Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIE nr. 246 din 3 decembrie 2012 privind publicarea in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, a Deciziei civile nr. 113A din 9 iulie 2012 a Curtii de Apel Bucuresti - Sectia a IX-a civila si pentru cauze de proprietate intelectuala, conflicte de munca si asigurari sociale privind modificarea in parte a Hotararii arbitrale din data de 11 iulie 2011, avand ca obiect stabilirea formei finale a Metodologiei privind remuneratiile reprezentand drepturile patrimoniale ale autorilor pentru reproducerea si distribuirea operelor muzicale pe inregistrari audiovizuale, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 526 din 26 iulie 2011, in baza Deciziei directorului general al Oficiului Roman pentru Drepturile de Autor nr. 223/2011 Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

DECIZIE nr. 246 din 3 decembrie 2012 privind publicarea in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, a Deciziei civile nr. 113A din 9 iulie 2012 a Curtii de Apel Bucuresti - Sectia a IX-a civila si pentru cauze de proprietate intelectuala, conflicte de munca si asigurari sociale privind modificarea in parte a Hotararii arbitrale din data de 11 iulie 2011, avand ca obiect stabilirea formei finale a Metodologiei privind remuneratiile reprezentand drepturile patrimoniale ale autorilor pentru reproducerea si distribuirea operelor muzicale pe inregistrari audiovizuale, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 526 din 26 iulie 2011, in baza Deciziei directorului general al Oficiului Roman pentru Drepturile de Autor nr. 223/2011

EMITENT: OFICIUL ROMAN PENTRU DREPTURILE DE AUTOR
PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 21 din 10 ianuarie 2013
Comenteaza legea
    Având în vedere dispoziţiileart. 131^2 alin. (9) şi art. 138 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare,
    în baza prevederilor art. 6 alin. (1) şi art. 7 din Hotărârea Guvernului nr. 401/2006 privind organizarea, funcţionarea, structura personalului şi dotările necesare îndeplinirii atribuţiilor Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, cu modificările ulterioare,

    directorul general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor emite următoarea decizie:

    ARTICOL UNIC
    Se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, Decizia civilă nr. 113A din 9 iulie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze de proprietate intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, prevăzută în anexa care face parte integrantă din prezenta decizie, privind modificarea în parte a Hotărârii arbitrale din data de 11 iulie 2011, având ca obiect stabilirea formei finale a Metodologiei privind remuneraţiile reprezentând drepturile patrimoniale ale autorilor pentru reproducerea şi distribuirea operelor muzicale pe înregistrări audiovizuale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 526 din 26 iulie 2011, în baza Deciziei directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 223/2011.

                     Directorul general al Oficiului Român
                          pentru Drepturile de Autor,
                                 Adriana Donţu


    Bucureşti, 3 decembrie 2012.
    Nr. 246.


    ANEXĂ

    CURTEA DE APEL BUCUREŞTI
    SECŢIA A IX-A CIVILĂ
    ŞI PENTRU CAUZE DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ,
    CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE


                                   ÎNCHEIERE
                   Şedinţa publică din data de 21 iunie 2012


    Dosar nr. 7.576/2/2011
    Curtea constituită din:
    Preşedinte - Georgeta Stegaru
    Judecător - Andreea Vasile
    Grefier - Elena Dana Ciobanu

    Pe rol se află judecarea cererii de apel formulate de apelanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România împotriva Hotărârii arbitrale din data de 11 iulie 2011, pronunţată de Corpul de arbitri de pe lângă Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, în Dosarul de arbitraj nr. 2/2011, în contradictoriu cu intimata Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România - Asociaţia pentru Drepturi de Autor (UCMR-ADA).
    La apelul nominal făcut în şedinţă publică au răspuns apelanta prin avocat Gheorghe Crăcea, cu delegaţie la dosar, şi intimata prin avocat Roata Alexandru Palade, cu Împuternicire avocaţială nr. 464.518 din 10 noiembrie 2011, aflată la fila 64 din dosar.
    Procedura de citare este legal îndeplinită.
    S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, în sensul că apelanta a depus la dosar înscrisuri, cu opis, înregistrate la data de 20 iunie 2012, după care, părţile, reprezentate, arată că nu au alte cereri de formulat, care să conducă la amânarea dezbaterilor.
    Nemaifiind cereri de formulat, excepţii de invocat ori probe de administrat, instanţa constată cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul pe cererea de apel.
    Apelanta, prin avocat, solicită admiterea apelului, modificarea sentinţei arbitrale din data de 11 iulie 2011, pentru următoarele motive:
    Primul motiv de apel se referă la drepturile ce fac obiectul metodologiei, şi anume la dreptul de reproducere şi distribuire, nu la dreptul de reproducere sau distribuire, astfel cum eronat a stabilit completul arbitral. Apreciază irelevantă cauzei analiza pe care intimata o face în legătură cu prezumţia epuizării dreptului de distribuţie ce este condiţionată de autorizarea în prealabil a primei vânzări. Tocmai metodologia trebuie să urmărească autorizarea primei vânzări realizată de producător. Art. 14^1 alin. 2 din Legea nr. 8/1996, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie interpretat în sensul că dreptul de distribuire se plăteşte o singură dată, de către o singură persoană, după care se epuizează şi nu cum sugerează intimata, de fiecare distribuitor în parte. Susţinerile intimatei sunt neîntemeiate şi neconforme cu scopul urmărit de metodologie, aceleaşi concluzii având şi faţă de soluţia completului de arbitraj. Invocă Decizia CAB nr. 161A/2010 privind încălcarea principiului relativităţii. Prin folosirea noţiunii de "utilizatori" în accepţiunea apelantei se va produce lărgirea sferei persoanelor, cărora metodologia le este aplicabilă, la persoane care nu au participat la negociere sau la arbitraj şi cărora în fapt metodologia nu li se adresează. Faţă de caracterul relativ al procedurii negocierii şi, respectiv al celei de arbitraj, nu poate fi primită o astfel de concluzie, a obligativităţii dispoziţiilor metodologiei şi faţă de alte persoane, străine de raportul juridic astfel creat.
    Al doilea motiv de apel se referă la definiţiile noţiunilor de "produse premium", "buget" şi "solduri".
    Completul de arbitraj a stabilit două condiţii, respectiv condiţia gratuităţii produsului premium şi nemajorarea preţului produsului sau serviciului promovat. Pentru a respecta cele două condiţii, DVD-ul premium ataşat produsului sau serviciului promovat ar trebui să aibă o valoare inferioară acestuia, astfel încât costul de producţie să poată fi asimilat/acoperit şi suportat din preţul produsului ori serviciului promovat.
    Al treilea motiv de apel se referă la faptul că atât completul de arbitraj, cât şi intimata au dat o interpretare eronată noţiunii de PPD, în raport de care se calculează remuneraţia corespunzătoare unui produs standard. Susţine că preţul vizat de PPD este cel stabilit de producător în relaţia sa comercială cu distribuitorul. Cum aceşti intermediari pot cumpăra de la producător cantităţi mari ori cantităţi mai mici, unde preţul este mai mare, pentru a asigura o bază de calcul echitabilă, părţile au plecat de la ipoteza ca remuneraţia să fie stabilită în raport de cel mai mare preţ.
    Al patrulea motiv de apel, privind remuneraţia minimă aferentă produselor premium, arată că atât timp cât remuneraţia autorilor este raportată la veniturile producătorilor de videograme, nu se poate vorbi despre o nesocotire a intereselor autorilor în favoarea altor persoane. Susţine că din aprecierile completului de arbitraj, potrivit cărora produsul premium este în realitate produsul principal, iar din prisma acestui fapt autorul ar trebui asigurat cu o remuneraţie minimă raportată la preţul de vânzare către public, rezultă că aceasta a fost într-o gravă eroare şi nu a interpretat corespunzător elementele de fapt şi de drept ale cauzei. Apreciază că remuneraţia minimă nu trebuie să devină o formă de constrângere a producătorului, prin exercitarea unei presiuni asupra preţului practicat de acesta şi nici nu trebuie să substituie remuneraţia procentuală.
    Depune la dosar concluzii scrise. Solicită obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată, potrivit chitanţei şi facturii fiscale nr. 671.624/2012, pe care le depune la dosar.
    Intimata, prin avocat, solicită respingerea apelului, ca neîntemeiat.
    Susţine că metodologiile adoptate potrivit procedurii stabilite de Legea nr. 8/1996, cu modificările şi completările ulterioare, sunt opozabile erga omnes şi nu doar părţilor în proces. Invocă dispoziţiile Convenţiei de la Berna, care recunoaşte autorilor operelor artistice dreptul exclusiv de a autoriza reproducerea acestor opere, în orice mod şi sub orice formă. Singurele excepţii derogatorii de la caracterul exclusiv al dreptului patrimonial de autor, consfinţit de Convenţia de la Berna, sunt prevăzute în mod expres şi derogatoriu la art. 11 bis.
    De asemenea, invocă art. 2 lit. f) din Legea nr. 8/1996, care specifică în mod expres că distribuitorul este obligat să obţină autorizaţie şi să plătească remuneraţiile numai în cazul în care dreptul de distribuire nu ar fi fost epuizat.
    Susţine că indiferent de prevederile metodologiei, în cazul în care dreptul de distribuire nu ar fi fost epuizat, orice persoană, indiferent de calitatea acesteia, are obligaţia legală de a obţine autorizaţia autorului pentru vânzarea reproducerii operei şi de a plăti remuneraţia.
    Cu privire la temeinicia şi nelegalitatea criticilor aduse definirii produselor premium, arată că prin contractul încheiat cu reviste/ziare, producătorii de videograme au dreptul şi capacitatea să includă o clauză contractuală privitor la modalitatea de distribuire a acestora, cum prevede metodologia. Arată că este nefondată susţinerea că nu ar avea mijloace.
    Arată că neîntemeiate sunt şi criticile definirii prin metodologie a bazei de calcul al remuneraţiilor. Potrivit propunerii UPFR, 350 de exemplare pot reprezenta întregul tiraj, astfel că în această situaţie autorul va fi privat integral de drepturile sale.
    În ceea ce priveşte criticile privitoare la remuneraţiile minime stabilite prin metodologia adoptată prin hotărâre arbitrală, stabilirea remuneraţiei minime are rolul de a asigura autorilor dreptul la o remunerare echitabilă în toate cazurile în care acest nivel nu ar fi atins prin aplicarea remuneraţiei procentuale. De asemenea, solicită obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată.

                                    CURTEA,

având nevoie de timp pentru a delibera,

                                    DISPUNE:

Amână pronunţarea în cauză la data de 28 iunie 2012.
Pronunţată în şedinţa publică de la data de 21 iunie 2012.

                                  PREŞEDINTE,
                                GEORGETA STEGARU

                                   Judecător,
                                 Andreea Vasile

                                    Grefier,
                               Elena Dana Ciobanu


                                   ÎNCHEIERE
                   Şedinţa publică din data de 28 iunie 2012

                                    CURTEA,

în aceeaşi constituire şi pentru aceleaşi motive,

                                    DISPUNE:

Amână pronunţarea în cauză la data de 5 iulie 2012.
Pronunţată în şedinţa publică de la data de 28 iunie 2012.

                                  PREŞEDINTE,
                                GEORGETA STEGARU

                                   Judecător,
                                 Andreea Vasile

                                    Grefier,
                               Elena Dana Ciobanu


                                   ÎNCHEIERE
                    Şedinţa publică din data de 5 iulie 2012

                                    CURTEA,

în aceeaşi constituire şi pentru aceleaşi motive,

                                    DISPUNE:

Amână pronunţarea în cauză la data de 9 iulie 2012.
Pronunţată în şedinţa publică de la data de 5 iulie 2012.

                                  PREŞEDINTE,
                                GEORGETA STEGARU

                                   Judecător,
                                 Andreea Vasile

                                    Grefier,
                               Elena Dana Ciobanu


    CURTEA DE APEL BUCUREŞTI
    SECŢIA A IX-A CIVILĂ
    ŞI PENTRU CAUZE DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ,
    CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE


                            DECIZIA CIVILĂ Nr. 113A
                    Şedinţa publică din data de 9 iulie 2012

    Dosar nr. 7.576/2/2011
    Curtea constituită din:
    Preşedinte - Georgeta Stegaru
    Judecător - Andreea Vasile
    Grefier - Elena Dana Ciobanu

    Pe rol se află judecarea cererii de apel formulate de apelanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România împotriva Hotărârii arbitrale din data de 11 iulie 2011, pronunţată de Corpul de arbitri de pe lângă Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, în Dosarul de arbitraj nr. 2/2011, în contradictoriu cu intimata Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România - Asociaţia pentru Drepturi de Autor (UCMR-ADA).
    Dezbaterile de fond şi susţinerile părţilor au avut loc în şedinţa publică din data de 21 iunie 2012, consemnate în încheierea de şedinţă la acea dată, parte integrantă din prezenţa, când instanţa, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea în cauză, succesiv, la data de 28 iunie 2012, 5 iulie 2012 şi 9 iulie 2012, când a hotărât următoarele:

                                    CURTEA,

Prin Cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti Secţia a IX-a cu nr. 7.576/2/25.08.2011, apelanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) a formulat, în contradictoriu cu intimata Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România - Asociaţia pentru Drepturi de Autor (UCMR-ADA), apel împotriva Hotărârii arbitrale din data de 11 iulie 2011 prin care s-a stabilit Metodologia privind remuneraţiile reprezentând drepturile patrimoniale ale autorilor pentru reproducerea şi distribuirea operelor muzicale pe înregistrări audiovizuale, solicitându-se modificarea menţionatei metodologii conform proiectului propus şi susţinut de UPFR în cadrul negocierilor, respectiv arbitrajului.
    În motivarea cererii astfel formulate se arată în esenţă că:
    I. Drepturile ce fac obiectul metodologiei şi definirea noţiunii de "utilizator":
    Hotărârea arbitrală este criticată sub aspectul reglementării posibilităţii de autorizare separată a celor două drepturi (de reproducere şi de distribuire), chestiune strâns legată în dezbatere de problema definirii noţiunii de "utilizator", această reglementare fiind reprodusă în metodologie sub forma "reproducerea şi/sau distribuirea pe teritoriul României a operelor muzicale cuprinse în videograme..." (art. 1 din metodologie).
    Consideră apelanta că este neîntemeiată soluţia de autorizare separată a celor două drepturi patrimoniale (de reproducere şi de distribuire), motivată de faptul că, în mod eronat, arbitrii au apreciat că producătorii se autorizează pentru reproducerea videogramei, iar distribuitorii pentru distribuirea acesteia.
    Ceea ce completul de arbitraj trebuia să reţină este - în opinia apelantei - faptul că producătorul de videograme, pe lângă actele de reproducere, realizează "prima vânzare" a produsului (videogramei) care încorporează operele muzicale, astfel că celelalte acte de vânzare succesivă a produsului nu mai pot fi supuse autorizării dreptului de distribuire a operelor muzicale deoarece, potrivit art. 14^1 alin. 2 din Legea nr. 8/1996, cu modificările şi completările ulterioare, acest drept patrimonial se consideră epuizat odată cu "prima vânzare". Din acest motiv, includerea distribuitorilor în categoria "utilizatorilor" nu are niciun fundament legal.
    Este adevărat că arbitrii au luat în calcul ipoteza epuizării dreptului de distribuire "pe un anumit teritoriu" şi au condiţionat calitatea de utilizator a distribuitorilor de împrejurarea ca acest drept patrimonial să nu fie epuizat, însă această reglementare este considerată de apelantă ca fiind caducă, lipsită de efecte juridice, de vreme ce prin metodologie (art. 1 şi 18) se arată că dreptul de distribuire se autorizează pentru teritoriul României şi că nu priveşte teritorii din alte state. Or, în condiţiile în care un producător obţine autorizaţie în baza prezentei metodologii, este evident că dreptul de distribuire este dat exclusiv pentru teritoriul României (şi nu doar pentru un anumit teritoriu din România sau din străinătate) şi că acest drept a fost epuizat odată cu "prima vânzare" a videogramelor către reţele de distribuţie, nemaiexistând vreun temei pentru care distribuitorii acestor produse să se autorizeze pentru distribuţia pe teritoriul României. Pentru aceleaşi considerente nici calitatea acestora de "utilizatori" nu poate fi reţinută în metodologie.
    Precizează apelanta că ipoteza epuizării dreptului de distribuire doar pentru un anumit teritoriu nu este valabilă în situaţia în care "nu face obiect al prezentei metodologii reproducerea operelor muzicale pe videograme muzicale destinate a fi distribuite pe alt teritoriu decât cel al României şi nici distribuirea videgramelor muzicale pe un alt teritoriu decât cel al României" (art. 18 din metodologie).
    Pentru aceste motive, consideră apelanta că metodologia se rezumă la actele de distribuire realizate de producător, iar pentru acest motiv solicită a fi reţinut ca "utilizator" doar producătorul de videograme. Acesta este şi punctul de vedere al Curţii de Apel Bucureşti - Decizia CAB nr. 161A/2010, publicată în Monitorul Oficial al României prin Decizia directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 311/2010 (privind stabilirea drepturilor de autor pentru reproducerea operelor muzicale pe înregistrări sonore).
    În susţinerea argumentelor expuse, apelanta invocă şi prezumţia prevăzută de art. 40 din Legea nr. 8/1996, cu modificările şi completările ulterioare, care întăreşte ipoteza potrivit căreia producătorul este persoana care reproduce şi distribuie copiile operelor astfel realizate ("în cazul cesiunii dreptului de reproducere a unei opere se prezumă că dreptul la distribuirea copiilor unei astfel de opere a fost, de asemenea, cesionat, cu excepţia dreptului de import, dacă nu se prevede altfel prin contract").
    Mai precizează apelanta că includerea în categoria utilizatorilor şi a distribuitorilor înseamnă a lărgi sfera persoanelor cărora metodologia le este aplicabilă la persoane ce nu au participat la negociere şi arbitraj, UPFR reprezentând doar producătorii de videograme, potrivit propriilor reglementări statutare, situaţie în care ar fi încălcat principiul relativităţii actelor juridice civile.
    Aceeaşi chestiune juridică a fost soluţionată de Curtea de Apel Bucureşti, în Decizia civilă nr. 161 A din 23 mai 2010, în sensul că, "faţă de caracterul relativ al procedurii negocierii şi, respectiv, al celei de arbitraj, nu poate fi primită o astfel de concluzie, a obligativităţii dispoziţiilor metodologiei şi faţă de alte persoane, străine de «raportul juridic astfel creat»".
    II. Criticile aduse de apelantă hotărârii atacate sub aspectul definirii unor noţiuni privind categorii de produse - premium, budget, solduri - sunt în sensul că:
    Definirea realizată de completul de arbitraj în ceea ce priveşte noţiunea de "produs premium" este criticată în ce priveşte introducerea condiţiei gratuităţii, şi anume că, prin ataşarea acestui produs premium, preţul plătit în mod obişnuit de public pentru produsul/serviciul promovat să nu suporte o majorare faţă de preţul iniţial (existent înainte de a fi însoţit de videogramă), considerând că nu i se poate imputa producătorului de videograme, în contextul în care nu poate controla preţul produsului/serviciul promovat, şi că acesta nu poate fi ţinut a executa o obligaţie de plată a remuneraţiei în raport de conduită comercială a distribuitorului de produse şi/sau servicii promovate prin ataşarea videogramei. În măsura în care preţul produsului sau serviciului promovat prin ataşarea videogramei s-ar majora faţă de preţul plătit în mod obişnuit de public pentru acel produs sau serviciu, producătorul de videograme va fi aspru sancţionat, fiind obligat să plătească organismului remuneraţia corespunzătoare unui produs standard, şi nu a unui produs premium, obligaţia devenind astfel mai oneroasă, fără ca modificarea preţului să depindă în vreun fel de voinţă sau conduita sa comercială şi fără ca în patrimoniul producătorului să se regăsească vreun beneficiu material ocazionat de majorarea preţului produsului ori serviciului promovat.
    De altfel, este cunoscut faptul că preţurile variază după cererea şi oferta din piaţă, dar şi că preţurile pot creşte în măsura în care costurile de producţie cresc şi ele, inclusiv prin includerea unor costuri de promovare, cum ar fi şi costurile cu achiziţia/ataşarea videogramei la produs/serviciu.
    Precizează apelanta că, prin impunerea condiţiei gratuităţii videogramei ataşate la produsul/serviciul promovat, completul de arbitraj nu a făcut altceva decât să omoare un tip de comerţ care putea aduce sume considerabile atât producătorilor, cât şi autorilor într-o piaţă în care vânzările de produse fizice sunt în continuă scădere.
    Susţinerea UCMR-ADA conform căreia, fără această condiţie, prin majorarea preţului produsului/serviciului promovat având videograma ataşată, autorii ar fi grav prejudiciaţi prin remuneraţiile minime scăzute nu poate fi reţinută întrucât acest tip de vânzare se bazează pe tirajele foarte mari (30.000 buc. - 100.000 buc.), spre deosebire de vânzarea obişnuită care, în cazul DVD-urilor, nu depăşeşte un tiraj de 2.000 buc. la preţ standard.
    Completul de arbitraj avea obligaţia să urmărească integrarea noţiunii în ansamblul reglementărilor în vigoare privind gestiunea "drepturilor mecanice" (de reproducere şi distribuire) recunoscute autorilor de opere muzicale, astfel încât să evite stabilirea unor noţiuni diferite pentru aceiaşi termeni folosiţi în alte metodologii. Nu este posibil ca noţiunea de "produs premium" prevăzută în metodologia ce face obiectul prezentei cauze să fie diferită de cea prevăzută în Hotărârea arbitrală publicată prin Decizia directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 232/2008, atât timp cât, în definitiv, sunt aceleaşi drepturi, aceleaşi relaţii dintre autori (prin UCMR-ADA) şi producători (prin UPFR) (atât în cazul fonogramelor, cât şi în cazul videogramelor discutându-se despre reproducerea şi distribuirea operelor muzicale). Consideră apelanta că noţiunea prevăzută în Hotărârea arbitrală publicată prin Decizia directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 232/2008 are un caracter obligatoriu pentru părţile care se regăsesc şi în prezentul litigiu şi, în virtutea acestui caracter, dar şi pentru a asigura o armonizare sau uniformizare corespunzătoare a termenilor care definesc relaţiile dintre cele două părţi, arbitrii trebuiau să adopte aceeaşi noţiune regăsita în Decizia directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 232/2008.
    În consecinţă, se solicită ca instanţa de apel să modifice art. 2 lit. c) din metodologie în mod corespunzător celor mai sus argumentate, prin eliminarea sintagmei "în mod gratuit", respectiv condiţiei "fără majorarea preţului plătit în mod obişnuit de public pentru acel produs sau serviciu", adoptând următoarea formă: "c) prin produs premium se înţelege suportul înregistrat oferit ca bonus pentru promovarea altor produse;".
    Referitor la definirea noţiunilor de "produs budget" şi "produs solduri", se arată că este criticabilă "soluţia arbitrilor" în ce priveşte definirea celor două noţiuni ("budget" şi "solduri"), sub aspectul condiţionării temporale a produselor pe piaţă pentru a fi calificate într-o categorie sau alta, respectiv 1 an pentru produsele budget şi 18 luni pentru solduri. O astfel de condiţionare temporală contravine chiar regulilor economiei de piaţă şi practicilor comerciale recunoscute la nivel internaţional.
    În cazul produsului budget, ambele părţi admit că preţul unui astfel de produs este mai mic cu cel puţin 35% faţă de preţul de lansare şi că această scădere a preţului este determinată de scăderea vânzărilor, respectiv de condiţiile economice din piaţă.
    În realitate, această scădere a vânzărilor poate surveni mai devreme de un an de la data lansării, putând fi determinată de o serie de factori economici din piaţă, independenţi de voinţa producătorului, astfel că, în ipoteza acestei condiţionări temporale, dacă preţul produsului ar scădea cu 35% mai devreme de un an, producătorul ar fi obligat să plătească remuneraţia corespunzătoare unui produs standard, şi nu a unui produs budget, care este mult mai mică, creându-se o situaţie inechitabilă faţă de producător şi, totodată, o presiune financiară asupra acestuia care ar dezavantaja inclusiv interesele autorilor de opere muzicale.
    Această presiune financiară poate determina producătorul să menţină preţul la nivelul PPD, situaţie în care, pe parcursul acelui an, vor fi înregistrate un număr foarte mic de unităţi vândute, situaţie în care şi titularii vor încasa o remuneraţie mult mai mică.
    UCMR-ADA a solicitat impunerea acestor condiţii temporale, ca produsul să stea pe piaţă cel puţin un an (în cazul produselor budget), respectiv 18 luni (în cazul soldurilor), dorind să preîntâmpine astfel eventualele eludări ale metodologiei de către producători, manifestate prin practicarea unui preţ mai mic decât PPD-ul la scurt timp de la lansarea produsului. Însă decizia producătorului de a scădea preţul videogramei în niciun caz nu are la bază intenţia de a plăti drepturile de autor într-un cuantum mai scăzut decât în cazul vânzării standard, întrucât automat îşi scade propria marjă de profit, situaţie care poate ajunge până la a-şi acoperi doar cheltuielile, total sau parţial.
    Producătorul, ca orice comerciant, va dori să îşi vândă produsul la preţul cel mai mare deoarece acest lucru îi asigură o marjă de profit mult mai mare. În al doilea rând, preţul este stabilit de piaţă, obligând producătorul să seraporteze la condiţiile acesteia pentru a rămâne competitiv. Raţiunea pentru care au fost prevăzute aceste categorii de produse - care sunt practic stadii ale aceluiaşi produs în timp, din punct de vedere al evoluţiei preţului - a fost tocmai aceea de a permite industriei să supravieţuiască şi să se menţină în piaţa competitivă. Această clasificare pe tipuri de produse este întâlnită şi la nivelul practicii europene fără a exista vreo condiţie temporală.
    În raport cu aceste argumente, temerea UCMR-ADA că produsele vor fi vândute la preţuri mult mai mici decât la cele de la data lansării, fără ca acest lucru să nu fie impus de piaţă, se dovedeşte neîntemeiată. Mai mult, prin dispoziţiile art. 8 alin. 1 ale metodologiei se arată că "nu este considerată vânzare la solduri vânzarea unor suporturi dintr-o videogramă ce au fost fabricate în scopul vânzării la preţuri de solduri", iar în metodologia propusă de UPFR (art. 11) se prevede că "nu este considerată vânzare budget vânzarea unor suporturi dintr-un album conţinând opere muzicale noi ce au fost fabricate special pentru vânzarea la preţ redus faţă de PPD". Or, aceste reglementări vin să întărească metodologia împotriva oricărei eludări prin practicarea unor preţuri net inferioare celor permise de piaţă.
    Aceleaşi argumente are apelanta şi în cazul produselor solduri.
    Această condiţie temporală este - în opinia apelantei - ilegală întrucât vânzarea la solduri reprezintă consecinţa lichidării stocului, o formă de asumare a pierderilor ori de recuperare a costurilor înaintate de producător şi, nicidecum, nu reprezintă un scop în sine al producătorului ca produsele sale să fie vândute ca solduri (la preţuri foarte mici, unde profitul este inexistent). Momentul la care produsele ajung să fie vândute ca solduri este dictat de piaţă (cerere şi ofertă).
    Mai precizează apelanta că, şi în cazul definirii noţiunilor de budget şi solduri, completul de arbitri avea aceeaşi obligaţie de a urmări integrarea noţiunii în ansamblul reglementărilor în vigoare privind gestiunea "drepturilor mecanice", dat fiind faptul că noţiunile de budget şi solduri sunt definite şi în Hotărârea arbitrală publicată prin Decizia directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 232/2008, în cazul fonogramelor, aceleaşi noţiuni fiind reţinute şi de Curtea de Apel prin Decizia nr. 161 A din 23 mai 2010 (publicată prin Decizia directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 311/2010). Totodată, completul de arbitri trebuia să aibă în vedere caracterul obligatoriu al acestor termeni în relaţiile dintre părţi privind drepturile mecanice pe fonograme şi că nu justifică niciun temei ca aceiaşi termeni să suporte modificări în cazul gestiunii drepturilor mecanice pe videograme.
    În consecinţă, se solicită instanţei de apel să modifice art. 2 lit. d) şi e) din metodologie în mod corespunzător celor mai sus argumentate, prin eliminarea condiţiei temporale, precum şi eliminarea art. 8 alin. 2 şi art. 10 din metodologie.
    III. Prin cel de-al treilea motiv de apel este criticată soluţia completului de arbitri în ceea ce priveşte determinarea bazelor de calcul pentru produsele standard, solduri şi mid. Completul de arbitraj a reţinut în mod eronat că ar exista un consens între părţi privitor la stabilirea acestor baze de calcul, în realitate existând divergenţe sub acest aspect.
    În ce priveşte baza de calcul în cazul produselor standard:
    Atât în faza negocierilor, cât şi în faza arbitrajului, UPFR a solicitat ca baza de calcul pentru produsele standard să fie determinată prin raportare la PPD (published price for dealers - "preţul publicat pentru distribuitori"), aspect cu care ambele părţi au fost de acord, însă fiecare parte a avut o reprezentare personală a noţiunii de PPD.
    Prin noţiunea de PPD (published price for dealers - "preţul publicat pentru distribuitori") consideră apelanta că trebuie să se înţeleagă cel mai mare preţ publicat de producător în ziua ieşirii suportului înregistrat din depozitul producătorului, aşa cum reiese din lista de preţuri ţinută şi publicată de acesta, preţ la care orice vânzător cu amănuntul poate achiziţiona o cantitate minimă dintr-un suport relevant, fără a beneficia de niciun fel de reduceri, stimulente, bonusuri sau orice altfel de diminuări ale preţului.
    Practic, această definiţie este preluată din metodologia publicată prin Decizia directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 232/2008, definiţie care a fost menţinută şi de către Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia civilă nr. 161 A din 23 mai 2010 (publicată prin Decizia directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 311/2010).
    Completul de arbitri a completat definiţia menţionată, referindu-se inclusiv la cel mai mare preţ practicat şi de distribuitorii producătorului, fără însă a avea vreun temei legal pentru argumentele arătate la primul motiv de apel. Este nelegal - în opinia apelantei - ca remuneraţia să fie stabilită în raport cu preţul practicat de distribuitor, când obligaţia de plată a remuneraţiei cade în sarcina producătorului, acesta fiind singura persoană care îşi asumă "responsabilitatea organizării şi realizării primei fixări a unei opere muzicale cuprinsă în videograme" [art. 106^1 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, cu modificările şi completările ulterioare]. Preţurile practicate de distribuitori nu pot fi controlate sub nicio formă de producătorul de videograme.
    Completul de arbitri circumstanţiază stabilirea bazei de calcul în raport cu preţul practicat de distribuitori doar în situaţia în care producătorul "apelează" la distribuitori. Or, desfacerea unor produse presupune inevitabil dezvoltarea relaţiilor comerciale cu diferite reţele de distribuţie, producătorul nu vinde la bucată direct consumatorului, astfel încât nu se poate vorbi de ipoteza în care acesta nu "apelează" la distribuitori.
    La art. 7 alin. 2 din metodologie se prevede că producătorul sau distribuitorul, în cazul în care nu întocmeşte catalogul cu preţurile PPD ori catalogul nu este disponibil publicului, va fi obligat la plata unei remuneraţii având ca bază de calcul "cel mai mare preţ practicat de orice detailist pentru orice unitate din videograma relevantă". Această prevedere stabilită de completul de arbitraj vizează în fapt o conduită ipotetică de sustragere de la plata remuneraţiei, reglementându-se o veritabilă sancţiune în cazul neconformării cu dispoziţiile metodologice. Această măsură este considerată de apelantă ca lipsită de temei legal, întrucât organismul de gestiune are suficiente mijloace de control şi de obţinere a informaţiilor şi nici nu se impune ca aceste mijloace să fie întărite sau substituite prin aplicarea acestei sancţiuni. De altfel, şi acest preţ "cel mai mare, publicat de detailist pentru orice unitate din videograma relevantă" nu este cunoscut producătorului videogramei, aşa încât prevederea este total inaplicabilă.
    Având în vedere că nici metodologia privind drepturile mecanice pentru fonograme nu reglementează o astfel de sancţiune, acelaşi raţionament trebuie urmat şi în prezenta cauză.
    În consecinţă, solicită apelanta ca noţiunea PPD-ului să fie aceea propusă de UPFR: "Art. 7. - (1) Baza de calcul al remuneraţiilor o reprezintă cel mai mare preţ publicat de producător în ziua ieşirii suportului înregistrat din depozitul producătorului, aşa cum reiese din lista de preţuri ţinută şi publicată de acesta, preţ la care orice vânzător cu amănuntul poate achiziţiona o cantitate minimă dintr-un suport relevant, fără a beneficia de niciun fel de reduceri, stimulente, bonusuri sau orice alt fel de diminuări ale preţului, denumit în continuare PPD".
    În ceea ce priveşte baza de calcul pentru produsele solduri:
    La art. 7 alin. 6 din metodologie, completul de arbitraj a stabilit că baza de calcul pentru solduri este determinată în funcţie de "veniturile obţinute de utilizator din vânzarea cu amănuntul a tuturor unităţilor astfel valorificate la preţ de solduri". Prin trimiterea la preţul de vânzare cu amănuntul, remuneraţia este raportată la activitatea distribuitorului cu amănuntul, deşi această activitate (vânzarea cu amănuntul realizată de distribuitor) nu este supusă autorizării în baza prezentei metodologii, iar acest preţ din vânzarea cu amănuntul nu este cunoscut producătorului videogramei.
    În consecinţă, solicită ca baza de calcul pentru produsele solduri să fie stabilită în raport cu valoarea de vânzare a tuturor unităţilor astfel vândute. O astfel de soluţie ar corespunde şi cu Decizia nr. 232/2008, menţinută, în ceea ce priveşte reglementarea bazei de calcul, de Decizia civilă nr. 161 A din 23 mai 2010 a CAB, publicată prin Decizia directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 311/2010, fiind dovedit în practica europeană faptul că baza de calcul este aceeaşi atât în cazul fonogramelor, cât şi în cazul videogramelor.
    Aceleaşi solicitări le are apelanta şi pentru stabilirea bazei de calcul în cazul produselor mid, budget şi solduri pentru argumentele prezentate mai sus.
    IV. O altă critică adusă soluţiei adoptate decompletul de arbitraj priveşte modalitatea de stabilire a remuneraţiilor minime, respectiv faptul că acestea nu au fost stabilite prin raportare la evoluţia actuală a vânzărilor de videograme, la preţul practicat de producătorii de videograme, la împrejurarea că, la nivel european, remuneraţiile minime pentru videograme sunt aceleaşi ca şi pentru fonograme şi, nu în ultimul rând, la oferta UCMR-ADA nr. 1.118 din 9 martie 2011, în special în ceea ce priveşte produsele premium.
    Se arată că toate aceste aspecte invocate, în raport de care a solicitat stabilirea remuneraţiei minime, sunt în realitate criterii prevăzute de art. 131^1 din Legea nr. 8/1996, pe care completul de arbitraj trebuia să le analizeze şi să le aplice corespunzător la stabilirea remuneraţiei minime.
    Este adevărat că, la nivel european, cuantumul remuneraţiilor minime este mai mare decât cel stabilit de arbitri, însă şi preţurile practicate în ţările europene sunt net superioare celor practicate în România, drept pentru care nu ar fi fost echitabilă aplicarea acelor remuneraţii fixe într-un mod "tale quale".
    Consideră apelanta că remuneraţia minimă nu trebuie să devină o formă de constrângere a producătorului, prin exercitarea unei presiuni asupra preţului practicat de acesta, şi nici nu trebuie să substituie remuneraţia procentuală. Or, stabilirea unei remuneraţii minime neadaptată realităţilor româneşti conduce la astfel de consecinţe.
    Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel în Decizia nr. 161 A din 23 mai 2010, "deşi aparent stabilirea unei remuneraţii mai mici decât cea solicitată de UCMR-ADA dăunează autorilor, în condiţiile în care comercializarea reproducerilor operelor muzicale pe piaţa românească se face la un nivel scăzut, menţinerea preţurilor la un nivel echilibrat va conduce la creşterea vânzărilor şi, implicit, a cuantumului remuneraţiilor încasate de autori".
    Motivarea remuneraţiilor minime nu este suficient de explicită astfel încât să poată fi înţeles pe deplin raţionamentul arbitrilor, ci, mai degrabă, se observă că s-a procedat la realizarea mediei aritmetice a remuneraţiilor propuse de ambele părţi pentru a stabili remuneraţia minimă finală pentru fiecare tip de produs, fiind doar puţin ajustate. Excepţie de la această modalitate de calcul fac remuneraţiile minime pentru produsele standard şi mai ales produsele premium.
    Deşi s-a motivat necesitatea ca remuneraţiile să nu fie crescătoare anual, având în vedere că veniturile obţinute de producătorii de videograme sunt în scădere şi că nu se poate face o previziune clară cu privire la vânzările de videograme muzicale, în realitate, chiar dacă au fost prevăzute remuneraţii fixe pentru toţi anii, aceste remuneraţii au fost stabilite ca medie aritmetică a remuneraţiilor propuse de UCMR-ADA în Adresa nr. 1.118 din 9 martie 2011, cuprinzându-se în acest fel şi creşterile anuale solicitate de UCMR-ADA, astfel că soluţia arbitrilor este contradictorie cu însăşi motivarea ei.
    Dacă arbitrii s-au raportat la ofertele propuse de părţi în cadrul negocierilor, cu precădere la procesul-verbal din data de 22 februarie 2011 şi la Adresa UCMR-ADA nr. 1.118 din 9 martie 2011, urmărind a reţine numitorul comun al ambelor propuneri, acest raţionament fiind folosit şi pentru stabilirea remuneraţiei procentuale de 7%, atunci ar fi fost firesc ca remuneraţia minimă să fie calculată în acelaşi mod, ca medie a remuneraţiilor aferente anului 2011, conform celor propuse de părţi, astfel încât acest calcul să corespundă motivării arbitrilor potrivit căreia "se vor stabili remuneraţii minimale fixe, şi nu crescătoare în următorii ani".
    În aceste condiţii, remuneraţiile minime corespunzătoare anului 2011 pentru produsul standard ar fi trebuit să fie de 1,1 lei [(1 + 1,2) : 2 = 1,1], pentru budget 0,52 lei [(0,44 + 0,6) : 2 = 0,52], pentru solduri 0,23 lei [(0,22 + 0,25) : 2 = 0,23] şi pentru produse premium 0,12 lei [(0,1 + 0,15) : 2 = 0,12], net inferioare celor stabilite de arbitri.
    În consecinţă, se solicită instanţei ca remuneraţiile minime să fie stabilite în cuantumul sus-arătat.
    În subsidiar, pentru motivele arătate mai sus, se solicită instanţei încuviinţarea următoarelor remuneraţii minime: pentru produs standard - 1,1 lei, mid - 0,77 lei, budget - 0,52 lei, solduri - 0,23 lei şi premium - 0,12 lei.
    La stabilirea remuneraţiei minime pentru produsele premium, solicită a fi avute în vedere şi următoarele considerente:
    În cazul produselor premium, arbitrii au apreciat că, în situaţia în care produsul principal (produsul promovat) devine videogramă, titularii de drepturi pot fi prejudiciaţi patrimonial, în lipsa stabilirii unei remuneraţii echitabile, iar pentru aceste considerente au stabilit o remuneraţie minimă de 0,60 lei.
    Consideră apelanta că este criticabilă o astfel de analiză deoarece este total eronată; videograma care ajunge să fie vândută ca produs premium nu va putea fi niciodată considerată un produs principal deoarece, chiar prin definiţia dată acestui tip de produs, acesta se distribuie numai împreună cu serviciul sau produsul promovat şi cu scopul de a promova acel produs sau serviciu. În consecinţă, întotdeauna produsul premium va avea un caracter accesoriu pe lângă produsul sau serviciul promovat, fiindu-i recunoscută doar funcţia economică de a promova, de a stimula vânzarea altor produse sau servicii. În aceste condiţii, se dovedeşte total neîntemeiată concluzia trasă de arbitri că, în cazul în care produsul premium ar deveni produs principal, titularii de drepturi ar fi prejudiciaţi dacă nu s-ar prevedea o remuneraţie minimă consistentă.
    Cuantumul acestei remuneraţii este exagerat de mare şi nu răspunde nicicum realităţilor din industria muzicală. Ba, mai mult, această remuneraţie este mai mare decât cea pe care chiar UCMR-ADA a propus-o în cadrul negocierilor prin Adresa nr. 1.118 din 9 martie 2011.
    Analizând "modul de calcul" al remuneraţiei stabilite, se poate constata că arbitrii au făcut media aritmetică a remuneraţiilor minime propuse de UCMR-ADA direct în arbitraj, pentru anii 2011-2014. Or, o astfel de abordare estecontrară chiar deciziei luate prin hotărâre, în sensul că "se vor stabili remuneraţii minimale fixe, şi nu crescătoare în următorii ani" de vreme ce remuneraţia de 0,6 lei conţine solicitarea UCMR-ADA de creştere a remuneraţiilor. Totodată, este contrară principiului abordat de arbitri, şi anume media aritmetică a remuneraţiilor minime propuse de ambele părţi (astfel cum au procedat în cazul budget şi solduri).
    În fapt, produsele premium sunt vândute mult mai repede şi într-un tiraj mult mai mare decât cele standard deoarece, de regulă, acestea sunt realizate la comanda unui comerciant care doreşte să îşi promoveze produsele sau serviciile prin asocierea acestora cu o videogramă.
    În aceste condiţii, preţul de vânzare al videogramei în regim de produs premium este mult mai mic decât cel practicat pentru un produs standard şi, pe cale de consecinţă, şi remuneraţia minimă trebuie să fie mult mai mică decât cea corespunzătoare unui produs standard. Însă raportat la tirajul produselor premium de peste 30.000 de exemplare (spre deosebire de tirajul produselor standard de maximum 2.000 de exemplare), încasările sunt mult mai mari şi remuneraţiile, de asemenea.
    V. Referitor la remuneraţia cuvenită autorilor pentru reproducerea şi distribuirea pachetelor DVD + DVD sau DVD + mai multe DVD-uri:
    Completul de arbitraj a prevăzut remuneraţii pentru pachetul format din fonogramă + videogramă premium şi fonogramă + videogramă sau mai multe videograme, deşi prezenta metodologie nu se referă la fonograme, ci doar la videograme. De altfel, chiar prezenta metodologie reglementează atât tipul videogramei, cât şi remuneraţia corespunzătoare acesteia, atunci când videograma sau videogramele sunt asociate unui alt produs (fie el fonogramă sau alt produs multimedia). Din acest motiv, consideră apelanta că nu se impune o suprareglementare a "pachetelor" formate prin asocierea videogramelor cu alte produse multimedia atâta vreme cât remuneraţia corespunzătoare videogramelor este determinată. Mai mult, arbitrii au decis că "se datorează remuneraţia corespunzătoare pentru fonograma ..." fără a indica valoarea acesteia sau norma juridică ce-o reglementează, astfel încât să permită o aplicare corespunzătoare a acestor prevederi.
    Arată apelanta că, din formularea dispoziţiilor art. 6 alin. 3 pct. a), b), c) şi d) din metodologie, se poate înţelege că pentru aceste "pachete" a fost stabilită o singură remuneraţie formată dintr-o remuneraţie procentuală (raportată la produsul principal) şi o remuneraţie forfetară (asociată produselor ataşate), stabilită în raport cu remuneraţia minimă pentru fiecare videogramă ataşată produsului principal din pachet, fără însă a fi prevăzută o remuneraţie minimă în cazul acestor "pachete".
    Consideră că, în mod echitabil, atât pentru titularii de drepturi, cât şi pentru producătorii de videograme, completul de arbitraj ar fi trebuit să prevadă o remuneraţie procentuală (principală), raportată la valoarea întregului "pachet" (la PPD-ul pachetului), şi o remuneraţie minimă.
    Remuneraţia procentuală pentru videograma produs principal de cele mai multe ori este necunoscută întrucât nu are un preţ ca produs de sine stătător, ci este prevăzut un singur preţ corespunzător pachetului din care face parte. Neputând determina "preţul" produsului principal, nu se poate determina nici remuneraţia corespunzătoare produsului principal şi, în consecinţă, soluţia arbitrilor este inaplicabilă.
    Stabilirea remuneraţiei procentuale (ca remuneraţie principală prevăzută de metodologie) reflectă, în esenţă, aplicarea criteriului prevăzut de art. 131^1 alin. 1 lit. f) din Legea nr. 8/1996, întrucât aceasta se raportează la "veniturile obţinute de utilizatori din activitatea care utilizează repertoriul ce face obiectul negocierii". Veniturile utilizatorilor sunt determinate de preţurile practicate de aceştia în piaţă, astfel că şi remuneraţia trebuie raportată la preţurile videogramelor încasate de producători. Urmând acelaşi principiu, şi remuneraţia minimă trebuie stabilită astfel încât să se asigure un echilibru între remuneraţia ce trebuie garantată titularilor de drepturi şi veniturile producătorilor. O remuneraţie minimă mai mare decât cea care ar rezulta din aplicarea procentului de 7% asupra bazei de calcul (decât remuneraţia procentuală) ar conduce, în practică, la perceperea unei remuneraţii forfetare, într-un mod automat, fiind astfel eludate criteriile în funcţie de care remuneraţia a fost stabilită, nemaiavând nicio relevanţă juridică veniturile producătorilor din vânzarea videogramelor, ci doar numărul de unităţi vândute de aceştia.
    Apelanta solicită instanţei de apel, având în vedere şi propunerea consemnată în Procesul-verbal nr. 795 din 22 februarie 2011 şi completată prin corespondenţa purtată cu UCMR-ADA pe e-mail în data de 28 februarie 2011, să stabilească o remuneraţie procentuală (principală), reprezentând 7% din PPD-ul pachetului, atât în cazul pachetului videogramă + videogramă, cât şi în cazul videogramă + mai multe videograme, şi o remuneraţie minimă, după cum urmează: în cazul pachetului DVD + DVD premium (ambele videograme) remuneraţia minimă să fie compusă din remuneraţia minimă a unui produs standard (videogramă) de 1 RON + remuneraţia minimă a unui produs premium pentru videogramă de 0,12 RON, în total o remuneraţie minimă de 1,12 RON; în cazul pachetului format din mai mult de 2 DVD-uri (videograme) remuneraţia minimă să fie compusă din remuneraţia minimă corespunzătoare unui produs standard pentru videograme de 1 RON + 20% din remuneraţia minimă corespunzătoare unui produs standard pentru videograme (de 1 RON) pentru fiecare DVD ataşat DVD-ului principal (adică 1 RON + 20%* 1 RON pentru fiecare DVD ataşat DVD-ului principal).
    În ceea ce priveşte temeinicia remuneraţiei procentuale solicitate, se arată că, la nivelul practicii europene, sunt prevăzute remuneraţii procentuale de aproximativ 7% din PPDul pachetului. Astfel, în Danemarca, Estonia, Finlanda, Letonia, Lituania, Norvegia, Suedia remuneraţia este de 7,2% din PPD, potrivit situaţiilor remuneraţiilor depuse chiarde către UCMR-ADA (secţiunea Dual disc audiovisual album).
    În ce priveşte remuneraţia pachetului format din videogramă plus videograma premium [art. 6 alin. 3 lit. b) din metodologie], consideră apelanta că raţionamentul completului de arbitraj este întemeiat doar pentru stabilirea remuneraţiei minime ce ar fi constituită din remuneraţia minimă corespunzătoare pentru videograma produs principal plus remuneraţia forfetară minimă pentru produsul premium. Acest raţionament nu poate fi reţinut în cazul stabilirii remuneraţiei principale deoarece nu se încadrează în practică europeană invocată, practică pe care, de altfel, completul de arbitraj a avut-o în vedere la stabilirea remuneraţiei procentuale pentru videograma standard.
    În ceea ce priveşte remuneraţia pachetului format din videogramă plus videogramă sau multiplu [art. 6 alin. 3 lit. d) din metodologie], soluţia completului de arbitraj este considerată de apelantă neîntemeiată deoarece, în varianta videogramă + videogramă, nu există situaţia ca ambele să fie produse standard sau unul standard şi celălalt budget ori sold, ci doar situaţia produs standard + premium. Or, această situaţie este deja reglementată la pct. b) al articolului din metodologie.
    Şi în varianta videogramă + multiplu (două sau mai multe videograme) este găsită de apelantă neîntemeiată soluţia ca pentru fiecare produs suplimentar să fie percepută o remuneraţie fixă la nivelul remuneraţiei minime din tabel, pentru aceleaşi argumente precizate anterior.
    VI. Referitor la excluderea categoriei "produselor MID" din metodologie:
    Este criticată soluţia completului de arbitraj pentru neincluderea categoriei "produselor mid" - propuse şi definite de UPFR ca fiind produsele cu un preţ mai mic cu cel puţin 20% faţă de PPD (preţul standard). Completul de arbitraj a reţinut că o astfel de categorie nu se regăseşte în practica managementului colectiv al drepturilor de autor pe plan european. Consideră apelanta că un astfel de motiv nu poate justifica respingerea cererii de includere a categoriei mid, în condiţiile în care realităţile româneşti impun o astfel de categorie. Este inechitabil ca remuneraţia să fie stabilită la preţul PPD când, în realitate, acest preţ a scăzut cu cel puţin 20% faţă de PPD, însă nu într-atât de mult pentru a fi calificat produs budget (cu cel puţin 35% din PPD).
    VII.Referitor la menţiunile ce trebuie să cuprindă catalogul producătorului
    În art. 13 din metodologia stabilită de arbitri se prevede obligaţia "utilizatorilor" de a elabora trimestrial cataloage care vor cuprinde cel puţin lit. f): "PPD-ul pe fiecare videogramă muzicală şi tip de suport". Această prevedere este inaplicabilă - în susţinerea apelantei - întrucât în decursul unui trimestru preţul produselor variază. Din acest motiv a considerat justificată cererea UPFR de a transmite lista de preţuri cuprinzând PPD-ul în mod separat de catalogul editat de producători, în caz contrar aceştia fiind puşi în situaţia de a edita un nou catalog de fiecare dată când se modifică preţurile produselor. Or, această situaţie ar presupune costuri suplimentare şi nejustificate în sarcina producătorilor.
    De asemenea, publicarea listei de preţuri, respectiv indicarea PPD-ului pe fiecare videogramă muzicală şi tip de suport, în catalogul de produse al producătorului este nejustificată atât timp cât prin dispoziţiile art. 14 din metodologie se prevede obligaţia de raportare trimestrială a listei de preţuri (a PPD-ului). În această situaţie, producătorul este ţinut a executa în fapt aceeaşi obligaţie (indicarea preţurilor) sub două forme diferite, prima, prin editarea catalogului şi, a doua, prin transmiterea raportului către UCMR-ADA. Or, această situaţie este vădit injustă, menită doar a încărca birocratic activitatea producătorului.
    În concluzie, se solicită ca PPD-ul produselor să nu fie editat în catalogul de produse, ci doar să fie transmis periodic către UCMR-ADA, sub forma unei liste de preţuri.
    În drept, sunt invocate prevederile art. 131^2 alin. 9 din Legea nr. 8/1996, art. 282 şi următoarele din Codul de procedură civilă.
    Apel legal timbrat.
    Intimata a formulat întâmpinare, prin aceasta arătând în esenţă că:
    Apelanta omite faptul că obiectul supus comercializării îl reprezintă opera muzicală şi nu suportul fizic DVD. Drepturile patrimoniale asupra obiectului principal supus comercializării aparţin autorului (compozitor, textier), însuşi legiuitorul dispunând faptul că drepturile producătorului au doar un caracter conex în raport cu drepturile de autor. Prin urmare, nu trebuie admisă încercarea apelantei de a conferi operelor muzicale şi drepturilor autorilor acestora un caracter conex în raport cu drepturile producătorului.
    În consecinţă, la stabilirea remuneraţiei trebuie avută în vedere această delimitare importantă, ţinând seama şi de prevederile art. 92 alin. 1 din Legea nr. 8/1996 conform cărora "drepturile conexe dreptului de autor nu aduc atingere drepturilor autorului".
    Mai arată intimata că metodologiile adoptate potrivit procedurii prevăzute de Legea nr. 8/1996 sunt opozabile erga omnes şi nu doar părţilor din proces. Ca atare, acestea sunt opozabile, pe de o parte, tuturor autorilor sau altor titulari de drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale reprezentaţi de UCMR-ADA (inclusiv celor care vor acorda acesteia în viitor mandat de reprezentare), iar, pe de altă parte, tuturor celor care vor utiliza opere muzicale în modalităţile reglementate de metodologie, după publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României.
    La adoptarea art. 998-999 din Codul civil - arată intimata - nu a trebuit să se dovedească existenţa unor fapte ilicite şi nici frecvenţa acestora. Legea civilă, în sensul larg, şi, prin urmare, metodologia în litigiu se aplică numai pentru viitor, nasc raporturi juridice noi, astfel că nu se pot limita la raporturi juridice anterioare şi nici nu se pot raporta la raporturi juridice născute anterior intrării lor în vigoare.
    Precizează intimata că în Convenţia de la Berna este recunoscut autorilor operelor artistice dreptul exclusiv de a autoriza reproducerea acestor opere, în orice mod şi sub orice formă. Caracterul exclusiv al acestei autorizări nu permite statului sau altor autorităţi să intervină şi să se substituie voinţei autorului decât în situaţiile de excepţie expres stabilite prin art. 11 bis din menţionata convenţie.
    Solicitarea făcută de apelantă, de a se pronunţa o hotărâre prin care să fie instituite condiţii/limite ale exercitării dreptului exclusiv ce revine autorului privind reproducerea operelor muzicale, contravine - în opinia intimatei - Convenţiei de la Berna care este aplicabilă în condiţiile art. 20 din Constituţia României.
    În ceea ce priveşte primul motiv de apel, arată intimata că este nelegală şi netemeinică critica prin care apelanta susţine că nu este posibilă, din punct de vedere legal, autorizarea distinctă a dreptului de distribuire a operelor muzicale fixate pe fonograme, Legea nr. 8/1996 recunoscând autorilor două drepturi distincte şi exclusive, respectiv dreptul de a autoriza sau interzice reproducerea şi dreptul de a autoriza sau interzice distribuirea [art. 13 lit. a)].
    Apelanta pretinde în mod eronat că prezumţia instituită prin art. 14^1 din Legea nr. 8/1996 ar împiedica în toate cazurile existenţa şi exercitarea distinctă a dreptului de distribuire. În realitate, potrivit art. 14^1 menţionat, numai prin autorizarea distribuirii (vânzării) se prezumă epuizarea dreptului de distribuire pentru orice alte vânzări ulterioare. Prin urmare, legea nu exclude şi nu îngrădeşte autorilor exercitarea independentă a celor două drepturi patrimoniale exclusive. Omite astfel UPFR faptul că art. 2 lit. f) din Legea nr. 8/1996 specifică în mod expres faptul că distribuitorul este obligat sa obţină autorizaţie şi să plătească remuneraţiile numai în cazul în care dreptul de distribuire nu a fost epuizat.
    Precizează intimata că dispoziţiile art. 14^1 din Legea nr. 8/1996 se referă strict la actele juridice încheiate în temeiul acestei legi, orice acte juridice încheiate în altă ţară nefiind supuse acestei prevederi, ci legii naţionale din acel stat.
    Critica formulată de apelantă este considerată ca neîntemeiată şi prin raportare la prevederile art. 39 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 8/1996, text care stabileşte expres că cesiunea (autorizarea exercitării) poate fi limitată la anumite drepturi sau la un anumit teritoriu. Astfel, printr-un contract încheiat cu autorul sau cu un organism similar UCMR-ADA din altă ţară, dreptul de distribuire poate fi limitat la teritoriul acelei terţe ţări, caz în care dreptul de distribuire nu a fost epuizat (potrivit legii române) şi pentru vânzarea pe teritoriul României a acelor opere muzicale.
    Sub aspectul criticilor formulate de apelantă în ce priveşte definirea noţiunilor de produse premium, budget şi solduri prin metodologie, se arată că şi acestea sunt contrare prevederilor Convenţiei de la Berna. Completul de arbitraj nu putea să stabilească, în mod legal, modalităţi de exercitare a dreptului de reproducere în alte moduri decât cele care corespund voinţei autorilor, nici instanţa de judecată neputându-se substitui dreptului exclusiv ce revine autorilor, şi să stabilească alte modalităţi de reproducere şi distribuire a operelor pentru care au dreptul la remuneraţii.
    În ceea ce priveşte definirea produselor premium, se arată tendinţa apelantei de a acorda în mod nelegitim operei muzicale şi drepturilor de autor un caracter conex, astfel încât voinţa acestora sa fie ignorată şi supusă voinţei producătorilor.
    În condiţiile în care preţul produsului promovat prin distribuirea împreuna cu acesta a operelor muzicale creşte, nu se mai poate reţine că distribuirea operei muzicale ar avea în acest caz un caracter promoţional. În astfel de cazuri publicul cumpără - în susţinerea intimatei - operele muzicale, şi nu produsul promovat.
    Consideră intimata ca este nelegală şi netemeinică susţinerea apelantei în sensul că nu ar putea impune distribuitorilor săi ca distribuirea produselor premium să nu conducă în realitate la vânzarea acestora prin creşterea preţului ziarelor/revistelor, în realitate producătorii de videograme având capacitatea ca prin contractele încheiate cu ziare/reviste să includă o clauză contractuală referitoare la modalitatea de distribuire a acestora.
    Neîntemeiată este - în opinia intimatei - şi critica formulată de apelantă în ce priveşte definirea dată prin metodologie bazei de calcul al remuneraţiilor, critică în baza cărei s-a solicitat instanţei sa pronunţe o hotărâre prin care să instituie limite/condiţii ale exercitării dreptului exclusiv ce revine autorului privind reproducerea operelor muzicale, inclusiv prin stabilirea unor remuneraţii contrare voinţei autorului, contravenind astfel prevederilor Convenţiei de la Berna.
    Contrar celor susţinute de apelantă, art. 7 din metodologie are în vedere situaţia în care producătorul nu îşi comercializează singur videograma către vânzătorii cu amănuntul, ci apelează la un intermediar (distribuitor). Prin urmare, toate criticile formulate de apelantă referitoare la baza de calcul sunt - în opinia intimatei - străine de prevederile metodologiei. Reglementarea cuprinsă în menţionatul art. 7 reprezintă modalitatea de determinare a bazei de calcul pentru situaţia în care orice vânzător cu amănuntul poate achiziţiona o cantitate minimă din acea videogramă de la un distribuitor (angrosist) al producătorului. Consideră intimata că această reglementare nu obligă UPFR pentru prestaţia altei persoane, ci reglementează modalitatea de determinare a remuneraţiilor în mod just şi echitabil pentru drepturile corespunzătoare de reproducere şi distribuire.
    Precizează intimata ca apelanta omite şi faptul că, potrivit art. 131 lit. h din Legea nr. 8/1996, legiuitorul acordă dreptul organismelor de gestiune colectivă de a solicita inclusiv intermediarilor informaţiile necesare stabilirii remuneraţiilor datorate de producător.
    Este considerată de intimată şi critica apelantei referitoare la baza de calcul (PPD-ul) pentru cazul în care nu este întocmit catalogul cuprinzând preţurile PPD. Metodologia nu face altceva decât să reglementeze modalitatea de determinare a remuneraţiilor în cazul în care baza de calcul nu poate fi determinată pentru motivele specificate în metodologie. Reglementarea cuprinsă în metodologie nu reprezintă altceva decât o aplicare a art. 43 alin. 2 din Legea nr. 8/1996.
    Tot neîntemeiate sunt considerate de intimată şi criticile apelantei referitoare la baza de calcul pentru categoriile de produse "solduri", "premium", "budget", precum şi cea prin care solicită ca un număr de 350 de exemplare să fie scutite de plata remuneraţiei. O astfel de propunere este contrară Convenţiei de la Berna şi art. 33 din Legea nr. 8/1996.
    Criticile formulate de apelantă cu privire la remuneraţiile minime stabilite prin metodologie sunt, de asemenea, neîntemeiate în opinia intimatei, pe de o parte, în raport cu dispoziţiile Convenţiei de la Berna, iar, pe de altă parte, ţinând seama de împrejurarea că UPFR omite faptul că sunt legitime demersurile şi cererile autorilor de exploatare a operelor muzicale în principal în interesul lor de a obţine o remunerare echitabilă.
    Intimata consideră că nu este echitabilă remunerarea propusă de apelantă întrucât: distribuirea produselor "premium" urmăreşte obţinerea unor avantaje comerciale de către beneficiari; exploatarea operelor muzicale prin asocierea cu alt produs conduce la creşterea veniturilor acelui distribuitor; suplimentar menţionatelor câştiguri, exploatarea operelor muzicale prin asocierea cu ziare/reviste este însoţită şi de creştere de cca 5 ori a preţului produsului împreună cu care se distribuie opera muzicală; distribuirea unor produse (aparent gratuite) în cantităţi mari suprimă orice distribuire standard a acelei opere muzicale. Apelanta ignoră avantajele comerciale ale distribuitorilor de produse, avantaje comerciale rezultate din exploatarea operelor muzicale, propunând ca autorii să primească o remuneraţie minimă infimă, inacceptabilă pentru autori.
    Precizează intimata că toate remuneraţiile minime stabilite prin metodologie se situează sub nivelul celor corespunzătoare practicii europene.
    În ce priveşte motivul de apel referitor la stabilirea unor modalităţi de determinare a remuneraţiilor în cazurile în care sunt distribuite mai multe videograme sau videograme împreună cu fonograme, susţine intimata că sunt neîntemeiate criticile formulate sub acest aspect de apelantă, în mod corect completul de arbitraj reţinând că trebuie sa existe o reglementare şi pentru aceste situaţii. Nu au fost stabilite de către arbitri, în acest caz, remuneraţiile pentru fonograme, metodologia făcând trimitere la remuneraţia pentru fonograme.
    Solicitarea apelantei de a fi introdusă categoria de produse "mid" este, în opinia intimatei, neîntemeiată, o astfel de cerere contravenind atât modalităţilor de exploatare a operelor muzicale agreate de autori la nivel naţional şi internaţional, cât şi Convenţiei de la Berna. Categoria de produs "mid" nu a fost reglementată nici în cazul fonogramelor.
    Consideră intimata ca în mod neîntemeiat pretinde apelanta că PPD-ul nu trebuie să fie inclus în catalog, această critică fiind contrară practicii europene în domeniu. PPD-ul este parte integrantă a catalogului. De altfel, vânzătorilor cu amănuntul le este pus la dispoziţie tocmai catalogul de videograme, astfel că este firesc ca acesta să conţină informaţii privitoare la preţul la care oricare dintre aceştia pot achiziţiona orice cantitate din videograma aleasă.
    În raport cu motivele expuse, solicită intimata respingerea apelului formulat de UPFR, ca neîntemeiat.
    În procedura soluţionării apelului, părţile au administrat probe cu înscrisuri.
    Analizând apelul în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate şi cu limitele stabilite prin art. 295 alin. 1 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 131^2 din Legea nr. 8/1996, Curtea reţine următoarele:
    I. În lumina prevederilor art. 130 alin. 1 din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor, printre obligaţiile care revin organismelor de gestiune colectivă se numără şi aceea de a elabora metodologii pentru domeniile lor de activitate, aceste metodologii fiind necesar a fi negociate cu utilizatorii (conform prevederii înscrise la lit. b din norma menţionată).
    Prin art. 131^1 alin. 2 din acelaşi act normativ este stabilită componenţa/structura comisiei în cadrul căreia se impune a se derula negocierea metodologiilor ce privesc modalitatea de determinare şi de plată a drepturilor de autor, în sensul că: "(2) Metodologiile se negociază în cadrul unei comisii constituite prin decizie a directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, emisă în termen de maximum 5 zile de la primirea cererii de iniţiere a procedurilor de negociere. Decizia directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, pe cheltuiala organismelor de gestiune colectivă. Comisia de negociere este constituită din:
    a) câte un reprezentant al principalelor organisme de gestiune colectivă, care funcţionează pentru câte o categorie de drepturi, pe de o parte;
    b) câte un reprezentant al principalelor structuri asociative mandatate de utilizatori, numit dintre acestea, şi câte un reprezentant al primilor 3 utilizatori majori, stabiliţi pe baza cifrei de afaceri şi a cotei de piaţă a acestora în domeniu, cu condiţia ca acestea să fie declarate la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor pe propria răspundere, precum şi al societăţilor publice de radiodifuziune şi de televiziune, după caz, pe de altă parte."
    În speţă, procedura de negociere a Metodologiei privind remuneraţiile reprezentând drepturile patrimoniale ale autorilor pentru reproducerea şi distribuirea operelor muzicale pe înregistrări audiovizuale s-a derulat numai între intimata UCMR-ADA în calitate de organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor asupra operelor muzicale şi, de cealaltă parte, apelanta UPFR în calitate de reprezentant al producătorilor de înregistrări audiovizuale (utilizatori ai operelor muzicale gestionate de intimată).
    Potrivit art. 106^1 din Legea nr. 8/1996: "(1) Se consideră înregistrare audiovizuală sau videogramă, în sensul prezentei legi, orice fixare a unei opere audiovizuale sau a unor secvenţe de imagini în mişcare, însoţite sau nu de sunet, oricare ar fi metoda şi suportul utilizate pentru această fixare.
    (2) Producătorul unei înregistrări audiovizuale este persoana fizică sau juridică ce are iniţiativa şi îşi asumă responsabilitatea organizării şi realizării primei fixări a unei opere audiovizuale sau a unor secvenţe de imagini în mişcare, însoţite ori nu de sunet, şi, în această calitate, furnizează mijloacele tehnice şi financiare necesare."
    În raport cu modalitatea în care este definită, prin norma juridică enunţată, în activitatea specifică categoriei producătorilor de înregistrări audiovizuale, nu există niciun temei spre a se include în aceeaşi categorie şi distribuitorii, care reprezintă persoane ce intervin ulterior în procesul de comercializare a respectivelor înregistrări, fără a avea vreo legătură cu procedeul fixării operei muzicale.
    Pentru a include şi distribuitorii - priviţi ca persoane a căror activitate este reprezentată exclusiv de distribuirea suporturilor - în categoria utilizatorilor cărora li se aplică Metodologia privind remuneraţiile reprezentând drepturile patrimoniale ale autorilor pentru reproducerea şi distribuirea operelor muzicale pe înregistrări audiovizuale, completul de arbitraj trebuia să constate în prealabil participarea la procedura de negociere (desfăşurată prealabil etapei arbitrajului) a reprezentanţilor acestor intermediari, constatare care se impunea potrivit rigorilor stabilite prin normele procedurale speciale anterior enunţate, dar şi în raport cu prevederile art. 131^1 alin. 1 lit. a şi b, potrivit cărora: "Metodologia se negociază de către organismele de gestiune colectivă cu reprezentanţii prevăzuţi la art. 131 alin. (2) lit. b), ţinându-se seama de următoarele criterii principale:
    a) categoria titularilor de drepturi, membri sau nemembri, şi domeniul pentru care se poartă negocierea;
    b) categoria de utilizatori pe care îi reprezintă Ia negocieri structurile asociative sau ceilalţi utilizatori desemnaţi să negocieze."
    Atâta vreme cât apelanta UPFR nu justifică calitatea de reprezentant al distribuitorilor ce intermediază transmiterea suporturilor pe care s-au realizat înregistrările sonore (angrosiştii indicaţi de intimată) către vânzătorii cu amănuntul, stabilirea - prin metodologie - de obligaţii în sarcina acestora a fost făcută de completul de arbitraj cu nesocotirea menţionatelor reglementări procedurale speciale, ce au caracter imperativ.
    Împrejurarea avută în vedere de completul de arbitri spre a dispune o astfel de măsură, şi anume aceea că Legea nr. 8/1996 recunoaşte titularilor drepturilor de autor atât dreptul de a autoriza sau de a interzice reproducerea operei, cât şi dreptul de a autoriza sau de a interzice distribuirea operei, precum şi posibilitatea epuizării dreptului de distribuire doar pe un teritoriu determinat nu pot constitui temei spre a se proceda la valorificarea acestora cu nesocotirea obligaţiei ce revine titularilor de a negocia cu utilizatorii - în coordonatele reglementate prin legea specială - condiţiile valorificării dreptului de a primi remuneraţiile aferente utilizării (drepturi patrimoniale).
    Concluzionând, Curtea constată că în mod eronat au fost incluşi, prin hotărârea arbitrală apelată, şi distribuitorii în categoria utilizatorilor cărora le este aplicabilă metodologia stabilită prin aceasta atâta vreme cât aceşti intermediari nu au fost reprezentaţi în cadrul procedurii declanşate pentru negocierea metodologiei.
    Caracterul de opozabilitate pe care metodologia îl dobândeşte odată cu publicarea ei în Monitorul Oficial al României, Partea I, are drept corelativ obligativitatea oricărui terţ de a se abţine le la acte sau fapte de natură a aduce atingere drepturilor stabilite prin aceasta, însă nu poate avea ca efect stabilirea de obligaţii faţă de persoane străine de procedura negocierii. O asemenea concluzie este fundamentată atât pe reglementările legale speciale enunţate anterior, cât şi pe prevederile art. 973 din Codul de procedură civilă - care consacră principiul relativităţii efectelor convenţiilor - ţinând seama că legiuitorul a lăsat titularilor de drepturi de autor şi utilizatorilor unor astfel de drepturi posibilitatea de a negocia condiţiile în care se determină şi se plătesc renumeraţiile aferente utilizării operelor, ceea ce conferă metodologiilor valenţe convenţionale.
    Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că numai în privinţa activităţii de reproducere şi distribuire ce se realizează de către producătorii de înregistrări audiovizuale poate avea efecte metodologia analizată în speţă, urmând a fi exclusă din sfera acesteia activitatea de distribuire desfăşurată de alte persoane care ar constitui verigi intermediare între respectivii producători şi vânzătorii cu amănuntul ai suporturilor pe care s-au fixat operele muzicale.
    II. Criticile formulate prin cel de-al doilea motiv de apel se referă la modalitatea în care completul de arbitraj a definit categoria de produse "premium".
    Curtea notează că, potrivit art. 2 lit. c din metodologia stabilită prin hotărârea apelată, produsele "premium" au fost definite ca fiind acelea destinate exclusiv distribuirii către public în mod gratuit prin asociere cu un alt produs sau serviciu, fără majorarea preţului plătit în mod obişnuit de public pentru acel produs sau serviciu.
    Condiţia gratuităţii introdusă de arbitri în definirea menţionatei categorii de produse - preluată din propunea intimatei UCMR-ADA, dar neagreată de apelanta UPFR - nu poate fi reţinută ca una rezonabilă în condiţiile în care, astfel cum s-a reţinut în analiza precedentului motiv de apel, metodologia are natură convenţională şi, astfel, se impunea ca ea să reprezinte rezultatul acordului de voinţă al părţilor ori, în lipsa unui astfel de acord, să fie expresia unui arbitraj judicios motivat relativ la aspectele care au condus la preluarea unei propuneri reclamate ca dezavantajoasă/prejudiciabilă de una dintre părţile implicate în negociere.
    Susţinerea apelantei în sensul că este necesar a se asigura integrarea noţiunii în ansamblul reglementărilor în vigoare privind gestiunea drepturilor mecanice (de reproducere şi distribuire) în ce priveşte definirea categoriilor de produse (în sensul de suporturi pe care sunt fixate operele muzicale aflate în sfera de gestiune colectivă a intimatei UCMR-ADA) prin metodologiile elaborate constituie un argument deplin pertinent, neexistând nicio justificare rezonabilă pentru care obligaţiile producătorilor de înregistrări audiovizuale să fie mai oneroase decât cele anterior stabilite în procedura elaborării metodologiei care priveşte drepturile patrimoniale ale aceloraşi titulari de drepturi în raporturile cu producătorii de fonograme (înregistrări audio). Fiind vorba de aceleaşi opere (muzicale), se impune ca şi producătorilor de înregistrări audiovizuale să le fie stabilite obligaţiile corelative menţionatului drept în condiţii similare cu obligaţiile ce sunt stabilite în sarcina producătorilor de fonograme, cele două tipuri de utilizare fiind ele însele similare.
    Stabilirea condiţiei gratuităţii pentru ca produsele/suporturile pe care sunt fixate operele utilizate de producătorii reprezentaţi de apelantă să fie vândute ca produse "premium" ar fi de natură a restrânge posibilităţile de desfacere a acestora în condiţiile unei pieţe concurenţiale, fiind astfel impusă investitorului o condiţionare de natură a descuraja cererea pentru acest gen de produse destinate, în principiu, obţinerii unui profit prin comercializare, condiţionare ce reprezintă în egală măsură o subordonare a drepturilor producătorului faţă de cele ale autorilor de opere muzicale.
    Apărarea intimatei în sensul că, în lumina reglementărilor din Convenţia de la Berna, dreptul exclusiv al autorilor de opere artistice de a autoriza reproducerea acestor opere ar justifica impunerea condiţiei gratuităţii menţionate mai sus este, în aprecierea Curţii, nefondată pentru că respectivul drept nu poate fi privit în abstract, de sine stătător, atâta vreme cât - în situaţia analizată în speţă - valorificarea lui se realizează doar prin intermediul suporturilor ce fixează operele, suporturi a căror realizare a fost făcută exclusiv prin responsabilitatea/efortul producătorului. Trebuie reţinut că, pentru a ajunge la consumator/public, opera fixată pe înregistrările audiovizuale se află într-o conexiune necesară cu suporturile pe care s-a realizat o atare fixare, aşa încât menţionatul drept exclusiv al autorilor nu poate îngrădi drepturile concurente ce revin producătorilor.
    Astfel cum intimata însăşi a observat, drepturile ce revin producătorilor de înregistrări audiovizuale sunt conexe drepturilor de autor, ceea ce înseamnă că acestea sunt alăturate, neexistând suport legal spre a se proceda la o ierarhizare a lor şi a se acorda astfel preferinţă voinţei titularilor de drepturi de autor, în raportul juridic stabilit cu utilizatorii din această categorie.
    Având în vedere considerentele expuse, Curtea apreciază că este întemeiată critica apelantei în ce priveşte netemeinicia hotărârii arbitrale sub aspectul includerii condiţiei gratuităţii în definirea produselor din categoria "premium".
    Înlăturarea acestei condiţii privind gratuitatea produce consecinţa ineficacităţii şi a celorlalte reglementări din cuprinsul metodologiei care au legătură cu aceasta, astfel că urmează a fi înlăturată măsura care a fost stabilită prin art. 9 de a se inscripţiona pe coperta videogramei o menţiune privind caracterul gratuit al suportului respectiv.
    Şi în privinţa modalităţii în care au fost definite, prin hotărârea arbitrală apelată, produsele din categoriile "budget" şi "solduri" sunt apreciate ca fiind întemeiate criticile formulate de apelantă, pentru considerentele care succed:
    Completul de arbitri a indus, în definirea acestor categorii de produse, o condiţie temporală, şi anume aceea de a fi vorba de produse relansate la vânzare după mai mult de un an de la data lansării iniţiale, respectiv de produse relansate la vânzare după cel puţin 18 luni de la data lansării.
    Procedând astfel, ca şi în cazul definirii produselor "premium", completul de arbitri a subordonat drepturile utilizatorilor/producătorilor celor ale autorilor operelor muzicale, limitând posibilitatea celor dintâi de a adopta strategii comerciale adecvate atingerii scopului pentru care şi-au asumat responsabilitatea (incluzând şi investiţia financiară) fixării operelor, şi anume acela de a vinde produsele obţinute spre aşi recupera cheltuielile efectuate şi totodată de a obţine profit.
    O astfel de subordonare nu numai că este lipsită de suport în prevederile Legii nr. 8/1996, dar este incompatibilă cu conceptul de negociere, care presupune discuţii/tratative purtate în vederea încheierii unei convenţii, cu situarea părţilor pe poziţii de egalitate, şi nicidecum situarea uneia dintre părţi pe poziţii de autoritate, cu drepturi preferenţiale.
    Nu există nicio raţiune de natură a justifica presupunerea intimatei potrivit căreia suporturile pe care sunt fixate operele audiovizuale ar putea fi lansate pe piaţă de utilizatorii reprezentaţi de apelantă ca produse "budget" sau "solduri" cu nesocotirea/prejudicierea titularilor drepturilor de autor, atâta vreme cât utilizatorii înşişi au interesul de a obţine pentru produsele puse pe piaţă un preţ cât mai mare spre a realiza scopul pentru care au iniţiat reproducerea operelor. În condiţiile economiei de piaţă, utilizatorii vor fi cei dintâi interesaţi să valorifice produsele realizate la preţul de lansare, în acest mod realizându-se şi valorificarea drepturilor de autor aflate în sfera celor gestionate de intimată, iar reducerea acestor preţuri (prin regruparea produselor în categoria "budget" sau "solduri") nu poate constitui decât expresia unor strategii comerciale menite să asigure valorificarea drepturilor încorporate în respectivele produse în condiţii obiectiv impuse de mediul concurenţial.
    Pe de altă parte, Curtea constată că o atare condiţie temporală nu se regăseşte în metodologia în vigoare care priveşte remuneraţiile reprezentând drepturile patrimoniale ale autorilor pentru reproducerea şi distribuirea operelor muzicale cuprinse în fonograme, astfel că - aşa cum s-a reţinut şi în analiza referitoare la definirea produselor "premium" - apare ca fiind justificată solicitarea apelantei de a se asigura integrarea noţiunilor analizate în ansamblul reglementărilor în vigoare privind gestiunea drepturilor mecanice.
    Drept consecinţă a constatării caracterului netemeinic al stabilirii condiţiei temporale în definirea celor două categorii de produse, se impune înlăturarea reglementărilor din art. 8 alin. 2 şi din art. 10 ale metodologiei, prin care s-a stabilit modalitatea de determinare a remuneraţiei pentru situaţiile în care nu ar fi fost respectată respectiva condiţie.
    În schimb, Curtea apreciază că pentru asigurarea protecţiei titularilor de drepturi de autor este justificată introducerea unei prevederi relative la produsele "budget", simetrică celei care se referă la produsele din categoria "solduri", în sensul că nu se va considera vânzare budget vânzarea unor suporturi de produs conţinând opere muzicale noi ce au fost fabricate special pentru vânzarea la preţ redus faţă de PPD, această măsură urmând a forma conţinutul art. 10 din metodologie.
    III. Cu privire la criticile formulate de apelantă în legătură cu modalităţile de determinare a bazei de calcul specifice categoriei de produse standard, prin metodologia stabilită prin hotărârea apelată, Curtea constată că acestea sunt întemeiate faţă de argumentele expuse în analiza ce a fost făcută în privinţa primului motiv de apel şi de concluzia reţinută în sensul că distribuitorii (care nu sunt şi producători ai înregistrărilor audiovizuale) nu trebuie incluşi în categoria utilizatorilor în privinţa cărora a fost negociată metodologia referitoare la remuneraţiile reprezentând drepturile patrimoniale ale autorilor pentru reproducerea şi distribuirea operelor muzicale pe înregistrări audiovizuale. Atâta vreme cât respectivii distribuitori nu sunt utilizatori în sensul acestei metodologii, se impune înlăturarea criteriului de determinare a bazei de calcul pentru remuneraţiile datorate de producători la cel mai mare preţ practicat de "distribuitorii producătorului, atunci când producătorul apelează la distribuitori" - criteriu care se regăseşte în art. 7 alin. 1 din metodologie - pentru că în ipoteza păstrării unei astfel de dispoziţii utilizatorii (producători) ar fi puşi în situaţia de a plăti remuneraţiile aferente utilizării în raport cu acte de comerţ realizate de terţe persoane.
    În ce priveşte modalitatea de determinare a bazei de calcul pentru produsele din categoria solduri, Curtea apreciază că nu are nicio justificare rezonabilă stabilirea bazei de calcul în raport cu veniturile obţinute de vânzătorii cu amănuntul - astfel cum s-a făcut prin hotărârea arbitrală - aceşti vânzători fiind persoane străine de raportul juridic stabilit între titularii drepturilor de autor protejate şi utilizatorii acestor drepturi. În condiţiile în care remuneraţiile ce fac obiectul metodologiei reprezintă contraprestaţii pentru reproducerea operelor muzicale, obligaţia de plată ce incumbă utilizatorilor nu poate justifica o altă bază de calcul decât veniturile pe care ei le realizează din utilizarea în acest mod a operelor, neexistând vreun temei ca ei să răspundă pentru eventualele beneficii de comerţ realizate de alţi comercianţi ce intermediază ajungerea produselor la consumator.
    În consecinţă, apare ca fiind justă propunerea formulată de apelantă de a se stabili baza de calcul a remuneraţiilor pentru produsele din categoria solduri în raport cu valoarea de vânzare a acestor produse, astfel cum aceasta reiese din facturile emise de utilizatorii care le datorează.
    De asemenea, Curtea apreciază ca fiind justă propunerea apelantei ca şi în cazul produselor din categoria budget şi premium în metodologia supusă analizei să se regăsească menţiunea potrivit căreia valoarea de vânzare a tuturor unităţilor vândute, care constituie baza de calcul stabilită prin hotărârea arbitrală, este aceea care rezultă din facturile emise de utilizatori. O atare menţiune este utilă pentru a se determina un reper obiectiv de reflectare a valorii la care vânzarea s-a realizat în mod efectiv, totodată fiind de natură a înlătura eventuale dispute ulterioare între părţi cu privire la documentele în raport cu care ar urma să se procedeze la determinarea bazei de calcul.
    Un argument suplimentar în sprijinul acestei soluţii îl reprezintă şi acela al necesităţii integrării noţiunilor utilizate în prezenta metodologie în coordonate similare celor din metodologia privind remuneraţiile cuvenite pentru drepturile de autor din aceeaşi categorie pentru utilizarea lor sub forma fixării lor pe înregistrări audio.
    Aceluiaşi argument urmează a i se acorda eficienţă şi în stabilirea numărului de produse ce pot fi oferite de producători de înregistrări audiovizuale cu titlu promoţional, fără plata drepturilor de autor, şi, în consecinţă, urmează a se stabili acest număr la un maxim de 350 de exemplare, similar cantităţii de astfel de produse de care pot dispune în aceleaşi condiţii producătorii de înregistrări audio.
    În ce priveşte solicitarea apelantei de constituire şi definire a unei noi categorii de produse, intitulate "mid", pe lângă cele care se regăsesc în art. 7 din metodologie (respectiv: promoţionale, standard, premium, budget şi solduri), Curtea apreciază că nu poate fi reţinută o justificare rezonabilă pentru o astfel de lărgire a sferei de calificare a produselor, în absenţa acordului celeilalte părţi implicate în procedura de negociere, care reprezintă interesele titularilor de drepturi de autor. Aceasta cu atât mai mult cu cât - astfel cum s-a reţinut prin hotărârea arbitrală - o astfel de categorie nu se regăseşte în practica managementului colectiv al drepturilor de autor pe plan european.
    Apreciază instanţa că prin categoriile de produse ce au fost deja definite în metodologie s-a realizat o acoperire adecvată a etapelor ce ar putea fi parcurse, în parcursul lor comercial, de suporturile pe care sunt fixate operele muzicale, totodată constatând că introducerea acestei noi categorii de produse ar fi în contradicţie cu criteriul (pe care însăşi apelanta l-a reclamat) căruia i s-a dat eficienţă în considerentele care preced - acela al asigurării integraţii noţiunilor analizate în ansamblul reglementărilor în vigoare privind gestiunea drepturilor mecanice, atâta vreme cât în metodologia ce reglementează remuneraţiile cuvenite aceloraşi titulari de drepturi de autor pentru operele muzicale fixate pe suporturi audio nu este stabilită o astfel de categorie de produse.
    IV. Apelanta critică modalitatea în care completul de arbitraj a stabilit remuneraţiile minime, prin prisma faptului că nu s-a ţinut seama de: evoluţia actuală a vânzărilor de videograme; de preţul practicat de producătorii de videograme; de împrejurarea că, la nivel european, remuneraţiile minime pentru videograme sunt aceleaşi ca şi pentru fonograme; de oferta UCMR-ADA nr. 1.118/09.03.2011 în special în ce priveşte produsele premium.
    Critica astfel formulată de apelantă apare ca fiind pertinent în condiţiile în care valorile remuneraţiilor minime evidenţiate în art. 6 alin. 2 din metodologie au coordonate diferite de cele care se regăsesc în propunerile părţilor implicate în procedura de arbitraj şi, pe de altă parte, nu a fost expus niciun considerent de natură a justifica o concluzie în sensul caracterului echitabil al remuneraţiilor minime astfel stabilite.
    În plus, completul arbitral a reţinut că veniturile obţinute de utilizatori sunt în scădere şi nu se poate face o previziune clară cu privire la vânzările de videograme muzicale.
    În raport cu constatarea astfel făcută, stabilirea unei remuneraţii minime procentuale trebuia să se situeze cel mult la nivelul celei propuse pentru anul în curs, spre a nu exista contrarietate între soluţia adoptată şi motivul ce a condus la aceasta.
    Pe de altă parte, Curtea apreciază că primirea propunerii făcute de intimata UCMR-ADA de a fi stabilite remuneraţii minime pentru utilizarea drepturilor de autor asupra operelor muzicale, pe înregistrări audiovizuale, în cuantumuri diferite de cele care se cuvin aceloraşi titulari pentru situaţiile în care operele lor sunt utilizate pe înregistrări audio nu are nicio justificare atâta vreme cât este vorba de acelaşi gen de utilizare a operelor respective. Atâta vreme cât nu există o minimă aparenţă a obţinerii de către utilizatorii-producători de înregistrări audiovizuale, din exploatarea în acest mod a operelor muzicale, a unor beneficii suplimentare celor care se obţin în ipoteza exploatării lor de către producătorii de înregistrări audio (fonograme), propunerea făcută de apelanta UPFR în sensul că remuneraţiile minime datorate de cele două tipuri de utilizatori să fie similare concorda caracterului echitabil al remuneraţiei pe care sunt îndreptăţiţi să o primească respectivii titulari cu titlu de contraprestaţie pentru utilizareaoperelor.
    Având în vedere aceste considerente, Curtea urmează a proceda la modificarea acestei dispoziţii a hotărârii arbitrale, în sensul că remuneraţiile minime stabilite la art. 6 alin. 2 din metodologie vor avea acelaşi nivel cu cel din Metodologia privind remuneraţiile reprezentând drepturile patrimoniale ale autorilor pentru reproducerea şi distribuirea operelor muzicale prin intermediul înregistrărilor audio.
    În ce priveşte argumentul completului de arbitri în sensul că în cazul produselor premium ar fi necesar a se stabili un "tarif minim" justificat de temerea că acest tip de produs să nu devină produsul principal, Curtea apreciază că o asemenea premisă nu numai că se distanţează de modalitatea în care au fost definite (chiar prin metodologie) produsele din categoria menţionată, dar porneşte de la o prezumţie de rea-credinţă a utilizatorului ce este contrară prevederilor art. 1899 alin. 2 din Codul civil conform căruia: "Buna credinţă se presupune totdeauna (...)."
    V. Stabilirea, prin metodologie, a modalităţii de determinare a remuneraţiilor corespunzătoare pachetelor fonogramă + videogramă premium, videogramă + videogramă premium, fonogramă + videogramă sau multiplu, videogramă + videogramă sau multiplu nu poate fi apreciată ca neîntemeiată sau neoportună - astfel cum susţine apelanta - în condiţiile în care nu există vreo limitare legală sub aspectul lămuririi unor astfel de aspecte.
    Menţionata reglementare nu face altceva decât să lămurească situaţii echivoce ce ar putea fi generate fie de vânzarea în asociere a suporturilor care încorporează drepturi care intră atât în sfera de reglementare a prezentei metodologii, cât şi în sfera de reglementare a celei care priveşte înregistrările audio, fie de vânzarea în asociere a unor suporturi diferite ce încorporează drepturi de autor care interesează prezenta metodologie.
    Reglementarea criticată nu conţine vreo dispoziţie referitoare la modalitatea de determinare a remuneraţiei ce se datorează pentru fonograme - astfel cum pretinde în mod eronat apelanta -, ci se limitează la a face trimitere la reglementările din metodologia elaborată pentru respectiva categorie de suporturi, respectând coordonatele în care remuneraţiile aferente drepturilor de autor sunt stabilite pentru fiecare categorie de suport ce se regăseşte în pachetul astfel comercializat.
    Stabilirea unei remuneraţii minime pentru aceste pachete de suporturi pe care sunt înregistrate opere muzicale, ca şi oportunitatea stabilirii unei remuneraţii procentuale (principale) raportate la valoarea întregului pachet constituie chestiuni care ar fi presupus o derogare de regulile stabilite prin ansamblul metodologiei analizate şi, respectiv, prin cea privind regimul remuneraţiilor cuvenite pentru fonograme, derogare care nu poate fi justificată - în absenţa acordului titularilor de drepturi de autor (parteneri de negociere) - pentru considerentul nerelevant că suportul pe care este fixată opera muzicală nu este alăturat unui produs dintr-o altă categorie.
    Este nefondată şi afirmaţia apelantei potrivit căreia situaţiile reglementate la lit. b şi d ale art. 6 alin. 3 din metodologie ar avea acelaşi obiect, această susţinere fiind făcută cu neobservarea faptului că prima reglementare se referă la ipoteza în care una dintre videograme este oferită de vânzătorul cu amănuntul cu titlu de bonificaţie ("bonus"), în timp ce cea dea doua nu face referire la o asemenea particularitate a vreuneia dintre videogramele aflate în pachetul astfel pus în vânzare.
    VI. Cu privire la neincluderea în metodologie a categoriei de produse "mid", urmează a se constata că această chestiune a fost analizată în cadrul celui de-al treilea motiv de apel, reţinându-se justeţea soluţiei astfel adoptate de completul de arbitri.
    Nefiind expuse argumente noi în formularea acestui motiv de apel, prin care apelanta a readus în discuţie chestiunea legată de categoria de produse menţionată, Curtea apreciază că nu este necesar a se relua analiza făcută în precedent.
    VII. Perioada de un trimestru prestabilită de completul de arbitri pentru elaborarea listelor de preţuri/cataloagelor ce conţin PPD-ul care constituie baza de calcul pentru remuneraţiile cuvenite titularilor de drepturi de autor reprezentaţi de intimată este apreciată de Curte ca fiind inadecvată realităţilor specifice economiei de piaţă, în care raportul dintre cerere şi ofertă influenţează determinant preţul la care vânzarea unui produs satisface obiectivul oricărui comerciant de a obţine un câştig, iar încorsetarea utilizatorilor-comercianţi în nişte preţuri fixe pe o perioadă de 3 luni poate avea drept consecinţă punerea acestora în imposibilitate de a desfăşura un comerţ adaptat acestor realităţi. Chiar în ipoteza în care respectivele liste de preţuri/cataloage ar produce efecte numai între utilizatori şi titularii de drepturi de autor ce sunt reprezentaţi de intimată, menţionata măsură poate avea un caracter prea oneros pentru cei dintâi, pentru că ar putea fi puşi în situaţia de a plăti remuneraţii aferente drepturilor de autor în raport cu nişte preţuri pe care nu le-au putut obţine în piaţă.
    În consecinţă, urmează a se înlătura menţiunea făcută în art. 13 al metodologiei, potrivit căruia catalogul ce conţine lista de preţuri trebuie elaborat trimestrial.
    Curtea apreciază că nu poate fi reţinută susţinerea apelantei în sensul că ar fi injustă măsura stabilită de completul de arbitri de a se include în cataloagele pe care le elaborează utilizatorii pe care îi reprezintă (şi) lista ce cuprinde preţul videogramelor, în condiţiile în care respectivele cataloage reprezintă un reper obiectiv, accesibil deopotrivă titularilor de drepturi de autor şi comercianţilor interesaţi să cumpere şi/sau să revândă suporturile pe care sunt fixate operele muzicale, putând asigura astfel premisele transparenţei şi predictibilităţii în ce priveşte valorificarea drepturilor patrimoniale generate de punerea în comerţ a respectivelor suporturi.
    Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, Curtea urmează a face aplicarea prevederilor art. 296 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 131^2 alin. 9 din Legea nr. 8/1996, dispunând modificarea hotărârii arbitrale apelate potrivit dispozitivului prezentei decizii.
    În temeiul art. 274 coroborat cu art. 276 din Codul de procedură civilă, Curtea va compensa, parţial, cheltuielile de judecată efectuate de părţi - ţinând seama de împrejurarea că au fost găsite întemeiate numai o parte a motivelor de apel - şi va dispune obligarea intimatei la plata către apelantă a sumei de 2.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentate de taxa de timbru şi onorariu de asistenţă juridică.

                              PENTRU ACESTE MOTIVE
                                În numele legii
                                    DECIDE:

    Admite apelul formulat de apelanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, cu sediul în municipiul Bucureşti, sectorul 1, bd. Nicolae Titulescu nr. 88 B, împotriva Hotărârii arbitrale din data de 11 iulie 2011, pronunţată de Corpul de arbitri de pe lângă Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, în Dosarul de arbitraj nr. 2/2011, în contradictoriu cu intimata Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România - Asociaţia pentru Drepturi de Autor (UCMR-ADA), cu sediul în municipiul Bucureşti, sectorul 1, Calea Victoriei nr. 141.
    Modifică în parte hotărârea arbitrală apelată, în sensul că:
    Art. 1 va avea următorul cuprins: "Reproducerea şi distribuirea pe teritoriul României a operelor muzicale cuprinse în videograme, fixate pe orice tip de suport, se poate face numai în baza unei autorizaţii licenţă neexclusivă şi prealabilă, încheiată cu organismul de gestiune colectivă a drepturilor de autor din domeniul muzical."
    Art. 2 lit c, d, e şi f vor avea următorul cuprins:
    "c) produs premium - suportul înregistrat oferit ca bonus pentru promovarea altor produse;
    d) produs budget - suportul pe care sunt reproduse opere muzicale oferit spre vânzare la un preţ mai mic cu cel puţin 35% faţă de preţul de lansare;
    e) solduri - produsele distribuite în scopul lichidării unui stoc de suporturi pe care sunt reproduse opere muzicale;
    f) utilizator - orice persoană juridică său persoană fizică autorizată, care realizează sau organizează realizarea de copii ale uneia sau mai multor opere muzicale pe care le pune în circulaţie în scopul distribuirii către public."
    Art. 6 alin 2 va avea următorul cuprins:
    "În niciun caz remuneraţia datorată de utilizatori pentru fiecare copie nu va fi mai mică decât remuneraţiile menţionate în tabelul următor:

┌───────────────────┬────────────┬──────────┬───────────┬──────────┐
│An/Categorie produs│  Standard  │  Budget  │  Premium  │  Solduri │
├───────────────────┼────────────┼──────────┼───────────┼──────────┤
│        2011       │    1 leu   │ 0,44 lei │  0,12 lei │ 0,22 lei │
├───────────────────┼────────────┼──────────┼───────────┼──────────┤
│        2012       │    1 leu   │ 0,44 lei │  0,12 lei │ 0,22 lei │
├───────────────────┼────────────┼──────────┼───────────┼──────────┤
│        2013       │    1 leu   │ 0,44 lei │  0,12 lei │ 0,22 lei │
├───────────────────┼────────────┼──────────┼───────────┼──────────┤
│        2014       │    1 leu   │ 0,44 lei │  0,12 lei │ 0,22 lei"│
└───────────────────┴────────────┴──────────┴───────────┴──────────┘


    Art. 7 va avea următorul cuprins:
    "(1) Baza de calcul al remuneraţiilor o reprezintă cel mai mare preţ publicat de producător în ziua ieşirii suportului înregistrat din depozitul producătorului, aşa cum reiese din lista de preţuri ţinută şi publicată de acesta, preţ la care orice vânzător cu amănuntul poate achiziţiona o cantitate minimă dintr-un suport relevant, fără a beneficia de niciun fel de reduceri, stimulente, bonusuri sau orice alt fel de diminuări ale preţului, denumit PPD (published price for dealers).
    (2) Pentru videogramele distribuite publicului cu titlu promoţional, gratuit, baza de calcul al remuneraţiei o reprezintă valoarea totală a costurilor de producţie a videogramelor ca produs final. Producătorii pot oferi cu titlu promoţional, fără plata drepturilor de autor, cel mult 350 de exemplare din fiecare videogramă şi numai din primul tiraj.
    (3) Baza de calcul pentru produsele budget sau pentru produsele premium o reprezintă valoarea de vânzare a tuturor unităţilor astfel vândute, aşa cum aceasta rezultă din facturi.
    (4) Baza de calcul pentru produsele solduri o reprezintă valoarea de vânzare a tuturor unităţilor astfel vândute, aşa cum aceasta rezultă din facturi.
    (5) Remuneraţiile se determină după următoarea formulă:
    7% x baza de calcul x numărul de unităţi reproduse şi distribuite în perioada de raportare."
    Art. 8 va avea următorul cuprins:
    "Nu este considerată vânzare la solduri vânzarea unor suporturi dintr-o videogramă ce au fost fabricate în scopul vânzării la preţuri de solduri."
    Art. 9 va avea următorul cuprins:
    "Nu va putea fi distribuită gratuit în scop de promovare sau ca produs premium decât videograma muzicală pe care s-a inscripţionat pe copertă şi pe suport: «Se distribuie numai împreună cu...»."
    Art. 10 va avea următorul cuprins:
    "Nu este considerată vânzare budget vânzarea unor suporturi de produs conţinând opere muzicale noi ce au fost fabricate special pentru vânzarea la preţ redus fată de PPD."
    Art. 13 alin 1 va avea următorul cuprins:
    "(1) Utilizatorii sunt obligaţi să elaboreze cataloage care vor cuprinde cel puţin următoarele elemente:
    a) titlurile videogramelor muzicale;
    b) autorii operelor muzicale;
    c) titlul operelor muzicale;
    d) numărul de catalog;
    e) tipul suportului (compact disc, casetă audio, DVD, CD-ROM etc.);
    f) PPD-ul pe fiecare videogramă muzicală şi tip de suport."
    Păstrează celelalte dispoziţii ale hotărârii arbitrale apelate.
    Compensează parţial cheltuielile de judecată ale părţilor şi obligă intimata UCMR-ADA la plata către apelantă a sumei de 2.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
    Irevocabilă.
    Pronunţată în şedinţă publică, azi, 9 iulie 2012.

                                  PREŞEDINTE,
                                Georgeta Stegaru

                                   Judecător,
                                 Andreea Vasile

                                    Grefier,
                               Elena Dana Ciobanu

                                     -------
Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Oficiul Roman pentru Drepturile de Autor, DECIZIE nr. 246 din 3 decembrie 2012

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016
x
DESCARCATI GRATUIT
Raportul Special
"5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"
Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016