Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 247 din 15 martie 2012 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 155, art. 157 si art. 159 din Codul penal, a dispozitiilor art. 224 si ale sectiunii V^1 a titlului III capitolul II din Codul de procedura penala, a dispozitiilor art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranta nationala a Romaniei, precum si a dispozitiilor art. 11 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea si functionarea Serviciului Roman de Informatii
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 360 din 28 mai 2012
Augustin Zegrean - preşedinte
Aspazia Cojocaru - judecãtor
Acsinte Gaspar - judecãtor
Petre Lãzãroiu - judecãtor
Mircea Ştefan Minea - judecãtor
Ion Predescu - judecãtor
Puskas Valentin Zoltan - judecãtor
Tudorel Toader - judecãtor
Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincã.
Pe rol se aflã soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 155, art. 157 şi art. 159 din Codul penal, a dispoziţiilor art. 224 şi ale secţiunii V^1 a titlului III capitolul II din Codul de procedurã penalã, a dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţionalã a României, precum şi a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, excepţie ridicatã de Mircea Cãlin Flore, Ioan Codruţ Sereş, Nagy Zsolt şi Kerekeş Gabor în Dosarul nr. 2.816/1/2009 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penalã şi care formeazã obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 487D/2011.
La apelul nominal se prezintã personal autorul excepţiei Ioan Codruţ Sereş şi asistat de apãrãtorul ales, domnul avocat Gheorghiţã Mateuţ din cadrul Baroului Arad, cu delegaţie la dosar, pentru autorii Nagy Zsolt şi Kerekeş Gabor se prezintã doamna avocat Georgiana Sabo din cadrul Baroului Cluj, în substituirea domnului avocat Eugen C. Iordãchescu din acelaşi barou, cu delegaţii la dosar, şi pentru partea Michael Susak se prezintã domnul avocat Octavian Popescu din cadrul Baroului Bucureşti, cu delegaţie la dosar. Se constatã lipsa celorlalte pãrţi, faţã de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã.
Domnul avocat Octavian Popescu invocã viciul de procedurã referitor la citarea autorului excepţiei Mircea Cãlin Flore.
Fiind întrebat de preşedinte cu privire la acest aspect, magistratul-asistent aratã Curţii cã autorul în cauzã a fost citat iniţial la singura adresã din Londra menţionatã în citativul transmis prin fax la data de 24 februarie 2012, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la solicitarea grefierului. La data de 12 martie 2012 citaţia transmisã la Londra s-a întors cu menţiunea "adresã insuficientã". Între timp, la data de 8 martie 2012, potrivit indicaţiilor magistratului-asistent, s-a solicitat telefonic (potrivit notei existente la dosar) Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sã precizeze şi alte adrese unde autorul Mircea Cãlin Flore a fost citat. Ca urmare a acestui demers, domnul Ştefan Laurenţiu Vespe, grefier în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penalã, a comunicat cã Flore Mircea Cãlin a fost citat la cabinetul de avocaturã Dragomir Gheorghe din Bucureşti şi prin afişare la Consiliul Local al Sectorului 5 Bucureşti. Drept urmare, s-a procedat în termenul legal la citarea prin telegrame a autorului Mircea Cãlin Flore la cele douã adrese din România indicate de grefierul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Reprezentantul Ministerului Public considerã cã citarea autorului în cauzã a fost legal îndeplinitã.
Curtea, având în vedere aspectele relevate, în temeiul dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 47/1992, apreciazã cã procedura de citare cu autorul Mircea Cãlin Flore este legal îndeplinitã.
Cauza fiind în stare de judecatã, preşedintele acordã cuvântul domnului avocat Gheorghiţã Mateuţ, care, punând concluzii pentru autorul Ioan Codruţ Sereş, solicitã admiterea excepţiei, reiterând motivaţia din notele scrise depuse la dosar.
Doamna avocat Georgiana Sabo solicitã admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, arãtând cã dispoziţiile din Legea nr. 51/1991 şi din Legea nr. 14/1992 afecteazã viaţa privatã şi secretul corespondenţei. În acest sens face trimitere la Hotãrârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţatã în Cauza Dumitru Popescu (2) împotriva României. De asemenea, şi dispoziţiile art. 224 şi ale secţiunii V^1 din Codul de procedurã penalã sunt neconstituţionale în mãsura în care permit interceptarea convorbirilor telefonice în faza premergãtoare urmãririi penale.
Domnul avocat Octavian Popescu pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiatã, sens în care face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constatã urmãtoarele:
Prin Încheierea din 23 martie 2011, pronunţatã în Dosarul nr. 2.816/1/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penalã a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 155, art. 157 şi art. 159 din Codul penal, a dispoziţiilor art. 224 şi ale secţiunii V^1 a titlului III capitolul II din Codul de procedurã penalã, a dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţionalã a României, precum şi a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, excepţie ridicatã de Mircea Cãlin Flore, Ioan Codruţ Sereş, Nagy Zsolt şi Kerekeş Gabor în dosarul de mai sus având ca obiect soluţionarea unei cauze penale în care se fac cercetãri cu privire la mai multe infracţiuni, între care cea prevãzutã de art. 157 din Codul penal referitoare la trãdarea prin transmiterea de secrete.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin cã prevederile secţiunii V^1 - Interceptãrile şi înregistrãrile audio sau video a titlului III capitolul II din Codul de procedurã penalã şi dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 51/1991 încalcã dispoziţiile constituţionale ale art. 21 alin. (3) - dreptul la un proces echitabil, art. 26 - Viaţa intimã, familialã şi privatã, art. 28 - Secretul corespondenţei, art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi, precum şi dispoziţiile art. 6 şi art. 8 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale referitoare la Dreptul la un proces echitabil şi la Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, deoarece în faza premergãtoare urmãririi penale nu pot fi dispuse mãsuri procesuale, întrucât acestea implicã o urmãrire penalã dispusã faţã de o persoanã care numai astfel devine parte în procesul penal. Or, prevederile art. 91^1 din Codul de procedurã penalã care legitimeazã cazurile şi condiţiile în care se poate dispune interceptarea şi înregistrarea convorbirilor ori comunicãrilor, alãturi de prevederile art. 13 din Legea nr. 51/1991, nesocotesc dispoziţiile legale referitoare la actele ce pot fi efectuate în faza actelor premergãtoare, în mãsura în care statueazã asupra posibilitãţii efectuãrii de acte de naturã a ilustra existenţa acuzaţiei penale, respectiv acte procesuale supuse exclusivitãţii procesului penal (respectiv fazei propriu-zise a urmãririi penale), anterior momentului începerii urmãririi penale. De altfel, întreaga secţiune V^1 din Codul de procedurã penalã prezintã mari probleme de conformitate cu spaţiul de justiţie şi echitate şi, totodatã, reprezintã o evidentã ilustrare a unei mentalitãţi depãşite şi sub aspect prescriptiv şi sub aspectul aplicãrii legii, întrucât acestor prevederi le lipseşte predictibilitatea, fiind inapte a constitui lege în sensul stabilit jurisprudenţial în contenciosul european. Rezultã cã, în mãsura în care se atribuie autoritãţilor menţionate competenţa de a dispune mãsuri specifice ale procesului penal anterior începerii acestuia, normele contestate sunt neconstituţionale.
Pe lângã aceste neajunsuri, autorii mai relevã faptul cã reglementãrii art. 13 din Legea nr. 51/1991 îi lipseşte o garanţie extrem de importantã împotriva abuzurilor autoritãţii, întrucât, în mãsura în care o persoanã este subiect al unei supravegheri secrete şi fãrã ca suspiciunile îndreptate împotriva sa sã se confirme, acesteia nu i se comunicã faptul cã a fost supravegheatã, astfel încât se deschid larg porţile unor abuzuri din partea organelor de anchetã. Totodatã, este evident cã nu numai autorizarea înregistrãrii convorbirilor telefonice, ci şi supravegherea acestei activitãţi nu este realizatã de un magistrat independent.
Ca atare, restrângerea oricãrui drept fundamental, vizatã de mãsurile prevãzute de dispoziţiile legale criticate, nu se poate referi la oricine, la un subiect nedeterminat, ci, exclusiv, faţã de învinuit sau inculpat, ceea ce presupune cu necesitate preexistenţa împrejurãrii declanşãrii procesului penal faţã de aceştia.
Prevederile art. 11 din Legea nr. 14/1992 contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 - Accesul liber la justiţie, art. 24 - Dreptul la apãrare, precum şi dispoziţiilor art. 6 - Dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, deoarece Serviciul Român de Informaţii poate efectua acte de urmãrire penalã consemnate în documente care sunt probe la un dosar penal, cu atât mai mult cu cât activitatea acestei instituţii este sustrasã oricãrei forme de control din partea unor organe independente.
Prevederile art. 224 din Codul de procedurã penalã contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 - Accesul liber la justiţie, art. 24 - Dreptul la apãrare, precum şi dispoziţiilor art. 6 - Dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, deoarece permit organelor de urmãrire penalã sã desfãşoare activitãţi de urmãrire penalã în afara oricãrui cadru procesual, fãrã a mai respecta dreptul la o procedurã contradictorie ori dreptul la apãrare al persoanei suspectate de comiterea vreunei infracţiuni. Prin urmare, audierea fãptuitorului, a martorilor ori interceptarea convorbirilor telefonice fãrã ca persoanei suspectate sã i se comunice de îndatã natura şi cauza acuzaţiei îndreptate împotriva sa, aşa cum impun în mod expres prevederile art. 6 paragraful 3 lit. a) din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, sunt acte legitimate de un text legal neconstituţional.
Prevederile art. 155, art. 157 şi art. 159 din Codul penal contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 11 - Dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 23 alin. (11) şi (12) referitor la prezumţia de nevinovãţie şi la principiul legalitãţii pedepsei, art. 73 alin. (3) lit. h) referitor la reglementarea prin lege organicã a infracţiunilor, pedepselor şi regimului de executare a acestora, precum şi dispoziţiilor art. 6 - Dreptul la un proces echitabil şi art. 7 - Nicio pedeapsã fãrã lege din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, deoarece criteriile de determinare a caracterului şi importanţei faptelor sunt prevãzute în legi extrapenale (Legea nr. 51/1991), care nu puteau fi cunoscute de fãptuitor şi nici apreciate de acesta în momentul sãvârşirii faptei. Totodatã, normele nu sunt suficient de accesibile, precise şi previzibile, deoarece fac trimitere la concepte cum sunt siguranţa statului ori secrete de stat, al cãror înţeles este greu de asimilat.
De asemenea, textele uziteazã expresii precum puteri, organizaţii strãine sau agenţi ai acestora ori inamic. Acest fapt presupune cã sub aspectul ilicitului penal existã douã entitãţi aflate în poziţii belicoase. Or, aceste entitãţi distincte nu existã, întrucât în speţa dedusã judecãţii este vorba de state membre ale aceleiaşi comunitãţi, cu interese comune şi structuri organizatorice ce acţioneazã pe o piaţã comunã, cu referire la piaţa integratã a energiei electrice. Ca atare, în mãsura în care prin textele criticate nu se prevede expres cã infracţiunile nu pot privi state din Uniunea Europeanã şi cetãţeni ai acesteia, acestea sunt evident neconstituţionale.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penalã opineazã cã excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiatã.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Preşedinţii celor douã Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, susţinerile pãrţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competentã, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, sã soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 155 - Trãdarea, art. 157 - Trãdarea prin transmiterea de secrete şi art. 159 - Spionajul, din Codul penal, dispoziţiile art. 224 - Acte premergãtoare şi ale secţiunii V^1 - Interceptãrile şi înregistrãrile audio sau video a titlului III capitolul II din Codul de procedurã penalã, dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţionalã a României, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 7 august 1991, precum şi dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 3 martie 1992. Textele criticate au urmãtorul conţinut:
- Art. 155 din Codul penal: "Fapta cetãţeanului român sau a persoanei fãrã cetãţenie, domiciliatã pe teritoriul statului român, de a intra în legãturã cu o putere sau cu o organizaţie strãinã ori cu agenţi ai acestora, în scopul de a suprima sau ştirbi unitatea şi indivizibilitatea, suveranitatea sau independenţa statului, prin acţiuni de provocare de rãzboi contra ţãrii sau de înlesnire a ocupaţiei militare strãine, ori de subminare economicã sau politicã a statului, ori de aservire faţã de o putere strãinã, sau de ajutare a unei puteri strãine pentru desfãşurarea unei activitãţi duşmãnoase împotriva siguranţei statului, se pedepseşte cu detenţiune pe viaţã sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.";
- Art. 157 din Codul penal: "Transmiterea secretelor de stat unei puteri sau organizaţii strãine ori agenţilor acestora, precum şi procurarea de documente sau date ce constituie secrete de stat, ori deţinerea de asemenea documente de cãtre acei care nu au calitatea de a le cunoaşte, în scopul transmiterii lor unei puteri sau organizaţii strãine ori agenţilor acestora, sãvârşite de un cetãţean român sau de o persoanã fãrã cetãţenie domiciliatã pe teritoriul statului român, se pedepseşte cu detenţiune pe viaţã sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Aceleaşi fapte, dacã privesc alte documente sau date care prin caracterul şi importanţa lor fac ca fapta sãvârşitã sã pericliteze siguranţa statului, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.";
- Art. 159 din Codul penal: "Faptele prevãzute în art. 157, sãvârşite de un cetãţean strãin sau de o persoanã fãrã cetãţenie care nu domiciliazã pe teritoriul statului român, se pedepsesc cu detenţiune pe viaţã sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.";
- Art. 224 din Codul de procedurã penalã: "În vederea începerii urmãririi penale, organul de urmãrire penalã poate efectua acte premergãtoare.
De asemenea, în vederea strângerii datelor necesare organelor de urmãrire penalã pentru începerea urmãririi penale, pot efectua acte premergãtoare şi lucrãtorii operativi din Ministerul de Interne, precum şi din celelalte organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, anume desemnaţi în acest scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii, ameninţãri la adresa siguranţei naţionale.
Procesul-verbal prin care se constatã efectuarea unor acte premergãtoare poate constitui mijloc de probã.";
- Art. 13 din Legea nr. 51/1991: "Situaţiile prevãzute la art. 3 constituie temei legal pentru a se solicita procurorului, în cazuri justificate, cu respectarea prevederilor Codului de procedurã penalã, autorizarea efectuãrii unor acte, în scopul culegerii de informaţii, constând în: interceptarea comunicaţiilor, cãutarea unor informaţii, documente sau înscrisuri pentru a cãror obţinere este necesar accesul într-un loc, la un obiect sau deschiderea unui obiect; ridicarea şi repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, extragerea informaţiilor pe care acestea le conţin, cât şi înregistrarea, copierea sau obţinerea de extrase prin orice procedee; instalarea de obiecte, întreţinerea şi ridicarea acestora din locurile în care au fost depuse.
Cererea de autorizare se formuleazã în scris şi trebuie sã cuprindã: date sau indicii din care sã rezulte existenţa uneia din ameninţãrile la adresa siguranţei naţionale prevãzute de art. 3 pentru a cãrei prevenire, descoperire sau contracarare este necesarã emiterea mandatului; categoriile de activitãţi pentru a cãror desfãşurare trebuie emis mandatul; identitatea persoanei ale cãrei comunicaţii trebuie interceptate, dacã este cunoscutã, sau a persoanei care deţine informaţiile, documentele ori obiectele ce trebuie obţinute; descrierea generalã, dacã şi când este posibil, a locului unde urmeazã a fi executate activitãţile autorizate; durata de valabilitate a mandatului solicitat.
Actul de autorizare se emite la cererea organelor cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, de cãtre procurori anume desemnaţi de procurorul general al României.
În cazul în care procurorul constatã cã cererea este justificatã, emite un mandat care trebuie sã conţinã: aprobarea pentru categoriile de comunicaţii care pot fi interceptate, categoriile de informaţii, documente sau obiecte care pot fi obţinute; identitatea persoanei, dacã este cunoscutã, ale cãrei comunicaţii trebuie interceptate ori care se aflã în posesia datelor informaţiilor, documentelor sau obiectelor ce trebuie obţinute; organul împuternicit cu executarea; descrierea generalã a locului în care urmeazã a fi executat mandatul; durata de valabilitate a mandatului.
Durata de valabilitate a mandatului nu poate depãşi 6 luni. În cazurile întemeiate, procurorul general poate prelungi, la cerere, durata mandatului, fãrã a se putea depãşi, de fiecare datã, 3 luni.
Orice cetãţean care se considerã vãtãmat în mod nejustificat prin activitãţile care fac obiectul mandatului prevãzut în alin. 1-4 se poate adresa cu plângere procurorului anume desemnat, ierarhic superior procurorului care a emis mandatul.";
- Art. 11 din Legea nr. 14/1992: "Activitãţile prevãzute la art. 9 şi 10 se consemneazã în acte de constatare care, întocmite cu respectarea prevederilor Codului de procedurã penalã, pot constitui mijloace de probã."
Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin cã prevederile legale menţionate încalcã dispoziţiile constituţionale ale art. 11 - Dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 - Accesul liber la justiţie, art. 23 alin. (11) şi (12) referitor la prezumţia de nevinovãţie şi la principiul legalitãţii pedepsei, art. 24 - Dreptul la apãrare, art. 26 - Viaţa intimã, familialã şi privatã, art. 28 - Secretul corespondenţei, art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi, art. 73 alin. (3) lit. h) referitor la reglementarea prin lege organicã a infracţiunilor, pedepselor şi regimului de executare a acestora, precum şi dispoziţiile art. 6 - Dreptul la un proces echitabil, art. 7 - Nicio pedeapsã fãrã lege şi art. 8 - Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constatã urmãtoarele:
Prin Decizia nr. 1.454 din 4 noiembrie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 27 ianuarie 2011, Curtea Constituţionalã a respins ca neîntemeiatã excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 224 ultimul alineat din Codul de procedurã penalã, precum şi a celor cuprinse în secţiunea V^1 capitolul II a titlului III din Codul de procedurã penalã, statuând cã dispoziţiile din Codul de procedurã penalã referitoare la interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicãrilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare prevãd suficiente garanţii, prin reglementarea în detaliu a justificãrii emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a modalitãţilor de efectuare a înregistrãrilor, a instituirii unor limite cu privire la durata mãsurii, a consemnãrii şi certificãrii autenticitãţii convorbirilor înregistrate, a redãrii integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptãrii, iar eventuala nerespectare a acestor reglementãri nu constituie o problemã de constituţionalitate, ci una de aplicare, ceea ce însã excedeazã competenţei Curţii Constituţionale, întrucât, potrivit alin. (3) al art. 2 din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituţionalã se pronunţã numai asupra constituţionalitãţii actelor cu privire la care a fost sesizatã [... ]".
De asemenea, Curtea a mai statuat cã nu poate fi primitã nici susţinerea potrivit cãreia dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 28 şi 53, deoarece înseşi textele invocate oferã legiuitorului libertatea unei astfel de reglementãri, secretul corespondenţei nefiind un drept absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri, justificate la rândul lor de necesitatea instrucţiei penale. Astfel, societãţile democratice sunt ameninţate de un fenomen infracţional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie sã fie capabile de a combate în mod eficace asemenea ameninţãri şi de a supraveghea elementele subversive ce acţioneazã pe teritoriul lor. Aşa fiind, asemenea dispoziţii legislative devin necesare întro societate democraticã, în vederea asigurãrii securitãţii naţionale, apãrãrii ordinii publice ori prevenirii sãvârşirii de infracţiuni.
Totodatã, Curtea a arãtat cã anumite aspecte invocate întro cauzã ori alta referitoare la modul de aplicare a dispoziţiilor legale criticate nu constituie o problemã de constituţionalitate, sens în care a reţinut cã "nu se poate admite însã ideea înfrângerii prezumţiei de constituţionalitate ca urmare a aplicãrii unor dispoziţii legale în contradicţie cu legea ori cu principiile fundamentale".
În plus, însãşi Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a validat prevederile legale contestate prin Hotãrârea din 26 aprilie 2007 în Cauza Dumitru Popescu împotriva României, paragraful 82. Astfel, dupã ce a reţinut existenţa unei încãlcãri a art. 8 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, motivat de împrejurarea cã la data comiterii faptelor legislaţia în materie era alta, a afirmat cã în noul cadru legislativ (prin modificãrile aduse de Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedurã penalã şi a unor legi speciale şi Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedurã penalã, precum şi pentru modificarea altor legi) existã numeroase garanţii în materie de interceptare şi de transcriere a comunicaţiilor, de arhivare a datelor pertinente şi de distrugere a celor nepertinente. Aşa fiind, dispoziţiile legale criticate oferã protecţie împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viaţã privatã al persoanei, legea folosind termeni cu un înţeles univoc.
Cât priveşte dispoziţiile art. 224 ultimul alineat din Codul de procedurã penalã, Curtea constatã cã prin Decizia nr. 524 din 27 iunie 2006, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 7 septembrie 2006, a respins ca neîntemeiatã excepţia de neconstituţionalitate a aceloraşi prevederi, reţinând în esenţã cã judecata se desfãşoarã de cãtre o instanţã independentã şi imparţialã, în condiţii de publicitate, oralitate şi contradictorialitate, iar judecãtorul îşi fundamenteazã soluţia pe întregul probatoriu administrat, verificând, evaluând şi coroborând probele, astfel cã informaţiile culese imediat dupã sãvârşirea faptei reclamate, în mãsura obţinerii lor legale, nu pot crea în mod concret riscul unui abuz de procedurã.
De asemenea, prin Decizia nr. 385 din 13 aprilie 2010, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 14 mai 2010, Curtea a mai arãtat cã actele premergãtoare au o naturã proprie, care nu poate fi identificatã sau subsumatã naturii precise şi bine determinate a altor instituţii. Aşa cum rezultã din chiar denumirea lor, acestea premerg fazei de urmãrire penalã, având un caracter de anterioritate desprins din scopul instituirii lor, şi anume acela de a completa informaţiile organelor de urmãrire penalã, de a verifica informaţiile deţinute şi de a fundamenta convingerea organului de cercetare penalã ori a procurorului cu privire la oportunitatea începerii ori neînceperii urmãririi penale. Aşa fiind, aceste acte, prin conţinutul lor, au un caracter sui generis, limitat însã de atingerea scopului. Abia dincolo de aceastã graniţã se poate vorbi de o împingere într-un cadru extraprocesual a actelor care trebuie îndeplinite sub hegemonia garanţiilor impuse de faza urmãririi penale.
Curtea a reţinut cã efectuarea în practicã, în cadrul actelor premergãtoare, a unor acte specifice urmãririi penale, în scopul eludãrii garanţiilor procesuale asigurate persoanelor implicate într-o urmãrire penalã, în speţã a dreptului la apãrare, aşa cum se susţine în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate din cauzã, chiar dacã ar fi realã, reprezintã o problemã de aplicare şi respectare a legii, care nu intrã sub incidenţa contenciosului constituţional.
De altfel, prin Decizia nr. 141 din 5 octombrie 1999, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 30 noiembrie 1999, Curtea a reţinut cã garantarea dreptului la apãrare nu se poate asigura în afara procesului penal, înainte de începerea urmãririi penale, când fãptuitorul nu are calitatea procesualã de învinuit sau inculpat. Efectuarea de cãtre organele de urmãrire penalã a unor acte premergãtoare, anterior începerii urmãririi penale, în vederea strângerii datelor necesare declanşãrii procesului penal, nu reprezintã momentul începerii procesului penal şi se efectueazã tocmai pentru a se constata dacã sunt sau nu temeiuri pentru începerea procesului penal. S-a mai reţinut, de asemenea, cã, deşi, în conformitate cu prevederile art. 224 din Codul de procedurã penalã, procesul-verbal prin care se constatã efectuarea unor acte premergãtoare poate constitui mijloc de probã, dreptul la apãrare al învinuitului nu poate fi considerat ca fiind încãlcat, pentru cã acesta are posibilitatea de a-l combate cu alt mijloc de probã, atunci când instanţa ar înţelege sã-i dea eficienţã.
Prin Decizia nr. 766 din 7 noiembrie 2006, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 25 din 16 ianuarie 2007, Curtea Constituţionalã a respins ca neîntemeiatã excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 51/1991, reţinând cã în examinarea excepţiei este necesar sã se ia în considerare prevederile art. 31 alin. (3) din Constituţie, în conformitate cu care dreptul la informaţie nu trebuie sã prejudicieze securitatea naţionalã, şi prevederile art. 53 alin. (1) din Legea fundamentalã, care stabilesc cã exerciţiul unor drepturi sau al unor libertãţi poate fi restrâns dacã se impune, între altele, pentru apãrarea securitãţii naţionale.
În raport cu aceste prevederi din Constituţie, Curtea a constatat cã nu pot fi primite susţinerile autorilor excepţiei şi nu poate reţine existenţa unei discriminãri în aplicarealegii rezultând din faptul cã în cazul autorilor excepţiei de neconstituţionalitate au fost obţinute probe prin interceptarea unor convorbiri telefonice în condiţiile Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţionalã a României, în timp ce în alte cazuri interceptarea convorbirilor telefonice în scopul obţinerii de probe judiciare are loc pe baza prevederilor Codului de procedurã penalã. Justificarea diferenţei de reglementare a mijloacelor de obţinere a probelor rezidã în obiectul special al Legii nr. 51/1991 şi nu încalcã în niciun fel prevederile Constituţiei.
Probele administrate - indiferent de procedura legalã urmatã - vor fi evaluate uniform de instanţa de judecatã, cu respectarea contradictorialitãţii şi a tuturor celorlalte garanţii prevãzute de Codul de procedurã penalã. Faptul cã o probã a fost obţinutã de organul de urmãrire penalã în condiţiile prevãzute de Legea nr. 51/1991 nu îl împiedicã pe judecãtor sã constate, când este cazul, cã aceastã probã este neconcludentã întrucât nu corespunde realitãţii sau nu face dovada faptului ori a împrejurãrii în legãturã cu care a fost administratã. Nu existã o ierarhie a probelor în funcţie de procedura legalã dupã care au fost administrate, astfel cã judecãtorul are obligaţia sã examineze şi sã aprecieze toate probele cu aceeaşi mãsurã şi dupã aceleaşi criterii.
În aceeaşi ordine de idei, Curtea a reţinut cã examinarea excepţiei în lumina Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale nu este de naturã sã conducã la altã concluzie, deoarece Convenţia nu trateazã regimul probelor, admisibilitatea acestora fiind reglementatã de dreptul intern.
Vãzând prevederile art. 31 alin. (3) şi ale art. 53 alin. (1) din Constituţia României, citate mai sus, Curtea a reţinut cã nu se poate cere legiuitorului sã admitã accesul nerestricţionat la conţinutul unor mandate de interceptare a convorbirilor telefonice emise în scopul combaterii faptelor de ameninţare la adresa siguranţei naţionale prevãzute de art. 3 din Legea nr. 51/1991, fãrã riscul de a prejudicia grav securitatea naţionalã.
Deoarece pânã în prezent nu au intervenit elemente noi de naturã sã determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele deciziilor mai sus menţionate îşi pãstreazã valabilitatea şi în cauza de faţã.
În ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 14/1992, Curtea constatã cã, potrivit acestora, cadre anume desemnate din Serviciul Român de Informaţii pot efectua, cu respectarea legii, verificãri prin: solicitarea şi obţinerea de obiecte, înscrisuri sau relaţii oficiale de la instituţii publice; consultarea de specialişti ori experţi; primirea de sesizãri sau note de relaţii, fixarea unor momente operative prin fotografiere, filmare ori prin alte mijloace tehnice. Totodatã, în cazul situaţiilor care constituie ameninţãri la adresa siguranţei naţionale se va solicita procurorului eliberarea mandatului prevãzut de art. 13 din Legea privind siguranţa naţionalã a României pentru desfãşurarea activitãţilor autorizate de acesta.
Toate aceste activitãţi sunt, aşa cum le defineşte legea, "acte de constatare" care trebuie întocmite cu respectarea prevederilor Codului de procedurã penalã şi care nu pot constitui eo ipso mijloace de probã, legea conferindu-le numai vocaţia de a fi catalogate ca atare.
Prin urmare, nu poate fi primitã susţinerea potrivit cãreia aceste acte sunt de urmãrire penalã şi obţinute prin sustragerea de la orice formã de control din partea unor organe independente, deoarece, în mãsura în care acestea fundamenteazã acuzaţia, pot fi cenzurate atât în faţa procurorului, cât şi în faţa judecãtorului, oferindu-se prin urmare pãrţilor dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apãrare, acestea având posibilitatea de a le combate prin orice mijloace de probã.
Totodatã, în situaţia în care verificãrile efectuate de Serviciul Român de Informaţii, cu respectarea exigenţelor Codului de procedurã penalã, constau în fixarea unor momente operative prin mijloace tehnice de interceptare a convorbirilor telefonice, procurorul, potrivit art. 91^3 alin. 5 din Codul de procedurã penalã, în mãsura în care în cauzã s-a dispus o soluţie de netrimitere în judecatã, este obligat sã înştiinţeze persoana în cauzã despre aceastã activitate.
De altfel, considerentele deciziilor pronunţate de Curtea Constituţionalã cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 224 din Codul de procedurã penalã sunt valabile şi în ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 14/1992, fiind vorba de aceleaşi acte care pot constitui mijloace de probã şi potrivit cãrora, "în vederea strângerii datelor necesare organelor de urmãrire penalã pentru începerea urmãririi penale, pot efectua acte premergãtoare şi lucrãtorii operativi din Ministerul de Interne, precum şi din celelalte organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, anume desemnaţi în acest scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii, ameninţãri la adresa siguranţei naţionale".
Totodatã, este neîndoielnic cã, referitor la convorbirile telefonice, acestea intrã în sfera noţiunilor de "viaţã privatã" şi "corespondenţã", în sensul art. 8 paragraful 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale şi cã interceptarea, memorarea datelor astfel obţinute şi eventuala utilizare a acestora în cadrul urmãririi penale declanşate împotriva unei persoane se interpreteazã ca fiind o "ingerinţã a unei autoritãţi publice" în exercitarea dreptului garantat de art. 8 (a se vedea, printre multe altele, Hotãrârea din 2 august 1984, pronunţatã în Cauza Malone împotriva Regatului Unit, paragraful 64).
Totuşi, cu prilejul pronunţãrii Hotãrârii din 21 aprilie 2009 în Cauza Rãducu împotriva României, paragraful 92, Curtea de la Strasbourg a reamintit cã, pentru a fi conformã cu alin. 2 al art. 8 paragraful 2 din Convenţie, o astfel de ingerinţã trebuie sã fie prevãzutã de lege. Expresia "prevãzutã de lege" impune nu numai respectarea dreptului intern, ci se referã, de asemenea, la calitatea legii, care trebuie sã fie compatibilã cu principiul supremaţiei dreptului (a se vedea Hotãrârea din 12 mai 2000, pronunţatã în Cauza Khan împotriva Regatului Unit, paragraful 26). În contextul supravegherii secrete exercitate de autoritãţile publice, dreptul intern trebuie sã ofere protecţie împotriva ingerinţei arbitrare în exercitarea dreptului unei persoane protejat de art. 8 (a se vedea Hotãrârea din 6 septembrie 1978, pronunţatã în Cauza Klass şi alţii împotriva Germaniei, paragraful 59).
Or, câtã vreme actuala reglementare din Codul de procedurã penalã, la care fac trimitere dispoziţiile Legii nr. 14/1992, a instituit numeroase garanţii în materie de interceptare şi transcriere a convorbirilor, de arhivare a datelor relevante şi de distrugere a celor care nu sunt relevante şi câtã vreme partea interesatã are posibilitatea de a ataca procedura interceptãrilor în faţa unui organ jurisdicţional independent şi imparţial, nu se mai poate pune problema înfrângerii dreptului la viaţã intimã, familialã şi privatã.
În sfârşit, se constatã cã o problemã semnalatã s-ar putea naşte din aplicarea dispoziţiilor cuprinse în secţiunea V^1, aşa cum a fost modificatã prin Legea nr. 281/2003, şi din cea privind aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţionalã a României. Or, de la 1 ianuarie 2004, dispoziţiile art. 13 din legea specialã invocatã şi-au menţinut valabilitatea numai parţial, întrucât, potrivit art. X din Legea nr. 281/2003, "Ori de câte ori alte legi prevãd dispoziţii referitoare la dispunerea de cãtre procuror (...) a interceptãrii şi înregistrãrii convorbirilor (...) se aplicã, în mod corespunzãtor, dispoziţiile prevãzute în art. I din prezenta lege", deci ale Codului de procedurã penalã, care prevãd în materia respectivã ca autorizarea sã fie datã numai de cãtre judecãtori. Iatã deci cã susţinerile autorului excepţiei nu mai subzistã, procurorul nemaiavând în niciun fel posibilitatea de a emite autorizaţie/mandate pentru interceptarea convorbirilor telefonice.
În ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155, art. 157 şi art. 159 din Codul penal, Curtea constatã cã legiuitorul, în virtutea rolului sãu constituţional şi în acord cu prevederile art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, a incriminat faptele de trãdare, de trãdare prin transmiterea de secrete şi de spionaj.
Autorii excepţiei susţin cã acestea nu pot fi cunoscute şi apreciate de destinatarul lor cu uşurinţã, întrucât uzeazã de o terminologie al cãrei înţeles este greu de asimilat.
În acest sens se susţine cã trimiterea la conceptul de secret de stat ori de siguranţã naţionalã nu oferã suficientã precizie şi accesibilitate.
O astfel de criticã nu poate fi primitã, deoarece prin siguranţã naţionalã s-a avut în vedere, potrivit art. 1 din Legea nr. 51/1991, "starea de legalitate, de echilibru şi de stabilitate socialã, economicã şi politicã necesarã existenţei şi dezvoltãrii statului naţional român, ca stat suveran, unitar, independent şi indivizibil, menţinerii ordinii de drept, precum şi climatului de exercitare neîngrãditã a drepturilor, libertãţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetãţenilor, potrivit principiilor şi normelor democratice statornicite prin Constituţie". De asemenea, potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 51/1991, "Constituie ameninţãri la adresa siguranţei naţionale a României urmãtoarele: [...]
e) spionajul, transmiterea secretelor de stat unei puteri sau organizaţii strãine ori agenţilor acestora, procurarea ori deţinerea ilegalã de documente sau date secrete de stat, în vederea transmiterii lor unei puteri sau organizaţii strãine ori agenţilor acestora sau în orice alt scop neautorizat de lege, precum şi divulgarea secretelor de stat sau neglijenţa în pãstrarea acestora;".
Totodatã, cât priveşte noţiunea de secret de stat, Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 12 aprilie 2002, aratã cã accesul la informaţiile clasificate este permis numai în cazurile, în condiţiile şi prin respectarea procedurilor prevãzute de lege, sens în care legiuitorul a urmãrit garantarea distribuirii informaţiilor clasificate exclusiv persoanelor îndreptãţite, potrivit legii, sã le cunoascã. Prin secret de stat se înţelege o informaţie clasificatã din clasa secretelor de stat care au în vedere informaţiile care privesc securitatea naţionalã, prin a cãror divulgare se pot prejudicia siguranţa naţionalã şi apãrarea ţãrii, informaţii care, potrivit art. 17 din Legea nr. 182/2002, se referã la o seamã de sisteme, studii, cercetãri, activitãţi şi altele.
Aşa fiind, pentru a nu intra în sfera ilicitului penal, orice persoanã care emite, gestioneazã sau care intrã în posesia unor secrete de stat are obligaţia de a le proteja împotriva oricãror acţiuni de spionaj, compromitere sau acces neautorizat ori de alterare sau modificare a conţinutului acestora, precum şi împotriva sabotajelor ori distrugerilor neautorizate.
Totodatã, autorii excepţiei mai susţin cã textele uziteazã expresii precum puteri, organizaţii strãine sau agenţi ai acestora ori inamic, fapt care presupune existenţa a douã entitãţi aflate în poziţii belicoase. Or, nici art. 155, nici art. 157 şi nici art. 159 din Codul penal nu au în vedere un eventual inamic, ci doar trãdarea clasicã, prin transmiterea de secrete ori prin spionaj. Numai art. 156 din Codul penal reglementeazã cu privire la fapta de trãdare prin ajutarea inamicului, dar aceste dispoziţii nu constituie obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate.
Nu poate fi primitã nici susţinerea autorilor în sensul cã textele art. 155, art. 157 şi art. 159 din Codul penal sunt neconstituţionale, în mãsura în care nu prevãd expres cã nu pot privi state din Uniunea Europeanã şi cetãţeni ai acesteia, deoarece şi cetãţenii unui stat din cadrul sãu trebuie sã se supunã rigorilor de legalitate şi exigenţelor privitoare la piaţa integratã a energiei electrice.
În sfârşit, în susţinerea contrarietãţii textelor legale cu Constituţia autorii invocã jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, sens în care se face trimitere la Hotãrârea din 7 februarie 2008, pronunţatã în Cauza Arsenovici împotriva României. Cu privire la acest argument, Curtea constatã cã hotãrârea invocatã nu are legãturã cu prezenta cauzã, întrucât vizeazã dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, statuându-se cã a avut loc încãlcarea prevederilor referitoare la protecţia proprietãţii şi cã este inadmisibil capãtul de cerere referitor la art. 6 paragraful 1 din Convenţie.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiatã, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155, art. 157 şi art. 159 din Codul penal, a dispoziţiilor art. 224 şi ale secţiunii V^1 a titlului III capitolul II din Codul de procedurã penalã, a dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţionalã a României, precum şi a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, excepţie ridicatã de Mircea Cãlin Flore, Ioan Codruţ Sereş, Nagy Zsolt şi Kerekeş Gabor în Dosarul nr. 2.816/1/2009 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penalã.
Definitivã şi general obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publicã din data de 15 martie 2012.
PREŞEDINTELE
CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Afrodita Laura Tutunaru
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
