Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 252 din 15 martie 2012 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 10 lit. b) din Ordonanta Guvernului nr. 21/1992 privind protectia consumatorilor
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 333 din 17 mai 2012
Augustin Zegrean - preşedinte
Aspazia Cojocaru - judecãtor
Acsinte Gaspar - judecãtor
Mircea Ştefan Minea - judecãtor
Ion Predescu - judecãtor
Puskas Valentin Zoltan - judecãtor
Tudorel Toader - judecãtor
Cristina Cãtãlina Turcu - magistrat-asistent
Cu participarea în şedinţa publicã din data de 23 februarie 2012 a reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 10 lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, excepţie ridicatã de Societatea Comercialã "Bancpost" - S.A. - Sucursala Piteşti în Dosarul nr. 16.169/280/2010 al Judecãtoriei Piteşti - Secţia civilã, care formeazã obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 518D/2011.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publicã din 23 februarie 2012 şi au fost consemnate în încheierea de la acea datã, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunţarea, în temeiul art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, pentru data de 15 martie 2012.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele:
Prin Încheierea din 3 martie 2011, pronunţatã în Dosarul nr. 16.169/280/2010, Judecãtoria Piteşti - Secţia civilã a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 10 lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor.
Excepţia a fost ridicatã de Societatea Comercialã "Bancpost" - S.A. din Bucureşti într-o cauzã având ca obiect soluţionarea plângerii formulate împotriva unui proces-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei prevãzute de art. 50 alin. (1) lit. c) coroborat cu art. 10 lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul aratã cã textul de lege criticat permite reprezentanţilor împuterniciţi ai Autoritãţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor sã judece în fond, asemeni unei instanţe extraordinare, asupra nerespectãrii unor clauze contractuale şi sã aplice sancţiuni. Aceasta echivaleazã cu pronunţarea asupra rãspunderii civile contractuale, atribut exclusiv al instanţelor de judecatã. Or, potrivit art. 11-13 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, precum şi art. 4.4.5. din "Procedura-cadru de control al conformitãţii produselor şi serviciilor destinate consumatorilor", reprezentanţii Autoritãţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor aveau obligaţia doar sã constate existenţa sau inexistenţa unei clauze abuzive.
Interpretarea de cãtre reprezentanţii autoritãţii menţionate a clauzelor contractuale în sensul constatãrii nelegalitãţii lor urmatã de aplicarea unei sancţiuni, anterior pronunţãrii unei instanţe de judecatã, încalcã prevederile art. 6 paragraful 2 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale referitor la prezumţia de nevinovãţie. Aceasta, deoarece contravenţia pretins sãvârşitã de autorul excepţiei poate fi caracterizatã drept o "acuzaţie în materie penalã", în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, sancţiunea instituitã având caracter preventiv şi represiv, în acest sens fiind şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotãrârea din 4 octombrie 2007 pronunţatã în Cauza Anghel împotriva României.
Judecãtoria Piteşti - Secţia civilã apreciazã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã, deoarece problema stabilirii vinovãţiei în materia contravenţiilor nu are în vedere faza extrajudiciarã a aplicãrii sancţiunii administrative, ci faza judiciarã în care aceasta este contestatã.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul apreciazã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã, arãtând cã textul de lege criticat are caracter de protecţie a consumatorilor împotriva unor practici abuzive, în cauzã punându-se mai degrabã o problemã de interpretare şi aplicare a acestuia în raport de situaţia de fapt ce urmeazã a fi reţinutã de cãtre instanţa de judecatã.
Avocatul Poporului considerã cã textul de lege criticat este constituţional, arãtând cã principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea neîngrãditã a celor interesaţi de a utiliza regulile speciale de procedurã, în formele şi în modalitãţile instituite de lege.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei , precum şi Legea nr. 47/1992 , reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie , precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992 , sã soluţioneze prezenta excepţie.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl formeazã prevederile art. 10 lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 208 din 28 martie 2007, cu modificãrile aduse prin art. II pct. 10 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 174/2008 pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind protecţia consumatorilor, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 795 din 27 noiembrie 2008, având urmãtorul cuprins: "Drepturile consumatorilor, la încheierea contractelor, sunt: [...]
b) de a beneficia de o redactare clarã şi precisã a clauzelor contractuale, indicarea exactã a preţurilor şi tarifelor şi, dupã caz, a condiţiilor de garanţie."
Textele constituţionale invocate în susţinerea excepţiei sunt cele ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi art. 126 alin. (1) referitor la realizarea justiţiei prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecãtoreşti şi art. 126 alin. (5) privind interzicerea înfiinţãrii de instanţe extraordinare, precum şi cele ale art. 6 paragraful 2 privind prezumţia de nevinovãţie din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate prin raportare la prevederile constituţionale invocate, Curtea constatã urmãtoarele:
1. Cu privire la obiectul excepţiei, Curtea observã cã autorul acesteia indicã în concluziile scrise şi susţinute oral în faţa instanţei de judecatã doar prevederile art. 10 lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 . Având în vedere motivarea excepţiei Curtea urmeazã sã analizeze textul de lege criticat şi în coroborare cu dispoziţiile art. 50 alin. (1) lit. c) din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 , cu modificãrile aduse prin art. II pct. 21 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 174/2008 , potrivit cãrora: "(1) Constituie contravenţii, dacã nu au fost sãvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, sã fie considerate infracţiuni, şi se sancţioneazã dupã cum urmeazã: [...] c) încãlcarea dispoziţiilor art. 5, art. 7 lit. b) prima, a 2-a şi a 5-a liniuţã, lit. c) a 3-a şi a 4-a liniuţã, art. 9, art. 10 lit. a)-f), h) şi i), art. 11 şi art. 14, cu amendã contravenţionalã de la 2.000 lei la 20.000 lei", şi cu prevederile art. 54 alin. (1), în conformitate cu care "(1) Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor prevãzute la art. 50 şi 51 se fac de cãtre reprezentanţii împuterniciţi ai Autoritãţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor".
2. Autoritatea Naţionalã pentru Protecţia Consumatorilor a fost înfiinţatã ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, subordonat Guvernului potrivit art. 16 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 2/2001 pentru stabilirea unor mãsuri privind înfiinţarea, organizarea/reorganizarea sau funcţionarea, dupã caz, a unor ministere, organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi instituţii publice, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 10 din 9 ianuarie 2001. Totodatã, potrivit art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, Autoritatea Naţionalã pentru Protecţia Consumatorilor coordoneazã şi realizeazã politica Guvernului în domeniul protecţiei consumatorilor.
Cu privire la atribuţiile şi modul de organizare şi funcţionare ale Autoritãţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, Curtea observã cã acestea sunt stabilite, potrivit art. 28 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 , prin hotãrâre de Guvern. În acest sens, potrivit art. 3 alin. (1) lit. h) şi i) şi alin. (2) din Hotãrârea Guvernului nr. 882/2010 privind organizarea şi funcţionarea Autoritãţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 612 din 30 august 2010, Autoritatea controleazã respectarea dispoziţiilor legale privind protecţia consumatorilor, referitoare la securitatea produselor şi serviciilor, precum şi la apãrarea drepturilor legitime ale consumatorilor, prin efectuarea de controale pe piaţã la prestatorii de servicii, inclusiv servicii financiare. Totodatã, constatã contravenţii şi dispune mãsuri de limitare a consecinţelor prestãrii unor servicii care nu sunt în concordanţã cu dispoziţiile legale din domeniile de activitate ale Autoritãţii, prin aplicarea sancţiunilor contravenţionale prevãzute de lege.
Curtea observã, aşadar, din modul de reglementare a naturii juridice şi atribuţiilor Autoritãţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, preocuparea statului de a proteja interesele consumatorilor împotriva unor practici incorecte promovate de operatorii economici având în vedere raportul disproporţionat de resurse şi forţã economicã existent între aceştia, astfel cum s-a statuat şi prin Decizia nr. 881 din 30 iunie 2011, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 25 august 2011.
Cu acest prilej Curtea reţine cã, potrivit art. 135 alin. (2) lit. f) din Legea fundamentalã, statul trebuie sã asigure crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calitãţii vieţii, astfel încât atribuirea competenţelor de protecţie a consumatorilor unei autoritãţi publice vine în realizarea acestei obligaţii a statului înscrise în Legea fundamentalã.
De asemenea, Curtea constatã cã în materia protecţiei consumatorului statul român a transpus prevederile Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului european şi al Consiliului din 27 octombrie 2004 privind cooperarea dintre autoritãţile naţionale însãrcinate sã asigure aplicarea legislaţiei în materie de protecţie a consumatorului ("Regulamentul privind cooperarea în materie de protecţie a consumatorului") publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. 364 din 9 decembrie 2004, cu modificãrile şi completãrile ulterioare. La punctul 6 din preambulul acestuia se prevede cã protecţia consumatorilor împotriva încãlcãrilor intracomunitare (prin acte ce lezeazã interesele acestora) necesitã punerea în aplicare a unei reţele de autoritãţi publice însãrcinate cu aplicarea legislaţiei în întreaga Comunitate şi cã aceste autoritãţi trebuie sã dispunã de un minim de puteri comune de anchetã şi de executare a legislaţiei pentru a aplica regulamentul în mod eficient şi a descuraja comercianţii şi furnizorii de la comiterea acestor încãlcãri. Totodatã, pct. 7 al preambulului prevede cã este indispensabilã pentru garantarea bunei funcţionãri a pieţei interne şi a protecţiei consumatorilor asigurarea capacitãţii autoritãţilor competente de a coopera liber pe o bazã reciprocã, pentru a schimba informaţii, a detecta şi a ancheta încãlcãrile intracomunitare şi de a lua mãsuri pentru a le pune capãt sau a le interzice.
Curtea mai constatã cã obiectivul Regulamentului, aşa cum rezultã din art. 1, este acela de a stabili condiţiile în care autoritãţile competente ale statelor membre, desemnate responsabile de aplicarea legilor care protejeazã interesele consumatorilor, coopereazã între ele şi cu Comisia pentru a garanta respectarea acestor legi şi buna funcţionare a pieţei interne şi pentru a îmbunãtãţi protecţia intereselor economice ale consumatorilor. Totodatã, potrivit art. 4 alin. (3) şi (4) din Regulament: "(3) Fiecare autoritate competentã dispune, fãrã a aduce atingere alineatului (4), de puterile de anchetã şi de executare necesare aplicãrii prezentului regulament şi le exercitã în conformitate cu legislaţia internã.
(4) Autoritãţile competente pot sã-şi exercite puterile menţionate la alineatul (3) în conformitate cu legislaţia internã, fie:
(a) direct sub autoritatea lor proprie sau sub controlul autoritãţilor judiciare, fie
(b) cerând instanţelor judecãtoreşti competente sã pronunţe decizia necesarã, inclusiv, dupã caz, prin formularea unei cãi de atac, în cazul în care aceastã cerere nu este îndeplinitã"
Curtea mai observã cã, în scopul asigurãrii aplicãrii în România, de la data aderãrii României la Uniunea Europeanã, a prevederilor Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului european şi al Consiliului din 27 octombrie 2004, a fost adoptatã Hotãrârea Guvernului nr. 244/2007 privind autoritãţile competente responsabile cu aplicarea legislaţiei din domeniul protecţiei consumatorilor şi cooperarea dintre autoritãţile naţionale în acest domeniu, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 19 martie 2007, modificatã prin Hotãrârea Guvernului nr. 784/2008, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 561 din 24 iulie 2008, care, prin art. 2, desemneazã Autoritatea Naţionalã pentru Protecţia Consumatorilor ca birou unic de legãturã responsabil cu aplicarea Regulamentului (CE) nr. 2006/2004, precum şi autoritãţile competente sã asigure aplicarea legislaţiei în domeniul protecţiei consumatorilor în conformitate cu acesta, prevãzute în anexa care face parte integrantã din hotãrâre.
Curtea reţine astfel, în temeiul celor anterior enunţate, cã soluţia legislativã potrivit cãreia Autoritatea Naţionalã pentru Protecţia Consumatorilor este autoritatea administrativã competentã sã constate şi sã sancţioneze încãlcarea de contravenienţi a legislaţiei în domeniul protecţiei consumatorului este pe deplin justificatã.
3. Curtea constatã cã nu poate fi primitã critica privind atribuţiile reprezentanţilor împuterniciţi ai Autoritãţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor de a judeca în fond, asemeni unei instanţe extraordinare, asupra nerespectãrii unor clauze contractuale şi de a aplica sancţiuni, ceea ce ar aduce atingere accesului liber la justiţie.
Astfel, Curtea observã cã în exercitarea atribuţiilor reprezentanţii Autoritãţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor fac o apreciere cu privire la redactarea clauzelor contractuale, care ar trebui sã fie, potrivit textului de lege criticat, clare şi precise, deoarece altfel nu ar putea constata sãvârşirea unei contravenţii şi întocmi procesul-verbal prin care aceasta este sancţionatã. Aceastã apreciere însã nu are valoarea unei judecãri a cauzei sau a unei încãlcãri a prezumţiei de nevinovãţie.
În situaţia în care contravenientul apreciazã cã procesul-verbal este legal şi temeinic întocmit are posibilitatea de a achita în termen de cel mult 48 de ore de la data încheierii ori, dupã caz, de la data comunicãrii acestuia, jumãtate din minimul amenzii prevãzute la art. 50 alin. (1) lit. c), astfel cum prevede art. 53 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992.
În ipoteza în care contravenientul contestã legalitatea şi temeinicia procesului-verbal poate formula plângere împotriva acestuia, beneficiind de prezumţia de nevinovãţie, deşi Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 şiOrdonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor nu reglementeazã în mod expres cu privire la respectarea acesteia.
Plângerea va fi soluţionatã în primã instanţã de judecãtorie în condiţiile art. 32-35 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 cu care se completeazã prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 21/1992.
Prin Decizia nr. 197 din 13 mai 2003 şi Decizia nr. 1.096 din 8 septembrie 2009, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 29 iulie 2003 şi, respectiv, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 695 din 15 octombrie 2009, Curtea a reţinut cã acela care a formulat plângerea nu trebuie sã îşi demonstreze propria nevinovãţie, revenind instanţei de judecatã, în exercitarea rolului sãu activ, obligaţia de a administra tot probatoriul necesar stabilirii şi aflãrii adevãrului, contravenţiile fiind calificate, de principiu, drept "acuzaţii în materie penalã", în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi intrând sub incidenţa art. 6 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
Astfel, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, prin hotãrârile din 30 noiembrie 2006 şi 4 octombrie 2007, pronunţate în cauzele Grecu împotriva României, paragraful 58, şi Anghel împotriva României, paragraful 67, a statuat, în esenţã, urmãtoarele: deşi statele au posibilitatea de a scoate din domeniul penal anumite infracţiuni sau de a le sancţiona pe cale administrativã mai degrabã decât pe cale penalã, autorii respectivelor fapte nu trebuie sã se afle într-o situaţie defavorabilã pentru simplul fapt cã regimul juridic aplicabil este diferit de cel aplicabil în materie penalã.
Curtea reţine astfel cã principiul accesului liber la justiţie şi respectarea prezumţiei de nevinovãţie sunt respectate de vreme ce autorul poate formula plângere împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei şi ataca cu recurs sentinţa prin care plângerea sa este respinsã în faţa unor instanţe independente şi imparţiale, respectiv judecãtoria şi tribunalul.
De altfel, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, prin hotãrârile din 23 octombrie 1995, 2 septembrie 1998, 16 noiembrie 2004, 18 iulie 2006 şi 27 septembrie 2011 pronunţate în cauzele Gradinger împotriva Austriei, paragraful 42, Kadubec împotriva Slovaciei, paragraful 57, Lauko împotriva Slovaciei, paragraful 64, Canady împotriva Slovaciei, paragraful 31, Stefanec împotriva Republicii Cehe, paragraful 26, Menarini diagnostics s.r.l. împotriva Italiei, paragraful 58, a reţinut urmãtoarele: dacã încredinţarea cãtre autoritãţile administrative a sarcinii de a constata şi de a sancţiona contravenţiile nu este incompatibilã cu Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale trebuie subliniat, totuşi, cã este obligatoriu ca partea sancţionatã sã poatã sesiza un tribunal pentru a se pronunţa asupra deciziei care a fost luatã împotriva sa, tribunal care sã ofere garanţiile prevãzute la art. 6 din Convenţie.
Curtea constatã cã întocmirea procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei nu are semnificaţia unei judecãri a faptei, competenţele atribuite de lege reprezentanţilor împuterniciţi ai Autoritãţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor nefiind similare celor la care Curtea a fãcut referire în jurisprudenţa sa, respectiv în Decizia nr. 51 din 31 ianuarie 2008, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 6 februarie 2008, prin care a calificat jurisdicţia exercitatã de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securitãţii şi de Colegiul Consiliului ca o jurisdicţie extraordinarã, iar natura juridicã a organelor care o exercitã ca fiind aceea a instanţelor extraordinare.
Celelalte critici privind modul în care reprezentanţii împuterniciţi ai Autoritãţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor au stabilit temeiul legal al procesului-verbal reprezintã aspecte supuse cenzurii instanţei ce judecã cauza, excedând controlului Curţii Constituţionale.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie , al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge ca neîntemeiatã excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 10 lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, excepţie ridicatã de Societatea Comercialã "Bancpost" - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 16.169/280/2010 al Judecãtoriei Piteşti - Secţia civilã.
Definitivã şi general obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 15 martie 2012.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Cristina Cãtãlina Turcu
-----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
