Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 261 din 22 februarie 2011 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 37 alin. 2 si art. 40 alin. 1, 2 si 4 din Codul de procedura civila
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 338 din 16 mai 2011
Augustin Zegrean - preşedinte
Aspazia Cojocaru - judecãtor
Acsinte Gaspar - judecãtor
Mircea Ştefan Minea - judecãtor
Ion Predescu - judecãtor
Puskas Valentin Zoltan - judecãtor
Tudorel Toader - judecãtor
Fabian Niculae - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 37 alin. 2 şi art. 40 alin. 1, 2 şi 4 din Codul de procedurã civilã, excepţie ridicatã de Petrea Alecu în Dosarul nr. 5.884/1/2009 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia civilã şi de proprietate intelectualã.
La apelul nominal se constatã lipsa pãrţilor, faţã de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã.
Cauza fiind în stare de judecatã, preşedintele acordã cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiatã a excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, reţine urmãtoarele:
Prin Încheierea din 7 mai 2010, pronunţatã în Dosarul nr. 5.884/1/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia civilã şi de proprietate intelectualã a sesizat Curtea Constituţionalã pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 37 alin. 2 şi art. 40 alin. 1, 2 şi 4 din Codul de procedurã civilã.
Excepţia a fost invocatã de Petrea Alecu într-un dosar având ca obiect soluţionarea unei cereri de strãmutare.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine cã dispoziţiile art. 37 alin. 2 din Codul de procedurã civilã încalcã principiile şi drepturile constituţionale privind statul de drept, egalitatea în drepturi, dreptul la apãrare şi înfãptuirea justiţiei. Astfel, se aratã cã, deşi potrivit Codului civil şi Codului de procedurã civilã, pãrţile sunt obligate sã îşi dovedeascã temeinicia drepturilor pretinse sau a cererilor formulate, iar simplele afirmaţii referitoare la bãnuielile uneia dintre ele cu privire la presupusa nepãrtinire a judecãtorilor, fãrã a fi probatã, precum şi procedura inchizitorialã, dictatorialã, de soluţionare a cererilor de strãmutare, produc un dezechilibru major în exercitarea drepturilor procesuale ale pãrţilor, petentul fiind crezut pe simple afirmaţii, iar intimatul trebuind sã facã dovada contrarie. În cazul admiterii cererii de strãmutare, se înfrânge prezumţia de nevinovãţie, întrucât partea adversã e obligatã sã îşi apere interesele în altã instanţã decât cea de domiciliu, ceea ce îi îngreuneazã nejustificat exercitarea drepturilor procesuale, iar posibilitatea pãrţilor de a formula nelimitat cereri de strãmutare produce o inechitate în exercitarea drepturilor procesuale.
De asemenea, dispoziţiile art. 40 alin. 1, 2 şi 4 din Codul de procedurã civilã sunt neconstituţionale, întrucât judecarea cererii de strãmutare în camera de consiliu încalcã principiul publicitãţii şedinţei de judecatã consacrat de art. 127 din Constituţie. Posibilitatea preşedintelui de a ordona suspendarea cauzei, fãrã citarea pãrţilor, contravine principiilor dreptului la apãrare, al publicitãţii, contradictorialitãţii şi oralitãţii şedinţelor de judecatã, iar pronunţarea hotãrârii fãrã a fi motivatã şi inexistenţa unei cãi de atac încalcã dispoziţiile constituţionale privind statul de drept, accesul liber la justiţie, dreptul la apãrare şi folosirea cãilor de atac.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia civilã şi de proprietate intelectualã apreciazã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului considerã cã dispoziţiile legale atacate sunt constituţionale.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 37 alin. 2 şi art. 40 alin. 1, 2 şi 4 din Codul de procedurã civilã, care au urmãtorul cuprins:
- Art. 37 alin. 2: "Strãmutarea pricinii se mai poate cere pentru motive de bãnuialã legitimã sau de siguranţã publicã. Bãnuiala se socoteşte legitimã de câte ori se poate presupune cã nepãrtinirea judecãtorilor ar putea fi ştirbitã datoritã împrejurãrii pricinii, calitãţii pãrţilor ori vrãjmãşiilor locale. Constituie motive de siguranţã publicã acele împrejurãri care creeazã presupunerea cã judecata procesului la instanţa competentã ar putea produce tulburarea ordinii publice.";
- Art. 40 alin. 1, 2 şi 4: "Cererea de strãmutare se judecã în camera de consiliu.
Preşedintele instanţei va putea cere dosarul pricinii şi sã ordone, fãrã citarea pãrţilor, suspendarea judecãrii pricinii, comunicând de urgenţã aceastã mãsurã instanţei respective.
[...]
Hotãrârea asupra strãmutãrii se dã fãrã motivare şi nu este supusã niciunei cãi de atac. Ea va arãta în ce mãsurã actele îndeplinite de instanţã înainte de strãmutare urmeazã sã fie pãstrate."
În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor cuprinse în art. 1 alin. (3) şi (5) privind statul de drept şi respectarea Constituţiei, art. 16 alin. (1) şi (2) privind egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (1) şi (3) privind accesul liber la justiţie, art. 24 alin. (1) şi (2) privind dreptul la apãrare, art. 124 privind înfãptuirea justiţiei, art. 127 privind caracterul public al dezbaterilor şi art. 129 privind folosirea cãilor de atac din Constituţie.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 37 alin. 2, Curtea constatã cã aceasta este neîntemeiatã.
Curtea reţine cã hotãrârea pronunţatã de instanţã cu ocazia soluţionãrii cererii de strãmutare este rezultatul unui act de administrare a justiţiei, iar nu de soluţionare în fond a unei cauze civile. Astfel, de vreme ce nu se judecã fondul pricinii, nu se poate susţine cã interesele celor în cauzã ar fi prejudiciate, ştirbindu-se în acest fel exerciţiul drepturilor constituţionale invocate. De asemenea, Curtea constatã cã, potrivit art. 39 alin. 2, cererea de strãmutare întemeiatã pe motive de bãnuialã legitimã [...] se judecã de cãtre Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, o instanţã superioarã ce beneficiazã, la rândul ei, de toate garanţiile de independenţã şi imparţialitate, astfel încât este neîntemeiatã susţinerea autorului excepţiei de neconstituţionalitate potrivit cãrora strãmutarea opereazã în baza unor simple afirmaţii ale pãrţii care are interes.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 40 alin. 1 şi 4 din Codul de procedurã civilã, prin Decizia nr. 1.108 din 16 octombrie 2008, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 776 din 19 noiembrie 2008, Curtea a statuat cã strãmutarea procesului civil reprezintã un incident procedural referitor la instanţa sesizatã cu judecarea pricinii şi are ca finalitate înlãturarea suspiciunilor ce ar putea sã aparã cu privire la independenţa sau imparţialitatea acesteia. Cererea de strãmutare formeazã obiectul unei judecãţi distincte şi se adreseazã instanţei competente, potrivit art. 39 din Codul de procedurã civilã, care, soluţionând acest incident procedural, se desesizeazã în mod definitiv. În situaţia în care instanţa a dispus strãmutarea, prin hotãrârea pronunţatã va arãta şi în ce mãsurã actele îndeplinite înainte de strãmutare urmeazã a fi pãstrate.
Cu privire la susţinerile autorului excepţiei de neconstituţionalitate conform cãrora prevederile art. 40 alin. 1 şi 4 din Codul de procedurã civilã împiedicã accesul liber la justiţie, întrucât cererea de strãmutare se judecã în camera de consiliu, iar hotãrârea asupra strãmutãrii nu este supusã niciunei cãi de atac, Curtea constatã cã, potrivit jurisprudenţei sale, accesul liber la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfãptuieşte, dar aceasta nu înseamnã însã cã el trebuie asigurat la toate structurile judecãtoreşti şi la toate cãile de atac prevãzute de lege, deoarece cãile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor (a se vedea Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Prin aceeaşi decizie, Curtea a reţinut cã prin lege pot fi instituite reguli deosebite, în considerarea unor situaţii diferite.
Astfel, este dreptul exclusiv al organului legislativ de a stabili regula potrivit cãreia hotãrârea de strãmutare a pricinii nu este supusã niciunei cãi de atac, în considerarea faptului cã prin aceasta instanţa nu se pronunţã asupra fondului, iar exercitarea unor cãi de atac ar prelungi nejustificat judecarea definitivã a cauzelor, antrenând, totodatã, cheltuieli materiale suplimentare pentru justiţiabili.
De altfel, asupra constituţionalitãţii alin. 4 al art. 40 din Codul de procedurã civilã, Curtea s-a mai pronunţat prin mai multe decizii, ca, de exemplu, Decizia nr. 79 din 8 februarie 2007, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 117 din 16 februarie 2007, Decizia nr. 624 din 26 iunie 2007, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 24 august 2007, şi Decizia nr. 468 din 22 aprilie 2008, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 7 iulie 2007.
De asemenea, stabilirea de cãtre legiuitor a regulii potrivit cãreia judecarea cererii de strãmutare se face în camera de consiliu nu contravine art. 21 din Constituţie, legiuitorul acţionând în virtutea competenţelor sale stabilite de art. 126 alin. (2) din Constituţie. Totodatã, soluţia legislativã criticatã este justificatã de faptul cã în aceastã procedurã nu se tranşeazã fondul litigiului, ci exclusiv o chestiune ce vizeazã buna administrare a actului de justiţie.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 40 alin. 2 din Codul de procedurã civilã, Curtea s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 573 din 3 noiembrie 2005, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.143 din 19 decembrie 2005, reţinând cã soluţia legislativã adoptatã prin reglementarea dedusã controlului de constituţionalitate de a lãsa la latitudinea preşedintelui instanţei învestitã cu soluţionarea cererii de strãmutare suspendarea judecãrii pricinii nu relevã nicio contradicţie cu textele constituţionale de referinţã. Astfel, prerogativa preşedintelui instanţei învestite cu soluţionarea cererii de strãmutare de a suspenda judecarea pricinii îi permite acestuia ca, în funcţie de motivele de strãmutare invocate, de seriozitatea şi credibilitatea lor, sã aprecieze asupra mãsurii în care suspendarea se impune, pentru a se evita o soluţie pãrtinitoare. Astfel, Curtea a constatat cã dispoziţiile art. 40 alin. 2 din Codul de procedurã civilã nu contravin textului art. 21 alin. (3) din Constituţie, ci, dimpotrivã, posibilitatea recunoscutã preşedintelui de a decide asupra suspendãrii, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, este de naturã sã contribuie la realizarea dreptului la un proces echitabil, precum şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.
Întrucât nu au intervenit elemente noi, de naturã sã determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în deciziile anterioare îşi pãstreazã valabilitatea şi în cauza de faţã.
Pentru motivele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiatã, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 37 alin. 2 şi art. 40 alin. 1, 2 şi 4 din Codul de procedurã civilã, excepţie ridicatã de Petrea Alecu în Dosarul nr. 5.884/1/2009 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia civilã şi de proprietate intelectualã.
Definitivã şi general obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 22 februarie 2011.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Fabian Niculae
---------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
