Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 261 din 24 septembrie 2002 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 16 alin. 3, art. 362 alin. 1 lit. d) si ale art. 385^2 din Codul de procedura penala
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 827 din 18 noiembrie 2002
Nicolae Popa - preşedinte
Costica Bulai - judecãtor
Nicolae Cochinescu - judecãtor
Constantin Doldur - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Petre Ninosu - judecãtor
Şerban Viorel Stanoiu - judecãtor
Lucian Stangu - judecãtor
Ioan Vida - judecãtor
Gabriela Ghita - procuror
Florentina Geangu - magistrat-asistent
Pe rol se afla soluţionarea exceptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 alin. 3, art. 362 alin. 1 lit. d) şi ale art. 385^2 din Codul de procedura penalã, excepţie ridicatã de Societatea Comercialã "ASIROM" - S.A. - Sucursala judeteana Caras-Severin din Resita în Dosarul nr. 1.636/P/2002 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia penalã.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publica din 12 septembrie 2002 şi au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea la 24 septembrie 2002.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constata urmãtoarele:
Prin Încheierea din 9 iunie 2002, pronunţatã în Dosarul nr. 1.636/P/2002, Curtea de Apel Timişoara - Secţia penalã a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 alin. 3, art. 362 alin. 1 lit. d) şi ale art. 385^2 din Codul de procedura penalã, excepţie ridicatã de Societatea Comercialã "ASIROM" - S.A. - Sucursala judeteana Caras-Severin din Resita.
În motivarea exceptiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine ca textele de lege criticate incalca prevederile constituţionale din art. 21, referitoare la accesul liber la justiţie, din art. 49 alin. (1), privind restrangerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi, şi din art. 128, referitoare la folosirea cãilor de atac.
Autorul exceptiei precizeazã ca prezenta sa în procesul penal este consecinta aplicãrii <>art. 54 alin. (4) din Legea nr. 136/1995 privind asigurãrile şi reasigurarile în România şi ca, potrivit art. 57 din aceasta lege, rãspunderea asiguratorului poate fi implicata doar în limitele obligaţiei acestuia. Cu toate acestea, în speta, s-a decis ca asiguratorul are calitatea de parte responsabilã civilmente, cu o rãspundere nelimitatã pentru o reparatiune integrala.
În fapt, arata autorul exceptiei, prin Sentinta penalã nr. 77 din 6 mai 2001 a Judecãtoriei Moldova Noua, inculpatul Szocs Vasile a fost condamnat pentru infracţiunea de distrugere din culpa. Prin aceeaşi sentinta Societatea Comercialã "ASIROM" - S.A. - Sucursala judeteana Caras-Severin din Resita, parte responsabilã civilmente, a fost obligatã la plata unei sume de bani cu titlu de daune. Impotriva acestei sentinţe inculpatul nu a declarat apel. Au declarat apel Societatea Comercialã "ASIROM" - S.A. - Sucursala judeteana Caras-Severin din Resita şi Parchetul de pe lângã Judecãtoria Moldova Noua, iar prin Decizia penalã nr. 445 din 29 octombrie 2001, apelurile au fost respinse de Tribunalul Caras-Severin. Aceasta decizie a fost atacatã cu recurs atât de Parchetul de pe lângã Tribunalul Caras-Severin, cat şi de Societatea Comercialã "ASIROM" - S.A. - Sucursala judeteana Caras-Severin din Resita, iar în fata Curţii de Apel Timişoara, aceasta din urma a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, subliniind ca, şi de aceasta data, inculpatul a rãmas în pasivitate fata de Societatea Comercialã "ASIROM" - S.A. - Sucursala judeteana Caras-Severin din Resita, singura obligatã la plata despãgubirilor.
Autorul exceptiei mai precizeazã ca recursul declarat vizeazã, prin motivele sale, şi latura penalã, deoarece inculpatul, prin atitudinea sa pasiva şi asumarea unei culpe fictive, poate crea prejudicii Societãţii Comerciale "ASIROM" - S.A. - Sucursala judeteana Caras-Severin din Resita. De aceea, aceasta parte înţelege sa dovedeascã, ea însãşi, ca fapta imputatã inculpatului a fost produsã în împrejurãri şi condiţii care exclud rãspunderea sa şi implicit a prepusului sau. Dispoziţiile legale criticate impiedica însã partea responsabilã civilmente sa dovedeascã inexistenta rãspunderii penale a inculpatului, constituind o nejustificatã discriminare, prin limitarea dreptului la recurs pe latura penalã, ceea ce reprezintã o încãlcare a prevederilor art. 21 şi 49 din Constituţie. Constituţia nu face distincţie în raport cu calitatea procesuala, atunci când consacra dreptul de acces liber la justiţie. Or, partii civilmente responsabile îi sunt limitate drepturile şi posibilitãţile de a dovedi eventualele erori referitoare la aprecierea vinovatiei inculpatului, chiar dacã probele invocate de aceasta parte sunt esenţiale pentru soluţionarea cauzei. Egalitatea dintre inculpat şi partea responsabilã civilmente nu se reduce la solidaritatea pasiva în privinta plãţii unei despãgubiri - consecinta unei infracţiuni -, ci include şi dreptul de a acţiona deplin, fãrã restrictia prevãzutã în art. 16 alin. 3 din Codul de procedura penalã, care limiteazã egalitatea acestor pãrţi numai în ceea ce priveşte acţiunea civilã. În condiţiile în care, din cauza de nestiinta sau indiferenta ori rea-credinţa, inculpatul nu-şi exercita dreptul de a ataca o hotãrâre, acceptând incriminarea constient fiind ca rãspunderea sa civilã, ca urmare a unei fapte penale amnistiate, este preluatã de partea responsabilã civilmente, iar reprezentantul Ministerului Public susţine acuzatiile care au justificat punerea în mişcare a acţiunii penale, partea responsabilã civilmente este privatã de un drept de atac prin care poate inlatura erorile cuprinse în hotãrârile instanţelor inferioare, cu consecinta menţinerii erorii judiciare şi prejudicierii intereselor sale. Ca şi în privinta limitãrii drepturilor persoanei responsabile civilmente de exercitare a cãilor ordinare de atac, şi aceasta restrictionare de ordin general reprezintã tot o limitare a dreptului de acces liber la justiţie, nefiind îndeplinite condiţiile restrictive prevãzute în art. 49 alin. (1) din Constituţie, care enumera cazurile în care poate fi restrâns exerciţiul unor drepturi sau al unor libertãţi.
Curtea de Apel Timişoara - Secţia penalã, exprimandu-şi opinia cu privire la excepţia de neconstituţionalitate, apreciazã ca "dispoziţiile legale criticate sunt contrare art. 21 din Constituţie, privitor la accesul liber la justiţie, deoarece toate pãrţile din procesul penal trebuie sa aibã drepturi egale în apãrarea intereselor lor, având în vedere ca orice restrangere a drepturilor constituţionale nu se poate face decât în condiţiile art. 49 din Constituţie. Dispoziţiile criticate limiteazã drepturile partii responsabile civilmente de a declara recurs, numai pe latura civilã, inlaturandu-i posibilitatea de a dovedi eventuala eroare comisã de prima instanta sau de cea de apel cu privire la corecta stabilire a vinovatiei sau nevinovãţiei inculpatului".
Potrivit dispoziţiilor <>art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra exceptiei de neconstituţionalitate ridicate.
Preşedintele Camerei Deputaţilor considera ca excepţia de neconstituţionalitate este nefondata. În acest sens se arata ca posibilitatea folosirii cãilor de atac atât de cãtre partea civilã, cat şi de partea civilmente responsabilã nu este nici restrânsã, nici eliminata prin dispoziţiile legale criticate, ci se circumscrie în limitele drepturilor procesuale pe care le au aceste pãrţi în proces. Partea civilã şi partea civilmente responsabilã pot declara apel sau recurs, însã numai în ceea ce priveşte latura civilã a cauzei. Se invoca Decizia nr. 45 din 14 martie 2000, prin care Curtea Constituţionalã a statuat ca instanta de control judiciar, sesizatã de partea civilã, nu este împiedicatã sa constate, atunci când este cazul, ca inculpatul a fost greşit achitat pentru motivul ca fapta imputatã nu exista sau ca aceasta nu a fost sãvârşitã de el, constatare care produce efecte numai asupra acţiunii civile care va fi admisã, cea penalã rãmânând definitiva prin achitarea inculpatului. O eventuala contrarietate de hotãrâri va putea fi înlãturatã însã prin exercitarea cãilor extraordinare de atac.
Esenţial este însã ca, dispunând de capacitate procesuala deplina cu privire la acţiunea civilã, partea civilã va putea discuta în apel sau în recurs, dupã caz, şi aspectele penale ale hotãrârii atacate, în condiţiile în care de modul cum au fost soluţionate acestea depinde rezolvarea acţiunii civile, iar în caz de achitare, instanta va avea obligaţia de a se pronunţa asupra laturii civile. Dispoziţiile art. 362 din Codul de procedura penalã se coroboreaza cu prevederile art. 128 din Constituţie care stabilesc ca, impotriva hotãrârilor judecãtoreşti, pãrţile interesate şi Ministerul Public pot exercita cãile de atac, în condiţiile legii. Art. 21 din Constituţie nu opereazã o diferentiere în raport cu calitatea persoanelor din procesul penal, acestea având sanse egale în exercitarea drepturilor lor. Faptul ca persoana civilmente responsabilã nu poate declara apel sau recurs şi cu privire la latura penalã a cauzei nu-i aduce acesteia prejudicii, având în vedere ca sarcina apãrãrii intereselor sale revine Ministerului Public, ca titular al acţiunii penale. În baza principiilor oficialitatii şi legalitãţii procesului penal consacrate în art. 2 din Codul de procedura penalã, Ministerul Public, în temeiul art. 130 din Constituţie, este titularul acţiunii publice, fiind singurul competent sa dispunã, în condiţiile legii, cu privire la folosirea cãilor de atac impotriva hotãrârilor judecãtoreşti în ce priveşte latura penalã.
Guvernul considera ca excepţia este neîntemeiatã. Se apreciazã ca este firesc ca partea civilmente responsabilã sa aibã aceleaşi drepturi ca şi inculpatul numai în ceea ce priveşte latura civilã, nu şi latura penalã a cauzei, deoarece pe planul acţiunii penale cele doua pãrţi au poziţii diferite, ştiut fiind ca numai invinuitul sau inculpatul poate fi tras la rãspundere penalã. În aceste condiţii, nu se poate susţine ca dispoziţiile art. 16 alin. 3 din Codul de procedura penalã contravin vreunuia dintre textele constituţionale invocate de autorul exceptiei. Interdicţia partii responsabile civilmente de a ataca o hotãrâre judecãtoreascã şi cu privire la latura penalã nu constituie o limitare a accesului acesteia la justiţie şi nici a exerciţiului dreptului la folosirea cãilor de atac. Instanta de control judiciar sesizatã de partea responsabilã civilmente nu poate fi împiedicatã sa constate, atunci când este cazul, ca inculpatul a fost în mod greşit condamnat. În acest caz, acţiunea civilã va putea fi respinsã, cea penalã rãmânând definitiva, iar contrarietatea de hotãrâri poate fi înlãturatã prin exercitarea cãilor extraordinare de atac. Totodatã, partea responsabilã civilmente poate discuta, în apelul sau recursul sau, şi aspectele penale ale hotãrârii atacate, dacã de modul cum au fost soluţionate acestea depinde rezolvarea acţiunii civile. În aceste condiţii, nu se poate susţine ca aceste texte legale contravin prevederilor art. 21 şi 49 din Constituţie.
Dispoziţiile art. 362 alin. 1 lit. d) şi cele ale art. 385^2 din Codul de procedura penalã nu numai ca nu constituie o încãlcare a dispoziţiilor art. 128 din Constituţie, ci sunt chiar o reflectare a acestora, pãrţile având posibilitatea de a exercita cãile de atac potrivit legii.
Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul sau de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul judecãtorului-raportor, susţinerile pãrţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile <>Legii nr. 47/1992 , retine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã constata ca a fost legal sesizatã şi este competenta, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie şi ale art. 1 alin. (1), ale <>art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, sa soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicatã.
Obiectul exceptiei îl constituie urmãtoarele dispoziţii din Codul de procedura penalã:
- Art. 16 alin. 3: "Partea responsabilã civilmente are, în ce priveşte acţiunea civilã, toate drepturile pe care legea le prevede pentru invinuit sau inculpat.";
- Art. 362: "Pot face apel: [...]
d) partea civilã şi partea responsabilã civilmente, în ce priveşte latura civilã;";
- Art. 385^2 : "Pot face recurs persoanele arãtate în art. 362, care se aplica în mod corespunzãtor."
Aceste dispoziţii sunt considerate de autorul exceptiei ca fiind contrare prevederilor constituţionale ale art. 21, 49 şi 128, cu motivarea ca prevederile legale criticate, restrangand dreptul persoanei civilmente responsabile de a declara apel sau recurs numai cu privire la latura civilã a cauzei penale, o lipsesc de posibilitatea de a dovedi inexistenta rãspunderii penale a inculpatului, existenta eventualelor erori în aprecierea vinovatiei inculpatului, cuprinse în hotãrârile instanţelor inferioare, cu consecinta menţinerii erorii judiciare şi prejudicierea intereselor partii civilmente responsabile. Autorul exceptiei invoca situaţia din speta, în care inculpatul a dovedit pasivitate în dovedirea nevinovãţiei sale, ştiind ca prejudiciul considerabil provocat prin fapta sa va fi reparat de societatea de asigurare.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constata ca aceasta este neîntemeiatã, deoarece nici una dintre dispoziţiile legale criticate nu aduce atingere prevederilor constituţionale invocate de autorul exceptiei. Dispoziţiile art. 362, precum şi cele din art. 385^2 din Codul de procedura penalã privitoare la persoanele care pot face apel şi, respectiv, recurs sunt elaborate în conformitate cu prevederile art. 128 din Constituţie, referitoare la folosirea cãilor de atac impotriva hotãrârilor judecãtoreşti în condiţiile legii, adicã asa cum sunt acestea reglementate prin lege organicã adoptatã de Parlament, ca unica autoritate legiuitoare a tarii [art. 58 alin. (1) din Constituţie]. În conformitate cu prevederile art. 130 din Constituţie, în sistemul procesului penal roman, cu excepţiile prevãzute de lege, procurorul este titularul acţiunii publice, iar nu persoana vãtãmatã. Fiind singurul în drept, în conformitate cu interesele generale ale societãţii, sa punã în mişcare acţiunea, procurorul este singurul în drept sa dinamizeze procesul penal prin folosirea cãilor de atac.
Faptul ca partea civilã şi partea responsabilã civilmente nu pot folosi cãile de atac decât pe latura civilã a cauzei corespunde întru totul intereselor acestora, soluţionarea acţiunii penale nefiind lãsatã în nici un sistem de drept penal la vointa persoanei vãtãmate (cu excepţia infracţiunilor zise de invinuire privat-publica), ignorandu-se interesele generale ale societãţii.
Totodatã, Curtea constata ca ratiunile pe care se întemeiazã interdicţia partii civile de a ataca latura penalã în cadrul procesului penal se regãsesc şi în legislaţia strãinã. Astfel, în dreptul belgian partea civilã nu poate urmãri anularea unei achitari decât relativ la interesele sale civile (art. 412 din Codul de instrucţie penalã belgiana). În dreptul german, chiar şi atunci când procurorul nu înţelege sa acţioneze, interesul legitim al partii civile poate forta şi intervenţia, alãturatã, a procurorului (Legea pentru protecţia victimei din 1987). În Italia acţiunea civilã poate privi numai interesele civile (art. 74 din Codul de procedura penalã italian).
De asemenea, este unanim admis, în doctrina şi în jurisprudenta, ca nimic nu impiedica instanta care soluţioneazã o cale de atac folositã de partea civilã şi de partea civilmente responsabilã sa examineze şi latura penalã a cauzei, dacã modul cum a fost soluţionatã aceasta determina soluţionarea laturii civile a cauzei.
Asupra exceptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor care fac obiectul exceptiei de fata Curtea Constituţionalã s-a pronunţat prin Decizia nr. 45 din 14 martie 2000, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 9 august 2000; Decizia nr. 139 din 13 iulie 2000, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 19 octombrie 2000, şi Decizia nr. 14 din 18 ianuarie 2001, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 15 februarie 2001. Prin toate aceste decizii excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale menţionate a fost respinsã, iar soluţia, ca şi considerentele care au fundamentat-o, în toate aceste cazuri, îşi menţin valabilitatea şi în cauza de fata, neexistand elemente noi care sa determine o schimbare a jurisprudenţei Curţii Constituţionale în aceasta materie.
Fata de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al <>art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, cu majoritate de voturi,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 alin. 3, art. 362 alin. 1 lit. d) şi ale art. 385^2 din Codul de procedura penalã, excepţie ridicatã de Societatea Comercialã "ASIROM" - S.A. - Sucursala judeteana Caras-Severin din Resita în Dosarul nr. 1.636/P/2002 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia penalã.
Definitiva şi obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publica din data de 24 septembrie 2002.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Magistrat-asistent,
Florentina Geangu
OPINIE SEPARATĂ
Consideram - spre deosebire de majoritatea membrilor Curţii - ca excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 16 alin. 3, art. 362 alin. 1 lit. d) şi art. 385^2 din Codul de procedura penalã este intemeiata.
În condiţiile în care soluţia adoptatã în penal poate influenta esenţial soluţionarea laturii civile (potrivit art. 22 alin. 1 din Codul de procedura penalã, "hotãrârea definitiva a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în fata instanţei civile care judeca acţiunea civilã, cu privire la existenta faptei, a persoanei care a sãvârşit-o şi a vinovatiei acesteia"), a refuza partii civile şi partii responsabile civilmente dreptul de a antama fondul cauzei pe latura penalã şi de a exercita cãile legale de atac impotriva soluţiei acolo adoptate constituie o ingradire a liberului acces la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie.
Altfel spus, dacã este de necontestat ca partea civilã şi partea civilmente responsabilã sunt titulare ale unor interese legitime în soluţionarea laturii civile, dacã este adevãrat ca soluţia pe latura civilã este subsecventa, în mãsura mai mare sau mai mica, celei adoptate pe latura penalã, se poate afirma, cu suficienta indreptatire, ca cele doua pãrţi sunt legitim interesate şi de aceasta din urma şi, drept urmare, nerecunoasterea, în ceea ce le priveşte, a posibilitatii de a-şi susţine punctul de vedere cu privire la latura penalã, în fond şi prin exercitarea cãilor legale de atac, constituie o încãlcare evidenta a accesului liber la justiţie, care presupune ca "orice persoana se poate adresa justiţiei pentru apãrarea drepturilor, a libertãţilor şi a intereselor sale legitime".
Întrucât, potrivit art. 21 alin. (2) din Constituţie, "nici o lege nu poate îngrãdi exercitarea acestui drept", orice argument prin care se tinde la legitimarea constituţionalã a unei reglementãri cu caracter restrictiv în materie - de felul celor la care se apeleazã în considerentele deciziei - are o valoare discutabila.
Dincolo şi independent de aceasta obiectie, argumentele aduse în sprijinul soluţiei cu care ne exprimam dezacordul, examinate în sine, sunt susceptibile de serioase rezerve.
Astfel, recunoaşterea, şi în favoarea partii civile şi a partii responsabile civilmente, a dreptului de a participa la soluţionarea laturii penale, în considerarea interesului legitim incontestabil pe care îl pot avea în soluţionarea într-un anumit mod a acesteia, nu înseamnã, asa cum se susţine în considerentele deciziei, lãsarea soluţionãrii acţiunii penale la vointa persoanei vãtãmate, cu ignorarea intereselor generale ale societãţii, câtã vreme pãrţile în cauza ar urma sa beneficieze de respectivul drept, nu în exclusivitate, ci alãturi de inculpat şi de procuror.
Nici faptul ca, potrivit aceloraşi considerente, "nimic nu impiedica instanta care soluţioneazã o cale de atac folositã de partea civilã şi de partea civilmente responsabilã sa examineze şi latura penalã a cauzei, dacã modul cum a fost soluţionatã aceasta determina soluţionarea laturii civile a cauzei", nu este de natura sa confere legitimitate constituţionalã textelor legale deduse controlului.
Într-adevãr, este de neconceput sa refuzi titularului unui interes legitim mijloacele legale de natura sa-i permitã sa asigure apãrarea acestuia, întrucât respectivul interes beneficiazã, oricum, de protecţie, pe alte cai.
În sfârşit, soluţia cu care ne exprimam dezacordul pune sub semnul unei nejustificate egalitati situaţia partii vãtãmate care înţelege sa-şi valorifice pretenţiile civile, în cadrul procesului penal, cu aceea a aceleiaşi pãrţi care îşi valorifica aceste pretenţii, printr-un proces de sine statator.
Diligenta de care a dat dovada partea vãtãmatã, în primul caz, nu-i este de nici un folos, de vreme ce, sub imperiul actualei reglementãri, nu are posibilitatea de a pune concluzii şi a formula apãrãri, pe latura penalã, soluţia acolo adoptatã impunandu-i-se ca şi în situaţia în care ar fi înţeles sa-şi valorifice pretenţiile civile, printr-un proces de sine statator, dupã soluţionarea definitiva a procesului penal.
Pentru ratiunile înfãţişate, consideram ca excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 16 alin. 3, art. 362 alin. 1 lit. d) şi art. 385^2 din Codul de procedura penalã era intemeiata.
Judecãtor,
Şerban Viorel Stanoiu
--------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
