Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Augustin Zegrean - preşedinte
Valer Dorneanu - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ştefan Minea - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Simona-Maya Teodoroiu - judecător
Tudorel Toader - judecător
Fabian Niculae - magistrat-asistent
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 12 şi art. 13 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, excepţie ridicată de Societatea Volksbank România - S.A. din Bucureşti (preluată în urma fuziunii prin absorbţie de Banca Transilvania - S.A. din Cluj-Napoca) în Dosarul nr. 11.332/117/2013 al Tribunalului Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.194D/2015, de ING Bank N.V. Amsterdam din Bucureşti - Sucursala Bucureşti în Dosarul nr. 3.541/2/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.589D/2015, de Raiffeisen Bank - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 1.409/2/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.646D/2015 şi de Banca Comercială Română - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 3.405/2/CA/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.877D/2015. 2. Dezbaterile iniţiale au avut loc la data de 9 februarie 2016, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ştefania Şofronea şi în prezenţa reprezentanţilor părţilor, respectiv pentru partea ING Bank N.V. Amsterdam - Sucursala Bucureşti din Bucureşti, domnul avocat Stan Tîrnoveanu din Baroul Bucureşti, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar, pentru partea Raiffeisen Bank - S.A. din Bucureşti, domnul avocat Valeriu Stoica din Baroul Bucureşti şi doamna avocat Marieta Avram din Baroul Bucureşti, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar, pentru partea Banca Comercială Română - S.A. din Bucureşti, doamna avocat Ana Diculescu-Şova şi domnul avocat Răzvan Nănescu din Baroul Bucureşti, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar, pentru partea Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, doamna consilier Loredana Diaconu, cu delegaţie depusă la dosar, iar pentru partea Comisariatul Regional pentru Protecţia Consumatorilor - Regiunea Nord-Est (Iaşi), domnul consilier juridic Octavian Pintilie, cu delegaţie depusă la dosar, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, Curtea, având în vedere obiectul excepţiei de neconstituţionalitate din dosarele nr. 1.194D/2015, nr. 1.589D/2015, nr. 1.646D/2015 şi nr. 1.877D/2015, a dispus, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, conexarea dosarelor nr. 1.589D/2015, nr. 1.646D/2015 şi nr. 1.877D/2015 la Dosarul nr. 1.194D/2015, acesta fiind primul înregistrat. La aceeaşi dată, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a dispus amânarea pronunţării pentru data de 16 februarie 2016 când, pentru aceleaşi motive a dispus amânarea pronunţării pentru data de 23 februarie 2016. La această dată, constatând că nu este întrunită majoritatea prevăzută de art. 6 teza a doua şi art. 51 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 47/1992, în temeiul art. 58 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 şi art. 56 alin. (3) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, Curtea a dispus redeschiderea dezbaterilor şi repunerea pe rol a cauzei pentru data de 29 martie 2016. Pe data de 25 februarie 2016, constatând că nu va putea fi îndeplinită condiţia prevăzută de dispoziţiile art. 51 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, în temeiul art. 230 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992, Curtea a decis preschimbarea termenului de judecată de la data de 29 martie 2016 la data de 24 martie 2016. Dezbaterile de la această dată au avut loc cu participarea reprezentanţilor părţilor, respectiv, pentru Societatea Volksbank România - S.A. din Bucureşti (preluată în urma fuziunii prin absorbţie de Banca Transilvania - S.A. din Cluj-Napoca) şi ING Bank N.V. Amsterdam - Sucursala Bucureşti din Bucureşti, domnul avocat Stan Tîrnoveanu din Baroul Bucureşti, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar, pentru Raiffeisen Bank - S.A. din Bucureşti, domnul avocat Valeriu Stoica, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar, pentru Banca Comercială Română - S.A. din Bucureşti, doamna avocat Ana Diculescu-Şova, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar, pentru Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, doamna consilier juridic Loredana Diaconu, cu delegaţie depusă la dosar, iar pentru Comisariatul Regional pentru Protecţia Consumatorilor Regiunea Nord-Est (Iaşi), domnul consilier juridic Octavian Pintilie, cu delegaţie depusă la dosar, şi cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a dispus amânarea pronunţării pentru data de 7 aprilie 2016. La acea dată, constatând că nu sunt prezenţi toţi judecătorii care au participat la dezbateri, potrivit art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi în temeiul art. 57 din Legea nr. 47/1992 şi ale art. 56 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea la data de 13 aprilie 2016 când, pentru aceleaşi motive a amânat pronunţarea la data de 19 aprilie 2016, dată la care a pronunţat prezenta decizie. CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 3. Prin Sentinţa civilă nr. 1.020 din 23 martie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 11.332/117/2013, Tribunalul Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 12 alin. (1) şi (3), precum şi ale art. 13 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, excepţie invocată de Societatea Volksbank România - S.A. din Bucureşti (preluată în urma fuziunii prin absorbţie de Banca Transilvania - S.A. din Cluj-Napoca), într-o cauză având ca obiect o acţiune în constatare a existenţei unor clauze abuzive în contractele încheiate de autoarea excepţiei. 4. Prin Încheierea din 22 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 3.541/2/2015, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IIa de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 12 alin. (1) şi (3), precum şi ale art. 13 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, excepţie invocată de ING Bank N.V. Amsterdam - Sucursala Bucureşti din Bucureşti, într-o cauză având ca obiect o acţiune în constatare a existenţei unor clauze abuzive în contractele încheiate de autoarea excepţiei. 5. Prin Încheierea din 20 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 1.409/2/2015, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IIa de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, excepţie invocată de Raiffeisen Bank - S.A. din Bucureşti, într-o cauză având ca obiect o acţiune în constatare a existenţei unor clauze abuzive în contractele încheiate de autoarea excepţiei, precum şi aplicarea sancţiunii contravenţionale corespunzătoare, obligarea băncii la modificarea acestor clauze din contractele încheiate şi restituirea către clienţi a sumelor de bani percepute nejustificat. 6. Prin Încheierea din 2 decembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 3.405/2/CA/2015, Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 12 şi art. 13 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, excepţie invocată de Banca Comercială Română - S.A. din Bucureşti, într-o cauză având ca obiect o acţiune în constatare a existenţei unor clauze abuzive în contractele încheiate de autoarea excepţiei, precum şi aplicarea sancţiunii contravenţionale corespunzătoare. 7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarele acesteia arată, în esenţă, că prevederile legale criticate încalcă dispoziţiile constituţionale, întrucât, prin efectul unei reglementări intrate în vigoare în cursul anului 2013 se tinde la modificarea unor raporturi contractuale încheiate în anii 2007-2008 şi executate în mod voluntar în intervalul anterior adoptării textelor legale a căror constituţionalitate o contestă. Chiar dacă respectivele contracte de credit au fost încheiate pe o durată îndelungată, respectiv 20-25 de ani, prin efectul art. 13 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, instanţa poate interveni asupra voinţei originare a părţilor, generatoare a raportului juridic, modificând sau obligând profesionistul la modificarea parametrilor contractuali iniţiali. 8. Violarea principiului constituţional al neretroactivităţii legii civile este accentuată prin inexistenţa la data încheierii contractelor litigioase a vreunei prevederi legale care să permită unei instanţe să dispună modificarea globală a condiţiilor contractuale de afaceri practicate de bancă. La momentul încheierii contractelor litigioase era absolut imprevizibilă posibilitatea ca o instanţă de judecată să modifice întregul portofoliu contractual al băncii, indiferent dacă măsura ar fi cerută sau agreată de clienţii băncii. Reglementarea contestată contravine şi principiului european al securităţii raporturilor juridice, care presupune crearea şi asigurarea unui climat de stabilitate juridică. 9. Încălcarea art. 1 alin. (4) din Constituţie - principiul separaţiei puterilor în stat - este evidentă, deoarece dispoziţiile criticate permit exercitarea puterii legislative de puterea judecătorească prin dreptul pe care îl dau judecătorului de a emite "dispoziţii general obligatorii" prin hotărârea ce urmează să o pronunţe în cauză. Acţiunea în justiţie prin care se verifică circumstanţele încheierii unuia sau mai multor contracte determinate, nu poate avea ca efect înlăturarea unei clauze din toate contractele profesionistului/nu poate fi asimilată unei acţiuni în justiţie prin care se verifică o practică ilicită a unui profesionist, aşa cum articolul de lege supus analizei (art. 12-13 din Legea nr. 193/2000) lasă să se înţeleagă. 10. Efectul erga omnes poate fi conceput doar dacă se produce asupra contractelor având elemente de fapt şi de drept identice, ipoteză greu de întâlnit având în vedere factorii diverşi care stau la baza încheierii contractelor şi procesul particular de negociere ce însoţeşte fiecare contract în parte. O clauză poate fi calificată drept abuzivă doar dacă este inserată într-un anumit context. 11. De asemenea, prin efectul prevederilor legale contestate, hotărârea judecătorească prin care profesionistul este obligat la modificarea întregului portofoliu de contracte în curs de executare îşi pierde caracterul relativ impus de art. 435 alin. (1) din Codul de procedură civilă, afectând raporturi juridice şi subiecte de drept care nu sunt părţi în procedura jurisdicţională. Altfel spus, hotărârea judecătorească dobândeşte valoare normativă, comportându-se ca un act de reglementare cu efecte erga omnes. 12. Elementul neconstituţional al efectului normativ al hotărârii judecătoreşti este impactul asupra unor raporturi juridice care nu au făcut obiectul judecăţii şi obligativitatea hotărârii pentru subiecte care nu au fost parte în procedura de judecată. Printr-o astfel de practică se încalcă principiul efectului relativ al hotărârii judecătoreşti instituit de art. 430-431 din noul Cod de procedură civilă, o astfel de hotărâre neputând avea efect decât între părţile litigiului. 13. De asemenea, libertatea activităţii economice implică obligaţia statului de a crea un mediu legislativ stabil şi previzibil, care să permită operatorilor economici dezvoltarea unor afaceri profitabile pe termen lung. Adoptarea acestor norme legale afectează în mod retroactiv activitatea profesioniştilor. Nu se pune la îndoială necesitatea unui ansamblu legislativ care să asigure protecţia eficientă şi coerentă a consumatorilor, însă, acest ansamblu trebuie conceput în acord cu exigenţele unei economii de piaţă stabile şi a unei concurenţe sănătoase. Este de necontestat dreptul consumatorilor şi asociaţiilor sau autorităţilor pentru protecţia consumatorilor de a avea acces liber la instanţele de judecată pentru cenzurarea practicilor abuzive, însă neconstituţionalitatea textului este dată de posibilitatea modificării în bloc a unui portofoliu contractual, indiferent de poziţia clienţilor consumatori şi indiferent de impactul unor astfel de măsuri. 14. Posibilitatea modificării unor portofolii contractuale constituite anterior intrării în vigoare a noii reglementări a art. 12 alin. (1) şi (3) şi a art. 13 alin. (1) din Lege nr. 193/2000 reprezintă o intervenţie disproporţionată şi dăunătoare valorilor şi drepturilor ocrotite prin art. 45 şi art. 135 alin. (1) din Constituţie. De asemenea, se menţionează Decizia Curţii Constituţionale nr. 498 din 10 mai 2012. 15. Se mai susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale întrucât legiuitorul împiedică producerea efectului unor legi contravenţionale mai favorabile. Acesta ar trebui să se abţină de la reglementări care ar putea împiedica organul care constată şi aplică sancţiunea contravenţională sau instanţa de judecată să stabilească şi să aplice legea contravenţională mai favorabilă. 16. Aşadar, pentru o faptă contravenţională săvârşită sub imperiul legii vechi (ce era sancţionată cel mult cu înlăturarea clauzei abuzive din contract şi cu aplicarea unei amenzi contravenţionale) legiuitorul a impus instanţei să dispună aplicarea unei sancţiuni mult mai severe (sancţiune prevăzută de legea nouă) şi anume modificarea tuturor contractelor de adeziune în curs de executare, contracte încheiate sub imperiul legii contravenţionale vechi. Dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale, în măsura în care acestea vizează toate contractele individuale în curs de executare, iar nu doar modelele de contract ale profesionistului. 17. Se mai susţine că, indiferent de calificarea sancţiunii prevăzute la art. 13 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ca sancţiune contravenţională sau ca sancţiune civilă, reglementarea legală este contrară principiului neretroactivităţii legii, ea tinzând să producă efecte pentru fapte juridice, respectiv, acte juridice, săvârşite/încheiate anterior intrării sale în vigoare. 18. Violarea principiului constituţional al neretroactivităţii legii civile este accentuată prin inexistenţa la data încheierii contractelor litigioase a vreunei prevederi legale care să permită unei instanţe să dispună modificarea globală a condiţiilor contractuale de afaceri practicate de bancă. În concret, în cauză judecătorul este chemat ca, în urma analizei a 5 contracte, constatând caracterul abuziv al unor clauze din cuprinsul lor, să pronunţe o hotărâre prin care să oblige profesionistul să modifice alte sute sau mii de contracte care nu au făcut obiectul analizei instanţei de judecată. 19. Se mai arată că se ajunge la situaţia absurdă în care instanţa poate constata caracterul abuziv şi nulitatea clauzelor contractuale conţinute în toate contractele încheiate de profesionist cu consumatorii, fără ca profesionistul să poată să-şi exercite în mod efectiv dreptul la apărare raportat la contractele de credit pentru care este sancţionat. Aşadar, profesionistul nu are posibilitatea de a formula apărări cu privire la fiecare contract de credit în parte. Cu alte cuvinte, prin înseşi cerinţele Legii nr. 193/2000, nu se permite profesionistului să-şi facă apărări concrete pentru fiecare contract în parte; nu se administrează probe directe pentru fiecare contract în parte (de altfel, aceste contracte nici nu sunt depuse în instanţă); nu se pot analiza toţi factorii care au determinat încheierea acestor contracte, factori care pot fi diferiţi pentru fiecare raport contractual în parte; nu se analizează toate împrejurările de fapt specifice fiecărui raport contractual şi relevante pentru aprecierea caracterului abuziv al unor clauze contractuale potrivit chiar cerinţelor Legii nr. 193/2000, deşi judecătorul are obligaţia exercitării unui rol activ şi aflării adevărului în soluţionarea oricărei cauze. Or, în niciun sistem de drept prezumţia nu este un mijloc de probă absolut. Cu atât mai puţin atunci când verificarea nemijlocită a "obiectului" dedus judecăţii este posibilă. 20. Art. 13 din Legea nr. 193/2000 creează o astfel de situaţie: dreptul de proprietate al băncilor asupra creanţelor izvorâte din contractele de credit în curs de executare devine precar, incert, datorită posibilităţii legale oferite instanţelor de a modifica toate contractele unui profesionist (chiar dacă acestea nu au făcut obiectul unei judecăţi) în ipoteza constatării caracterului abuziv al unei clauze dintr-un contract/din câteva contracte determinat/e. Prin reglementarea criticată, statul acţionează în exces pentru protecţia unui subiect de drept care a intrat în mod benevol într-un raport juridic numit (contractul de credit), deci ale cărui efecte legale erau cunoscute. 21. De asemenea, se mai arată că, într-un caz concret analizat, constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale dintr-un contract de credit încheiat cu un consumator nu poate fi invocată cu autoritate de lucru judecat într-un litigiu având ca obiect constatarea caracterului abuziv al aceloraşi clauze sau a unor clauze similare din alt contract de credit încheiat de acelaşi profesionist, dar cu un alt consumator. 22. Tribunalul Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale opinează, în Dosarul nr. 1.194D/2015, în sensul respingerii excepţiei de neconstituţionalitate. În opinia instanţei, în ceea ce priveşte pretinsa încălcare a principiului neretroactivităţii legii, prevăzut de Constituţie, instanţa constată că o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare. Rezultă că retroactivitatea legii priveşte modificarea unei situaţii pentru trecut, iar nu reglementarea diferită a unei situaţii juridice pentru viitor. 23. Se arată că Legea nr. 193/2000 respectă prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie, modificările acesteia producând efecte pentru viitor de la data intrării în vigoare. Contractul de credit fiind un contract cu executare succesivă, obligaţiile care cad în sarcina creditorilor operează pentru viitor, dispoziţiile legale ce le impun fiind de aplicabilitate imediată, adică din momentul intrării în vigoare a modificărilor aduse Legii nr. 193/2000, ceea ce înseamnă că acestea vizează prestaţiile viitoare pe care contractanţii trebuie să le execute în temeiul unui contract cu executare succesivă. 24. Dispoziţiile legale criticate, aplicându-se contractelor în curs de derulare, nu încalcă nici prevederile art. 44 din Constituţie, nefiind afectat patrimoniul creditorilor, întrucât nu este diminuat principalul obligaţiei de plată, ci modalitatea în care sunt stabilite pe viitor dobânzile şi alte costuri pe care le implică un contract de credit. 25. Instanţa arată că "prestaţiile viitoare sub forma dobânzilor nu intră în sfera de protecţie a dreptului de proprietate, acesta protejând doar acele creanţe - în cazul de faţă sub forma sumei împrumutate, dobânzilor sau comisioanelor - care sunt certe, lichide şi exigibile." Se mai arată că instanţele de judecată, împreună cu Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, sunt singurele competente să analizeze şi să constate neconcordanţa dintre legislaţia internă ce vizează transpunerea unei directive şi dreptul Uniunii Europene (în acest sens, se face referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 137 din 25 februarie 2010). 26. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a prevederilor art. 1 alin. (4) din Constituţie, care consacră principiul separaţiei şi echilibrul puterilor în stat, instanţa subliniază că procedura instituită prin Legea nr. 193/2000 este una mixtă: art. 13 din lege prevede, pe lângă răspunderea civilă delictuală şi o răspundere contravenţională, de vreme ce fapta ilicită este sancţionată cu amendă contravenţională. Prin aplicarea sancţiunii contravenţionale de către instanţă, ca urmare a verificării procesului-verbal de constatare întocmit de către reprezentanţii Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor aceasta confirmă existenţa clauzelor abuzive în contractele analizate, stabilind răspunderea contravenientului. 27. Sancţionarea faptelor contrare legii în domeniul clauzelor abuzive din contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu impietează asupra principiului separaţiei puterilor în stat, ci dimpotrivă, constituie tocmai expresia aplicării acestui principiu constituţional, care include echilibrul şi controlul reciproc al puterilor în stat. 28. În procedura instituită prin Legea nr. 193/2000, procesul-verbal de constatare nu produce consecinţe juridice în raport cu profesionistul, iar sancţionarea contravenţională se dispune de către instanţă şi nu de către organul de control. Având în vedere acest aspect nu se poate vorbi despre încălcarea art. 21 din Constituţie, sens în care s-a pronunţat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 194 din 12 februarie 2009, statuând că actele de control constatatoare ale unor situaţii de fapt nu pot forma obiectul unor cereri adresate instanţei din moment ce acestea nu produc efecte juridice cu privire la persoana controlată. 29. Art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţie prevede că statul are obligaţia să asigure libertatea comerţului, dar acest lucru nu echivalează cu lipsa unui cadru normativ adecvat care să reglementeze exercitarea activităţilor specifice în condiţii care să asigure funcţionarea unei economii de piaţă viabile în care consumatorii să fie protejaţi în faţa unor abuzuri ale profesioniştilor aflaţi pe poziţii de forţă. Dispoziţiile criticate reprezintă atât o sancţiune la adresa profesioniştilor care înţeleg să profite de situaţia unor consumatori aflaţi pe poziţii de inegalitate faţă de aceştia, cât şi o măsura de protecţie a debitorilor, care altfel ar fi puşi în situaţia de a suporta o sarcină pecuniară prea mare. 30. Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal opinează, în Dosarul nr. 1.589D/2015, în sensul respingerii excepţiei de neconstituţionalitate. 31. Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal opinează, în dosarele nr. 1.646D/2015 şi nr. 1.877D/2015, în sensul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, prin raportare la prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie. În opinia instanţei, orice consumator are asigurat accesul la instanţa civilă pentru protejarea drepturilor sale. Un astfel de efect aplicabil tuturor contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a noilor dispoziţii este considerat de către tribunal ca fiind excesiv şi contrar principiului neretroactivităţii legii. 32. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 33. Guvernul a apreciat în punctul său de vedere exprimat în dosarele nr. 1.589D/2015, nr. 1.646D/2015 şi nr. 1.877D/2015 că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Acesta a mai observat că Legea nr. 76/2012 nu a operat schimbări sub aspectul răspunderii contravenţionale, conferindu-se doar efecte particulare hotărârii judecătoreşti. Chiar dacă obligarea profesionistului la modificarea tuturor contractelor de adeziune în curs de executare, precum şi eliminarea clauzelor abuzive din contractele preformulate destinate a fi utilizate în cadrul activităţii profesionale ar fi calificată ca având caracter sancţionator, sancţiunea îşi conservă natura civilă, circumscriindu-se răspunderii civile, iar nu celei contravenţionale. 34. Guvernul mai apreciază că dispoziţiile legale analizate sunt de natură să evite un număr mare de procese care ar ocaziona cheltuieli de judecată ridicate - situaţie care profită nu numai consumatorului, ci şi profesionistului. De asemenea, profesionistului i se acordă prilejul de a pune de acord contractele de adeziune cu hotărârea judecătorească şi dreptul aplicabil, în sensul eliminării clauzelor al căror caracter abuziv a fost constatat. În plus, un alt folos practic în beneficiul profesionistului derivă din faptul că acesta va fi amendat doar o singură dată, iar nu în fiecare dosar în care s-ar mai solicita constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale. 35. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA,examinând actele de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 36. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 37. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 12 şi art. 13 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 543 din 3 august 2012. Curtea reţine că forma actuală a dispoziţiilor legale criticate (atât art. 12, cât şi art. 13) a fost introdusă prin art. 38 al Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, dispoziţii care au intrat în vigoare la 1 octombrie 2013, potrivit prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 31 ianuarie 2013, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 214/2013 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2013 privind modificarea Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 388 din 28 iunie 2013. Dispoziţii legale criticate au următorul cuprins: - Art. 12: "(1) În cazul în care constată utilizarea unor contracte de adeziune care conţin clauze abuzive, organele de control prevăzute la art. 8 vor sesiza tribunalul de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului, solicitând obligarea acestuia să modifice contractele aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive. (2) La cererea de chemare în judecată va fi anexat procesul-verbal întocmit potrivit art. 11. (3) Asociaţiile pentru protecţia consumatorului care îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 30 şi 32 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, îl pot chema în judecată pe profesionistul care utilizează contracte de adeziune care conţin clauze abuzive, la instanţa prevăzută la alin. (1), pentru ca aceasta să dispună încetarea folosirii acestora, precum şi modificarea contractelor aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive. Dispoziţiile art. 13 alin. (1) şi (4) sunt aplicabile. (4) Dispoziţiile alin. (1)-(3) nu aduc atingere dreptului consumatorului căruia i se opune un contract de adeziune ce conţine clauze abuzive de a invoca nulitatea clauzei pe cale de acţiune ori pe cale de excepţie, în condiţiile legii." - Art. 13: "(1) Instanţa, în cazul în care constată existenţa clauzelor abuzive în contract, obligă profesionistul să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare, precum şi să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activităţii profesionale. (2) În cazul prevăzut la alin. (1), instanţa va aplica şi amenda contravenţională prevăzută la art. 16. (3) Dacă instanţa constată că nu sunt clauze abuzive în contract, va anula procesul-verbal întocmit. (4) Hotărârea este supusă numai apelului." 38. În opinia autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) şi (4) privind statul de drept şi social, respectiv principiul separaţiei puterilor în stat, art. 1 alin. (5) privind obligativitatea respectării Constituţiei şi a legilor în componenta sa privind previzibilitatea legii, art. 4 alin. (2) privind nediscriminarea, art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivităţii legii civile, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 44 alin. (1) şi (2) privind dreptul de proprietate privată, art. 45 privind libertatea economică, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi în art. 135 alin. (1) şi (2) lit. a) privind economia. 39. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că acţiunea prevăzută de art. 12 alin. (1)-(3) din Legea nr. 193/2000 este o acţiune in rem, promovată de subiectele de drept îndrituite (Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor şi specialişti autorizaţi ai altor organe ale administraţiei publice şi asociaţiile pentru protecţia consumatorului) nefiind, aşadar, o acţiune personală a consumatorului. Dispoziţiile legale criticate privesc o acţiune în încetare care prin natura ei îşi produce efectele pentru viitor. Spre deosebire de art. 253 alin. (1) lit. b) din Codul civil care face referire la dreptul unei persoane de a cere instanţei încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă, pentru apărarea drepturilor sale nepatrimoniale, acţiunea în încetare prevăzută de Legea nr. 193/2000 este o acţiune specială care vizează, indirect, şi drepturi patrimoniale. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că acţiunea prevăzută la art. 12 şi 13 din Legea nr. 193/2000 este o acţiune în încetare ale cărei efecte se produc numai pentru viitor. 40. Acţiunea în încetare prevăzută de lege are, în principiu, un caracter sancţionator şi nu de indemnizare a consumatorilor şi are rolul de a descuraja agenţii economici de la adoptarea unor comportamente contrare legii. În cadrul acestor acţiuni, judecătorul procedează la examinarea in abstracto a clauzelor din contractele de adeziune, adică analizează dacă respectiva clauză este susceptibilă să cauzeze un dezechilibru economic semnificativ între consumator şi profesionist, în general, dezechilibru generat de raportul inegal de forţe şi care este de natură obiectivă, fiind apreciat de către judecător prin raportare la un echilibru ideal. Nu este esenţial ca efectul clauzei să fie pe cale să se producă sau să se fi produs. Cu alte cuvinte, în această ipoteză, nu este neapărat necesar ca o astfel de clauză să fi produs efecte asupra patrimoniului consumatorului. 41. Această poziţie de dezechilibru este de natură să justifice prevederile legale criticate. Curtea Constituţională a constatat în jurisprudenţa sa, în acord cu cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, că principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, iar un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod raţional şi obiectiv (a se vedea Decizia nr. 513 din 20 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 598 din 11 iulie 2006). Or, profesioniştii nu se află în aceeaşi situaţie cu aceea a consumatorilor. 42. De altfel, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în Ordonanţa din 16 noiembrie 2010, pronunţată în Cauza C76/10 Pohotovost s.r.o. împotriva Iveta Korckovska, punctul 37, că, "potrivit unei jurisprudenţe constante, sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva 93/13/CEE se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau un furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (Hotărârea din 27 iunie 2000, pronunţată în cauzele C240/98-C244/98 Oceano Grupo Editorial şi Salvat Editores, punctul 25, precum şi Hotărârea din 26 octombrie 2006, pronunţată în Cauza C168/05, Mostaza Claro, punctul 25)". 43. Prin Hotărârea Curţii (Camera întâi) din 26 aprilie 2012, pronunţată în Cauza C472/10, Nemzeti Fogyasztovedelmi Hatosag împotriva Invitel Tavkozlesi Zrt, Curtea de la Luxemburg a statuat că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 coroborat cu articolul 7 alineatele (1) şi (2) din aceasta trebuie interpretat în sensul că nu se opune posibilităţii ca o constatare a nulităţii unei clauze abuzive care figurează în condiţiile generale ale contractelor încheiate cu consumatorii, efectuată în cadrul unei acţiuni în încetare, menţionată la articolul 7 din directivă, formulate împotriva unui vânzător sau a unui furnizor în interes public şi în numele consumatorilor de un organism desemnat de legislaţia naţională, să producă, în conformitate cu această legislaţie, efecte faţă de toţi consumatorii care au încheiat cu respectivul vânzător sau furnizor un contract căruia îi sunt aplicabile aceleaşi condiţii generale, inclusiv faţă de consumatorii care nu erau părţi la procedura în încetare; de asemenea, în cazul în care caracterul abuziv al unei clauze din condiţiile generale ale contractelor a fost constatat în cadrul unei astfel de proceduri, instanţele naţionale sunt obligate, şi în viitor, să stabilească din oficiu toate consecinţele prevăzute de dreptul naţional care decurg din această constatare pentru ca respectiva clauză să nu creeze obligaţii pentru consumatorii care au încheiat cu respectivul vânzător sau furnizor un contract căruia i se aplică aceleaşi condiţii generale. 44. De altfel, prin Decizia nr. 11 din 17 ianuarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 110 din 25 februarie 2013, Curtea Constituţională a statuat, în legătură cu prevederile art. 7 din Legea nr. 193/2000, că dispoziţiile legale criticate reprezintă opţiunea legiuitorului, care a adoptat aceste măsuri ca urmare a constatării faptului că foarte multe dintre contractele încheiate între profesionişti şi consumatori sunt contracte de adeziune, în care consumatorii nu au, în realitate, decât posibilitatea de a accepta sau nu semnarea unui contract (din cauze care ţin, în general, de poziţia pe piaţă a respectivilor profesionişti), fără o negociere a clauzelor contractuale care sunt impuse de către profesionişti. Legea nr. 193/2000 conţine în anexa sa şi o listă exemplificativă a clauzelor considerate ca fiind abuzive. Aşadar, profesioniştii au la dispoziţie un instrument legal care le oferă posibilitatea să îşi adapteze în timp util conduita în cazul în care propun bunuri şi servicii unor consumatori. 45. Curtea Constituţională reţine că, în prezent, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prevede că instanţa, în cazul în care constată existenţa clauzelor abuzive în contract, obligă profesionistul să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare, şi nu cele deja executate, precum şi să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activităţii profesionale. Potrivit art. 1.175 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011, "Contractul este de adeziune atunci când clauzele sale esenţiale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părţi, pentru aceasta sau ca urmare a instrucţiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare." 46. O primă critică a autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate se raportează la faptul că se încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3) privind statul de drept şi social, în sensul unei protecţii exagerate a consumatorilor. Însă, profesioniştii încheie nenumărate contracte cu consumatorii, numărul exact al acestora neputând fi cuantificat. Reiterând cele reţinute la paragraful 42, Curtea constată, în acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, că Directiva nr. 93/13/CEE se bazează pe ideea că un consumator se găseşte pe o poziţie de inferioritate faţă de un profesionist în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil de acesta, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora. Prin urmare, Curtea observă că prevederile legale criticate din Legea nr. 193/2000 reprezintă transpunerea Directivei nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 95 din 21 aprilie 1993. Dispoziţiile relevante din acest act normativ au următoarea formulare: - Art. 6: "(1) Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într-un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislaţia internă, nu creează obligaţii pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părţile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive. (2) Statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura că consumatorul nu îşi pierde protecţia acordată prin această directivă datorită alegerii legislaţiei unui stat nemembru ca legislaţie aplicabilă contractului, în cazul în care acesta din urmă are o strânsă legătură cu teritoriul statelor membre." - Art. 7: "(1) Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor şi al concurenţilor, există mijloace adecvate şi eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori. (2) Mijloacele menţionate la alineatul (1) cuprind dispoziţiile în conformitate cu care persoanele sau organizaţiile care au, în temeiul legislaţiei interne, un interes legitim în protecţia consumatorilor pot introduce o acţiune în justiţie sau în faţa organismelor administrative competente, în conformitate cu legislaţia internă în cauză, pentru a obţine o decizie care să stabilească dacă clauzele contractuale elaborate pentru a fi utilizate în general sunt abuzive, astfel încât să poată aplica mijloace adecvate şi eficiente pentru a preveni utilizarea acestor clauze în continuare. (3) Cu respectarea legislaţiei interne, acţiunile menţionate la alineatul (2) pot fi îndreptate, separat sau în ansamblu, împotriva unui număr de vânzători sau furnizori din acelaşi sector economic sau împotriva asociaţiilor acestora care utilizează sau recomandă utilizarea aceloraşi clauze contractuale generale sau a unor clauze similare." - Art. 8: "Statele membre pot adopta sau menţine cele mai stricte dispoziţii compatibile cu tratatul în domeniul reglementat de prezenta directivă, pentru a asigura consumatorului un nivel maxim de protecţie." 47. Curtea mai semnalează şi prevederile Directivei 2009/22/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2009 privind acţiunile în încetare în ceea ce priveşte protecţia intereselor consumatorilor, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 110 din 1 mai 2009. Potrivit punctului 5 din anexa 1 la Directivă, prevederile acesteia sunt aplicabile şi în privinţa Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Astfel, în preambulul acestei directive, la punctele 9 şi 10, se arată că articolul 5 alineatul (3) din tratat obligă Comunitatea să nu facă mai mult decât este necesar pentru a îndeplini obiectivele tratatului. În conformitate cu articolul menţionat, particularităţile ordinilor juridice interne trebuie luate în considerare în măsura posibilului, lăsând statelor membre libertatea de a alege între diferite opţiuni cu efect echivalent. Instanţele judecătoreşti sau autorităţile administrative competente să decidă cu privire la procedurile menţionate în prezenta directivă au dreptul să examineze efectele deciziilor anterioare. Una dintre opţiuni ar trebui să fie aceea de a solicita unuia sau mai multor organisme publice independente, responsabile în special de protecţia intereselor colective ale consumatorilor, să îşi exercite dreptul prevăzut de prezenta directivă, de a introduce o acţiune în justiţie. Potrivit altei opţiuni, ar trebui să se asigure exercitarea respectivului drept de către organizaţiile al căror scop este protejarea intereselor colective ale consumatorilor, în conformitate cu criteriile stabilite de legislaţia internă. art. 2 alin. (1) lit. a) şi b) din directivă prevede că: "(1) Statele membre desemnează instanţele judecătoreşti sau autorităţile administrative competente să decidă asupra acţiunilor introduse de entităţile calificate în sensul articolului 3, vizând: (a) încetarea sau interzicerea oricărei încălcări, cu toată diligenţa necesară şi, după caz, în cadrul unei proceduri de urgenţă; (b) după caz, măsuri precum publicarea integrală sau parţială a deciziei, într-o formă adecvată, şi/sau publicarea unei declaraţii de rectificare, în vederea eliminării efectelor persistente ale încălcării; [...]" 48. Curtea reţine că România, în temeiul art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, trebuie să respecte prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene şi să asigure ducerea la îndeplinire a cerinţelor celorlalte reglementări ale Uniunii Europene cu caracter obligatoriu (a se vedea Decizia nr. 1.059 din 11 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 4 februarie 2013, precum şi Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 28 aprilie 2015, paragraful 32), ceea ce s-a şi întâmplat prin transpunerea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Chiar dacă dispoziţiile directivei menţionate lasă statelor membre o marjă de apreciere, nu se poate nega dreptul legiuitorului naţional de a edicta norme juridice care să confere o protecţie juridică superioară consumatorului. 49. În legătură cu pretinsa încălcare a principiului neretroactivităţii legii civile, prevăzut de Constituţie, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale, concretizată, de exemplu, prin Decizia nr. 330 din 27 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 28 ianuarie 2002, sau Decizia nr. 1.622 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 156 din 8 martie 2012, o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare. Rezultă că retroactivitatea legii priveşte modificarea unei situaţii pentru trecut, iar nu reglementarea diferită a unei situaţii juridice pentru viitor. Dispoziţiile legale care prevăd dreptul instanţei judecătoreşti să dispună înlăturarea din toate contractele încheiate de profesionist a clauzelor abuzive sunt norme de procedură care sunt de imediată aplicare, fără a încălca exigenţele art. 15 alin. (2) din Constituţie. 50. Aşadar, Curtea Constituţională constată că această competenţă conferită instanţei judecătoreşti învestite cu judecarea unei astfel de acţiuni nu vizează desfiinţarea unei clauze abuzive pentru trecut, ci numai pentru viitor, astfel încât prestaţiile deja efectuate în baza contractului nu pot fi desfiinţate. În realitate, profesionistul invocă faptul că, având deja încheiat un contract cu consumatorul, este obligat să îl modifice, în sensul eliminării pe viitor a clauzelor constatate ca fiind abuzive. Este evident că profesionistul nu mai poate beneficia pentru viitor de avantajele obţinute în baza clauzelor abuzive, dar această situaţie nu poate acredita ideea că hotărârea judecătorească adoptată în baza art. 13 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 retroactivează. Pe de altă parte, dispoziţiile legale care prevăd dreptul instanţei de a obliga pe profesionist la modificarea clauzelor abuzive în toate contractele de adeziune în curs de executare sunt norme de procedură care sunt de aplicare imediată. 51. Legea nr. 193/2000 conţine prevederi clare în anexa sa cu privire la clauzele care sunt considerate abuzive, noţiunea de clauză abuzivă fiind reglementată încă din anul 2000, astfel încât profesioniştii au putut, încă de la momentul intrării sale în vigoare, să îşi adapteze conduita în mod corespunzător, adică să evite inserarea în contracte a unor clauze care contravin legii. Aşadar, profesionistul avea reprezentarea faptului că se poate expune la o acţiune promovată de consumator dacă încalcă legea. Prevederile legale criticate reglementează un remediu judiciar de natură procesuală menit să accelereze procesul de eliminare a clauzelor abuzive şi de reintrare în legalitate. Aceste prevederi legale nu aduc nimic nou din punctul de vedere al dreptului substanţial. 52. De altfel, prin Hotărârea din 26 martie 2015, pronunţată în Cauza C-596/13, Comisia Europeană împotriva Moravia Gas Storage a.s şi a Republicii Cehe, punctele 32 şi 33, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că o normă de drept nouă se aplică începând de la intrarea în vigoare a actului care o instituie şi că, deşi aceasta nu se aplică situaţiilor juridice născute şi care au devenit definitive sub imperiul legii vechi, ea se aplică efectelor viitoare ale acestora, precum şi situaţiilor juridice noi. Soluţia este diferită, sub rezerva respectării principiului neretroactivităţii actelor juridice, numai dacă noua normă este însoţită de dispoziţii speciale care stabilesc în mod specific condiţiile de aplicare în timp a acesteia (Hotărârea din 7 noiembrie 2013, pronunţată în Cauza C-72/12, Gemeinde Altrip şi alţii, punctul 22, precum şi jurisprudenţa citată). Potrivit unei jurisprudenţe constante, se consideră în general că normele de procedură se aplică la data intrării lor în vigoare (Hotărârea din 11 decembrie 2012, pronunţată în Cauza C610/10, Comisia/Spania, punctul 45 şi jurisprudenţa citată), spre deosebire de normele de drept substanţial, care sunt interpretate de regulă în sensul că nu vizează situaţii apărute anterior intrării lor în vigoare decât în măsura în care rezultă în mod clar din formularea, din finalitatea sau din economia acestora că trebuie să le fie atribuit un asemenea efect (a se vedea Hotărârea din 12 noiembrie 1981, pronunţată în cauzele C-212/80-217/80, Meridionale Industria Salumi şi alţii, C212/80-217/80, punctul 9, Hotărârea din 23 februarie 2006, pronunţată în Cauza C-201/04, Molenbergnatie, punctul 31, precum şi Hotărârea din 11 decembrie 2008, pronunţată în Cauza C-334/07 P, Comisia/Freistaat Sachsen, punctul 44). 53. Autoarele excepţiei de neconstituţionalitate mai susţin că prevederile legale criticate impun instanţei judecătoreşti aplicarea unei sancţiuni contravenţionale mai severe, cea prevăzută în forma nouă a legii. 54. Curtea constată că s-a pronunţat asupra dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, în forma anterioară, pe baza unor critici relativ similare, constatând că sunt constituţionale. Astfel, prin Decizia nr. 647 din 11 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 21 iunie 2010, şi Decizia nr. 464 din 12 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 6 iulie 2011, Curtea a reţinut că, fie că este sesizată direct de către consumator, fie prin intermediul procesului-verbal de constatare a faptelor contrare legii întocmit de reprezentanţii împuterniciţi ai Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor sau de specialiştii autorizaţi ai organelor administraţiei publice, instanţa judecătorească este unica autoritate care se va pronunţa asupra existenţei sau inexistenţei clauzelor abuzive dintr-un contract. Curtea a mai reţinut că art. 13 din lege, pe lângă răspunderea civilă delictuală pe care o reglementează, prevede şi o răspundere contravenţională, din moment ce fapta ilicită este sancţionată cu amendă contravenţională. Curtea a mai statuat în jurisprudenţa sa că acţiunea promovată în temeiul art. 11-13 angajează, în principal, răspunderea contravenţională a profesionistului, iar, în subsidiar, răspunderea civilă delictuală a acestuia. Aşadar, existând două tipuri de răspundere, una delictuală, cealaltă contravenţională, există şi două tipuri de sancţiuni (a se vedea Decizia nr. 1.535 din 17 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 54 din 25 ianuarie 2010, şi Decizia nr. 649 din 11 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 21 iunie 2010). Împrejurarea că actul de sesizare al instanţei, care circumscrie cadrul procesual al controlului efectuat de către aceasta, este diferit în funcţie de calea aleasă de persoana ce are calitatea de consumator nu impietează cu nimic asupra dreptului la apărare al profesionistului. În faţa instanţei de judecată, părţile au în egală măsură posibilitatea de a-şi exercita garanţiile prevăzute de legea procesual civilă, formulând apărările pe care le consideră pertinente şi utile cauzei. 55. Curtea reţine însă, prin raportare la prevederile legale criticate, ca răspuns la critica menţionată la paragraful 53, că sancţiunea obligării profesionistului să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare nu are natură contravenţională, ci are o natură civilă, fiind legată de un contract civil. Sancţiunea civilă intervine pentru săvârşirea, cu vinovăţie, a unei fapte ilicite şi, în subsidiar, pentru cauzarea de prejudicii (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 800 din 18 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 130 din 19 februarie 2016), chiar dacă, potrivit legii, profesionistul nu este obligat la plata unor despăgubiri. Este adevărat că, potrivit art. 13 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, în cazul prevăzut la alin. (1), instanţa va aplica şi amenda contravenţională prevăzută la art. 16, în cazul încălcării obligaţiei de a nu stipula clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (cu privire la aplicarea pentru viitor a altor sancţiuni decât cele contravenţionale, a se vedea şi Decizia nr. 66 din 26 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 7 aprilie 2015), dar sancţiunea contravenţională intervine ca urmare a încălcării unei obligaţii stabilite printr-o normă de drept public. De asemenea, Curtea reţine că limitele sancţiunii contravenţionale au rămas neschimbate faţă de forma legii din anul 2008, astfel că nu se poate reţine încălcare art. 15 alin. (2) din Constituţie. Obligaţia profesionistului prevăzută de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 este o consecinţă a încălcării normelor de drept substanţial referitoare la clauzele abuzive. Profesionistul a cunoscut încă de la început faptul că o clauză abuzivă poate antrena răspunderea sa în urma promovării unor acţiuni în justiţie de către consumatori. Acţiunea în încetare prevăzută de dispoziţiile legale criticate are o tipologie procedurală de natură să satisfacă interesele de ordin public prin apărarea drepturilor şi intereselor consumatorilor aflaţi în aceeaşi situaţie juridică, statul asigurându-se că toţi actorii economici respectă regulile edictate în vederea unei bune funcţionări a pieţei bunurilor şi serviciilor vizate de ipoteza legii. În momentul în care instanţa de judecată constată existenţa unei clauze abuzive, va obliga profesionistul să o înlăture din toate contractele de adeziune în curs de executare. Efectele acestei înlăturări, potrivit art. 13 din Legea nr. 193/2000, se vor produce pentru viitor. 56. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a prevederilor art. 1 alin. (4) din Constituţie, care consacră principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, se constată că, aplicând sancţiunea civilă, în urma verificărilor efectuate, instanţa acţionează în baza unei competenţe conferite de legiuitor. Este adevărat că reglementările legale criticate conferă hotărârii judecătoreşti efecte juridice particulare în raport cu regula generală a relativităţii efectelor hotărârilor judecătoreşti, fără ca obligaţiile prevăzute în acestea să poată fi asimilate cu cele ce rezultă dintr-un act de reglementare primară. Efectul relativ al acestui tip de hotărâre nu se referă la un raport juridic concret dintre consumator şi profesionist, raportată la un anume litigiu, având în vedere controlul abstract efectuat de judecător în baza art. 12 şi 13 din Legea nr. 193/2000, în sensul că nu este apărat un drept subiectiv propriu al titularilor dreptului de sesizare, întrucât ipoteza normativă a dispoziţiilor legale criticate vizează contenciosul de ordine publică, astfel încât relativitatea efectelor hotărârii judecătoreşti va avea în vedere persoana împotriva căreia este formulată sesizarea, persoană ce urmează a-şi adapta conduita în funcţie de exigenţele stabilite prin hotărârea judecătorească. Nicăieri în lege nu este prevăzută o sancţiune împotriva profesionistului care, obligat de instanţă să elimine clauzele constatate ca fiind abuzive, nu s-a conformat hotărârii judecătoreşti, dar efectul acesteia este în sensul că profesionistul fie va negocia cu consumatorul şi le va modifica, fie va elimina pur şi simplu clauzele abuzive din contractele preformulate, urmând ca verificarea îndeplinirii hotărârii judecătoreşti să fie făcută ulterior de către autorităţile competente. 57. Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea constată că prevederile legale sunt clare şi previzibile cu privire la conduita care trebuie urmată de destinatarii săi, astfel încât nu se poate reţine încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) în componenta sa privind previzibilitatea legii (cu privire la noţiunea de previzibilitate a legii a se vedea Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragrafele 223-231). 58. În ceea ce priveşte respectarea prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 24 privind dreptul la apărare, Curtea reţine faptul că profesionistul are posibilitatea să se prezinte în faţa instanţei judecătoreşti şi să îşi formuleze apărările pe care le consideră pertinente şi utile cauzei. 59. Referitor la încălcarea dreptului de proprietate privată, Curtea observă că dispoziţiile în cauză, aplicându-se contractelor de adeziune în curs de derulare, în speţă contracte de credit, nu încalcă prevederile art. 44 din Constituţie. Curtea a statuat în jurisprudenţa sa că, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie, legiuitorul este în drept să stabilească conţinutul şi limitele dreptului de proprietate. De principiu, aceste limite au în vedere obiectul dreptului de proprietate şi atributele acestuia şi se instituie în vederea apărării intereselor sociale şi economice generale sau pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale altor persoane, esenţial fiind ca prin aceasta să nu fie anihilat complet dreptul de proprietate (în acest sens, a se vedea şi Decizia nr. 19 din 8 aprilie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 24 mai 1993). De asemenea, Curtea a statuat prin Decizia nr. 59 din 17 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 9 martie 2004, că, în temeiul art. 44 din Constituţie, legiuitorul ordinar este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Aşadar, textul art. 44 din Constituţie cuprinde expres în cadrul alin. (1) o dispoziţie specială în temeiul căreia legiuitorul are competenţa de a stabili conţinutul şi limitele dreptului de proprietate, inclusiv prin introducerea unor limite vizând atributele dreptului de proprietate. În aceste condiţii, Curtea reţine că dreptul de proprietate privată nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie; însă limitele dreptului de proprietate, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăşi suprimarea dreptului de proprietate (a se vedea Decizia nr. 270 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 554 din 28 iulie 2014). De fapt, nici nu se pune problema încălcării dreptului de proprietate, profesionistul nemaiputând pe viitor să încaseze sumele de bani stabilite în baza clauzelor contractuale constatate ca fiind abuzive, nepunându-se în discuţie, în cadrul acţiunii în încetare, restituirea sumelor de bani deja încasate. 60. Curtea constată că Legea fundamentală nu ocroteşte şi nu garantează dreptul de proprietate privată în legătură cu sumele rezultate din clauze abuzive, deci cu încălcarea legii. Dimpotrivă, Constituţia obligă pe legiuitor să reglementeze căi/modalităţi de recuperare a sumelor astfel dobândite (cum ar fi acţiunea oblică/pauliană, confiscarea, acţiunea în anulare etc.). Cu atât mai mult, legiuitorul trebuie să reglementeze un cadru legislativ apt privind prevenirea intrării în patrimoniul creditorului a sumelor ce sunt susceptibile de a fi plătite în viitor în urma stipulării unor clauze abuzive. 61. În ceea ce priveşte libertatea economică, instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat în mai multe rânduri. Astfel, în Decizia nr. 880 din 15 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 14 martie 2016, paragrafele 23 şi 24, Curtea a reţinut că, potrivit jurisprudenţei sale (exemplu fiind Decizia nr. 768 din 18 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154 din 4 martie 2015), principiul libertăţii economice constituie, împreună cu libera iniţiativă, fundamentul economiei de piaţă, având un conţinut normativ complex, care priveşte atât începerea unei activităţi economice, cât şi desfăşurarea acesteia într-un mediu concurenţial nedistorsionat de bariere legale discriminatorii şi practici anticoncurenţiale, abuzive sau neloiale. În considerarea specificului economiei de piaţă, rolul statului este limitat la crearea cadrului general, economic, social şi politic, necesar pentru derularea activităţii operatorilor economici, ceea ce implică adoptarea unor reglementări restrictive, dar în limitele impuse de asigurarea respectării drepturilor şi intereselor legitime ale tuturor, reglementări care nu pot afecta substanţa drepturilor. Accesul liber la o activitate economică nu exclude, ci, dimpotrivă, implică stabilirea unor limite de exercitare a libertăţii economice, prin interzicerea faptelor ilicite, prejudiciabile pentru societate sau pentru alte persoane (în acest sens sunt, de exemplu, Decizia nr. 15 din 22 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 118 din 10 februarie 2004, Decizia nr. 119 din 16 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 264 din 23 martie 2006, şi Decizia nr. 498 din 10 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428 din 28 iunie 2012). Totodată, stabilirea unei fapte ce constituie contravenţie şi a sancţiunii aplicabile acesteia reprezintă o opţiune legitimă a legiuitorului, care dă expresie preocupării statului pentru a asigura libertatea comerţului şi protecţia concurenţei loiale. 62. În consecinţă, libertatea economică nu este absolută, ci comportă anumite limite. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 45 din Constituţie, atât accesul liber al persoanei la o activitate economică, cât şi exercitarea acesteia se desfăşoară "în condiţiile legii", aşa cum a reţinut Curtea prin Decizia nr. 929 din 18 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 801 din 23 noiembrie 2007, sau Decizia nr. 31 din 14 ianuarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 150 din 8 martie 2010. Ca atare, libertatea economică nu apare ca un drept absolut al persoanei, ci este condiţionată de respectarea limitelor stabilite de lege, limite ce urmăresc asigurarea unei anumite discipline economice ori protejarea unor interese generale. Altfel spus, libertatea economică nu se poate manifesta decât în limitele impuse de asigurarea respectării drepturilor şi intereselor legitime ale tuturor. 63. Referitor la raportarea la prevederile art. 135 alin. (1) şi (2) lit. a) privind economia din Legea fundamentală, Curtea s-a pronunţat asupra altor dispoziţii legale din Legea nr. 193/2000 constatând că această lege conţine în anexa sa şi o listă a clauzelor considerate ca fiind abuzive, considerentele fiind valabile şi în dosarele de faţă. Art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţie prevede că statul trebuie să asigure libertatea comerţului, dar acest lucru nu echivalează cu lipsa unui cadru normativ adecvat care să reglementeze exercitarea activităţilor specifice în condiţii care să asigure funcţionarea unei economii de piaţă viabile în care consumatorii să fie protejaţi în faţa unor abuzuri ale agenţilor economici aflaţi, din diferite motive, pe poziţii de forţă (a se vedea Decizia nr. 11 din 17 ianuarie 2013, precitată). 64. Referitor la critica legată de art. 21 alin. (3) cu privire specială asupra opozabilităţii unor hotărâri judecătoreşti, Curtea apreciază că autoritatea de lucru judecat a hotărârilor instanţelor judecătoreşti care s-au mai pronunţat în privinţa unei clauze contractuale utilizate de un profesionist, într-un proces cu un consumator, potrivit dreptului comun, respectiv cea care este pronunţată în urma acţiunii personale formulate de consumator, se menţine până când utilizarea unei clauze-tip practicată de profesionist este constatată ca fiind abuzivă în cadrul unei acţiuni în încetare, în condiţiile art. 12-13 din Legea nr. 193/2000. Această acţiune, în urma căreia judecătorul efectuează un control de tip abstract, nu are în vedere o anumită clauză concretă inserată într-un contract. Cele două categorii de acţiuni nu se confundă, ele având o tipologie diferită. Astfel, nu pot fi întrunite condiţiile autorităţii de lucru judecat prevăzute de art. 430-431 din Codul de procedură civilă, respectiv tripla identitate: de părţi, obiect şi cauză, întrucât, în cazul de faţă, nu este vorba de aceeaşi cauză în ceea ce priveşte natura juridică a acţiunii promovate. 65. Însă, potrivit art. 12 alin. (4) din Legea nr. 193/2000, dispoziţiile alin. (1)-(3) din acelaşi articol nu aduc atingere dreptului consumatorului căruia i se opune un contract de adeziune ce conţine clauze abuzive de a invoca nulitatea clauzei pe cale de acţiune ori pe cale de excepţie, în condiţiile legii. Acţiunea pusă la dispoziţia consumatorului de dispoziţiile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 193/2000 este o acţiune în anulare supusă condiţiilor legale, având efecte specifice care se pot întinde până la momentul încheierii contractului. 66. Aşadar, clauzele abuzive sunt interzise în baza art. 4 din Legea nr. 193/2000, iar lista exemplificativă a acestora este cuprinsă în anexa la lege. În consecinţă, din momentul în care se constată caracterul lor abuziv de către instanţă, ele nu pot continua să producă efecte în privinţa contractelor de adeziune în curs de derulare, astfel cum susţin autoarele excepţiei de neconstituţionalitate, ele trebuind să fie eliminate. De asemenea, profesionistul este obligat să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activităţii profesionale. De altfel, art. 6 din lege prevede că "Clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua." De asemenea, art. 12 alin. (3) din lege prevede necesitatea modificării contractelor aflate în curs de executare, în urma hotărârii judecătoreşti, prin înlăturarea clauzelor abuzive. 67. În concluzie, pentru ca un contract în derulare să îşi mai poată produce efecte juridice după intervenţia hotărârii judecătoreşti prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, părţile la contract urmează să renegocieze condiţiile contractuale; profesionistului îi revine, ca o consecinţă logică, obligaţia de a invita consumatorul la această renegociere şi de a elimina clauzele abuzive din contract, astfel încât contractul în întregul său să respecte prevederile legale şi, implicit, drepturile consumatorului. 68. Având în vedere considerentele reţinute, Curtea nu poate constata încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3), (4) şi (5), art. 4 alin. (2), art. 15 alin. (2), art. 21 alin. (3), art. 24, art. 44 alin. (1) şi (2), art. 45, art. 53, precum şi ale art. 135 alin. (1) şi alin. (2) lit. a). 69. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Volksbank România - S.A. din Bucureşti (preluată în urma fuziunii prin absorbţie de Banca Transilvania - S.A. din Cluj-Napoca) în Dosarul nr. 11.332/117/2013 al Tribunalului Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, de ING Bank N.V. Amsterdam din Bucureşti - Sucursala Bucureşti, de Raiffeisen Bank - S.A. din Bucureşti şi de Banca Comercială Română - S.A. din Bucureşti în dosarele nr. 3.541/2/2015, nr. 1.409/2/2015 şi nr. 3.405/2/CA/2015 ale Tribunalului Bucureşti - Secţia a IIa de contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 12 şi 13 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale şi Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 19 aprilie 2016. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Fabian Niculae ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
