere disciplinară se poate aplica numai o singură sancţiune", iar "sub sancţiunea nulităţii absolute, nicio măsură, cu excepţia celei prevăzute la art. 248 alin. (1) lit. a), nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile". Astfel, exceptând cazul mustrării, nicio sancţiune disciplinară nu poate fi dispusă de angajator înainte de cercetarea disciplinară prealabilă şi nu pot fi aplicate mai multe sancţiuni disciplinare pentru aceeaşi abatere. Prin urmare, întrucât suspendarea contractului individual de muncă nu este rezultatul unei măsuri dispuse în temeiul unei cercetări disciplinare efectuate anterior, ci însoţeşte procedura cercetării în urma căreia se va stabili în viitor eventuala răspundere a salariatului şi aplicarea unei sancţiuni disciplinare, măsura prevăzută de art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 nu poate fi considerată ca fiind o sancţiune disciplinară. De altfel, în lumina dispoziţiilor de lege amintite, pentru aceeaşi abatere a salariatului, nu ar fi posibilă aplicarea atât a unei sancţiuni sub forma suspendării, cât şi a unei alte sancţiuni disciplinare.
    24. Dacă suspendarea contractului individual de muncă poate fi înţeleasă ca o măsură justificată, necesară protejării intereselor angajatorului, nu mai puţin adevărat este însă că aprecierea constituţionalităţii acestei măsuri trebuie pusă în balanţă cu drepturile şi interesele celeilalte părţi a raportului de muncă, respectiv salariatul. Un drept ce îşi are temeiul în însuşi contractul individual de muncă este dreptul la muncă, care se bucură de consacrare constituţională prin art. 41 alin. (1) din Legea fundamentală. Potrivit acestui text constituţional, dreptul la muncă "nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă". La nivelul reglementărilor internaţionale la care România este parte, dreptul la muncă este prevăzut de art. 6 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, care prevede că "statele părţi la prezentul Pact recunosc dreptul la muncă ce cuprinde dreptul pe care îl are orice persoană de a obţine posibilitatea să-şi câştige existenţa printr-o muncă liber aleasă sau acceptată şi vor lua măsuri potrivite pentru garantarea acestui drept". Deopotrivă, art. 23 pct. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului stabileşte că "orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii sale, la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de muncă, precum şi la ocrotirea împotriva şomajului", în timp ce art. 15 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene proclamă că "orice persoană are dreptul la muncă şi dreptul de a exercita o ocupaţie aleasă sau acceptată în mod liber".
    25. Având în vedere toate aceste reglementări, precum şi cele statuate prin Decizia nr. 513 din 20 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 598 din 11 iulie 2006, în sensul că prevederile constituţionale referitoare la dreptul la muncă asigură oricărei persoane posibilitatea de a exercita profesia sau meseria pe care o doreşte, în anumite condiţii stabilite de legiuitor, dar nu vizează obligaţia statului de a garanta accesul tuturor persoanelor la toate profesiile, Curtea Constituţională apreciază că dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 nu împiedică salariatul să se încadreze la o altă unitate decât cea în cadrul căreia contractul individual de muncă a fost suspendat.
    26. Cu toate acestea, aşa cum a subliniat şi prin Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din data de 17 iunie 2015, Curtea reţine că dreptul la muncă este un drept complex, ce implică diferite aspecte, libertatea alegerii profesiei şi a locului de muncă reprezentând numai unele dintre componentele acestui drept. Astfel, odată dobândit un loc de muncă, acesta trebuie să se bucure de o serie de garanţii care să-i asigure stabilitatea, neputând fi de conceput că prevederile constituţionale ar asigura libertatea de a obţine un loc de muncă, dar nu şi garantarea păstrării acestuia, cu respectarea, evidentă, a condiţiilor şi limitelor constituţionale. În acest sens sunt cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 383 din 7 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 792 din 31 august 2005, potrivit cărora cea mai importantă garanţie pentru exercitarea dreptului la muncă o constituie stabilirea limitativă prin lege a cazurilor în care şi a motivelor pentru care încetarea raporturilor juridice de muncă poate avea loc din iniţiativa şi din voinţa unilaterală a angajatorului. Prin aceeaşi decizie, Curtea a precizat că "persoana care accede la o activitate economică pe baza liberei sale iniţiative şi utilizează forţă de muncă salariată are obligaţia să respecte reglementările legale referitoare la încheierea, executarea şi încetarea contractelor individuale de muncă".
    27. Având în vedere cele mai sus arătate, Curtea apreciază că, deşi în ipoteza normei de drept criticate nu se poate vorbi de o negare a dreptului la muncă, în egală măsură nu se poate omite că măsura suspendării contractului individual de muncă reprezintă o restrângere a exerciţiului dreptului la muncă, lăsată, în temeiul art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003, la dispoziţia angajatorului. Astfel, Curtea consideră că se impune a fi analizat dacă această restrângere este rezonabilă, proporţională cu obiectivul urmărit şi nu transformă acest drept într-unul iluzoriu/teoretic, prin efectuarea unui test de proporţionalitate, asemănător celui efectuat prin Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, prin care Curtea a analizat o situaţie asemănătoare, referitoare la suspendarea contractului individual de muncă, din iniţiativa angajatorului, în cazul în care angajatorul a formulat o plângere penală împotriva salariatului.
    28. Aşa cum Curtea Constituţională a statuat prin decizia mai sus amintită, precum şi prin Decizia nr. 266 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 19 iulie 2013, şi Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014, paragraful 30, conform principiului proporţionalităţii, "orice măsură luată trebuie să fie adecvată - capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară - indispensabilă pentru îndeplinirea scopului şi proporţională - justul echilibru între interesele concrete pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit. Astfel, în vederea realizării testului de proporţionalitate, Curtea trebuie, mai întâi, să stabilească scopul urmărit de legiuitor prin măsura criticată şi dacă acesta este unul legitim, întrucât testul de proporţionalitate se va putea raporta doar la un scop legitim". De asemenea, Curtea a precizat prin Decizia nr. 266 din 21 mai 2013 că pentru corecta aplicare a testului este necesară examinarea fiecăruia dintre cele 3 elemente în ordinea respectivă.
    29. Urmând reperele mai sus arătate, Curtea va analiza în continuare dacă măsura suspendării contractului individual de muncă în ipoteza art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 este justificată de un scop legitim, dacă este adecvată acestui scop, necesară şi dacă se păstrează un just echilibru între drepturile şi interesele în concurs pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit.
    30. Astfel, aşa cum a arătat şi mai sus, Curtea reţine că suspendarea contractului individual de muncă pe perioada cercetării disciplinare prealabile îşi găseşte justificarea în necesitatea ocrotirii intereselor şi drepturilor de natură patrimonială ori nepatrimonială ale angajatorului, putând fi totodată privită şi ca o expresie a prevederilor art. 45 din Constituţie, referitoare la libertatea economică, ce presupune, între altele, dreptul angajatorului de lua măsurile necesare bunei desfăşurări a activităţii economice. Prin urmare, măsura reglementată de art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 urmăreşte, deopotrivă, protejarea unor drepturi de sorginte legală şi constituţională ale angajatorului.
    31. Referitor la caracterul adecvat şi necesar al restrângerii exerciţiului dreptului la muncă în raport cu scopul urmărit, Curtea apreciază că suspendarea contractului individual de muncă în ipoteza analizată reprezintă o măsură adaptată scopului urmărit şi este capabilă, în abstract, să îndeplinească exigenţele acestuia. Astfel, aşa cum Curtea observa şi prin Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, "deşi protejarea drepturilor salariatului, aflat în raporturi de subordonare faţă de angajator, reprezintă o formă de a asigura însăşi protecţia dreptului la muncă, ca drept fundamental, legiuitorul este ţinut, în egală măsură, să asigure protecţia drepturilor angajatorului, prin instituirea unor măsuri apte să realizeze în mod concret scopul propus. Prin urmare, protecţia dreptului la muncă nu poate fi absolutizată cu consecinţa afectării dreptului angajatorului de a-şi exercita libertatea economică, aşa cum de altfel a statuat Curtea şi prin Decizia nr. 1.459 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 13 ianuarie 2012, iar suspendarea contractului individual de muncă apare ca o măsură adecvată în împrejurările în care menţinerea în activitate a salariatului ar fi de natură să atragă consecinţe negative asupra activităţii economice, afectând drepturile şi interesele angajatorului". Curtea apreciază, deopotrivă, că reglementarea posibilităţii angajatorului de a suspenda contractul individual de muncă în situaţia în care consideră că interesele sale ar fi afectate prin menţinerea în activitate a salariatului este un instrument necesar pentru a asigura protecţia efectivă a drepturilor şi intereselor sale.
    32. Cât priveşte caracterul proporţional al măsurii reglementate de art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003, respectiv al realizării unui just echilibru între drepturile în concurs, anume dreptul la muncă şi dreptul angajatorului de a lua măsurile necesare bunei desfăşurări a activităţii economice, Curtea reţine că suspendarea contractului individual de muncă, din iniţiativa angajatorului, atunci când există temeiuri pentru a aprecia că, prin conduita sa în îndeplinirea obligaţiilor ce izvorăsc din raportul de muncă, salariatul ar putea periclita interesele angajatorului, trebuie să se supună unor condiţii care să asigure că această măsură nu are un caracter arbitrar. În acest sens, Curtea, prin Decizia nr. 279 din 13 aprilie 2015, a subliniat că "în măsura în care legea asigură angajatorului posibilitatea de a dispune suspendarea contractului individual de muncă în vederea protejării intereselor sale economice, ca o expresie a art. 45 din Constituţie, o astfel de măsură, cu consecinţe ample asupra drepturilor salariatului, trebuie însoţită de garanţia unei decizii obiective şi temeinic fundamentate din partea angajatorului". Astfel, asemănător situaţiei analizate prin decizia amintită, Curtea reţine că măsura suspendării determină încetarea temporară a obligaţiilor părţilor ce izvorăsc din contractul individual de muncă, iar, în ipoteza textului de lege analizat, cauza suspendării nu operează de drept şi nici nu este o exprimare a voinţei salariatului, ci a angajatorului. Condiţia unică ce permite angajatorului suspendarea contractului individual de muncă în ipoteza art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 este iniţierea cercetării disciplinare împotriva salariatului. Dar, aşa cum reiese din dispoziţiile art. 247 alin. (1) şi art. 251 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, "angajatorul dispune de prerogativă disciplinară, având dreptul de a aplica, potrivit legii, sancţiuni disciplinare salariaţilor săi ori de câte ori constată că aceştia au săvârşit o abatere disciplinară", iar "în vederea desfăşurării cercetării disciplinare prealabile, salariatul va fi convocat în scris de persoana împuternicită de către angajator să realizeze cercetarea, precizându-se obiectul, data, ora şi locul întrevederii". Prin urmare, singura condiţie pe care angajatorul este ţinut să o respecte pentru a putea dispune suspendarea contractului individual de muncă reprezintă o măsură pe care tot acesta o iniţiază, anume începerea cercetării disciplinare împotriva salariatului. Mai mult, aşa cum a reţinut Curtea în prealabil, Codul muncii nu limitează suspendarea contractului individual de muncă pentru un anumit termen, astfel că, potrivit legii, nimic nu împiedică extinderea acestei măsuri până la împlinirea termenului stabilit de art. 252 alin. (1) din acest act normativ.
    33. De asemenea, chiar dacă prin dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 legiuitorul a urmărit în mod evident prevenirea unor eventuale prejudicii aduse angajatorului, acest aspect nu este precizat ca o condiţie expresă pentru suspendarea contractului de muncă, astfel că nimic nu îl opreşte pe acesta să dispună măsura suspendării chiar şi în ipoteza în care continuarea raportului de muncă, până la stabilirea unei eventuale răspunderi disciplinare, nu ar avea niciun efect negativ asupra activităţii sau intereselor angajatorului.
    34. Aflat de asemenea într-o strânsă legătură cu problema asigurării unor garanţii suficiente pentru protecţia drepturilor salariatului este şi faptul că remediile pe care Codul muncii le pune la dispoziţia salariatului, având în vedere efectele severe ale suspendării asupra dreptului la salariu, nu sunt suficiente. Astfel, art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 prevede că "în cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b), dacă se constată nevinovăţia celui în cauză, salariatul îşi reia activitatea anterioară şi i se plăteşte, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, o despăgubire egală cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului". Or, aceste măsuri reparatorii nu privesc decât situaţia în care se constată nevinovăţia salariatului. Prin urmare, în cazul constatării unei abateri disciplinare, oricât de reduse sub aspectul gravităţii sale, salariatul va suporta în continuare efectele suspendării contractului individual de muncă - care privesc şi dreptul la remunerarea muncii -, în condiţiile în care întinderea în timp a acestei măsuri este vag precizată de Codul muncii, aşa cum Curtea a arătat mai sus, astfel că nu este exclusă ipoteza ca efectele suspendării să fie mai grave decât cele ale înseşi sancţiunii aplicate. În atari circumstanţe trebuie admis că dispunerea măsurii suspendării contractului individual de muncă de către angajator, având consecinţa privării salariatului de drepturile ce decurg din raportul de muncă, poate constitui oricând expresia unui comportament şicanatoriu asupra salariatului. În mod relevant, Curtea, prin Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, a arătat că deciziile angajatorului "sunt susceptibile a fi calificate drept subiective şi, uneori, chiar abuzive, mai ales în contextul raporturilor contractuale de muncă care, prin natura lor, presupun o semnificativă interacţiune umană. Astfel, nu trebuie omis că aceste raporturi presupun o subordonare a salariatului faţă de angajator, caracterizată prin executarea unei munci sub autoritatea angajatorului, care are îndrituirea de a da ordine şi directive, de a controla prestarea muncii şi de a sancţiona încălcările săvârşite de către angajat". Tocmai de aceea, Curtea consideră că salariatul trebuie să se bucure de garanţii suficiente care să asigure că restrângerea exerciţiului dreptului la muncă nu este rezultatul unor eventuale acţiuni abuzive ale angajatorului, favorizate de caracterul subiectiv al raportului de muncă. Or, având în vedere lipsa unor criterii obiective, care să circumstanţieze situaţia în care angajatorul poate dispune suspendarea în ipoteza art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003, precum şi faptul că, în lipsa unor astfel de criterii legale, aprecierea temeiului de suspendare este lăsată, în întregime, la dispoziţia angajatorului, Curtea apreciază că dispoziţiile textului de lege criticat, interpretate în coroborare cu celelalte texte din Codul muncii incidente în materia suspendării contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului şi în materia răspunderii disciplinare, nu oferă suficiente garanţii pentru ca această măsură să fie dispusă cu păstrarea unui raport proporţional între necesitatea protejării intereselor angajatorului, pe de o parte, şi cea a drepturilor salariatului, de cealaltă parte.
    35. În acest context, nu se poate susţine în mod temeinic nici posibilitatea unui remediu în justiţie cu privire la repararea eventualului prejudiciu suferit de salariat. Astfel, Curtea apreciază că lipsa unor criterii obiective pentru a analiza caracterul legal şi temeinic al măsurii suspendării dispuse de angajator potrivit art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 constituie, în fapt, doar un acces formal la instanţele de judecată, care nu poate fi considerat că satisface cerinţele art. 21 alin. (1) din Constituţie, atât timp cât judecătorul nu are la dispoziţie instrumente legale suficiente pentru a decide asupra pretenţiilor sau contestaţiilor formulate de salariatul reclamant, care privesc, în speţă, o eventuală conduită abuzivă a angajatorului, ce are drept consecinţă încălcarea dreptului la muncă.
    36. Aşa fiind, Curtea constată că, în urma efectuării testului de proporţionalitate vizând restrângerea exerciţiului dreptului la muncă, suspendarea contractului individual de muncă în cazul începerii cercetării disciplinare prealabile împotriva salariatului nu întruneşte condiţia caracterului proporţional, măsura fiind excesivă în raport cu obiectivul ce trebuie atins, astfel că dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 sunt neconstituţionale în raport cu prevederile constituţionale ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, sub aspectul drepturilor fundamentale prevăzute la art. 41 alin. (1) şi art. 21 din Constituţie referitoare la dreptul la muncă, respectiv accesul liber la justiţie.
    37. Examinând în continuare textul de lege criticat din perspectiva conformităţii acestuia cu prevederile constituţionale referitoare la prezumţia de nevinovăţie, Curtea reţine, în acord cu cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, că principiul prezumţiei de nevinovăţie consacrat de art. 6 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu se limitează la o simplă garanţie procedurală în materie penală, sfera acestuia de aplicare fiind mai vastă şi impunând ca niciun reprezentant al statului sau al unei autorităţi publice să nu declare că o persoană este vinovată de o infracţiune, înainte ca vinovăţia acesteia să fi fost stabilită de o "instanţă" . În acest sens poate fi amintită Hotărârea din 4 iunie 2013, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Teodor împotriva României, paragraful 36. Având în vedere aceste repere, Curtea Constituţională apreciază că suspendarea raportului de muncă în cazul prevăzut de art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 nu are semnificaţia încălcării prezumţiei de nevinovăţie, întrucât, aşa cum s-a arătat mai sus, nu constituie o sancţiune disciplinară şi cu atât mai puţin una de natură penală. Astfel, angajatorul nu se pronunţă asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei angajatului şi nici asupra unei eventuale răspunderi penale. De asemenea, nici nu se poate susţine că această măsură ar putea fi echivalată cu ceea ce instanţa europeană înţelege prin acuzaţie de vinovăţie penală formulată de un "reprezentant al statului sau al unei autorităţi publice", înainte de pronunţarea instanţei.
    38. De asemenea, Curtea, verificând respectarea condiţiilor constituţionale referitoare la dreptul la apărare, constată că dispoziţiile de lege criticate nu îl împiedică pe cel interesat să se folosească de mijloacele legale care constituie garanţii ale dreptului la apărare, aşa cum sunt posibilitatea de a folosi orice mijloc de probă, dreptul de a formula solicitări cu privire la administrarea probelor, dreptul de a invoca excepţii procedurale ori de a utiliza serviciile unui apărător calificat.
    39. Totodată, Curtea, având în vedere că dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 nu împiedică salariatul să se încadreze la o altă unitate decât cea în cadrul căreia contractul individual de muncă a fost suspendat, astfel încât să îşi asigure resursele financiare necesare, apreciază că nu se poate reţine nici critica referitoare la încălcarea dreptului la un nivel de trai decent.
    40. În sfârşit, Curtea observă că dispoziţiile de lege criticate se aplică în mod egal tuturor persoanelor prevăzute în ipoteza normei, fără privilegii ori discriminări. De altfel, autorii excepţiei nu au precizat care sunt categoriile sociale între care se creează discriminare şi nici maniera în care textul de lege ar discrimina.

    41. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

                        CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
                            În numele legii
                               DECIDE:

    Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Nicolae Nica şi Laurenţiu Andi Vlad în dosarele nr. 793/113/2015 şi nr. 166/113/2015 ale Tribunalului Brăila - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii sunt neconstituţionale.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Tribunalului Brăila - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 5 mai 2016.

                 PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                         AUGUSTIN ZEGREAN

                       Magistrat-asistent,
                     Patricia Marilena Ionea

                             ----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIE nr. 261 din 5 mai 2016

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"

﻿ DECIZIE nr. 261 din 5 mai 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii

Comentarii

Atentie, Juristi!

DECIZIE nr. 261 din 5 mai 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii