Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 26 din 15 februarie 2000 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedura penala
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 232 din 26 mai 2000
Lucian Mihai - preşedinte
Costica Bulai - judecãtor
Constantin Doldur - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Ioan Muraru - judecãtor
Nicolae Popa - judecãtor
Lucian Stangu - judecãtor
Florin Bucur Vasilescu - judecãtor
Romul Petru Vonica - judecãtor
Iuliana Nedelcu - procuror
Gabriela Dragomirescu - magistrat-asistent
Pe rol se afla soluţionarea exceptiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedura penalã, excepţie ridicatã de Gheorghe Mudura în Dosarul nr. 5.308/1999 al Curţii de Apel Pitesti - Secţia penalã.
La apelul nominal se constata lipsa partii, fata de care procedura de citare este legal îndeplinitã.
Cauza fiind în stare de judecata, reprezentantul Ministerului Public solicita respingerea exceptiei ca nefondata. Se arata ca mãsura arestãrii, prevãzutã la art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedura penalã, poate fi dispusã doar ca urmare a îndeplinirii în mod cumulativ a condiţiilor privind existenta probelor sau a indiciilor temeinice ca inculpatul a sãvârşit o infracţiune pentru care legea penalã prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, iar lãsarea în libertate a inculpatului ar prezenta un pericol pentru ordinea publica. Ca atare, se considera ca textul criticat asigura respectarea garanţiilor constituţionale referitoare la prezumţia de nevinovatie, nefiind incalcate, astfel cum susţine autorul exceptiei, prevederile art. 23 alin. (8) din Constituţie şi nici cele ale Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constata urmãtoarele:
Prin Încheierea din 23 noiembrie 1999, pronunţatã în Dosarul nr. 5.308/1999, Curtea de Apel Pitesti - Secţia penalã a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedura penalã, excepţie ridicatã de Gheorghe Mudura într-o cauza în care acesta a fost arestat preventiv şi este cercetat penal sub aspectul sãvârşirii infracţiunilor prevãzute la <>art. 10 şi 13 din Legea nr. 87/1994 şi a infracţiunii de înşelãciune prevãzute la art. 215 alin. 1, 4 şi 5 din Codul penal.
În motivarea exceptiei de neconstituţionalitate se susţine ca mãsura arestãrii inculpatului, ce poate fi luatã dacã acesta a sãvârşit o infracţiune pentru care legea penalã prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, este o mãsura abuzivã care nu are la baza o conceptie ştiinţificã, ci exprima considerente de politica penalã, iar condiţia din acelaşi text, potrivit cãreia lãsarea inculpatului în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publica, constituie o legalizare a abuzului şi un instrument de represiune, deoarece permite ca o persoana sa fie declarata periculoasa pentru ordinea publica înainte de a se dovedi vinovãţia acesteia. Ca atare, se considera ca art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedura penalã contravine art. 23 alin. (8) din Constituţie, deoarece, deşi se bucura de prezumţia de nevinovatie, inculpatul este, totuşi, considerat un pericol public. Se mai susţine ca art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedura penalã contravine şi urmãtoarelor texte din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale: art. 1, privind obligaţia de a respecta drepturile omului, art. 6, care reglementeazã dreptul la un proces echitabil, art. 7, referitor la legalitatea pedepsei, art. 13, care priveşte dreptul la un recurs efectiv, art. 17, privitor la interzicerea abuzului de drept, şi art. 18, privind limitarea folosirii restrângerii drepturilor.
Exprimandu-şi opinia, instanta de judecata apreciazã ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã, întrucât prevederile art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedura penalã nu incalca în nici un fel principiile ce calauzesc procesul penal şi nu ingradesc dreptul la apãrare, care este garantat în tot cursul procesului penal.
Potrivit prevederilor <>art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra exceptiei de neconstituţionalitate ridicate.
În punctul de vedere al Guvernului se apreciazã ca excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedura penalã este neîntemeiatã. Se arata ca mãsura arestãrii preventive, fiind un mijloc destinat sa asigure desfãşurarea normalã a urmãririi penale şi a procesului penal, în general, nu are, potrivit doctrinei şi practicii judiciare, înţelesul ca inculpatului i se imputa deja sãvârşirea unei infracţiuni, ci ca exista probe sau indicii considerate temeinice în raport cu stadiul în care se afla procesul penal. În ceea ce priveşte art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedura penalã, se apreciazã ca în acest caz este şi mai evidenta intenţia legiuitorului nu de a-l considera pe inculpat deja vinovat de sãvârşirea unei infracţiuni, ci de a permite luarea mãsurii arestãrii preventive, dacã fapta este pedepsita de lege cu închisoare mai mare de 2 ani. Se mai menţioneazã ca însãşi Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale prevede la art. 5 paragraful 1 lit. c) situaţia în care persoana a fost arestata sau reţinutã în vederea aducerii sale în fata autoritãţii judiciare competente, "atunci când exista motive verosimile de a banui ca a sãvârşit o infracţiune [...]". În spiritul Convenţiei, prezumţia de nevinovatie nu exclude arestarea preventivã, iar pe intreaga durata a urmãririi penale şi atâta timp cat vinovãţia nu a fost legal stabilitã prezumţia de nevinovatie îşi produce în întregime efectele. Este citata, în acest sens, Decizia din 9 ianuarie 1959 a Comisiei Europene a Drepturilor Omului referitoare la plângerea nr. 367/1958, tragandu-se concluzia în sensul ca garanţiile pe care Codul de procedura penalã le prevede pentru respectarea prezumţiei de nevinovatie sunt în deplina concordanta atât cu dispoziţiile constituţionale, cat şi cu normele din convenţiile europene, în interpretarea data acestora de organele jurisdicţionale competente.
Preşedinţii celor doua Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile <>Legii nr. 47/1992 , retine urmãtoarele:
În temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie şi al <>art. 23 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, Curtea Constituţionalã este competenta sa soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost legal sesizatã.
Obiectul exceptiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedura penalã, potrivit cãrora: "Mãsura arestãrii inculpatului poate fi luatã dacã sunt întrunite condiţiile prevãzute în art. 143 şi numai în vreunul din urmãtoarele cazuri: [...];
h) inculpatul a sãvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, iar lãsarea sa în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publica."
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea Constituţionalã constata ca aceasta este neîntemeiatã şi urmeazã sa fie respinsã.
I. O prima critica de neconstituţionalitate este formulatã în legatura cu condiţiile prevãzute la art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedura penalã, potrivit cãrora mãsura arestãrii inculpatului poate fi luatã dacã acesta a sãvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, iar lãsarea lui în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publica. În legatura cu cea dintâi condiţie, se susţine ca este o sursa de abuz pentru organele judiciare, deoarece face posibila luarea mãsurii arestãrii preventive a unei persoane, indiferent de gravitatea realã a faptei de a carei sãvârşire ea este invinuita, iar cu referire la cea de a doua condiţie, se considera ca aceasta dispoziţie da posibilitatea organelor judiciare sa renunţe la strângerea probelor privind existenta infracţiunii şi a rãspunderii penale. În concluzie, se solicita "suprimarea sau reformularea unui text de sorginte comunista, cu un evident caracter represiv şi aleatoriu, contrar conceptiei dreptului penal modern, referitoare la infracţiune, infractor, temeiul rãspunderii penale, asigurarea unui proces echitabil şi asigurarea dreptului la apãrare".
Examinând aceasta sustinere, Curtea constata ca nu poate fi reţinutã afirmatia autorului exceptiei, potrivit cãreia dispoziţiile legale criticate ar fi de sorginte comunista, întrucât şi în reglementãrile anterioare codurile de procedura penalã cuprindeau prevederi asemãnãtoare. Astfel, la art. 193 alin. 2 din Codul de procedura penalã roman de la 1864 se prevedea ca "Judecãtorul de instrucţie va putea da mandat de arestare în circumstanţe grave şi când arestarea este indispensabila instrucţiunii cauzei, sau este reclamata de un interes al siguranţei publice. Acest mandat nu poate fi dat decât dacã faptul imputat este pedepsit cu o pedeapsa minimum de trei luni". O dispoziţie asemãnãtoare se gãseşte în Codul de procedura penalã de la 1936, republicat în 1948, care la art. 200, printre cazurile de reţinere a fãptuitorului, prevede la pct. 9: "în caz de delict, când acesta se pedepseşte de lege cu o pedeapsa mai mare de un an sau când legea autoriza sporirea pedepsei la mai mult de un an, dacã reţinerea este necesarã cercetãrilor, sau este reclamata de un interes al ordinii sau siguranţei publice, ori exista temere fondatã de dispariţie"; iar la art. 250 alin. 2: "Organul de urmãrire penalã poate emite mandat de arestare fie din oficiu, fie pe baza dispoziţiei procurorului, când fapta imputatã este pedepsita de lege cu o pedeapsa mai mare de un an, dacã arestarea este în interesul cercetãrilor sau anchetei penale, sau dacã este reclamata de un interes al ordinii sau siguranţei publice, ori exista temere fondatã de dispariţie." În Codul penal de la 1968, în vigoare şi în prezent, cazurile în care se dispune arestarea inculpatului sunt enumerate la art. 148 alin. 1 lit. a)-h), ultimul, aflat în discuţie, referindu-se la infracţiuni pedepsite cu închisoare mai mare de 2 ani şi dacã se constata ca lãsarea în libertate a fãptuitorului ar prezenta un pericol pentru ordinea publica.
De altfel, în aceasta materie prevederi asemãnãtoare se regãsesc, de exemplu, şi în art. 144 din Codul de procedura penalã francez. Dispoziţia menţionatã prevede ca detenţia provizorie poate fi ordonatã sau prelungitã în materie criminalã şi în materie corecţionalã, dacã pedeapsa prevãzutã de lege este egala sau mai mare de un an închisoare în caz de delict flagrant ori mai mare de 2 ani închisoare în celelalte cazuri, în situaţiile în care detenţia provizorie a persoanei puse sub urmãrire penalã este unicul mijloc de a conserva probele sau indiciile materiale ori de a impiedica fie o presiune asupra martorilor sau victimelor, fie o concertare frauduloasã între persoanele puse sub urmãrire şi complici. Mãsura arestãrii preventive se dispune şi atunci când detenţia este necesarã spre a proteja persoana în cauza, pentru a pune capãt infracţiunii sau pentru a preveni sãvârşirea din nou a acesteia, precum şi pentru a garanta menţinerea persoanei respective la dispoziţia justiţiei sau pentru a apara ordinea publica de tulburarea cauzatã prin infracţiune.
Asa fiind, Curtea constata ca, sub acest aspect, excepţia este neîntemeiatã.
Nu poate fi reţinutã nici critica potrivit cãreia prevederile art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedura penalã dau posibilitatea organelor judiciare sa renunţe la strângerea probelor privind existenta infracţiunii şi a rãspunderii penale, întrucât constituţionalitatea textului criticat trebuie examinata având în vedere ambele condiţii pe care acesta le impune, iar nu numai cu privire la gravitatea pedepsei prevãzute de lege pentru fapta imputatã. Astfel, pentru luarea mãsurii arestãrii inculpatului organul judiciar trebuie sa constate, pe de o parte, ca exista probe sau indicii temeinice ca inculpatul a sãvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, iar pe de alta parte, ca exista, de asemenea, probe sau indicii temeinice ca lãsarea în libertate a inculpatului ar prezenta un pericol pentru ordinea publica.
II. Autorul exceptiei de neconstituţionalitate susţine, de asemenea, ca dispoziţiile art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedura penalã incalca prevederile art. 23 alin. (8) din Constituţie, potrivit cãrora "Pana la rãmânerea definitiva a hotãrârii judecãtoreşti de condamnare, persoana este consideratã nevinovatã". Se apreciazã ca, deşi inculpatul se bucura de prezumţia de nevinovatie, el este totuşi considerat un pericol public.
Nici aceasta critica nu poate fi reţinutã. Asa cum se arata şi în punctul de vedere al Guvernului, condiţia privitoare la sãvârşirea unei infracţiuni de o anumitã gravitate nu înseamnã ca inculpatul este considerat ca a comis o infracţiune. Aceasta condiţie este prevãzutã pentru a permite luarea mãsurii arestãrii preventive, dacã pedeapsa prevãzutã de lege este închisoarea mai mare de 2 ani, iar prezumţia de nevinovatie nu interzice arestarea preventivã. Afirmatia autorului exceptiei, în sensul ca prezumţia de nevinovatie ar fi incompatibilã cu condiţia ca lãsarea în libertate a fãptuitorului sa prezinte un pericol pentru ordinea publica, nu este nici ea intemeiata. Condiţia privitoare la existenta infracţiunii este îndeplinitã atunci când s-a constatat ca exista probe sau indicii temeinice ca inculpatul a sãvârşit o fapta ce se încadreazã în textul de lege care o prevede şi o sancţioneazã cu închisoare mai mare de 2 ani, iar condiţia privitoare la starea de pericol pentru ordinea publica se realizeazã atunci când, în urma analizei tuturor circumstanţelor privitoare la fapta şi la fãptuitor, se constata ca lãsarea în libertate ar constitui un pericol pentru ordinea publica. Aceasta condiţie trebuie motivatã în mod special, deoarece, asa cum s-a stabilit în practica judiciarã, ea nu rezulta şi nu se confunda cu pericolul social al faptei, ci trebuie sa fie constatatã pe baza altor împrejurãri privind în special persoana fãptuitorului.
III. Criticile autorului exceptiei, potrivit cãrora dispoziţiile art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedura penalã ar fi contrare unor dispoziţii ale Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale sunt, de asemenea, neintemeiate. Astfel, se considera ca textul criticat contravine prevederilor art. 6 pct. 1 din convenţie privitor la dreptul la un proces echitabil, fãrã însã sa se formuleze vreun argument în motivarea acestei afirmaţii şi, în consecinta, Curtea Constituţionalã nu poate retine aceasta sustinere. Nu poate fi reţinutã nici susţinerea referitoare la contrarietatea textului de lege criticat cu prevederile art. 7 din convenţie, privitor la regula "Nici o pedeapsa fãrã lege", întrucât, asa cum s-a arãtat, mãsura arestãrii preventive nu se confunda cu pedeapsa. Autorul exceptiei considera ca, întrucât, în temeiul art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedura penalã, o persoana poate fi arestata şi abia ulterior se pune în discuţie legalitatea şi temeinicia acestei mãsuri, se incalca art. 13 din convenţie, care reglementeazã "Dreptul la un recurs efectiv", precum şi art. 17 din aceasta, privitor la "Interzicerea abuzului de drept". Curtea Constituţionalã constata ca, fata de cele deja arãtate, aceste sustineri sunt nejustificate. În sfârşit, urmeazã sa fie înlãturatã şi susţinerea potrivit cãreia textul criticat contravine art. 18 din convenţie, referitor la "Limitarea folosirii restrângerii drepturilor", deoarece restrangerea libertãţii, pe care o implica mãsura arestãrii preventive, este justificatã, asa cum prevede art. 49 alin. (1) din Constituţie, de necesitatea desfãşurãrii instrucţiei penale, fiind, în acelaşi timp, proporţionalã cu situaţia care a determinat-o şi deci în conformitate cu prevederile alin. (2) al aceluiaşi articol din Legea fundamentalã.
Raportand dispoziţiile art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedura penalã la prevederile Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, Curtea Constituţionalã constata ca, în mod contrar afirmaţiilor autorului exceptiei, aceste dispoziţii legale exprima, în dreptul intern, prevederile art. 5 pct. 1 lit. c) din convenţie, potrivit cãrora: "[...] Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia urmãtoarelor cazuri şi potrivit cãilor legale: [...];
c) dacã a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în fata autoritãţii judiciare competente, atunci când exista motive verosimile de a banui ca a sãvârşit o infracţiune sau când exista motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l impiedica sa sãvârşeascã o infracţiune sau sa fuga dupã sãvârşirea acesteia." Sunt respectate, de asemenea, şi prevederile pct. 4 al art. 5 din convenţie, conform cãrora: "Orice persoana lipsitã de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul sa introducã un recurs în fata unui tribunal, pentru ca acesta sa statueze într-un termen scurt asupra legalitãţii deţinerii sale şi sa dispunã eliberarea sa dacã deţinerea este ilegala." Într-adevãr, în dreptul intern aceste principii se regãsesc în art. 5 alin. 3 din Codul de procedura penalã, care dispune: "Dacã cel impotriva cãruia s-a luat mãsura arestãrii preventive sau o mãsura de restrangere a libertãţii considera ca aceasta este ilegala, are dreptul, în tot cursul procesului, sa se adreseze instanţei competente, potrivit legii."
Fata de cele arãtate rezulta ca art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedura penalã, care prevede unul dintre cazurile în care poate fi luatã mãsura arestãrii preventive, nu contravine normelor sau principiilor constituţionale şi nici prevederilor Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, iar aspectele referitoare la aplicarea acestui text nu fac obiectul contenciosului constituţional.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 alin. (3) şi al <>art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedura penalã, excepţie ridicatã Gheorghe Mudura în Dosarul nr. 5.308/1999 al Curţii de Apel Pitesti - Secţia penalã.
Definitiva şi obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publica din data de 15 februarie 2000.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
LUCIAN MIHAI
Magistrat-asistent,
Gabriela Dragomirescu
------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
