Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 248 din 15 martie 2012 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 30 alin. 3 si ale sectiunii V^1 a titlului III capitolul II din Codul de procedura penala, ale art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranta nationala a Romaniei, ale Legii nr. 508/2004 privind infiintarea, organizarea si functionarea in cadrul Ministerului Public a Directiei de Investigare a Infractiunilor de Criminalitate Organizata si Terorism si ale Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 131/2006 pentru modificarea si completarea Legii nr. 508/2004
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 333 din 17 mai 2012
Augustin Zegrean - preşedinte
Aspazia Cojocaru - judecãtor
Acsinte Gaspar - judecãtor
Petre Lãzãroiu - judecãtor
Mircea Ştefan Minea - judecãtor
Ion Predescu - judecãtor
Puskas Valentin Zoltan - judecãtor
Tudorel Toader - judecãtor
Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincã.
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 30 alin. 3 şi ale secţiunii V^1 a titlului III capitolul II din Codul de procedurã penalã, ale art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţionalã a României, ale Legii nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizatã şi Terorism şi ale Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 131/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 508/2004, excepţie ridicatã de Ovidiu Lucian Tender în Dosarul nr. 28726./3/2006 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penalã şi care formeazã obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 692D/2011.
La apelul nominal se prezintã, pentru autorul excepţiei, doamna avocat Georgiana Sabo din cadrul Baroului Cluj, în substituirea domnului avocat Eugen C. Iordãchescu din cadrul aceluiaşi barou, cu delegaţie la dosar. Se constatã lipsa celorlalte pãrţi, faţã de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã.
Cauza fiind în stare de judecatã, preşedintele acordã cuvântul doamnei avocat Georgiana Sabo care solicitã admiterea excepţiei de neconstituţionalitate arãtând cã dispoziţiile din Legea nr. 51/1991 afecteazã viaţa privatã şi secretul corespondenţei. În acest sens face trimitere la Hotãrârea din 26 aprilie 2007 a Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţatã în Cauza Dumitru Popescu (2) împotriva României. De asemenea, şi dispoziţiile secţiunii V^1 din Codul de procedurã penalã sunt neconstituţionale în mãsura în care permit interceptarea convorbirilor telefonice în faza premergãtoare urmãririi penale. Totodatã, prevederile art. 30 alin. 3 din Codul de procedurã penalã sunt neconstituţionale, întrucât procurorul poate stabili în mod arbitrar instanţa cãreia îi revine competenţa de a judeca o cauzã. Prevederile Legii nr. 508/2004 şi ale Ordonanţei de urgenţã a Guvernului sunt neconstituţionale, deoarece Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizatã şi Terorism este în realitate un parchet de sine stãtãtor, iar ordonanţa de urgenţã în cauzã a fost adoptatã cu încãlcarea dispoziţiilor constituţionale referitoare la delegarea legislativã.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiatã, sens în care face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele:
Prin Încheierea din 5 mai 2011, pronunţatã în Dosarul nr. 28726./3/2006, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penalã a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 30 alin. 3 şi ale secţiunii V^1 a titlului III capitolul II din Codul de procedurã penalã , ale art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţionalã a României, ale Legii nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizatã şi Terorism şi ale Ordonanţei de urgenţãa Guvernului nr. 131/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizatã şi Terorism, excepţie ridicatã de Ovidiu Lucian Tender în dosarul de mai sus având ca obiect soluţionarea unei cauze penale în care se fac cercetãri cu privire la mai multe infracţiuni şi în care s-au dispus interceptãri de convorbiri telefonice.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine cã prevederile art. 30 alin. 3 din Codul de procedurã penalã contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 126 alin. (2) referitor la stabilirea competenţei instanţelor şi a procedurii de judecatã numai prin lege, deoarece procurorul, în pofida legii şi aflându-se mai presus de ea, poate stabili instanţa cãreia îi revine competenţa de a judeca o cauzã dupã criterii abstracte.
De asemenea, prevederile secţiunii V^1 - Interceptãrile şi înregistrãrile audio sau video a titlului III capitolul II din Codul de procedurã penalã şi ale art. 13 din Legea nr. 51/1991 încalcã dispoziţiile constituţionale ale art. 26 - Viaţa intimã, familialã şi privatã, art. 28 - Secretul corespondenţei, precum şi ale art. 8 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale referitor la Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, deoarece permit interceptarea convorbirilor telefonice în faza premergãtoare urmãririi penale.
Pe lângã aceste neajunsuri, autorul mai relevã faptul cã reglementãrii art. 13 din Legea nr. 51/1991 îi lipseşte o garanţie extrem de importantã împotriva abuzurilor autoritãţii, întrucât, în mãsura în care o persoanã este subiect al unei supravegheri secrete şi fãrã ca suspiciunile îndreptate împotriva sa sã se confirme, acesteia nu i se comunicã faptul cã a fost supravegheatã, astfel încât se deschid larg porţile unor abuzuri din partea organelor de anchetã. Totodatã, este evident cã nu numai autorizarea înregistrãrii convorbirilor telefonice, ci şi supravegherea acestei activitãţi nu este realizatã de un magistrat independent.
În susţinerea opiniei sale, autorul excepţiei face trimitere la hotãrârea din 26 aprilie 2007, pronunţatã de Curtea Europeanã a Drepturilor Omului în Cauza Dumitru Popescu (2) împotriva României.
Prevederile Legii nr. 508/2004 contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 131 alin. (3) referitor la parchete care funcţioneazã pe lângã instanţele de judecatã şi ale art. 132 alin. (1) referitor la principiile care guverneazã activitatea procurorilor, deoarece Direcţia de Investigarea a Infracţiunilor de Criminalitate Organizatã şi Terorism este în realitate un parchet de sine stãtãtor care face parte doar formal din Parchetul de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În opinia autorului, aceastã instituţie, în dezacord cu prevederile constituţionale ale art. 131 alin. (3), nu a fost creatã pe lângã o instanţã şi nu se supune principiilor statuate în art. 132 alin. (1) din Legea fundamentalã.
Prevederile Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 131/2006 contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 61 alin. (1) referitor la Parlament ca unicã autoritate legiuitoare a ţãrii şi art. 115 alin. (4), (6) şi (7) privind delegarea legislativã referitoare la adoptarea ordonanţelor de urgenţã, deoarece nu au existat împrejurãri extraordinare şi imprevizibile ale cãror efecte sã justifice, pe calea delegãrii legislative, adoptarea ordonanţei. Totodatã, Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 131/2006 afecteazã regimul instituţiei fundamentale a Ministerului Public. În sfârşit, autorul mai susţine cã sunt înfrânte şi dispoziţiile art. 115 alin. (7), deoarece, de la data adoptãrii actului criticat acesta nu a fost aprobat nici pânã în prezent de Parlament prin lege.
Tribunalul Bucureşti - Secţia I penalã opineazã cã excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 131/2006 este întemeiatã din perspectiva înfrângerii dispoziţiilor constituţionale ale art. 115 alin. (7) referitor la aprobarea sau respingerea prin lege a ordonanţelor cu care Parlamentul a fost sesizat. În ce priveşte celelalte dispoziţii care constituie obiect al excepţiei, instanţa opineazã cã sunt constituţionale.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, susţinerile apãrãtorului autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 30 alin. 3 - Competenţa pentru infracţiunile sãvârşite în ţarã şi ale Secţiunii V^1 - Interceptãrile şi înregistrãrile audio sau video a titlului III capitolul II din Codul de procedurã penalã, ale art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţionalã a României, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 7 august 1991, ale Legii nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizatã şi Terorism, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.089 din 23 noiembrie 2004, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, şi ale Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 131/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizatã şi Terorism, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.046 din 29 decembrie 2006. Textele criticate au urmãtorul conţinut:
- Art. 30 alin. 3 din Codul de procedurã penalã: "Când urmãrirea penalã se efectueazã de cãtre Parchetul de pe lângã Curtea Supremã de Justiţie sau de cãtre parchetele de pe lângã curţile de apel ori de pe lângã tribunale sau de cãtre un organ de cercetare central ori judeţean, procurorul, prin rechizitoriu, stabileşte cãreia dintre instanţele prevãzute în alin. 1 îi revine competenţa de a judeca, ţinând seama ca, în raport cu împrejurãrile cauzei, sã fie asiguratã buna desfãşurare a procesului penal.";
- Art. 13 din Legea nr. 51/1991: "Situaţiile prevãzute la art. 3 constituie temei legal pentru a se solicita procurorului, în cazuri justificate, cu respectarea prevederilor Codului de procedurã penalã , autorizarea efectuãrii unor acte, în scopul culegerii de informaţii, constând în: interceptarea comunicaţiilor, cãutarea unor informaţii, documente sau înscrisuri pentru a cãror obţinere este necesar accesul într-un loc, la un obiect sau deschiderea unui obiect; ridicarea şi repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, extragerea informaţiilor pe care acestea le conţin, cât şi înregistrarea, copierea sau obţinerea de extrase prin orice procedee; instalarea de obiecte, întreţinerea şi ridicarea acestora din locurile în care au fost depuse.
Cererea de autorizare se formuleazã în scris şi trebuie sã cuprindã: date sau indicii din care sã rezulte existenţa uneia din ameninţãrile la adresa siguranţei naţionale prevãzute de art. 3 pentru a cãrei prevenire, descoperire sau contracarare este necesarã emiterea mandatului; categoriile de activitãţi pentru a cãror desfãşurare trebuie emis mandatul; identitatea persoanei ale cãrei comunicaţii trebuie interceptate, dacã este cunoscutã, sau a persoanei care deţine informaţiile, documentele ori obiectele ce trebuie obţinute; descrierea generalã, dacã şi când este posibil, a locului unde urmeazã a fi executate activitãţile autorizate; durata de valabilitate a mandatului solicitat.
Actul de autorizare se emite la cererea organelor cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, de cãtre procurori anume desemnaţi de procurorul general al României.
În cazul în care procurorul constatã cã cererea este justificatã, emite un mandat care trebuie sã conţinã: aprobarea pentru categoriile de comunicaţii care pot fi interceptate, categoriile de informaţii, documente sau obiecte care pot fi obţinute; identitatea persoanei, dacã este cunoscutã, ale cãrei comunicaţii trebuie interceptate ori care se aflã în posesia datelor informaţiilor, documentelor sau obiectelor ce trebuie obţinute; organul împuternicit cu executarea; descrierea generalã a locului în care urmeazã a fi executat mandatul; durata de valabilitate a mandatului.
Durata de valabilitate a mandatului nu poate depãşi 6 luni. În cazurile întemeiate, procurorul general poate prelungi, la cerere, durata mandatului, fãrã a se putea depãşi, de fiecare datã, 3 luni.
Orice cetãţean care se considerã vãtãmat în mod nejustificat prin activitãţile care fac obiectul mandatului prevãzut în alin. 1-4 se poate adresa cu plângere procurorului anume desemnat, ierarhic superior procurorului care a emis mandatul."
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine cã prevederile legale menţionate încalcã dispoziţiile constituţionale ale art. 26 - Viaţa intimã, familialã şi privatã, art. 28 - Secretul corespondenţei, art. 61 alin. (1) referitor la Parlament ca unicã autoritate legiuitoare a ţãrii şi art. 115 alin. (4), (6) şi (7) privind delegarea legislativã referitoare la adoptarea ordonanţelor de urgenţã, art. 126 alin. (2) referitor la stabilirea competenţei instanţelor şi a procedurii de judecatã numai prin lege, art. 131 alin. (3) referitor la parchetele care funcţioneazã pe lângã instanţele de judecatã, art. 132 alin. (1) referitor la principiile care guverneazã activitatea procurorilor, precum şi dispoziţiile art. 8 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale referitor la Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constatã cã dispoziţiile art. 30 alin. 3 şi ale secţiunii V^1 a titlului III capitolul II din Codul de procedurã penalã, ale art. 13 din Legea nr. 51/1991 şi ale Legii nr. 508/2004 au mai fost supuse controlului sãu din perspectiva unor critici similare.
Astfel, prin Decizia nr. 998 din 7 iulie 2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 6 august 2009, Curtea Constituţionalã a respins ca neîntemeiatã excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 30 alin. 2 şi 3 din Codul de procedurã penalã, statuând cã, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, competenţa instanţelor judecãtoreşti şi procedura de judecatã sunt prevãzute prin lege. Modul de determinare a competenţei prevãzut de art. 30 alin. 2 şi 3 din Codul de procedurã penalã nu încalcã niciuna din dispoziţiile constituţionale invocate, aşa cum fãrã temei se susţine în motivarea excepţiei, dat fiind cã instanţa de judecatã, cãreia i se va stabili competenţa pe baza textului criticat, realizeazã justiţia în sensul prevãzut de art. 126 alin. (1) şi în acord cu art. 124 alin. (2) din Constituţie, iar desfãşurarea procesului este supusã normelor, principiilor şi garanţiilor prevãzute de Legea fundamentalã şi de Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale referitoare la dreptul la apãrare şi la un proces echitabil. Faptul cã Ministerul Public dispune prin rechizitoriu cu privire la stabilirea uneia din instanţele prevãzute la alin. 1 al art. 30 din Codul de procedurã penalã nu echivaleazã cu încãlcarea principiului egalitãţii armelor, partea interesatã având la îndemânã mijloacele procedurale legale de a contesta o astfel de competenţã.
Prin Decizia nr. 1.454 din 4 noiembrie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 27 ianuarie 2011, Curtea Constituţionalã a respins ca neîntemeiatã excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor cuprinse în secţiunea V^1 a titlului III capitolul II din Codul de procedurã penalã, statuând cã dispoziţiile referitoare la interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicãrilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare prevãd suficiente garanţii, prin reglementarea în detaliu a justificãrii emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a modalitãţilor de efectuare a înregistrãrilor, a instituirii unor limite cu privire la durata mãsurii, a consemnãrii şi certificãrii autenticitãţii convorbirilor înregistrate, a redãrii integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptãrii, iar eventuala nerespectare a acestor reglementãri nu constituie o problemã de constituţionalitate, ci una de aplicare, ceea ce însã excedeazã competenţei Curţii Constituţionale, întrucât, potrivit alin. (3) al art. 2 din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituţionalã se pronunţã numai asupra constituţionalitãţii actelor cu privire la care a fost sesizatã [...]".
De asemenea, Curtea a mai statuat cã nu poate fi primitã nici susţinerea potrivit cãreia dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 28 şi 53, deoarece înseşi textele invocate oferã legiuitorului libertatea unei astfel de reglementãri, secretul corespondenţei nefiind un drept absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri, justificate la rândul lor de necesitatea instrucţiei penale. Astfel, societãţile democratice sunt ameninţate de un fenomen infracţional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie sã fie capabile de a combate în mod eficace asemenea ameninţãri şi de a supraveghea elementele subversive ce acţioneazã pe teritoriul lor. Aşa fiind, asemenea dispoziţii legislative devin necesare într-o societate democraticã, în vederea asigurãrii securitãţii naţionale, apãrãrii ordinii publice ori prevenirii sãvârşirii de infracţiuni.
Totodatã, Curtea a arãtat cã anumite aspecte invocate într-o cauzã ori alta referitoare la modul de aplicare a dispoziţiilor legale criticate nu constituie o problemã de constituţionalitate, sens în care a reţinut cã "nu se poate admite însã ideea înfrângerii prezumţiei de constituţionalitate ca urmare a aplicãrii unor dispoziţii legale în contradicţie cu legea ori cu principiile fundamentale".
În plus, însãşi Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a validat prevederile legale contestate prin Hotãrârea din 26 aprilie 2007 în Cauza Dumitru Popescu împotriva României (2), paragraful 82. Astfel, dupã ce a reţinut existenţa unei încãlcãri a art. 8 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, motivat de împrejurarea cã la data comiterii faptelor legislaţia în materie era alta, a afirmat cã în noul cadru legislativ (prin modificãrile aduse de Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedurã penalã şi a unor legi speciale şi Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedurã penalã, precum şi pentru modificarea altor legi) existã numeroase garanţii în materie de interceptare şi de transcriere a comunicaţiilor, de arhivare a datelor pertinente şi de distrugere a celor nepertinente. Aşa fiind, dispoziţiile legale criticate oferã protecţie împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viaţã privatã al persoanei, legea folosind termeni cu un înţeles univoc.
Prin Decizia nr. 766 din 7 noiembrie 2006, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 25 din 16 ianuarie 2007, Curtea Constituţionalã a respins ca neîntemeiatã excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 51/1991, reţinând cã în examinarea excepţiei este necesar sã se ia în considerare prevederile art. 31 alin. (3) din Constituţie, în conformitate cu care dreptul la informaţie nu trebuie sã prejudicieze securitatea naţionalã, şi prevederile art. 53 alin. (1) din Legea fundamentalã, care stabilesc cã exerciţiul unor drepturi sau al unor libertãţi poate fi restrâns dacã se impune, între altele, pentru apãrarea securitãţii naţionale.
În raport cu aceste prevederi din Constituţie , Curtea a constatat cã nu pot fi primite susţinerile autorilor excepţiei şi nu poate reţine existenţa unei discriminãri în aplicarea legii rezultând din faptul cã în cazul autorilor excepţiei de neconstituţionalitate au fost obţinute probe prin interceptarea unor convorbiri telefonice în condiţiile Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţionalã a României, în timp ce în alte cazuri interceptarea convorbirilor telefonice în scopul obţinerii de probe judiciare are loc pe baza prevederilor Codului de procedurã penalã. Justificarea diferenţei de reglementare a mijloacelor de obţinere a probelor rezidã în obiectul special al Legii nr. 51/1991 şi nu încalcã în niciun fel prevederile Constituţiei.
Probele administrate - indiferent de procedura legalã urmatã - vor fi evaluate uniform de instanţa de judecatã, cu respectarea contradictorialitãţii şi a tuturor celorlalte garanţii prevãzute de Codul de procedurã penalã. Faptul cã o probã a fost obţinutã de organul de urmãrire penalã în condiţiile prevãzute de Legea nr. 51/1991 nu îl împiedicã pe judecãtor sã constate, când este cazul, cã aceastã probã este neconcludentã întrucât nu corespunde realitãţii sau nu face dovada faptului ori a împrejurãrii în legãturã cu care a fost administratã. Nu existã o ierarhie a probelor în funcţie de procedura legalã dupã care au fost administrate, astfel cã judecãtorul are obligaţia sã examineze şi sã aprecieze toate probele cu aceeaşi mãsurã şi dupã aceleaşi criterii.
În aceeaşi ordine de idei, Curtea a reţinut cã examinarea excepţiei în lumina Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale nu este de naturã sã conducã la altã concluzie, deoarece Convenţia nu trateazã regimul probelor, admisibilitatea acestora fiind reglementatã de dreptul intern.
Vãzând prevederile art. 31 alin. (3) şi ale art. 53 alin. (1) din Constituţia României, citate mai sus, Curtea a reţinut cã nu se poate cere legiuitorului sã admitã accesul nerestricţionat la conţinutul unor mandate de interceptare a convorbirilor telefonice emise în scopul combaterii faptelor de ameninţare la adresa siguranţei naţionale prevãzute de art. 3 din Legea nr. 51/1991, fãrã riscul de a prejudicia grav securitatea naţionalã.
Distinct de aceste argumente, Curtea mai constatã cã, potrivit dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 51/1991, cadre anume desemnate din Serviciul Român de Informaţii pot efectua, cu respectarea legii, respectiv a Codului de procedurã penalã, verificãri prin: solicitarea şi obţinerea de obiecte, înscrisuri sau relaţii oficiale de la instituţii publice; consultarea de specialişti ori experţi; primirea de sesizãri sau note de relaţii, fixarea unor momente operative prin fotografiere, filmare ori prin alte mijloace tehnice. Totodatã, în cazul situaţiilor care constituie ameninţãri la adresa siguranţei naţionale se va solicita procurorului obţinerea mandatului prevãzut de art. 13 din Legea privind siguranţa naţionalã a României pentru desfãşurarea activitãţilor autorizate de acesta.
Toate aceste activitãţi sunt, aşa cum le defineşte legea, "acte de constatare", care trebuie întocmite cu respectarea prevederilor Codului de procedurã penalã şi care nu pot constitui eo ipso mijloace de probã, legea conferindu-le numai vocaţia de a fi catalogate ca atare.
Totodatã, în situaţia în care verificãrile efectuate de Serviciul Român de Informaţii, cu respectarea exigenţelor Codului de procedurã penalã, constau în fixarea unor momente operative prin mijloace tehnice de interceptare a convorbirilor telefonice, procurorul, potrivit art. 91^3 alin. 5 din Codul de procedurã penalã, în mãsura în care în cauzã s-a dispus o soluţie de netrimitere în judecatã, este obligat sã înştiinţeze persoana în cauzã despre aceastã activitate.
Totodatã, convorbirile telefonice intrã în sfera noţiunilor de "viaţã privatã" şi "corespondenţã", în sensul art. 8 paragraful 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale şi cã interceptarea, memorarea datelor astfel obţinute şi eventuala utilizare a acestora în cadrul urmãririi penale declanşate împotriva unei persoane se interpreteazã ca fiind o "ingerinţã a unei autoritãţi publice" în exercitarea dreptului garantat de art. 8 paragraful 2 (a se vedea, printre multe altele, Hotãrârea din 2 august 1984, pronunţatã în Cauza Malone împotriva Regatului Unit, paragraful 64).
Totuşi, cu prilejul pronunţãrii Hotãrârii din 21 aprilie 2009, pronunţatã în Cauza Rãducu împotriva României, paragraful 92, Curtea de la Strasbourg a reamintit cã, pentru a fi conformã cu alin. 2 al art. 8 din Convenţie, o astfel de ingerinţã trebuie sã fie prevãzutã de lege. Expresia "prevãzutã de lege" impune nu numai respectarea dreptului intern, ci se referã, de asemenea, la calitatea legii, care trebuie sã fie compatibilã cu principiul supremaţiei dreptului (a se vedea Hotãrârea din 12 mai 2000 pronunţatã în Cauza Khan împotriva Regatului Unit, paragraful 26). În contextul supravegherii secrete exercitate de autoritãţile publice, dreptul intern trebuie sã ofere protecţie împotriva ingerinţei arbitrare în exercitarea dreptului unei persoane protejat de art. 8 (Malone, citatã anterior, pct. 67 şi Hotãrârea din 6 septembrie 1978 pronunţatã în Cauza Klass şi alţii împotriva Germaniei, paragraful 59).
Or, câtã vreme actuala reglementare din Codul de procedurã penalã, la care fac trimitere dispoziţiile Legii nr. 51/1991, a instituit numeroase garanţii în materie de interceptare şi transcriere a convorbirilor, de arhivare a datelor relevante şi de distrugere a celor care nu sunt relevante, şi câtã vreme partea interesatã are posibilitatea de a ataca procedura interceptãrilor în faţa unui organ jurisdicţional independent şi imparţial, nu se mai poate pune problema înfrângerii dreptului la viaţã intimã, familialã şi privatã.
În sfârşit, se constatã cã o problemã semnalatã s-ar putea naşte din aplicarea dispoziţiilor cuprinse în Secţiunea V^1, aşa cum a fost modificatã prin Legea nr. 281/2003 şi din cea privind aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţionalã a României. Or, de la 1 ianuarie 2004, dispoziţiile art. 13 din legea specialã invocatã şi-au menţinut valabilitatea numai parţial, întrucât, potrivit art. X din Legea nr. 281/2003, "Ori de câte ori alte legi prevãd dispoziţii referitoare la dispunerea de cãtre procuror (...) a interceptãrii şi înregistrãrii convorbirilor (...) se aplicã, în mod corespunzãtor, dispoziţiile prevãzute în art. I din prezenta lege", deci ale Codului de procedurã penalã, care prevãd în materia respectivã ca autorizarea sã fie datã numai de cãtre judecãtori. Iatã deci cã susţinerile autorului excepţiei nu mai subzistã, procurorul nemaiavând în niciun fel posibilitatea de a emite autorizaţie/mandate pentru interceptarea convorbirilor telefonice.
Prin Decizia nr. 1.323 din 4 decembrie 2008, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 157 din 13 martie 2009, Curtea Constituţionalã a respins ca neîntemeiatã excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 508/2004, reţinând cã art. 131 alin. (2) din Legea fundamentalã prevede cã Ministerul Public îşi exercitã atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, "în condiţiile legii". Aceste dispoziţii constituţionale au stat şi la fundamentarea organizãrii şi funcţionãrii Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizatã şi Terorism, ca structurã în cadrul Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Legea nr. 508/2004.
Totodatã, Curtea a constatat cã prevederile de lege criticate, care stabilesc natura juridicã a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizatã şi Terorism, ca structurã specializatã în combaterea criminalitãţii organizate şi terorismului, în cadrul Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu reprezintã altceva decât o reflectare a principiilor constituţionale cuprinse în art. 132 alin. (1) din Constituţie, care dispun cã procurorii îşi desfãşoarã activitatea potrivit principiului legalitãţii, al imparţialitãţii şi al controlului ierarhic.
De altfel, independenţa acestei structuri în raport cu instanţele judecãtoreşti este specificã tuturor parchetelor, care, potrivit art. 62 alin. (4) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciarã, republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, sunt independente faţã de instanţele judecãtoreşti.
Deoarece pânã în prezent nu au intervenit elemente noi, de naturã sã determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele deciziilor mai sus menţionate îşi pãstreazã valabilitatea şi în cauza de faţã.
În sfârşit, în ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 131/2006, Curtea constatã cã actuala Direcţie de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizatã şi Terorism a fost înfiinţatã prin Legea nr. 508/2004, avându-se în vedere necesitatea intensificãrii neîntârziate a luptei împotriva infracţiunilor de terorism şi a criminalitãţii organizate, care a impus cu stringenţã înfiinţarea unei structuri specializate în combaterea acestor infracţiuni. În acest sens s-au urmãrit interesele şi necesitãţile de siguranţã internã ale societãţii româneşti ce impun consolidarea mecanismelor de autoprotecţie în faţa ameninţãrilor transfrontaliere, precum şi consolidarea sistemului instituţional, pentru a rãspunde eficient prin acţiuni de cooperare internaţionalã. Aşa fiind, înfiinţarea unei structuri specializate în cadrul Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în care sã-şi desfãşoare activitatea procurori cu înaltã calificare în domeniul culegerii şi prelucrãrii informaţiilor de ordin economic, financiar, bancar, vamal şi altele de acest gen a fost o necesitate impusã de realitatea vremii şi a cãrei utilitate subzistã şi în prezent.
Împrejurarea cã ulterior a fost adoptatã Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 131/2006 nu este de naturã a-i conferi caracter neconstituţional, întrucât, aşa cum rezultã din preambulul sãu, s-a urmãrit eficientizarea direcţiei. Astfel, în vederea evitãrii supraîncãrcãrii serviciilor care devenise aproape certitudine, cu consecinţe negative în ce priveşte finalizarea cu celeritate a cauzelor, s-a procedat la unificarea competenţei la nivelul serviciilor Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizatã şi Terorism. Totodatã, s-a impus cu stringenţã necesitatea creãrii unui fond special care sã permitã desfãşurarea operativã a activitãţilor specifice.
Prin urmare, toate aceste raţiuni constituie prin ele însele situaţii extraordinare care sã justifice legiferarea pe calea delegãrii legislative, în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 115 alin. (4).
De asemenea, nu poate fi primitã nici critica referitoare la înfrângerea dispoziţiilor constituţionale ale art. 115 alin. (6), deoarece, potrivit acestora, "Ordonanţele de urgenţã nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertãţile şi îndatoririle prevãzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza mãsuri de trecere silitã a unor bunuri în proprietate publicã". Or, cu prilejul pronunţãrii Deciziei nr. 1.189 din 6 noiembrie 2008, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 25 noiembrie 2008, Curtea Constituţionalã a statuat cã "din interpretarea textului constituţional se poate deduce cã interdicţia adoptãrii de ordonanţe de urgenţã este totalã şi necondiţionatã atunci când menţioneazã cã «nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale» şi cã «nu pot viza mãsuri de trecere silitã a unor bunuri în proprietate publicã». În celelalte domenii prevãzute de text, ordonanţele de urgenţã nu pot fi adoptate dacã "afecteazã", dacã au consecinţe negative, dar, în schimb, pot fi adoptate dacã, prin reglementãrile pe care le conţin, au consecinţe pozitive în domeniile în care intervin." Prin urmare, a afecta presupune "a suprima", "a aduce atingere", "a prejudicia", "a vãtãma", "a leza", "a antrena consecinţe negative".
Astfel, referitor la interdicţia Guvernului de a adopta o ordonanţã de urgenţã în domeniul instituţiilor fundamentale ale statului, în speţã, Ministerul Public, Curtea constatã cã, în prezenta cauzã, fondul reglementãrii constituit de dispoziţiile Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 131/2006 nu afecteazã, în sensul arãtat mai sus, instituţia Ministerului Public, prin înfiinţarea în cadrul Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unei structuri specializate, fiind un imperativ desprins, aşa cum s-a arãtat mai sus, din necesitatea îmbunãtãţirii activitãţii acestei structuri specializate.
Întrucât prin natura şi finalitatea reglementãrii criticate nu s-au evidenţiat aspecte negative menite a perturba organizarea şi funcţionarea Ministerului Public, Curtea constatã cã nu poate fi primitã nici susţinerea potrivit cãreia sunt înfrânte prevederile constituţionale ale art. 115 alin. (6).
În ceea ce priveşte critica referitoare la încãlcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 115 alin. (7), deoarece, de la data adoptãrii actului criticat, acesta nu a fost aprobat de Parlament prin lege, Curtea constatã cã nu poate fi primitã, deoarece temeiul constituţional invocat are în vedere exigenţe referitoare la legea de aprobare sau respingere a ordonanţelor şi nicidecum o lege inexistentã. De asemenea, textul constituţional nu impune ca adoptarea legii de aprobare/respingere sã fie realizatã într-un anumit interval de timp.
Curtea mai constatã cã Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 131/2006 a fost adoptatã la 21 decembrie 2006, a fost depusã la Camera Deputaţilor la data de 28 decembrie 2006 şi a fost publicatã în Monitorul Oficial al României la data de 29 decembrie 2006. Prin urmare, nu existã niciun impediment constituţional de naturã a atrage încãlcarea dispoziţiilor fundamentale referitoare la procedura adoptãrii ordonanţelor de urgenţã.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiatã, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 30 alin. 3 şi ale secţiunii V^1 a titlului III capitolul II din Codul de procedurã penalã , ale art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţionalã a României, ale Legii nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizatã şi Terorism şi ale Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 131/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizatã şi Terorism, excepţie ridicatã de Ovidiu Lucian Tender în Dosarul nr. 28726./3/2006 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penalã.
Definitivã şi general obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 15 martie 2012.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Afrodita Laura Tutunaru
----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
