Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 256 din 20 martie 2012 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor Legii nr. 118/2010 privind unele masuri necesare in vederea restabilirii echilibrului bugetar, in ansamblul sau, si, in special, ale art. 1 alin. (1) din aceeasi lege
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 342 din 21 mai 2012
Augustin Zegrean - preşedinte
Aspazia Cojocaru - judecãtor
Acsinte Gaspar - judecãtor
Petre Lãzãroiu - judecãtor
Mircea Ştefan Minea - judecãtor
Ion Predescu - judecãtor
Puskas Valentin Zoltan - judecãtor
Tudorel Toader - judecãtor
Benke Karoly - magistrat-asistent-şef
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cãtãlina Gliga.
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele mãsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, excepţie ridicatã de Lia Spãtãceanu şi alţii în Dosarul nr. 10.459/2/2010 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi care formeazã obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 667D/2011.
La apelul nominal se constatã lipsa pãrţilor, faţã de care procedura de citare este legal îndeplinitã.
Preşedintele dispune a se face apelul şi în dosarele nr. 1.371D/2011 şi 1.374D/2011, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele mãsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, excepţie ridicatã de Sindicatul Învãţãmântului Preuniversitar Botoşani în dosarele nr. 3.756/40/2011 şi 4.475/40/2011 ale Tribunalului Botoşani - Secţia civilã.
La apelul nominal se constatã lipsa pãrţilor, faţã de care procedura de citare este legal îndeplinitã.
Curtea, având în vedere obiectul excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în dosarele sus-menţionate, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor nr. 1.371D/2011 şi 1.374D/2011 la Dosarul nr. 667D/2011.
Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu mãsura conexãrii dosarelor.
Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea dosarelor nr. 1.371D/2011 şi 1.374D/2011 la Dosarul nr. 667D/2011, care este primul înregistrat.
Cauza fiind în stare de judecatã, preşedintele Curţii acordã cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicitã respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiatã, invocând, în acest sens, jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarelor, constatã urmãtoarele:
Prin încheierile din 13 mai 2011 şi 8 noiembrie 2011, pronunţate în dosarele nr. 10.459/2/2010, 3.756/40/2011 şi 4.475/40/2011, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi Tribunalul Botoşani - Secţia civilã au sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele mãsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, excepţie ridicatã de Lia Spãtãceanu şi alţii, precum şi de Sindicatul Învãţãmântului Preuniversitar Botoşani în cauze având ca obiect restituirea sumelor aferente drepturilor salariale reţinute în temeiul textului legal criticat.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în Dosarul nr. 667D/2011, cã dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale, întrucât salarizarea judecãtorilor trebuie reglementatã prin lege organicã, şi nu ordinarã, astfel cum este Legea nr. 118/2010. Se mai aratã cã judecãtorii au statut constituţional, astfel încât acestora nu li se pot reduce indemnizaţiile. Mai mult, o atare mãsurã încalcã independenţa justiţiei. Se aratã cã art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecãtorilor şi procurorilor nu a fost abrogat, ceea ce echivaleazã cu faptul cã diminuarea sau suspendarea drepturilor salariale trebuie sã se facã numai în condiţiile acestei legi, neputându-se dispune o atare mãsurã printr-o altã lege, precum Legea nr. 118/2010. Mai mult, aceastã lege are caracter general, astfel încât nu poate sã se aplice judecãtorilor, ale cãror drepturi salariale pot fi reduse sau suspendate numai în condiţiile legii speciale, respectiv Legea nr. 303/2004.
Se apreciazã cã salariul/indemnizaţia este un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, acest text convenţional protejând atât bunurile actuale, cât şi valorile patrimoniale, inclusiv creanţele în baza cãrora persoana poate pretinde sã aibã cel puţin o speranţã legitimã pentru a obţine utilizarea efectivã a unui drept de proprietate.
Se mai aratã cã, în privinţa judecãtorilor, textul criticat nu ţine cont de echilibrul puterilor în stat, locul şi rolul justiţiei în statul de drept, de importanţa socialã a muncii, de rãspunderea, complexitatea, obligaţia de pãstrare a confidenţialitãţii, de pregãtirea profesionalã şi interdicţiile prevãzute de lege.
În dosarele nr. 1.371D/2011 şi 1.374D/2011, se susţine cã au fost încãlcate prevederile convenţionale şi constituţionale referitoare la protecţia proprietãţii private, dar şi prevederile constituţionale ce vizeazã dreptul la salariu, obligativitatea contractelor colective de muncã, condiţiile de restrângere a exerciţiului unor drepturi sau libertãţi, obligaţiile României ca stat membru al Uniunii Europene.
În fine, se susţine cã modul în care a fost promulgatã legea criticatã este contrar art. 147 alin. (2) din Constituţie coroborat cu art. 15 din Legea nr. 47/1992.
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal apreciazã cã excepţia de neconstituţionalitate formulatã este neîntemeiatã. În acest sens, sunt invocate considerentele care au stat la baza Deciziei nr. 872 din 25 iunie 2010.
Tribunalul Botoşani - Secţia civilã apreciazã cã excepţia de neconstituţionalitate formulatã este neîntemeiatã, fiind invocate deciziile nr. 872 şi 874 din 25 iunie 2010, precum şi Decizia nr. 975 din 7 iulie 2010.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul, în Dosarul nr. 667D/2011, apreciazã cã excepţia de neconstituţionalitate formulatã este neîntemeiatã, fiind invocate deciziile nr. 872 şi 874 din 25 iunie 2010, precum şi Decizia nr. 975 din 7 iulie 2010.
Avocatul Poporului, în dosarele nr. 1.371D/2011 şi 1.374D/2011, considerã cã excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilã, întrucât textul legal criticat nu mai este în vigoare.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 441 din 30 iunie 2010. În realitate, având în vedere cã în motivarea excepţiei sunt aduse critici de neconstituţionalitate extrinseci, Curtea constatã cã obiectul acesteia vizeazã atât Legea nr. 118/2010, în ansamblul sãu, cât şi, în special, art. 1 alin. (1) din aceeaşi lege. Textul de lege criticat punctual are urmãtorul cuprins: "(1) Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale, precum şi alte drepturi în lei sau în valutã, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitarã a personalului plãtit din fonduri publice şi ale Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 1/2010 privind unele mãsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte mãsuri în domeniul bugetar, se diminueazã cu 25%".
Autorii excepţiei susţin cã dispoziţiile legale criticate încalcã prevederile constituţionale ale art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 41 privind munca şi protecţia socialã a muncii, art. 44 alin. (1)-(3) privind dreptul de proprietate privatã, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi, art. 76 alin. (1) privind categoriile de legi, art. 124 alin. (3) privind înfãptuirea justiţiei, art. 136 alin. (1) şi (5) privind proprietatea, art. 147 alin. (2) privind deciziile Curţii Constituţionale şi art. 148 alin. (2) privind aplicarea cu prioritate a reglementãrilor Uniunii Europene cu caracter obligatoriu faţã de dispoziţiile contrare din legile interne. De asemenea, se susţine cã sunt încãlcate şi prevederile art. 1 privind protecţia proprietãţii din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, art. 6 din Tratatul Uniunii Europene, art. 47 alin. (2) privind dreptul la un proces echitabil şi art. 52 alin. (1) privind restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertãţilor din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Totodatã, sunt invocate o serie de documente, precum Principiile fundamentale privind independenţa magistraturii, adoptate de cel de-al VII-lea Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor (Milano, 26 august - 6 septembrie 1985) şi confirmate de Adunarea Generalã a Organizaţiei Naţiunilor Unite prin rezoluţiile nr. 40/32 din 29 noiembrie 1985 şi nr. 40/146 din 13 decembrie 1985, precum şi Recomandarea nr. R (94) 12 cu privire la independenţa, eficacitatea şi rolul judecãtorilor, adoptatã la 13 octombrie 1994 de Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei, sau Carta europeanã privind statutul judecãtorilor, adoptatã cu ocazia reuniunii multilaterale având ca obiect statutul judecãtorilor în Europa, organizatã de Consiliul Europei în perioada 8-10 iulie 1998.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constatã urmãtoarele:
I. Criticile de neconstituţionalitate extrinseci se circumscriu faptului cã decretul de promulgare a legii a fost emis în interiorul termenului de douã zile prevãzut de art. 15 din Legea nr. 47/1992. Curtea reţine cã natura juridicã a acestui termen este una de protecţie a titularilor dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, spre a se evita promulgarea intempestivã a legii şi eludarea, în acest fel, a controlului de constituţionalitate a priori. Pentru a întãri finalitatea urmãritã prin instituirea acestui termen, Curtea, prin Decizia nr. 975 din 7 iulie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 11 august 2010, a stabilit cã, în mãsura în care titularii dreptului de sesizare şi-au exercitat acest drept în interiorul termenului respectiv, controlul de constituţionalitate a priori va fi exercitat chiar dacã decretul de promulgare a fost emis înainte ca aceştia sã îşi fi exercitat dreptul prevãzut de art. 146 lit. a) din Constituţie. Or, cu privire la viitoarea Lege nr. 118/2010, titularii dreptului de sesizare prevãzuţi la art. 146 lit. a) din Constituţie şi-au exercitat acest drept (a se vedea, chiar Decizia nr. 975 din 7 iulie 2010). Astfel, chiar dacã Preşedintele a promulgat legea criticatã pentru neconstituţionalitate, aceştia aveau dreptul şi posibilitatea sã sesizeze Curtea Constituţionalã în termenul de douã zile prevãzut de lege cu privire la textele care au fãcut obiectul reexaminãrii (ceea ce s-a şi întâmplat).
Încãlcarea acestui termen nu se poate converti într-un motiv de neconstituţionalitate a legii, lege care a fost adoptatã de cãtre Parlament, din punct de vedere extrinsec, cu respectarea tuturor exigenţelor de ordin constituţional.
Promulgarea este un act ulterior adoptãrii legii şi exterior voinţei emitentului actului, astfel încât eventualele probleme de constituţionalitate în legãturã cu acesta nu afecteazã constituţionalitatea extrinsecã a legii (a se vedea, ad similis, Decizia nr. 1.423 din 20 octombrie 2011, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 885 din 14 decembrie 2011).
De asemenea, Curtea, în deciziile citate, a subliniat cã dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 47/1992, republicatã, cu modificãrile ulterioare, precum şi cele ale art. 133 alin. (3)-(5) din Regulamentul Camerei Deputaţilor sunt aplicabile şi în cazul în care obiecţia de neconstituţionalitate este formulatã împotriva unei legi pe care Parlamentul a pus-o de acord cu o decizie anterioarã a Curţii Constituţionale, în conformitate cu art. 147 alin. (2) din Constituţie. Numai în aceste condiţii Curtea are posibilitatea de a verifica punerea de acord a prevederilor constatate ca fiind neconstituţionale cu decizia Curţii Constituţionale în sensul art. 147 alin. (2) din Constituţie. Întrucât şi acest control al Curţii este o formã a controlului a priori de constituţionalitate, prevederile art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi ale art. 15-18 din Legea nr. 47/1992 se aplicã în mod corespunzãtor.
Nu în ultimul rând, în legãturã cu acest aspect, Curtea a reţinut, prin Decizia nr. 1.423 din 20 octombrie 2011, cã obiectul controlului de constituţionalitate reglementat la art. 146 lit. d) din Constituţie îl constituie legile şi ordonanţele Guvernului, şi nu decretul de promulgare sau modul în care instituţiile publice înţeleg sã îşi exercite competenţele constituţionale sau legale.
În privinţa criticii de neconstituţionalitate referitoare la faptul cã salarizarea judecãtorilor ar ţine de domeniul legii organice, Curtea constatã cã aceasta este neîntemeiatã, niciun text constituţional neimpunând o atare exigenţã. De asemenea, în ceea ce priveşte susţinerea cã salarizarea judecãtorilor se face prin lege specialã [conform art. 74 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 303/2004, republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005], Curtea observã cã încã din noiembrie 2009, prin Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitarã a personalului plãtit din fonduri publice, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009, şi, ulterior, prin Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitarã a personalului plãtit din fonduri publice, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 28 decembrie 2010, salarizarea acestora este reglementatã de legea specialã de salarizare a personalului plãtit din fonduri publice. A susţine cã legiuitorul trebuie sã emitã o lege numai pentru salarizarea judecãtorilor şi procurorilor încalcã art. 61 din Constituţie, întrucât ar limita competenţa Parlamentului, în condiţiile în care niciun text constituţional nu impune o atare cerinţã (deci, nici art. 124 sau 125 din Constituţie nu cuprind, nici implicit, nici explicit, o atare cerinţã). Este o cerinţã de nivel legal, şi nu constituţional; astfel, legiuitorul are îndrituirea constituţionalã de a include, sub aspectul salarizãrii, toate categoriile de personal public într-o singurã lege de salarizare. De altfel, acest mod de legiferare este de dorit, întrucât evitã paralelismele legislative, reglementând, în mod unitar şi transparent, drepturile de naturã salarialã acordate.
II. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinsecã, Curtea reţine cã, prin Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010 şi Decizia nr. 874 din 25 iunie 2010, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, Decizia nr. 1.155 din 13 septembrie 2011, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 27 octombrie 2011, soluţia legislativã criticatã a mai fãcut obiect al controlului de constituţionalitate din perspectiva unor critici similare cu cele invocate în prezenta cauzã. Astfel, Curtea a constatat, în esenţã, cã dreptul la salariu este corolarul unui drept constituţional, şi anume dreptul la muncã, iar diminuarea sa se constituie într-o veritabilã restrângere a exerciţiului dreptului la muncã. Realizând o examinare a compatibilitãţii dispoziţiilor legale criticate cu fiecare dintre condiţiile strict şi limitativ prevãzute de Legea fundamentalã pentru restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi, Curtea a constatat cã mãsura de diminuare a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei cu 25% constituie o restrângere a exerciţiului dreptului constituţional la muncã ce afecteazã dreptul la salariu, cu respectarea însã a prevederilor art. 53 din Constituţie.
Astfel, Curtea a statuat cã diminuarea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei este prevãzutã prin Legea nr. 118/2010 şi se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare. De asemenea, soluţia legislativã cuprinsã în art. 1 din lege a fost determinatã de apãrarea "securitãţii naţionale", noţiune înţeleasã în sensul unor aspecte din viaţa statului - precum cele economice, financiare, sociale - care ar putea afecta însãşi fiinţa statului prin amploarea şi gravitatea fenomenului. În acest sens, prin Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, Curtea a statuat cã situaţia de crizã financiarã mondialã ar putea afecta, în lipsa unor mãsuri adecvate, stabilitatea economicã a ţãrii şi, implicit, securitatea naţionalã.
Cu privire la proporţionalitatea situaţiei care a determinat restrângerea, Curtea a constatat cã existã o legãturã de proporţionalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei) şi scopul legitim urmãrit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) şi cã existã un echilibru între cerinţele de interes general ale colectivitãţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.
De asemenea, Curtea a constatat cã mãsura legislativã criticatã este aplicatã în mod nediscriminatoriu, în sensul cã reducerea de 25% se aplicã tuturor categoriilor de personal bugetar în acelaşi cuantum şi mod. Curtea a observat, totodatã, cã mãsura criticatã prezintã un caracter temporar, având o duratã limitatã în timp, şi anume pânã la data de 31 decembrie 2010, tocmai pentru a nu se afecta substanţa dreptului constituţional protejat.
În plus, în acest context legislativ, Curtea a observat cã, prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plãtit din fonduri publice, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 878 din 28 decembrie 2010, s-a stabilit cã, începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul brut al salariilor de bazã/soldelor funcţiei de bazã/salariilor funcţiei de bazã/indemnizaţiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plãtit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, s-a majorat cu 15%.
O atare modalitate de stabilire a cuantumului concret al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor brute nu este de naturã sã încalce cele stabilite prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 872 şi 874 din 25 iunie 2010. Cu acele prilejuri, Curtea a impus o obligaţie de rezultat legiuitorului, aceea ca dupã 1 ianuarie 2011 sã revinã la "cuantumul salariilor/indemnizaţiilor şi soldelor de dinainte de adoptarea acestor mãsuri de diminuare, în condiţiile încadrãrii în politicile sociale şi de personal, care, la rândul lor, trebuie sã se încadreze în nivelul cheltuielilor bugetare". Este în acelaşi timp o obligaţie sub condiţie care va duce la revenirea etapizatã a cuantumului drepturilor salariale la nivelul anterior Legii nr. 118/2010.
Stabilirea modalitãţii concrete de realizare a acestui proces este o prerogativã a legiuitorului, care va decide, în funcţie de situaţia economico-financiarã a ţãrii, momentul îndeplinirii cât mai rapid a obligaţiei sale de rezultat, în sensul revenirii cel puţin la cuantumul salariilor/indemnizaţiilor şi soldelor de dinainte de adoptarea Legii nr. 118/2010.
În sensul de mai sus, Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 1.655 din 28 decembrie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 20 ianuarie 2011.
Prin decizia anterior menţionatã, Curtea a mai observat cã prin Opinia nr. 598 din 20 decembrie 2010 a Comisiei de la Veneţia, datã la cererea preşedintelui Curţii Constituţionale a Macedoniei, opinie care a fost adoptatã la a cea de-a 85-a sesiune plenarã a Comisiei de la Veneţia din 17-18 decembrie 2010, s-a arãtat, în mod expres, cã, "în lipsa unei interdicţii constituţionale exprese, o reducere a salariilor judecãtorilor poate fi justificatã în situaţii excepţionale şi în anumite condiţii stricte, fãrã a fi privitã ca o încãlcare a independenţei autoritãţii judecãtoreşti". În continuare, în opinia invocatã se aratã cã o asemenea situaţie excepţionalã existã atunci când statul suferã în mod considerabil de pe urma unei crize economice şi pentru motive întemeiate legiuitorul gãseşte necesar sã reducã salariile tuturor oficialilor statului (a se vedea paragrafele 20 şi 21 ale opiniei citate).
Cu alte cuvinte, o situaţie de crizã economicã este un temei suficient de grav pentru a determina o mãsurã de reducere a salariilor aplicatã nediscriminatoriu întregului personal plãtit din fonduri publice.
Aşa cum rezultã din rãspunsul Comisiei de la Veneţia, statul are o anumitã marjã de apreciere în a adopta astfel de mãsuri atunci când apar turbulenţe economice grave care afecteazã întregul sãu sistem economic şi financiar; astfel, Curtea a constatat cã acest lucru se constituie chiar într-un veritabil argument suplimentar, în sensul cã statul poate decide reducerea temporarã a salariilor întregului personal plãtit din fonduri publice în limite rezonabile, şi nu numai a judecãtorilor - care ocupã o poziţie distinctã în arhitectura statului -, rãspunzând astfel unei situaţii de gravã crizã economicã ce afecteazã statul - qui potest plus, potest minus.
Întrucât nu au intervenit elemente noi de naturã a determina schimbarea jurisprudenţei Curţii, considerentele şi soluţia deciziilor menţionate îşi pãstreazã valabilitatea şi în prezenta cauzã.
De asemenea, Curtea, prin Decizia nr. 859 din 16 iunie 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 520 din 29 iulie 2009, a stabilit cã drepturile salariale constituie un bun care intrã în sfera de protecţie a dreptului de proprietate. Desigur, acest lucru nu vizeazã drepturile salariale viitoare, ci numai cuantumul sumelor aferente salariilor care sunt certe, lichide şi exigibile (a se vedea, în acelaşi sens, mutatis mutandis consideraţiile Curţii Constituţionale referitoare la pensii, Decizia nr. 977 din 12 iulie 2011, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 711 din 10 octombrie 2011).
Curtea a mai constatat cã salariile viitoare pe care angajatorul trebuie sã le plãteascã angajatului nu intrã în sfera de aplicare a dreptului de proprietate, angajatul neavând un atare drept pentru salariile ce vor fi plãtite în viitor de cãtre angajator ca urmare a muncii viitoare prestate de angajat. Dreptul de proprietate al angajatului în privinţa salariului vizeazã numai sumele certe, lichide şi exigibile (a se vedea, Decizia nr. 1.155 din 13 septembrie 2011).
De altfel, şi Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, în Decizia de admisibilitate din 6 decembrie 2011, pronunţatã în cauzele conexate nr. 44.232/11 şi 44.605/11 Felicia Mihãieş împotriva României şi Adrian Gavril Senteş împotriva României (paragraful 16), a stabilit cã se pot considera cu greu ca fiind un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie sumele de bani neîncasate ca urmare a intrãrii în vigoare a legii criticate. Prin aceeaşi decizie, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a arãtat, în privinţa reducerilor salariale operate prin Legea nr. 118/2010, cã, şi dacã salariile viitoare ar fi considerate bunuri, ingerinţa (reducerea) este prevãzutã de lege, urmãreşte o cauzã de utilitate publicã (salvarea echilibrului bugetar al statului) şi respectã un just echilibru între interesele generale ale colectivitãţii şi interesele individuale ale cetãţeanului (paragrafele 17-20). Totodatã, Curtea a atras atenţia cã autoritãţile naţionale se aflã într-o poziţie mai favorabilã decât judecãtorul internaţional de a aprecia "utilitatea publicã" (paragraful 19).
Rezultã cã, în cauzã, autorii excepţiei nu pot invoca protecţia dreptului de proprietate din moment ce salariile viitoare nu pot fi considerate bunuri şi, prin urmare, textele constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul de proprietate privatã şi protecţia proprietãţii nu au incidenţã în cauzã.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge ca neîntemeiatã excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 118/2010 privind unele mãsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, în ansamblul sãu, şi, în special, ale art. 1 alin. (1) din aceeaşi lege, excepţie ridicatã de Lia Spãtãceanu şi alţii în Dosarul nr. 10.459/2/2010 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, precum şi de Sindicatul Învãţãmântului Preuniversitar Botoşani în dosarele nr. 3.756/40/2011 şi 4.475/40/2011 ale Tribunalului Botoşani - Secţia civilã.
Definitivã şi general obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 20 martie 2012.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent-şef,
Benke Karoly
-----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
