Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 24 din 22 ianuarie 2003 asupra sesizarii de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 40 alin. (2) lit. d), art. 52 alin. (1) lit. c), art. 53 alin. (1), art. 69, 70, 71, 129, 164 si 223 din Codul muncii, adoptat de Camera Deputatilor si de Senat in sedinta comuna din 9 decembrie 2002
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 72 din 5 februarie 2003
Curtea Constituţionalã a fost sesizatã, în temeiul dispoziţiilor art. 144 lit. a) din Constituţie, la data de 13 decembrie 2002, de 54 de deputaţi, în vederea declansarii controlului de constitutionalitate asupra Codului muncii.
Potrivit tabelului cuprinzând semnãturile autorilor sesizãrii de neconstituţionalitate, cei 54 de deputaţi sunt urmãtorii: Marin Anton, George Crin Laurentiu Antonescu, Andrei Ioan Chiliman, Viorel-Gheorghe Coifan, Victor Paul Dobre, Ovidiu-Virgil Draganescu, Liviu Iuliu Dragos, Valeriu Gheorghe, Titu-Niculae Gheorghiof, Puiu Hasotti, Anton Ionescu, Ion Luchian, Catalin Micula, Monica Octavia Musca, Gheorghe-Eugen Nicolaescu, Dinu Patriciu, Napoleon Pop, Cornel Popa, Grigore Dorin Popescu, Calin Popescu Tariceanu, Vasile Predica, Dan Radu Rusanu, Nini Sapunaru, Dan Coriolan Simedru, Cornel Stirbet, Valeriu Stoica, Radu Stroe, Gheorghe Albu, Mihai Baciu, Gheorghe Barbu, Radu Mircea Berceanu, Anca Daniela Boagiu, Emil Boc, Vasile Bran, Costica Canacheu, Ion Cirstoiu, Teodor Cladovan, Sorin Frunzaverde, Paula Maria Ivanescu, Victor Sorin Lepsa, Mircea Man, Alexandru-Liviu Mera, Nicolae Nan, Gheorghe-Liviu Negoita, Vasile Nistor, Ioan Oltean, Ioan Onisei, Alexandru Peres, Ştefan-Marian Popescu-Bejat, Romeo-Marius Raicu, Alexandru Sassu, Mihai Stanisoara, Mircea Nicu Toader şi Adriean Videanu.
Sesizarea a fost trimisa Curţii Constituţionale prin Adresa nr. 51/635 din 13 decembrie 2002 şi formeazã obiectul Dosarului nr. 529A/2002.
Prin sesizare se solicita Curţii Constituţionale sa se pronunţe asupra constituţionalitãţii urmãtoarelor prevederi din Codul muncii: art. 40 alin. (2) lit. d), art. 52 alin. (1) lit. c), art. 53 alin. (1), art. 69, 70, 71, 129, art. 164 alin. (2) şi art. 223.
În sesizare sunt formulate urmãtoarele critici de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale menţionate mai sus:
1. Prevederile art. 40 alin. (2) lit. d) din Codul muncii, potrivit cãrora angajatorului îi revine obligaţia sa comunice periodic salariaţilor situaţia economicã şi financiarã a unitãţii, contravin dispoziţiilor art. 41 alin. (1) şi ale art. 135 alin. (1) şi (6) din Constituţie, care consacra ocrotirea proprietãţii şi caracterul inviolabil al acesteia. Aceasta obligaţie legalã a angajatorului este contrarã dreptului sau de a-şi conduce propriile afaceri, iar divulgarea anumitor informaţii financiare privind compania "ar putea prejudicia afacerea" prin încãlcarea secretului unor date financiare, precum şi a principiului concurentei loiale, prevãzut de art. 134 alin. (2) lit. a) din Constituţie.
2. Se afirma ca sunt neconstituţionale şi dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, potrivit cãrora contractul individual de munca poate fi suspendat din initiativa angajatorului, dacã acesta a formulat plângere penalã impotriva salariatului sau dacã salariatul a fost trimis în judecata pentru fapte penale care nu sunt compatibile cu funcţia detinuta, pana la rãmânerea definitiva a hotãrârii judecãtoreşti. Aceste prevederi sunt contrare dispoziţiilor art. 23 alin. (8) din Constituţie, care consacra prezumţia de nevinovatie pana la rãmânerea definitiva a hotãrârii judecãtoreşti de condamnare. Se susţine ca este incalcata prezumţia de nevinovatie şi se restrictioneaza dreptul la munca, chiar dacã alin. (2) al art. 52 din legea criticata prevede acordarea unor despãgubiri în cazul în care se stabileşte ca persoana în cauza este nevinovatã.
3. Prevederile art. 53 alin. (1) din Codul muncii sunt considerate contrare art. 134 alin. (2) din Constituţie, întrucât restrang dreptul angajatorului ca, în scopul protejãrii propriei afaceri, sa decidã asupra mãsurilor manageriale. Prevederile criticate nu precizeazã o limita a perioadei în care angajatorul este obligat de lege sa dea angajatului o indemnizaţie de 75% din salariu. Se susţine ca, în situaţia în care angajatorul şi-a întrerupt activitatea temporar, acesta se afla deja în dificultate financiarã. Astfel se considera ca se incalca principiile economiei de piata.
4. Se susţine ca dispoziţiile art. 69, 70 şi 71 din Codul muncii, care prevãd ca în cazul concedierilor colective sindicatele au competenta sa cenzureze deciziile manageriale ale angajatorului şi sa propunã mãsuri în scopul evitãrii concedierilor, contravin prevederilor constituţionale ale art. 134 alin. (1), "întrucât într-o economie de piata deciziile privind conducerea întreprinderii aparţin exclusiv administraţiei acesteia". De asemenea, dispoziţiile legale criticate contravin şi alin. (2) al aceluiaşi articol, întrucât prin aceasta procedura se impiedica libertatea comerţului şi, îndeosebi, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie. Astfel, primul efect al amânãrii cu minimum 45 de zile a deciziei de concediere colectivã, pe motive economice, va fi pierderea competitivitatii întreprinderii, cu riscul grav al pierderii clienţilor, implicit al intrãrii în incapacitate de plata şi al falimentului.
5. Dispoziţiile art. 129 din Codul muncii, potrivit cãrora sindicatele trebuie sa-şi dea acordul asupra conţinutului normelor de munca, incalca prevederile constituţionale ale art. 40 alin. (1) şi art. 134 alin. (1) şi alin. (2) lit. a). Potrivit acestor prevederi constituţionale, sindicatele au competente limitate strict la protecţia drepturilor angajaţilor, ele nu au şi competenta sa negocieze obligaţiile profesionale ale acestora. Or, adãugarea de competente pe lângã prevederile constituţionale reprezintã o încãlcare a drepturilor şi intereselor angajatorilor, consacrate implicit prin prevederile art. 134 din Constituţie.
6. Sunt neconstituţionale prevederile art. 164 alin. (2) din Codul muncii, potrivit cãrora orice datorii ale angajatului cãtre angajator trebuie constatate printr-o hotãrâre judecãtoreascã definitiva şi irevocabilã, înainte de a putea fi recuperate prin reţinerea lor din salariu, deoarece incalca dispoziţiile art. 134 alin. (2) din Constituţie, fiind contrare libertãţii contractuale.
Restrangerea dreptului angajatului de a-şi asuma obligaţii pecuniare prin acte reprezentând titlu executoriu contravine principiului constituţional al libertãţii comerţului.
7. Art. 223 din Codul muncii creeazã o discriminare pozitiva inacceptabila, prin aceea ca acorda imunitate liderilor sindicali care "nu pot fi concediati dupã încheierea mandatului nici pentru motive economice şi nici pentru necorespundere profesionalã".
În conformitate cu dispoziţiile <>art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicatã, sesizarea de neconstituţionalitate a fost comunicatã preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a prezenta în scris punctele lor de vedere.
În punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, transmis cu Adresa nr. 51/1.245/RG din 23 decembrie 2002, se arata, în esenta, urmãtoarele:
1. Critica de neconstituţionalitate ce vizeazã dispoziţiile art. 40 alin. (2) lit. d) din Codul muncii nu poate fi primitã, deoarece obligaţia angajatorului de a comunica periodic salariaţilor situaţia economicã şi financiarã a unitãţii se impune sa fie privitã ca o obligaţie esenţialã pentru asigurarea dreptului la munca al salariatului şi pentru solidarizarea acestuia cu angajatorul în scopul realizãrii efortului colectiv necesar valorificãrii capitalului. Transparenta situaţiei economico-financiare a unitãţii este impusa de necesitatea corelãrii dreptului angajatorului în ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea unitãţii cu obligaţia ce îi incumba de a-şi informa salariaţii, determinata de un interes legitim, acela al concentrarii efortului comun pentru rentabilizarea producţiei şi pentru buna desfãşurare a activitãţii unitãţii.
Critica referitoare la încãlcarea secretului unor date financiare şi la principiul concurentei loiale, prevãzut la art. 134 alin. (2) lit. a) din Constituţie, este nefondata, întrucât informarea salariaţilor priveşte exclusiv situaţia economicã şi financiarã a unitãţii, ce se regaseste şi în datele financiare cuprinse în bilanţul contabil, care nu are caracter secret, de vreme ce el se publica în Monitorul Oficial al României.
2. Susţinerea din sesizare referitoare la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. c) din Codul muncii se considera ca este neîntemeiatã, nefiind incalcata prezumţia de nevinovatie prevãzutã de art. 23 alin. (8) din Legea fundamentalã, întrucât legiuitorul a avut în vedere o situaţie care priveşte un conflict de interese. Angajatorul nu poate fi obligat sa menţinã în funcţie salariatul impotriva cãruia, în condiţii legale, a acţionat pentru a-şi apara interesele legitime. Dacã legiuitorul nu ar fi reglementat aceasta situaţie, s-ar fi încãlcat dreptul de proprietate al angajatorului, întrucât acesta ar fi constrâns sa menţinã în funcţie salariatul "a cãrui munca ar fi putut avea efecte negative asupra activitãţii angajatorului". De aceea este justificatã opţiunea legiuitorului de a lasa la latitudinea angajatorului suspendarea contractului individual de munca. Nu este incalcata prezumţia de nevinovatie, întrucât nu angajatorul apreciazã cu privire la vinovãţia sau nevinovatia salariatului, ci instanta de judecata, iar suspendarea contractului de munca se întemeiazã pe conflictul de interese care determina angajatorul sa-şi protejeze activitatea, iar nu pe prezumţia de vinovãţie.
3. Critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 53 alin. (1) este nefondata, întrucât legiuitorul a stabilit perioada în care angajatorul este obligat sa dea angajatului indemnizaţia prevãzutã, aceasta fiind "pe durata întreruperii temporare a activitãţii". Legiuitorul a enuntat generic perioada, întrucât durata întreruperii poate fi diferita în funcţie de situaţiile concrete. Mãsura stabilitã de prevederea legalã criticata este una de protecţie atât pentru salariat, prin plata drepturilor salariale de cel puţin 75% din salariul de baza, cat şi pentru angajator, care nu-şi pierde astfel salariaţii, forta de munca necesarã reluarii activitãţii dupã înlãturarea cauzelor care au condus la încetarea temporarã a acesteia. De aceea, mãsura este justificatã de cumpanirea intereselor aflate în conflict, precum şi de principiul proportionalitatii în armonizarea acestor interese, astfel încât nu sunt incalcate dispoziţiile art. 134 alin. (2) din Constituţie.
4. Susţinerea din sesizare conform cãreia dispoziţiile cuprinse la art. 69, 70 şi 71 din Codul muncii contravin art. 134 alin. (1) şi (2) din Constituţie este nefondata, deoarece "unul din factorii de producţie îl reprezintã însãşi forta de munca pe care legiuitorul a vrut sa o protejeze în vederea evitãrii arbitrariului în procesul de producţie".
5. Critica ce vizeazã art. 129 din Codul muncii este, de asemenea, nefondata.
În acest sens se arata ca unul dintre elementele esenţiale ale contractului individual de munca este salariul, stabilit prin negociere, însã diferenţiat în raport cu funcţia sau norma îndeplinitã, cu nivelul studiilor, condiţiile de munca, în funcţie de sectorul de activitate, performanta individualã a salariatului, determinata prin normarea muncii şi exprimatã prin norme de producţie, de timp, sarcini de serviciu sau atribuţii concrete. Întrucât normele de munca, ca elemente constitutive, implicite, ale contractului de munca, ţin atât de obligaţiile angajatorului, cat şi de cele ale salariatului, legiuitorul a stabilit prin art. 129 "o balanţa între drepturile şi obligaţiile celor doua pãrţi ale contractului. De altfel, contractul colectiv de munca la nivel naţional prevede ca normele de munca se elaboreazã de cãtre patroni cu acordul organizaţiilor sindicale". În situaţia în care normele de munca ar putea sa se stabileascã numai de angajator, s-ar nega însuşi caracterul consensual al contractului de munca.
6. Sesizarea referitoare la neconstituţionalitatea prevederilor art. 164 alin. (2) din Codul muncii este nefondata, întrucât retinerile "cu titlu de daune" se referã la rãspunderea civilã delictuala, iar nu la rãspunderea contractualã. Prevederile art. 164 alin. (2) "nu exclud înţelegerea între pãrţi, ele apar ca o ultima varianta, şi anume atunci când cele doua pãrţi ale contractului de munca nu se înţeleg şi când caracterul cert, lichid şi exigibil al daunei trebuie stabilit de cãtre instanta de judecata". Acest text "nu exclude nici dreptul angajatorului de a asuma obligaţii pecuniare prin procedura somaţiei de plata, în cazul în care s-a stabilit caracterul cert, lichid şi exigibil al daunei". Referindu-se exclusiv la rãspunderea civilã delictuala, dispoziţia legalã criticata nu este contrarã prevederilor art. 134 alin. (2) din Constituţie.
7. Prevederile art. 223 alin. (2) din Codul muncii nu sunt contrare dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât nu creeazã o discriminare pozitiva, având în vedere ca textul de lege nu instituie vreun privilegiu. Reprezentanţii salariaţilor aleşi în organele de conducere ale sindicatelor se afla într-o situaţie diferita fata de celelalte categorii de salariaţi, iar tratamentul juridic diferit este justificat, obiectiv şi necesar, dacã este aplicabil cetãţenilor care nu se afla în situaţii identice. Protecţia specialã a liderilor sindicali este impusa şi de prevederile art. 1 din Convenţia pentru protecţia reprezentanţilor lucrãtorilor din cadrul întreprinderilor şi facilitãţile de acordat acestora, aprobatã de Conferinţa generalã a Organizaţiei Internaţionale a Muncii la data de 23 iunie 1971, ratificatã de România prin <>Decretul nr. 83/1975 , publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 86 din 2 august 1975.
În punctul de vedere al Guvernului, transmis cu Adresa nr. 5/14.424/A.N. din 9 ianuarie 2003, se arata urmãtoarele:
1. Critica de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 40 alin. (2) lit. d) din Codul muncii este nefondata. La formularea acestor prevederi legiuitorul a avut în vedere "cerinţele economiei de piata, care au creat responsabilitãţi atât în sarcina salariatului, cat şi a angajatorului, în raport cu situaţia economicã şi financiarã a unitãţii." Astfel, obligaţia angajatorului de a informa salariaţii în legatura cu starea economicã şi financiarã a unitãţii nu aduce atingere proprietãţii private. Nici susţinerea referitoare la încãlcarea secretului unor date financiare şi a principiului concurentei loiale nu este fondatã, deoarece informarea se referã strict la situaţia economicã şi financiarã a unitãţii, care se reflecta în rezultatele financiare prevãzute în bilanţul contabil, iar acesta se publica în Monitorul Oficial al României. Aceste date trebuie sa fie puse la dispoziţia salariaţilor, aceştia fiind interesaţi, alãturi de angajator, de bunul mers al activitãţii unitãţii. Dispoziţiile legale criticate sunt în concordanta şi cu art. 21 din Carta socialã europeanã revizuitã, ratificatã de România prin <>Legea nr. 74/1999 , iar potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, documentele organizaţiilor internaţionale, ratificate de România, fac parte din dreptul intern.
2. Sesizarea vizând prevederile art. 52 alin. (1) lit. c) din Codul muncii este neîntemeiatã, deoarece, pe de o parte, suspendarea din funcţie a salariatului nu are semnificatia unei sancţiuni, ci reprezintã o mãsura cu caracter preventiv, ce poate fi luatã de angajator impotriva salariatului banuit ca a sãvârşit o fapta penalã incompatibilã cu funcţia detinuta. Suspendarea din funcţie are caracter temporar şi, ca atare, nu poate conduce la încãlcarea prezumţiei de nevinovatie, consacratã de art. 23 alin. (8) din Constituţie. Nici critica referitoare la faptul ca prin mãsura suspendãrii din funcţie s-ar restrictiona dreptul la munca, ceea ce reprezintã o încãlcare a dispoziţiilor art. 38 alin. (1) din Constituţie, nu este intemeiata, întrucât pe perioada suspendãrii contractului de munca salariatul se poate angaja într-o alta funcţie în cadrul aceleiaşi unitãţi sau la o alta unitate, însã pe o funcţie care sa nu atragã incompatibilitatea în raport cu fapta penalã sãvârşitã.
3. Se apreciazã ca prevederile art. 53 alin. (1) din Codul muncii nu contravin dispoziţiilor art. 134 alin. (2) din Constituţie, deoarece "nu se restrictioneaza dreptul angajatorului de a decide în legatura cu propria afacere. Mãsura stabilitã de textul criticat este o forma de protecţie acordatã salariatului prin plata indemnizaţiei şi o forma de protecţie a angajatorului care nu îşi pierde forta de munca necesarã reluarii activitãţii". Aceeaşi indemnizaţie este prevãzutã la art. 86 din Codul muncii în vigoare, dupã cum este stabilitã şi în Contractul colectiv de munca la nivel naţional pe anul 2002. Se face referire la dispoziţiile: art.1 din Carta socialã europeanã, revizuitã, potrivit cãrora statele semnatare se angajeazã sa realizeze şi sa menţinã cel mai ridicat şi stabil nivel posibil de ocupare a forţei de munca; art. 10 alin. 2 lit. b) din Convenţia internationala a muncii nr. 168/1988 privind promovarea angajãrii şi protecţia contra somajului, ratificatã de România prin <>Legea nr. 112/1992 , care prevede ca statele membre trebuie sa extindã protecţia convenţiei în eventualitatea suspendãrii sau reducerii câştigului, datoratã unei suspendãri temporare a lucrului, fãrã încetarea raportului de munca.
4. Cu privire la dispoziţiile art. 69, 70 şi 71 din Codul muncii se arata ca acestea sunt în concordanta cu dispoziţiile art. 134 alin. (1) şi (2) din Constituţie şi cu prevederile art. 29 din Carta socialã europeanã, revizuitã, precum şi cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi (2) din Directiva Consiliului Uniunii Europene nr. 59/1998 privind armonizarea legislaţiei statelor membre referitoare la concedierile colective.
5. Critica de neconstituţionalitate privind prevederile art. 129 din Codul muncii este neîntemeiatã, întrucât nici aceste prevederi nu sunt contrare dispoziţiilor art. 134 din Constituţie, ele întemeindu-se pe prevederile art. 38 alin. (5) din Legea fundamentalã. În opinia Guvernului "normele de munca sunt elemente constitutive implicite ale contractului de munca, ele ţinând atât de obligaţiile angajatorului, cat şi ale salariatului," ceea ce a determinat legiuitorul sa stabileascã, prin prevederile art. 129 din legea criticata, un echilibru între drepturile şi obligaţiile celor doua pãrţi ale contractului. În acelaşi sens sunt şi prevederile: art. 20 alin. (2) şi art. 21 alin. (2) din Contractul colectiv de munca unic la nivel naţional pe anul 2002; art. 4 din Directiva Consiliului şi Parlamentului European privind stabilirea unui cadru general pentru informarea şi consultarea salariaţilor din cadrul Comunitãţii Europene; Avizului Comitetului Economic şi Social al Uniunii Europene asupra directivei anterior menţionate. Se apreciazã ca stabilirea normelor de munca doar de cãtre angajator ar insemna nesocotirea caracterului consensual al contractului de munca.
6. Critica privind dispoziţiile art. 164 alin. (2) din Codul muncii este neîntemeiatã, deoarece aceste dispoziţii nu aduc atingere principiului libertãţii contractuale. Acest text se referã exclusiv la rãspunderea civilã delictuala, iar nu la rãspunderea civilã contractualã; prevederile sale nu exclud înţelegerea dintre pãrţi, ci ele se referã la situaţia în care pãrţile contractuale nu se înţeleg şi când caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei trebuie stabilit de cãtre instanta de judecata. Textul nu exclude nici dreptul angajatorului de a recurge la procedura somaţiei de plata, în cazul în care s-a stabilit caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei. Aceasta soluţie legislativã îşi gãseşte suport şi în art. 8 alin. 1 din Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind protecţia salariului nr. 95/1949.
7. În ceea ce priveşte critica dispoziţiilor art. 223 alin. (2) din Codul muncii, aceasta este, de asemenea, nefondata. În aplicarea art. 16 alin. (1) din Legea fundamentalã, Curtea Constituţionalã a statuat în jurisprudenta sa ca discriminarea poate fi apreciatã numai prin raportare la cetãţenii care au acelaşi statut profesional sau social, iar nu la toţi cetãţenii. Or, dispoziţiile art. 223 alin. (2) din Codul muncii stabilesc un statut juridic unic pentru toţi liderii sindicali şi nu fac nici o discriminare între aceştia. "Protecţia acordatã membrilor de sindicat fata de acte de discriminare constituie un aspect esenţial al libertãţii de asociere garantatã de convenţiile Organizaţiei Internaţionale a Muncii: nr. 87/1948 privind libertatea sindicala şi apãrarea dreptului sindical, ratificatã de România prin <>Decretul nr. 213/1957 ; nr. 98/1949 privind aplicarea principiilor dreptului de organizare şi negociere colectivã, ratificatã de România prin Decretul nr. 352/1958 ; nr. 135/1971 privind protecţia reprezentanţilor lucrãtorilor în întreprinderi şi înlesnirile ce se acorda acestora. Este garantatã, de asemenea, şi de dispoziţiile Recomandarii nr. 143/1971 a aceleiaşi organizaţii privind protecţia reprezentanţilor, salariaţilor din întreprinderi şi facilitãţile ce li se acorda."
În punctul de vedere al preşedintelui Senatului, transmis cu Adresa nr. I/984/21 ianuarie 2003, se arata, în esenta, ca sesizarea de neconstituţionalitate nu este intemeiata, deoarece la elaborarea Codului muncii au fost avute în vedere prevederile Constituţiei, jurisprudenta Curţii Constituţionale şi necesitatea armonizarii prevederilor sale cu actele juridice internaţionale în domeniul relaţiilor de munca.
CURTEA,
examinând sesizarea, punctele de vedere ale preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, dispoziţiile criticate din Codul muncii, prin raportare la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile din <>Legea nr. 47/1992 , retine urmãtoarele:
Curtea a fost legal sesizatã şi este competenta sa se pronunţe asupra sesizãrii de neconstituţionalitate.
Potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. a) din Constituţie, precum şi ale <>art. 2, 12 şi 17 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, Curtea Constituţionalã exercita controlul de constitutionalitate asupra legilor înainte de promulgarea acestora, la sesizarea unor subiecte expres şi limitativ determinate, printre care figureazã şi un numãr de cel puţin 50 de deputaţi.
Examinând sesizarea privind neconstituţionalitatea unor dispoziţii din Codul muncii, formulatã de grupul de 54 de deputaţi, Curtea Constituţionalã retine urmãtoarele:
1. Prima critica de neconstituţionalitate se referã la art. 40 alin. (2) lit. d), care are urmãtorul cuprins: "(2) Angajatorului îi revin, în principal, urmãtoarele obligaţii:
[...]
d) sa comunice periodic salariaţilor situaţia economicã şi financiarã a unitãţii;"
Autorii sesizãrii susţin ca obligaţia angajatorului de a comunica situaţia economicã şi financiarã a unitãţii este, în esenta, contrarã dreptului sau de a-şi conduce propriile afaceri, iar divulgarea datelor respective incalca principiul concurentei loiale, prevãzut de art. 134 alin. (2) lit. a) din Constituţie, precum şi secretul unor date financiare.
Curtea constata ca aceste dispoziţii legale nu obliga angajatorul la comunicarea unor informaţii cu caracter de secret profesional ori confidenţiale, care sunt de natura sa prejudicieze activitatea unitãţii. Obligaţia comunicãrii vizeazã date generale privind situaţia economicã şi financiarã a unitãţii, informaţii care trebuie date publicitãţii şi prin bilanţul contabil periodic ce se publica în Monitorul Oficial al României, tocmai pentru asigurarea respectãrii principiilor economiei de piata şi a cerinţelor concurentei loiale. Aceasta obligaţie nu aduce atingere principiilor menţionate şi prevederilor art. 134 alin. (2) lit. d) din Constituţie şi nici nu ingradeste dreptul angajatorului de a-şi conduce propria afacere. Curtea mai retine ca salariaţii au un interes legitim pentru a cunoaşte situaţia economicã şi financiarã a unitãţii în cadrul cãreia lucreazã, putând astfel sa aprecieze, în cunostinta de cauza, stabilitatea raporturilor de munca, perspectivele de realizare a drepturilor lor, precum şi modul cum trebuie sa acţioneze în vederea protejãrii intereselor lor comune cu cele ale angajatorului.
În acest sens Carta socialã europeanã revizuitã, ratificatã de România prin <>Legea nr. 74/1999 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 4 mai 1999, prevede la art. 21 lit. a) ca: "În vederea asigurãrii exercitãrii efective a dreptului lucrãtorilor la informare şi la consultare în cadrul întreprinderii, pãrţile se angajeazã sa ia sau sa promoveze mãsuri care sa permitã lucrãtorilor sau reprezentanţilor acestora, în conformitate cu legislaţia şi practica naţionale:
a) sa fie informati periodic sau la momentul oportun şi de o maniera clara despre situaţia economicã şi financiarã a întreprinderii în care sunt încadraţi, fiind înţeles ca divulgarea anumitor informaţii care pot prejudicia întreprinderea va putea fi refuzatã sau ca se va putea solicita ca acestea sa fie confidenţiale."
2. O alta critica se referã la prevederile art. 52 alin. (1) lit. c), potrivit cãrora: "(1) Contractul individual de munca poate fi suspendat din initiativa angajatorului în urmãtoarele situaţii:
[...]
c) în cazul în care angajatorul a formulat plângere penalã impotriva salariatului sau acesta a fost trimis în judecata pentru fapte penale incompatibile cu funcţia detinuta, pana la rãmânerea definitiva a hotãrârii judecãtoreşti."
Prin sesizare se susţine ca posibilitatea suspendãrii contractului individual de munca, în condiţiile prevederilor legale criticate, incalca prezumţia de nevinovatie, prevãzutã de art. 23 alin. (8) din Constituţie, care are urmãtorul conţinut: "Pana la rãmânerea definitiva a hotãrârii judecãtoreşti de condamnare, persoana este consideratã nevinovatã."
Curtea observa, în primul rând, ca, luând mãsura suspendãrii contractului individual de munca, angajatorul nu se pronunţa asupra vinovatiei sau nevinovãţiei angajatului şi nici asupra rãspunderii sale penale, acestea fiind chestiuni a cãror soluţionare intra în sfera de activitate a organelor judiciare. Angajatorul poate doar sa formuleze plângere penalã impotriva salariatului, dacã deţine date şi indicii suficiente cu privire la sãvârşirea de cãtre acesta a unei fapte penale incompatibile cu funcţia detinuta, solicitând autoritãţilor competente soluţionarea cazului. În aceasta situaţie sau atunci când ia cunostinta despre trimiterea în judecata a angajatului pentru sãvârşirea unei fapte de aceeaşi natura poate lua mãsura suspendãrii.
Mãsura suspendãrii dureazã pana la rãmânerea definitiva a hotãrârii judecãtoreşti, având asadar un caracter provizoriu.
Curtea retine ca prezumţia de nevinovatie, în sensul art. 23 alin. (8) din Legea fundamentalã, este o mãsura de protecţie constituţionalã a libertãţii individuale, cu aplicabilitate, deci, în dreptul penal şi procesual penal. Prin dispoziţiile textului constituţional menţionat s-a statuat ca, pana la rãmânerea definitiva a hotãrârii judecãtoreşti de condamnare, este consideratã nevinovatã persoana cãreia i se imputa sãvârşirea unei fapte penale. Fata de acestea, facultatea de a lua mãsura suspendãrii, acordatã angajatorului, prin dispoziţia legalã criticata, nu incalca prezumţia de nevinovatie, consacratã de art. 23 alin. (8) din Constituţie. De altfel, Curtea Constituţionalã s-a pronunţat în acest sens, de exemplu, prin Decizia nr. 63 din 21 mai 1996, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 13 noiembrie 1996, şi prin Decizia nr. 200 din 4 iulie 2002, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 1 august 2002.
În plus Curtea retine ca şi în situaţia în care fapta pentru care s-a formulat plângerea penalã ori s-a dispus trimiterea în judecata nu va atrage rãspunderea penalã, aceasta poate constitui abatere disciplinarã care poate oferi temeiul desfacerii contractului de munca. Astfel, instituţia suspendãrii contractului de munca reprezintã o mãsura de protecţie a angajatului, al cãrui contract de munca nu poate fi desfãcut pana la rãmânerea definitiva a hotãrârii judecãtoreşti.
Curtea mai observa ca dispoziţiile examinate nu contravin nici dreptului la munca garantat de art. 38 alin. (1) din Constituţie, salariatul nefiind împiedicat sa se încadreze în perioada suspendãrii contractului de munca la alta unitate sau în alta funcţie decât cea cu care este incompatibilã fapta ce constituie obiectul acuzarii.
3. Cea de-a treia critica de neconstituţionalitate priveşte dispoziţiile art. 53 alin. (1) din Codul muncii, potrivit cãrora: "Pe durata întreruperii temporare a activitãţii angajatorului salariaţii beneficiazã de o indemnizaţie, plãtitã din fondul de salarii, ce nu poate fi mai mica de 75% din salariul de baza corespunzãtor locului de munca ocupat."
Autorii sesizãrii susţin ca aceste dispoziţii, prin care angajatorul este obligat ca, pe perioada întreruperii temporare a activitãţii, sa plãteascã angajaţilor cel puţin 75% din salariul de baza, ingradesc exerciţiul dreptului angajatorului de a decide în legatura cu propria afacere, contrar principiilor economiei de piata.
Curtea observa ca întreruperea temporarã a activitãţii unitãţii, avutã în vedere de dispoziţia legalã supusã controlului, nu este imputabilã salariaţilor şi nu se identifica cu situaţiile în care unitatea îşi înceteazã activitatea datoritã falimentului ori îşi reduce personalul ca urmare a reorganizãrii. Ca atare, obligaţia de plata a indemnizaţiei de 75% din fondul de salarii în beneficiul angajaţilor este o mãsura legalã care îşi gãseşte reazemul constituţional în art. 1 alin. (3) din Legea fundamentalã. Acest text proclama statul roman ca "stat social", valoare constituţionalã care semnifica, printre altele, ideea solidaritãţii sociale şi a politicii de securitate socialã. În acest sens statul social trebuie sa asigure, printre altele, protecţia socialã a muncii, prevãzutã la art. 38 alin. (2), şi un nivel de trai decent, prevãzut la art. 43 alin. (1) din Constituţie.
Mai mult, Curtea constata ca prevederile art. 53 alin. (1) din Codul muncii se armonizeaza şi cu cele ale <>Convenţiei Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 168/1988 privind promovarea angajãrii şi protecţia contra somajului, ratificatã de România prin <>Legea nr. 112/1992 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 302 din 25 noiembrie 1992, care la art. 10 alin. 2 lit. b) stabileşte ca "orice stat membru trebuie sa se straduiasca sa extindã protecţia convenţiei, în condiţii prestabilite, la urmãtoarele eventualitati: suspendarea sau reducerea câştigului, datoratã unei suspendãri temporare a lucrului, fãrã încetarea raportului de munca, în special pentru motive economice, tehnologice, structurale sau similare".
4. Cea de-a patra critica de neconstituţionalitate vizeazã prevederile art. 69, 70 şi 71, potrivit cãrora:
- Art. 69: "În cazul concedierilor colective angajatorului îi revin urmãtoarele obligaţii:
a) sa întocmeascã un plan de mãsuri sociale sau de alt tip prevãzut de lege ori de contractele colective de munca aplicabile, cu consultarea sindicatului sau a reprezentanţilor salariaţilor;
b) sa propunã salariaţilor programe de formare profesionalã;
c) sa punã la dispoziţie sindicatului care are membri în unitate sau, dupã caz, reprezentanţilor salariaţilor toate informaţiile relevante în legatura cu concedierea colectivã, în vederea formularii propunerilor din partea acestora;
d) sa initieze în timp util, în scopul punerii de acord, consultãri cu sindicatul sau, dupã caz, cu reprezentanţii salariaţilor, referitoare la metodele şi mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a numãrului de salariaţi afectaţi şi de atenuare a consecinţelor.";
- Art. 70: "(1) Angajatorul are obligaţia sa notifice în scris sindicatului sau, dupã caz, reprezentanţilor salariaţilor intenţia de concediere colectivã, cu cel puţin 45 de zile calendaristice anterioare emiterii deciziilor de concediere.
(2) Notificarea intentiei de concediere colectivã se face sub forma unui proiect de concediere colectivã, care trebuie sa cuprindã:
a) numãrul total şi categoriile de salariaţi;
b) motivele care determina concedierea;
c) numãrul şi categoriile de salariaţi care vor fi afectaţi de concediere;
d) criteriile avute în vedere, potrivit legii şi/sau contractelor colective de munca, pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere;
e) mãsurile avute în vedere pentru limitarea numãrului concedierilor;
f) mãsurile pentru atenuarea consecinţelor concedierii şi compensaţiile ce urmeazã sa fie acordate salariaţilor supuşi concedierii, conform dispoziţiilor legale şi contractului colectiv de munca aplicabil;
g) data de la care sau perioada în care vor avea loc concedierile;
h) termenul înãuntrul cãruia sindicatul sau, dupã caz, reprezentanţii salariaţilor pot face propuneri pentru evitarea ori diminuarea numãrului salariaţilor concediati.
(3) Angajatorul are obligaţia sa notifice proiectul de concediere inspectoratului teritorial de munca şi agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de munca la aceeaşi data la care l-a notificat sindicatului sau, dupã caz, reprezentanţilor salariaţilor.";
- Art. 71: "(1) Sindicatul sau, dupã caz, reprezentanţii salariaţilor pot propune angajatorului mãsuri în vederea evitãrii concedierilor ori diminuãrii numãrului salariaţilor concediati, într-un termen de 20 de zile calendaristice de la data primirii proiectului de concediere.
(2) Angajatorul are obligaţia de a rãspunde în scris şi motivat la propunerile formulate potrivit prevederilor alin. (1), în termen de 10 zile de la primirea acestora.
(3) În cazul în care aspectele legate de concedierea colectivã avutã în vedere nu pot fi soluţionate în interiorul termenului de 45 de zile prevãzut la art. 70 alin. (1), la solicitarea oricãreia dintre pãrţi, inspectoratul teritorial de munca poate dispune prelungirea acestuia cu maximum 15 zile calendaristice."
Prin sesizare se susţine ca dispoziţiile referitoare la competenta sindicatelor, ca în cazul concedierilor colective, sa cenzureze deciziile angajatorului şi sa propunã mãsuri în scopul evitãrii concedierilor contravin principiului economiei de piata, dispoziţiilor art. 134 alin. (1) şi (2) din Constituţie, întrucât într-o economie de piata deciziile privind conducerea întreprinderilor aparţin exclusiv administraţiei acestora. În acelaşi timp, mãsurile respective sunt de natura sa împiedice valorificarea tuturor factorilor de producţie, libertatea comerţului, fiind contrare astfel dispoziţiilor art. 134 alin. (1) şi (2) din Constituţie, care prevãd:
- Art. 134: "(1) Economia României este economie de piata.
(2) Statul trebuie sa asigure:
a) libertatea comerţului, protecţia concurentei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie;
b) protejarea intereselor naţionale în activitatea economicã, financiarã şi valutarã;
c) stimularea cercetãrii ştiinţifice naţionale;
d) exploatarea resurselor naturale, în concordanta cu interesul naţional;
e) refacerea şi ocrotirea mediului înconjurãtor, precum şi menţinerea echilibrului ecologic;
f) crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calitãţii vieţii."
Examinând dispoziţiile legale criticate, Curtea constata ca acestea nu ingradesc dreptul angajatorului de a-şi conduce unitatea. Implicarea sindicatelor în examinarea şi stabilirea mãsurilor ce urmeazã a fi luate în cazul concedierilor colective este conformã cu prevederile art. 9 teza a doua din Constituţie, potrivit cãrora sindicatele "contribuie la apãrarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor". Interesele profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor sunt afectate cel mai evident prin concedieri colective, ceea ce impune exercitarea rolului sindicatelor, prevãzut de Constituţie. Informarile, furnizarea de date, consultarile şi negocierile au menirea de a gãsi soluţii pentru evitarea concedierilor colective ori pentru diminuarea numãrului salariaţilor concediati. Toate acestea constituie garanţii legale ale dreptului la munca, drept care, potrivit art. 38 alin. (1) din Constituţie, nu poate fi îngrãdit. Instituirea acestor obligaţii în sarcina angajatorului constituie expresia principiului statului social şi a dreptatii, ca valoare suprema consacratã de dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţie. Dispoziţiile legale criticate stabilesc premisa ca angajatorul sa poatã lua mãsura concedierilor colective numai atunci când situaţia economicã şi financiarã a unitãţii o impune cu necesitate.
Curtea retine ca prevederile examinate nu contravin dispoziţiilor art. 134 alin. (1) şi (2) din Constituţie. Mai mult decât atât, aceste prevederi ale Codului muncii se armonizeaza cu cele ale Cartei sociale europene, revizuitã, care la art. 74 prevede ca "În scopul asigurãrii efective a dreptului reprezentanţilor lucrãtorilor de a fi informati şi consultaţi în cazul concedierilor colective, pãrţile se angajeazã sa asigure ca patronii sa informeze şi sa consulte reprezentanţii lucrãtorilor în timp util, înaintea acestor concedieri colective, asupra posibilitãţilor de a evita concedierile colective sau de a limita numãrul şi de a atenua consecinţele acestora, recurgand, de exemplu, la mãsuri sociale care vizeazã, în special, ajutorul pentru redistribuirea sau recalificarea lucrãtorilor respectivi".
5. O alta critica de neconstituţionalitate vizeazã prevederile art. 129 din Codul muncii, potrivit cãrora: "(1) Normele de munca se elaboreazã de cãtre angajator cu acordul sindicatului sau, dupã caz, al reprezentanţilor salariaţilor.
(2) În situaţia în care normele de munca nu mai corespund condiţiilor tehnice în care au fost adoptate sau nu asigura un grad complet de ocupare a timpului normal de munca, acestea vor fi supuse unei reexaminari.
(3) Procedura de reexaminare, precum şi situaţiile concrete în care poate interveni se stabilesc prin contractul colectiv de munca aplicabil sau prin regulamentul intern."
În sesizare se susţine ca prin dispoziţia legalã criticata au fost incalcate dispoziţiile art. 40 alin. (1) şi ale art. 134 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) din Constituţie, deoarece obligativitatea solicitãrii acordului sindicatelor la elaborarea normelor de munca incalca drepturile şi interesele angajatorilor.
Curtea Constituţionalã retine ca normele de munca, fiind elemente esenţiale ale contractului individual de munca, sunt indisolubil legate de îndeplinirea îndatoririlor salariaţilor. Ele sunt legate şi de interesele profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor. Prin urmare, obligaţia impusa angajatorului prin art. 129, ca, la elaborarea sau la reexaminarea normelor de munca, sa solicite acordul sindicatului, nu este contrarã prevederilor constituţionale, ci, dimpotriva, ele îşi afla temeiul constituţional în dispoziţiile art. 9. De asemenea, Curtea constata ca aceste prevederi se armonizeaza cu dispoziţiile cuprinse în art. 8 pct. 11 lit. c) din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, ratificat de România prin <>Decretul nr. 212/1974 , publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 146 din 20 noiembrie 1974, care prevãd:
"Statele pãrţi la prezentul pact se angajeazã sa asigure:
[...]
c) dreptul pe care îl au sindicatele de a-şi exercita liber activitatea, fãrã alte limitãri decât cele prevãzute de lege şi care constituie mãsuri necesare într-o societate democratica, în interesul securitãţii naţionale sau al ordinii publice ori pentru a ocroti drepturile şi libertãţile altora."
6. Urmãtoarea critica de neconstituţionalitate vizeazã prevederile art. 164 din Codul muncii, potrivit cãrora: "(1) Nici o reţinere din salariu nu poate fi operata, în afarã cazurilor şi condiţiilor prevãzute de lege.
(2) Retinerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât dacã datoria salariatului este scadenta, lichidã şi exigibilã şi a fost constatatã ca atare printr-o hotãrâre judecãtoreascã definitiva şi irevocabilã.
(3) În cazul pluralitãţii de creditori ai salariatului va fi respectata urmãtoarea ordine:
a) obligaţiile de întreţinere, conform Codului familiei;
b) contribuţiile şi impozitele datorate cãtre stat;
c) daunele cauzate proprietãţii publice prin fapte ilicite;
d) acoperirea altor datorii.
(4) Retinerile din salariu cumulate nu pot depãşi în fiecare luna jumãtate din salariul net."
Se susţine ca interzicerea oricãrei reţineri din salariu, fãrã ca existenta datoriei sa fi fost stabilitã prin hotãrâre judecãtoreascã definitiva şi irevocabilã, incalca dispoziţiile art. 134 alin. (2) din Constituţie, fiind contrarã libertãţii contractuale, precum şi libertãţii comerţului.
Examinând critica, Curtea constata ca aceasta este nefondata. Interdicţia reţinerii din salariu cu titlu de daune, fãrã ca datoria sa fie scadenta, lichidã şi exigibilã, constatatã ca atare printr-o hotãrâre judecãtoreascã definitiva şi irevocabilã, prevãzutã de art. 164 alin. (2) din Codul muncii, este menita sa elimine arbitrariul din reglementãrile anterioare, când conducerea unitãţii stabilea existenta pagubei, întinderea acesteia, lua mãsuri de recuperare prin dispoziţie de imputare şi proceda de îndatã la reţinerea din drepturile salariale, urmând ca salariatul sa se adreseze organelor de jurisdicţie pentru apãrarea intereselor sale legitime. În condiţiile statului de drept, valoare consacratã prin art. 1 alin. (3) din Constituţie, rãspunderea patrimonialã pentru daune se impune sa se stabileascã de cãtre instanţele de judecata, care, potrivit art. 123 alin. (1) din Constituţie, infaptuiesc justiţia în numele legii. Acelaşi principiu constituţional mai impune ca orice executare silitã sa aibã la baza un titlu executoriu valabil. Aceasta însã nu lezeaza libertatea contractualã, deoarece pãrţile contractante pot conveni de comun acord asupra modalitãţilor de executare sau de stingere a obligaţiilor lor reciproce. De asemenea, nu este îngrãdit nici dreptul salariatului sa consimtã de bunãvoie la recuperarea eventualelor daune cauzate de el, fãrã sa aştepte pronunţarea unei hotãrâri judecãtoreşti. Ipoteza reglementatã de alin. (2) al dispoziţiei legale criticate se referã doar la situaţiile în care salariatul nu acoperã de bunãvoie dãuna cauzatã angajatorului.
Dispoziţia legalã prohibitiva se înscrie în cadrul mãsurilor de protecţie a drepturilor salariale, în consens şi cu prevederile art. 8 alin. (1) din Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind protecţia salariului nr. 95/1949, ratificatã de România prin Decretul nr. 284/1973 , prevederi potrivit cãrora "Retinerile din salariu nu vor fi autorizate decât în condiţiile şi limitele prescrise de legislaţia nationala sau stabilite printr-un contract colectiv ori o hotãrâre arbitralã".
7. Ultima critica de neconstituţionalitate priveşte dispoziţiile art. 223 din Codul muncii, care prevãd: "(1) Reprezentanţilor aleşi în organele de conducere ale sindicatelor li se asigura protecţia legii contra oricãror forme de condiţionare, constrângere sau limitare a exercitãrii funcţiilor lor.
(2) Pe toatã durata executãrii mandatului, precum şi pe o perioada de 2 ani de la încetarea acestuia reprezentanţii aleşi în organele de conducere ale sindicatelor nu pot fi concediati pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, pentru necorespundere profesionalã sau pentru motive ce ţin de îndeplinirea mandatului pe care l-au primit de la salariaţii din unitate.
(3) Alte mãsuri de protecţie a celor aleşi în organele de conducere ale sindicatelor sunt prevãzute în legi speciale şi în contractul colectiv de munca aplicabil."
Se considera, de cãtre autorii sesizãrii, ca prevederile art. 223 din Codul muncii sunt contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, potrivit cãrora "Cetãţenii sunt egali în fata legii şi a autoritãţilor publice, fãrã privilegii şi fãrã discriminãri", deoarece imunitatea acordatã liderilor sindicali potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol creeazã o grava discriminare pozitiva în raport cu alte categorii de salariaţi, deoarece liderii sindicali nu pot fi concediati dupã încheierea mandatului nici pentru motive economice şi nici pentru necorespundere profesionalã.
Curtea însã constata ca prevederile criticate instituie o mãsura de protecţie a mandatului exercitat de reprezentanţii aleşi în organele de conducere ale sindicatelor, având deci caracterul unei garanţii legale impotriva eventualelor acţiuni de constrângere, de santaj sau de reprimare, de natura sa împiedice exercitarea mandatului. Este evident ca liderii sindicali nu şi-ar putea îndeplini mandatul încredinţat de salariaţi de a le apara drepturile şi de a promova interesele profesionale, economice şi sociale ale acestora, dacã ar fi expusi unor represalii, ameninţãri sau santajari din partea angajatorilor. De aceea, alin. (2) al art. 223 din Codul muncii prevede interzicerea concedierii liderilor sindicali, atât pe durata exercitãrii mandatului, cat şi pe o perioada de 2 ani de la încetarea acestuia, pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, pentru necorespunderea profesionalã sau pentru motive ce ţin de îndeplinirea mandatului pe care l-au primit de la salariaţii din unitate.
Aceste mãsuri de protecţie nu constituie discriminare în sensul art. 16 alin. (1) din Constituţie. Liderii sindicali se afla într-o situaţie diferita de cea a celorlalţi salariaţi, iar protecţia lor legalã este nu numai justificatã, dar şi necesarã. Jurisprudenta Curţii Constituţionale este constanta, în sensul ca principiul egalitãţii nu înseamnã uniformitate, asa încât, dacã la situaţii egale trebuie sa corespundã un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit. În acest sens art. 1 din Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind protecţia reprezentanţilor lucrãtorilor în întreprinderi şi înlesnirile ce se acorda acestora nr. 135/1971, ratificatã de România prin <>Decretul nr. 83/1975 , publicatã în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 86 din 2 august 1975, prevede ca: "Reprezentanţii lucrãtorilor din întreprinderi trebuie sa beneficieze de o protecţie eficace impotriva oricãror mãsuri care i-ar putea prejudicia, inclusiv desfacerea contractului de munca, şi care ar avea drept cauza calitatea sau activitãţile lor de reprezentanţi ai lucrãtorilor, apartenenţa sindicala sau participarea la activitãţi sindicale, în mãsura în care acţioneazã potrivit legilor, convenţiilor colective sau altor aranjamente convenţionale în vigoare."
Având în vedere considerentele expuse în prezenta decizie, dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (1), art. 23 alin. (8), art. 41 alin. (2), art. 134 alin. (1) şi (2) şi ale art. 135 alin. (1) şi (6) din Constituţie, precum şi prevederile art. 2 alin. (3), art. 12, art. 13 alin. (1) lit. A.a), art. 17, 18, art. 19 alin. (1) şi ale <>art. 20 din Legea nr. 47/1992 , republicatã,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Constata ca dispoziţiile art. 40 alin. (2) lit. d), art. 52 alin. (1) lit. c), art. 53 alin. (1), art. 69, 70, 71, 129, 164 şi 223 din Codul muncii, adoptat de Camera Deputaţilor şi de Senat în şedinţa comuna din 9 decembrie 2002, sunt constituţionale.
Decizia se comunica Preşedintelui României.
Definitiva.
Dezbaterea a avut loc la data de 22 ianuarie 2003 şi la ea au participat: Nicolae Popa, preşedinte, Costica Bulai, Nicolae Cochinescu, Constantin Doldur, Kozsokar Gabor, Petre Ninosu, Şerban Viorel Stanoiu, Lucian Stangu, Ioan Vida, judecãtori.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Magistrat-asistent şef,
Claudia Miu
--------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
