Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Nicolae Popa - preşedinte
Costica Bulai - judecãtor
Nicolae Cochinescu - judecãtor
Constantin Doldur - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Petre Ninosu - judecãtor
Şerban Viorel Stanoiu - judecãtor
Lucian Stangu - judecãtor
Ioan Vida - judecãtor
Gabriela Ghita - procuror
Doina Suliman - magistrat-asistent
Pe rol se afla soluţionarea exceptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 133 alin. (1) din Codul muncii, excepţie ridicatã de Societatea Comercialã "Luxten Lighting Company" - S.A. din Timişoara în Dosarul nr. 364/C/2001 al Tribunalului Timis - Secţia civilã.
La apelul nominal lipsesc pãrţile fata de care procedura de citare este legal îndeplinitã.
Reprezentantul Ministerului Public apreciazã ca dispoziţiile legale criticate, fiind preconstitutionale, nu mai pot fi considerate în vigoare în sensul art. 150 din Constituţie, deoarece contravin prevederilor constituţionale ale art. 38 referitoare la dreptul la munca, precum şi ale art. 43, relative la nivelul de trai.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constata urmãtoarele:
Prin Încheierea din 13 martie 2001, pronunţatã în Dosarul nr. 364/C/2001, Tribunalul Timis - Secţia civilã a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 133 alin. (1) din Codul muncii. Excepţia a fost ridicatã de Societatea Comercialã "Luxten Lighting Company" - S.A. din Timişoara într-un litigiu de munca în contradictoriu cu contestatorul Gheorghe Trufas.
În motivarea exceptiei de neconstituţionalitate se susţine ca dispoziţiile art. 133 alin. (1) din Codul muncii contravin prevederilor art. 38 din Constituţie, deoarece obliga unitatea angajatoare ca, în cazul desfacerii contractului de munca pentru motivele prevãzute la art. 130 alin. (1) lit. a)-c), e) şi f) din Codul muncii, sa ofere salariatului un alt loc de munca corespunzãtor pregãtirii sale, solicitând în acest scop sprijinul organului ierarhic superior şi al organelor de repartizare în munca, sau, dupã caz, sa ia mãsuri pentru recalificarea salariatului. De asemenea, se arata ca textul de lege criticat incalca şi prevederile constituţionale ale art. 43 prin aceea ca unitatea angajatoare trebuie sa preia toate obligaţiile privind asigurarea protecţiei sociale a cetãţenilor, obligaţii care potrivit noilor reglementãri constituţionale revin statului.
Tribunalul Timis - Secţia civilã, exprimandu-şi opinia, apreciazã ca argumentele invocate în susţinerea exceptiei sunt întemeiate, întrucât obligaţia de a asigura încadrarea într-o alta munca a salariatului cãruia i se desface contractul de munca sau, dupã caz, recalificarea acestuia "nu mai poate subzistã în sarcina societãţii". Se considera ca aceasta obligaţie este în discordanta cu realitatea economicã şi contravine normelor constituţionale redate în cuprinsul art. 38 şi 43.
Potrivit dispoziţiilor <>art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului pentru a formula punctele lor de vedere asupra exceptiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul, în punctul sau de vedere, apreciazã ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã, deoarece dispoziţiile legale criticate nu incalca prevederile art. 38 alin. (2) şi ale art. 43 alin. (2) din Constituţie. Se arata ca obligaţiile unitãţii, prevãzute la art. 133 alin. (1) din Codul muncii, "constituie o forma de protecţie socialã a muncii salariaţilor, care trebuie însã inteleasa ca o obligaţie de diligenta (şi nu de scop); ca urmare, în caz de imposibilitate a realizãrii acestei obligaţii, contractul de munca se desface şi persoana respectiva, în baza deciziei de desfacere a contractului de munca, îşi întocmeşte formele pentru trecerea în şomaj, potrivit dispoziţiilor <>Legii nr. 1/1991 ". De asemenea, se considera ca o forma de asigurare a nivelului de trai este şi ajutorul de şomaj.
Preşedinţii celor doua Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra exceptiei de neconstituţionalitate ridicate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit în cauza de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile <>Legii nr. 47/1992 , retine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competenta, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi celor ale art. 1 alin. (1), <>art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, sa soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicatã.
Obiectul exceptiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 133 alin. (1) din Codul muncii, care au urmãtoarea redactare: "În cazul în care contractul de munca urmeazã sa fie desfãcut din initiativa unitãţii pentru motivele prevãzute în art. 130 alin. (1) lit. a)-c), e) şi f), aceasta este obligatã sa ofere persoanelor în cauza trecerea în alta munca corespunzãtoare, solicitând în acest scop sprijinul organului ierarhic superior şi al organelor de repartizare în munca sau, dupã caz, sa ia mãsuri pentru recalificarea acestor persoane."
În susţinerea criticii de neconstituţionalitate a acestui text de lege sunt invocate urmãtoarele prevederi constituţionale:
- Art. 38 alin. (1) şi (2): "(1) Dreptul la munca nu poate fi îngrãdit. Alegerea profesiei şi alegerea locului de munca sunt libere.
(2) Salariaţii au dreptul la protecţia socialã a muncii. Mãsurile de protecţie privesc securitatea şi igiena muncii, regimul de munca al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim pe economie, repausul sãptãmânal, concediul de odihna plãtit, prestarea muncii în condiţii grele, precum şi alte situaţii specifice.";
- Art. 43: "(1) Statul este obligat sa ia mãsuri de dezvoltare economicã şi de protecţie socialã, de natura sa asigure cetãţenilor un nivel de trai decent.
(2) Cetãţenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plãtit, la asistenta medicalã în unitãţile medicale de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de asistenta socialã prevãzute de lege."
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constata ca dispoziţiile art. 133 alin. (1) din Codul muncii nu contravin prevederilor constituţionale invocate. Reglementarea legalã a raporturilor de munca, asigurarea stabilitatii acestora, a drepturilor şi obligaţiilor angajatorilor şi ale salariaţilor sunt necesare şi în condiţiile economiei de piata. Asemenea reglementãri au menirea sa împiedice angajatorii sa dispunã, din proprie initiativa, încetarea raporturilor de munca în mod abuziv, nelegal şi nejustificat, precum şi sa asigure exercitarea dreptului de apãrare al salariaţilor impotriva oricãror mãsuri nelegale sau neintemeiate.
Curtea retine ca dispoziţiile legale criticate impun mãsuri privind asigurarea protecţiei sociale a muncii, cerinţe pe deplin compatibile cu principiile cuprinse în art. 38 şi 43 din Constituţie. Aceste dispoziţii reprezintã garanţii constituţionale ale dreptului la munca şi la protecţia socialã a muncii, precum şi ale dreptului la protecţie socialã şi la un nivel de trai decent, drepturi care îşi au sorgintea în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie, care consacra principiul statului social.
În consecinta, Curtea, constatând ca dispoziţiile <>art. 133 alin. (1) din Codul muncii (Legea nr. 10/1972 ), act normativ anterior Constituţiei din 1991, nu sunt contrare prevederilor constituţionale ale art. 38 şi 43, urmeazã sa respingã excepţia ca neîntemeiatã.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al <>art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, cu majoritate de voturi,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 133 alin. (1) din Codul muncii, excepţie ridicatã de Societatea Comercialã "Luxten Lighting Company" - S.A. din Timişoara în Dosarul nr. 364/C/2001 al Tribunalului Timis - Secţia civilã.
Definitiva şi obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publica din data de 18 septembrie 2001.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Magistrat-asistent,
Doina Suliman
OPINIE SEPARATĂ
Apreciem ca soluţia ce se impunea în cauza era aceea de admitere a exceptiei, constatarea faptului ca dispoziţiile art. 133 alin. (1) din Codul muncii sunt contrare dispoziţiilor şi principiilor Constituţiei din 1991 şi, prin urmare, potrivit prevederilor art. 150 alin. (1) din Constituţie, nu mai sunt în vigoare. Aceasta opinie ne-o bazam pe urmãtoarele considerente:
Art. 133 alin. (1) din Codul muncii obliga unitatea (angajatorul) ca în cazul în care urmeazã sa desfaca, din propria initiativa, contractul de munca pentru vreunul din motivele prevãzute la art. 130 alin. (1) lit. a)-c), e) şi f) "sa ofere persoanelor în cauza trecerea în alta munca corespunzãtoare, solicitând în acest scop sprijinul organului ierarhic superior şi al organelor de repartizare în munca sau, dupã caz, sa ia mãsuri pentru recalificarea acestor persoane". Motivele de desfacere a contractului de munca, vizate de dispoziţia legalã examinata, sunt: "a) unitatea îşi reduce personalul prin desfiinţarea unor posturi de natura celui ocupat de cel în cauza ca urmare a reorganizãrii;
b) unitatea îşi înceteazã activitatea prin dizolvare;
c) unitatea se muta în alta localitate şi are posibilitatea sa-şi asigure pe plan local cadrele necesare";
"e) persoana nu corespunde, sub raport profesional, postului în care a fost incadrata;
f) în postul ocupat de persoana incadrata în munca este reintegrat, pe baza hotãrârii organelor competente, cel care a deţinut anterior acel post;".
O asemenea obligaţie legalã ni se pare incompatibilã cu principiile şi regulile de funcţionare a unei economii de piata, cum este economia României, conform prevederii art. 134 alin. (1) din Constituţie. Ea contrazice şi obligaţia statului, înscrisã în acelaşi articol din Constituţie la alin. (2) lit. a), şi anume aceea de a asigura "crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie". Unitatea împiedicatã sa dispunã desfacerea contractului de munca a unor salariaţi pentru nevoi reale şi obiective ori pentru motive nelasate la aprecierea sa arbitrarã (cum sunt: necesitatea reorganizãrii activitãţii pentru creşterea eficientei acesteia, ce implica şi o mai raţionalã şi mai optima dimensionare a numãrului salariaţilor încadraţi pe diverse posturi; încetarea activitãţii prin dizolvare; mutarea în alta localitate; necorespunderea, sub raport profesional, a salariatului pentru postul ocupat; reintegrarea pe post a altui salariat pe baza unei hotãrâri judecãtoreşti), în mod evident, nu are asigurate toate condiţiile pentru valorificarea factorilor de producţie.
Obligaţia de a oferi un alt post corespunzãtor salariatului cãruia urmeazã sa i se desfaca contractul de munca, fiind una legalã, face ca, chiar şi în situaţia imposibilitãţii obiective a îndeplinirii ei, eventuala mãsura de desfacere a contractului de munca sa fie nelegalã şi anulabila. În consecinta, unitatea nu va putea dispune o asemenea mãsura, nu îşi va putea reorganiza activitatea, nu va putea reduce numãrul personalului angajat şi este obligatã sa menţinã pe post şi persoane necorespunzãtoare sub raport profesional. Fata de acest caracter al obligaţiei nu se poate accepta opinia exprimatã în punctul de vedere al Guvernului, în sensul ca ea trebuie "inteleasa ca o obligaţie de diligenta (şi nu de scop)" şi ca, "în caz de imposibilitate a realizãrii acestei obligaţii, contractul de munca se desface şi persoana respectiva, în baza deciziei de desfacere a contractului de munca îşi întocmeşte formele pentru trecerea în şomaj". Pentru a fi asa dispoziţia legalã ar trebui sa aibã caracterul unei recomandãri, or ea cuprinde o obligaţie expresã a carei neîndeplinire poate fi invocatã la contestarea legalitãţii mãsurii de desfacere a contractului de munca.
Este gresita în opinia noastrã şi susţinerea ca obligaţia prevãzutã la art. 133 alin. (1) din Codul muncii constituie o mãsura de protecţie socialã, care este impusa de caracterul "social" al statului roman, consacrat în art. 1 alin. (3) din Constituţie. Obligaţia de a lua mãsuri "de protecţie socialã, de natura sa asigure cetãţenilor un nivel de trai decent", potrivit art. 43 alin. (1) din Constituţie, revine statului, iar conţinutul mãsurilor de protecţie socialã este definit în alin. (2) al aceluiaşi articol, în sensul ca "Cetãţenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plãtit, la asistenta medicalã în unitãţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de asistenta socialã prevãzute de lege".
Dispoziţia legalã examinata nu îşi poate gãsi justificare nici prin raportare la mãsuri de protecţie socialã a muncii, întrucât, în aceasta privinta, art. 38 alin. (2) din Constituţie prevede ca "Salariaţii au dreptul la protecţia socialã a muncii. Mãsurile de protecţie privesc securitatea şi igiena muncii, regimul de munca al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim pe economie, repausul sãptãmânal, concediul de odihna plãtit, prestarea muncii în condiţii grele, precum şi alte situaţii specifice".
Statul, în principiu, îşi îndeplineşte obligaţiile constituţionale prin elaborarea unor acte normative pentru reglementarea diferitelor raporturi sociale, care prescriu sarcini şi obligaţii nu numai pentru autoritãţile publice, ci şi altor persoane juridice sau fizice. Reglementarea exercitãrii drepturilor cetãţenilor la protecţia socialã, în general, sau la protecţia socialã a muncii, în special, nu se poate face însã prin obligaţia prevãzutã pentru toate categoriile de angajatori la art. 133 alin. (1) din Codul muncii, act normativ preconstitutional.
Majoritatea reglementãrilor din Codul muncii sunt necesare şi aplicabile în condiţiile actuale ale economiei de piata, fiind în concordanta cu dispoziţiile şi principiile noii Constituţii. Astfel este necesarã reglementarea legalã a raporturilor juridice de munca, în scopul asigurãrii stabilitatii acestora, prin mãsuri de prevenire şi de sancţionare a oricãror abuzuri şi nelegalitati în îndeplinirea îndatoririlor şi în exercitarea drepturilor atât din partea angajatorilor, cat şi din partea salariaţilor, stabilirea cazurilor şi a condiţiilor în care unitatea poate dispune, din proprie initiativa, desfacerea contractului de munca, precum şi a rãspunderii pentru nerespectarea acestora, a dreptului salariaţilor la apãrare impotriva unor mãsuri nejustificate. Obligarea unitãţii de a asigura trecerea salariatului în alta munca nu se încadreazã însã în asemenea reglementãri justificate constituţional.
Nu este lipsitã de importanta nici constatarea ca obligaţia prevãzutã la art. 133 din Codul muncii în majoritatea cazurilor nu mai poate fi îndeplinitã. Unitatea, în cazul în care nu are în cadrul ei posturi vacante corespunzãtoare pregãtirii profesionale a salariaţilor care urmeazã sa fie eliberaţi din alte posturi, nu mai are posibilitatea de a solicita sprijinul organului ierarhic superior sau al organelor de repartizare în munca, care nu mai exista, şi nici nu îi incumba sarcina de a lua mãsuri de recalificare a salariaţilor respectivi. Aceasta obligaţie era justificatã şi realizabila atunci când toate unitãţile erau de stat, organizate într-un sistem riguros de subordonare ierarhica, atunci când la art. 1 alin. (2) din Codul muncii se prevedea ca "Oamenii muncii... au dreptul şi datoria de a desfasura o munca utila pentru societate...". Aceasta dispoziţie legalã a fost modificatã prin Decretul-lege nr. 147/1990, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 66 din 12 mai 1990, în sensul ca "Libertatea muncii constituie un drept fundamental al tuturor cetãţenilor României". Aceasta reglementare este în concordanta cu prevederile art. 38 alin. (1) din Constituţie, potrivit cãrora "Dreptul la munca nu poate fi îngrãdit. Alegerea profesiei şi alegerea locului de munca sunt libere". Asadar, dreptul la munca este un drept fundamental, iar nu o obligaţie, nici pentru cetãţeni, dar nici pentru cei care angajeazã forta de munca, în sensul de a angaja sau de a menţine pe post, în mod necondiţionat, pe toţi cetãţenii.
Îndeplinirea obligaţiei de a oferi salariatului, al cãrui contract de munca urmeazã a fi desfãcut, un alt post corespunzãtor, cu sprijinul organului ierarhic superior, ar fi posibila doar pentru unele organe sau instituţii de stat, situate pe o treapta inferioarã a ierarhiei acestora. Consideram însã ca aceasta posibilitate nu justifica constituţionalitatea textului de lege examinat, întrucât se instituie o discriminare, un tratament juridic diferenţiat între salariaţii care se afla, în realitate, într-o situaţie identicã sub aspectul raporturilor de munca, respectiv între salariaţii instituţiilor de stat şi cei ai agenţilor economici sau ai altor persoane juridice ori fizice, pe de o parte, precum şi între salariaţii instituţiilor de stat care au organe ierarhic superioare şi cei ai instituţiilor aflate la nivelul cel mai înalt al ierarhiei. Curtea Constituţionalã, având a se pronunţa cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 175 din Codul muncii, referitoare la competenta organelor administrative ierarhic superioare de a soluţiona unele litigii de munca, în jurisprudenta sa, a statuat ca aceste dispoziţii "creeazã o discriminare între salariaţii angajaţi la organizaţii sau autoritãţi publice ce se afla în subordinea unui organ ierarhic superior şi cei care sunt angajaţi la organizaţii sau autoritãţi publice ce nu se afla în subordinea unui asemenea organ, cum ar fi salariaţii Guvernului sau ai autoritãţilor administrative autonome. O asemenea discriminare este însã contrarã prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie privind egalitatea cetãţenilor în fata legii şi a autoritãţilor publice" (Decizia nr. 90 din 4 octombrie 1995, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 23 noiembrie 1995). În acelaşi sens s-a pronunţat Curtea Constituţionalã şi prin Decizia nr. 3 din 3 februarie 1998, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 16 martie 1998.
Judecãtor,
Kozsokar Gabor
--------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
