Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌──────────────┬───────────────────────┐
│Valer Dorneanu│- preşedinte │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marieta Safta │- │
│ │prim-magistrat-asistent│
└──────────────┴───────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Irina Ioana Kuglay. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. f), ale art. 139 alin. (3) teza finală şi ale art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Babiuc Constantin-Gavril în Dosarul nr. 1.262/33/2014 al Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori. Cauza formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.258D/2019. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită. Prim-magistratul-asistent referă că la dosarul cauzei a fost depusă o cerere de către partea Colibaba Petru Pavel prin care se solicită Curţii să pronunţe o hotărâre dreaptă şi reală. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public. Având cuvântul, doamna Irina Ioana Kuglay pune concluzii de respingere ca devenită inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) teza finală, cu referire la Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 17 iunie 2020, prin care Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate având acelaşi obiect. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală solicită respingerea ca inadmisibilă, întrucât nu are legătură cu cauza. În speţa în care s-a ridicat excepţia, autorul este nemulţumit de modul în care au fost administrate în cauză probele rezultând din supravegherea tehnică încuviinţate în temeiul Legii siguranţei naţionale, prin urmare nu în cadrul altui dosar penal aşa cum prevăd dispoziţiile art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală, ci în baza Legii nr. 51/1991. În speţă, la data la care s-a formulat critica era incident doar art. 139 alin. (3) teza finală, care a fost deja declarat neconstituţional, iar nu şi art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală, care prevede o cu totul altă ipoteză, care nu este incidentă în cauză. De altfel, aşa a constatat şi instanţa de cameră preliminară, că art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală nu e incident în cauză şi nu l-a analizat când a examinat probele administrate în baza Legii nr. 51/1991. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, care statuează fără echivoc că sunt incompatibile cele două categorii de norme, şi anume art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală şi cele din Legea nr. 51/1991, sens în care se face referire la Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020 şi Decizia nr. 372 din 28 mai 2019. Menţionează că din excepţie şi din încheierea de sesizare nu rezultă toate aceste informaţii, respectiv care erau în speţă interceptările care s-au folosit împotriva autorului excepţiei şi au fost criticate în cameră preliminară, de aceea a procedat la scoaterea din dosarul electronic a încheierii în întregime care examinează mijloacele de probă rezultate din înregistrări, urmând a fi depuse la dosarul cauzei pentru a demonstra că nu au fost criticate înregistrări efectuate în temeiul art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală şi deci acest text este inaplicabil în cauză, iar excepţia este inadmisibilă. Cât priveşte art. 97 alin. (2) lit. f), se solicită respingerea excepţiei ca neîntemeiată, prin raportare, în principal, la argumentele reţinute în Decizia Curţii Constituţionale nr. 809 din 7 decembrie 2017. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 25 aprilie 2019, având ca parte integrantă Încheierea din 21 aprilie 2016, ambele pronunţate în Dosarul nr. 1.262/33/2014, Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. f), ale art. 139 alin. (3) teza finală şi ale art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Babiuc Constantin-Gavril în procedura camerei preliminare. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că, în fapt, prin Rechizitoriul emis de către procurorul din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Secţia de combatere a corupţiei, inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea mai multor infracţiuni. Ca urmare a punerii în executare a unui mandat de siguranţă naţională, ofiţerii din cadrul Serviciului Român de Informaţii (SRI) au întocmit zeci de note de redare în cuprinsul cărora au transcris convorbirile purtate de inculpat cu diverse persoane. Prin urmare, cu toate că interceptarea şi înregistrarea audio-foto-video a comunicaţiilor inculpatului nu a fost autorizată în baza art. 139 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, procurorul a utilizat notele de redare şi înregistrările efectuate de către ofiţerii SRI în cadrul prezentului proces penal, profitând de caracterul abstract şi extrem de vag al dispoziţiilor criticate. Rezultă, aşadar, în opinia autorului excepţiei, că aceste texte sunt lipsite de claritate, precizie şi previzibilitate, oferind posibilitatea utilizării în cadrul procesului penal, în mod arbitrar, a oricăror alte înregistrări cu singura condiţie de a nu fi interzise de lege (fără ca, în realitate, legea să precizeze care sunt înregistrările interzise), ceea ce încalcă în mod flagrant dispoziţiile constituţionale invocate. 6. Se motivează că metodele speciale de supraveghere tehnică trebuie supuse unor condiţii stricte, datorită limitelor pe care acestea le impun, prin natura lor, drepturilor şi libertăţilor persoanei, în special dreptului la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului, a corespondenţei şi a libertăţii de gândire şi de exprimare. Mai mult, în ceea ce priveşte materia supravegherii tehnice, cerinţa ca proba să fie obţinută în mod legal trebuie analizată în cel mai înalt grad în raport cu toate dispoziţiile legale care definesc regimul juridic al supravegherii tehnice, începând cu cele referitoare la condiţiile de fond şi de formă ale emiterii mandatului de supraveghere şi continuând cu cele referitoare la procedura de punere în executare, de certificare pentru autenticitate, de consemnare a activităţilor de supraveghere tehnică şi de conservare a materialelor rezultate din supravegherea tehnică. Contrar acestor exigenţe, din cuprinsul textelor legale criticate rezultă că singura condiţie de admisibilitate a oricăror alte mijloace de probă sau înregistrări este aceea ca legea să nu conţină o dispoziţie expresă de interdicţie a lor, indiferent de organul de stat sau persoana care le-a realizat sau de modul în care au fost efectuate. 7. În absenţa unor dispoziţii legale care să interzică în mod expres anumite tipuri de înregistrări şi fără a exista criterii stricte, există riscul real ca orice înregistrare să treacă de examenul de admisibilitate, indiferent de felul acesteia şi de modurile de efectuare, ceea ce echivalează cu o ingerinţă gravă în viaţa privată a persoanei. Altfel spus, prin utilizarea unor dispoziţii legale lipsite de previzibilitate şi claritate, aşa cum este şi cazul textelor criticate prin prezenta excepţie, orice înregistrare poate fi adusă din sfera ilicitului în sfera licitului pentru a putea fi folosită în procesul penal. Or, dispoziţiile legale care permit utilizarea oricăror alte înregistrări în cadrul procesului penal ar trebui să răspundă voinţei de a legifera într-o manieră strictă şi precisă cadrul legal care permite utilizarea unor procedee probatorii care prin natura lor sunt atentatorii la drepturile şi libertăţile persoanei. 8. Se invocă în acest sens jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza Lambert împotriva Franţei din 24 august 1998, Matheron împotriva Franţei din 29 martie 2005, Bellet împotriva Franţei din 4 decembrie 1995 şi Peltier împotriva Franţei din 21 mai 2002, citate de F. Desportes, L. Lazerges-Cousquer, Traite de procedure penale, Ed. Economica, Paris, 2013, p. 17, Cauza Bozano împotriva Franţei din 18 decembrie 1986, Cauza Kruslin împotriva Franţei din 24 aprilie 1990), arătându-se că lipsa de claritate, precizie şi previzibilitate a dispoziţiilor legale criticate, în privinţa mijloacelor de probă sau a înregistrărilor care sunt interzise de lege, nu face altceva decât să încalce în mod flagrant drepturile şi libertăţile persoanei, în condiţiile în care pot fi utilizate în cadrul procesului penal mijloace de probă obţinute ca urmare a punerii în executare a unor activităţi specifice de supraveghere tehnică de către organe specializate ale statului (în speţă de către SRI), în afara oricărui cadru procesual penal şi fără a exista vreun act de sesizare al organelor de urmărire penală. La fel s-a întâmplat şi în ceea ce îl priveşte pe inculpat, în condiţiile în care, în lipsa unor dispoziţii legale clare, precise şi previzibile care să menţioneze expres care sunt înregistrările ce nu pot fi utilizate ca mijloace de probă în procesul penal, procurorul a utilizat, în prezentul dosar penal, ca mijloace de probă, înregistrările rezultate în urma punerii în executare de către SRI a mandatului de siguranţă naţională emis pe numele său, deşi nu a fost cercetat penal şi nici trimis în judecată pentru vreo infracţiune care să poată fi catalogată drept ameninţare la adresa securităţii naţionale a României. 9. Se invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016 , pentru a susţine ideea că SRI nu are atribuţii de cercetare penală, lipsindu-i legitimitatea procesuală de a pune în executare mandatele de supraveghere tehnică emise de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, motiv pentru care sintagma "ori de alte organe specializate ale statului" din cuprinsul art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală "apare ca fiind lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, nepermiţând subiecţilor să înţeleagă care sunt aceste organe abilitate să realizeze măsuri cu un grad ridicat de intruziune în viaţa privată a persoanelor" (paragraful 38). Se arată că situaţia este asemănătoare şi în privinţa sintagmei cuprinse în art. 97 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală "orice alt mijloc de probă care nu este interzis de lege", precum şi în ceea ce priveşte teza finală a art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală "orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege", întrucât cele două texte legale sunt lipsite de claritate, precizie şi previzibilitate, neoferind subiecţilor posibilitatea de a cunoaşte în concret care sunt mijloacele de probă sau înregistrările care sunt interzise de lege şi care nu pot fi folosite în cadrul procesului penal, dar nici legile concrete care prevăd astfel de interdicţii. 10. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală, care prevăd posibilitatea utilizării şi într-o altă cauză penală a materialului probator rezultat din supravegherea tehnică, se relevă intenţia legiuitorului de a scoate activităţile de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică din sfera de incidenţă a condiţiilor stricte, derogatorii şi de a le transpune în câmpul procedurii de drept comun. Din cuprinsul acestui text legal rezultă doar două condiţii ce trebuie îndeplinite pentru a putea utiliza şi în altă cauză penală materialul probator rezultat din supravegherea tehnică, şi anume ca aceste date şi informaţii obţinute să fie concludente şi utile, precum şi să privească pregătirea ori săvârşirea unei alte infracţiuni dintre cele prevăzute expres în art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală. Aşa fiind, art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală îşi găseşte aplicabilitatea, iar organele de urmărire penală vor putea folosi în alte cauze datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică, indiferent dacă metodele speciale de supraveghere tehnică au fost sau nu autorizate cu respectarea deplină a tuturor condiţiilor legale, au dat sau nu rezultate în cauza în care au fost autorizate sau dacă privesc sau nu obiectul acelei cauze. 11. Se solicită să se observe că dispoziţiile art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală înregistrează un drastic regres în condiţiile în care se permite folosirea materialului informativ obţinut din supraveghere şi în alte cauze penale, fără nicio restricţie, chiar şi în situaţia în care nu ar fi îndeplinite condiţiile de fond pentru a se putea dispune supravegherea tehnică, în temeiul art. 139 alin. (1) din Codul de procedură penală. 12. Potrivit autorului excepţiei, neconstituţionalitatea art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală rezultă şi din împrejurarea că forma actuală a textului legal nu permite amestecul niciunui alt organ judiciar în puterea de decizie a procurorului, titularul exclusiv al fazei de urmărire penală, de a folosi extensiv datele şi informaţiile rezultate din măsurile de supraveghere tehnică autorizate într-o altă cauză penală. În acest sens, este absolut necesar ca, prin raportare la caracterul intruziv al unei astfel de măsuri de extindere a efectelor supravegherii tehnice în altă cauză penală, această măsură să fie reglementată printr-o procedură excepţională, clară şi previzibilă, şi care să conţină minime garanţii pentru asigurarea unui proces echitabil şi excluderea oricărei posibilităţi a organelor de urmărire penală de a folosi, în mod arbitrar, astfel de date. Prin urmare, în condiţiile în care măsurile de supraveghere tehnică atentează în mod particular la drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei, procedura de utilizare a datelor rezultate din supravegherea tehnică şi într-o altă cauză penală nu trebuie exceptată de la condiţiile de formă şi implicit de la autorizarea sa de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, care să sancţioneze orice abuz din partea organelor de urmărire penală şi să garanteze că folosirea acestor date rezultate din supravegherea tehnică este necesară şi proporţională cu atingerile aduse drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei. Având în vedere gradul de coerciţie pe care îl implică folosirea datelor şi informaţiilor obţinute în urma supravegherii tehnice şi într-o altă cauză penală se consideră că reglementarea doar a unui control a posteriori de legalitate în camera preliminară nu este suficient şi nu garantează pe deplin dreptul la un proces echitabil, sens în care se invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza Matheron împotriva Franţei din 29 martie 2005, paragrafele 41-43; Cauza M.N. şi alţii împotriva San Marino din 7 iulie 2015, paragraful 73; Cauza Pruteanu împotriva României din 3 februarie 2015, paragraful 49; Cauza Brito Ferrinho Bexiga Villa-Nova împotriva Portugaliei din 1 decembrie 2015, paragraful 55). 13. Aşa fiind, se solicită să se constate că maniera în care legiuitorul român a înţeles să reglementeze mijloacele de probă care pot fi utilizate în procesul penal este vădit lacunară şi nu oferă minimele garanţii împotriva arbitrarului, lăsând la aprecierea discreţionară a organelor de urmărire penală posibilitatea de a utiliza sau nu un mijloc de probă în cadrul procesului penal, fapt ce încalcă în mod flagrant dispoziţiile constituţionale amintite anterior, principiul legalităţii procesului penal, precum şi dreptul persoanei la un proces echitabil, garantat atât de Constituţia României, cât şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. 14. Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori arată, în prealabil, că instanţa constituţională s-a pronunţat prin mai multe decizii care au influenţat în mod inevitabil procedura camerei preliminare, dar şi cu privire la mai multe texte legale din cuprinsul noilor coduri penale şi procesual penale criticate ca fiind lipsite de claritate, precizie şi previzibilitate, subliniind, în mod constant, obligaţia legiuitorului de a edicta norme clare, precise şi previzibile. În acelaşi sens a statuat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Totodată, analizând metodele speciale secrete de urmărire, cum este şi cazul înregistrării convorbirilor, instanţa europeană a statuat că "legea trebuie să folosească termeni suficient de clari pentru a le indica persoanelor, de o manieră satisfăcătoare, circumstanţele şi condiţiile în care abilitează autorităţile publice să ia astfel de măsuri secrete" (Cauza Dumitru Popescu împotriva României nr. 2 din 26 aprilie 2007). Faţă de aceste considerente, judecătorul de cameră preliminară "achiesează motivelor pertinente expuse în memoriul depus la dosar de către avocatul ales al inculpatului Babiuc Constantin-Gavril". 15. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 16. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul judecătorului-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 17. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 18. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 97 alin. (2) lit. f), art. 139 alin. (3) teza finală şi art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală, având următorul cuprins: - Art. 97 - Proba şi mijloacele de probă alin. (2) lit. f): "(2) Proba se obţine în procesul penal prin următoarele mijloace: (...) f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege."; – Art. 139 alin. (3) teza finală: "Înregistrările prevăzute în prezentul capitol, efectuate de părţi sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege."; – Art. 142 alin. (5) - "Datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică pot fi folosite şi în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea ori săvârşirea unei alte infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2)." 19. În susţinerea excepţiei se invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) cu privire la principiile statului de drept şi al legalităţii, ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, ale art. 53 referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi şi al unor libertăţi, precum şi ale art. 11 şi art. 20 alin. (2) cu raportare la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil. 20. Examinând excepţia de neconstituţionalitate astfel cum a fost motivată, Curtea observă, mai întâi, că prin Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 17 iunie 2020, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului desfăşurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991. 21. În prezenta cauză, criticile de neconstituţionalitate având ca obiect art. 139 alin. (3) teza finală sunt formulate din aceeaşi perspectivă, vizată prin considerentele şi soluţia pronunţată prin Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020, precitată. Astfel, în motivarea excepţiei se arată că aceasta a fost ridicată în contextul în care, ca urmare a punerii în executare a unui mandat de siguranţă naţională, ofiţerii din cadrul Serviciului Român de Informaţii au întocmit zeci de note de redare în cuprinsul cărora au transcris convorbirile purtate de inculpat cu diverse persoane şi că, deşi interceptarea şi înregistrarea audio-foto-video a comunicaţiilor inculpatului nu a fost autorizată în baza art. 139 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, procurorul a utilizat notele de redare şi înregistrările efectuate de către ofiţerii SRI în cadrul prezentului proces penal, profitând de caracterul abstract şi extrem de vag al art. 97 alin. (2) lit. f), art. 139 alin. (3) teza finală şi art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală. 22. Faţă de soluţia de admitere pronunţată de Curtea Constituţională cu privire la această excepţie de neconstituţionalitate, devin incidente dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, potrivit cărora, "Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale". Întrucât sesizarea instanţei constituţionale prin Încheierea Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori din 25 aprilie 2019 a fost efectuată înainte de pronunţarea Deciziei nr. 55 din 4 februarie 2020 şi având în vedere soluţia de admitere pronunţată de Curtea Constituţională prin această decizie, prezenta excepţie de neconstituţionalitate a art. 139 alin. (3) teza finală va fi respinsă ca devenită inadmisibilă, iar soluţia de admitere pronunţată de Curte va profita, deopotrivă, şi prezentului autor al excepţiei de neconstituţionalitate. 23. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a art. 97 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală, Curtea s-a mai pronunţat, în raport cu critici similare. Astfel, de exemplu, prin Decizia nr. 84 din 18 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 639 din 21 iulie 2020, sau Decizia nr. 809 din 7 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018, Curtea Constituţională a statuat că, în actuala lege procesual penală, mijloacele de probă nu sunt enumerate strict şi limitativ, organele judiciare putând administra orice mijloace de probă care, deşi nu sunt enumerate de dispoziţiile art. 97 alin. (2) din Codul de procedură penală, nu sunt interzise de lege. Noul Cod de procedură penală are în vedere evoluţiile tehnice continue care impun o abordare flexibilă şi suplă în materia probaţiunii, aptă să conducă în mod eficient la aflarea adevărului în cauzele penale. Curtea a reţinut însă că libertatea probelor, astfel cum este reglementată prin art. 97 alin. (2) din Codul de procedură penală, nu este absolută, ci subordonată principiului legalităţii. Astfel, actuala lege procesual penală reglementează o sancţiune specifică materiei probelor, şi anume cea a excluderii probelor obţinute în mod nelegal, care operează nu doar pentru probele obţinute prin încălcarea legii, ci şi pentru cele obţinute prin încălcarea principiului loialităţii administrării probelor. De altfel, Curtea a observat că procedura de cameră preliminară, fază distinctă a procesului penal, are ca obiect, printre altele, verificarea legalităţii administrării probelor. 24. Totodată, Curtea a reţinut că orice mijloc de probă administrat în cauză, care nu este interzis prin lege, este supus "liberei aprecieri a organelor judiciare", potrivit art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală, în luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa hotărând motivat, cu trimitere la toate probele evaluate [alin. (2)], fiind necesar ca judecătorul să fie convins "dincolo de orice îndoială rezonabilă" cu privire la acuzaţie pentru a dispune condamnarea [alin. (3)]. 25. În concluzie, Curtea a constatat că în procesul penal, potrivit noii legi procesual penale, sunt admise orice mijloace de probă care nu sunt oprite de lege - verificarea legalităţii administrării probelor constituind obiectul procedurii de cameră preliminară, urmând ca, în faza de judecată, aprecierea probelor să se realizeze în mod absolut liber de către judecător în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză - în acord cu dispoziţiile constituţionale şi convenţionale invocate. 26. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a reconsidera jurisprudenţa Curţii Constituţionale, Curtea apreciază că soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate cu acest obiect şi considerentele care o fundamentează îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 27. În ceea ce priveşte art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală, Curtea s-a mai pronunţat, de asemenea, respingând excepţia, ca neîntemeiată. Astfel, de exemplu, prin Decizia nr. 855 din 14 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 150 din 16 februarie 2018, Curtea a reţinut că dispoziţia procesual penală criticată face parte din capitolul IV cu denumirea marginală "Metode speciale de supraveghere" din titlul IV - "Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii" - din Codul de procedură penală. Totodată, Curtea a reţinut că primele două alineate ale art. 142 din Codul de procedură penală vorbesc despre punerea în executare a supravegherii tehnice, precum şi despre folosirea nemijlocită a sistemelor tehnice şi a unor proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea şi confidenţialitatea datelor şi informaţiilor colectate, în realizarea activităţilor prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a)-d) din acelaşi act normativ. Potrivit art. 138 alin. (13) din Codul de procedură penală, prin supraveghere tehnică se înţelege utilizarea uneia dintre metodele prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a)-d) din acelaşi act normativ. Din interpretarea sistematică şi teleologică a prevederilor anterior menţionate rezultă că dispoziţia de lege criticată are în vedere datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică, privite ca procedee probatorii permise şi reglementate de Codul de procedură penală. 28. În continuare, Curtea a reţinut că folosirea datelor rezultate din măsurile de supraveghere tehnică se poate realiza şi în alte cauze decât cele în care acestea au fost dispuse, doar dacă aceste cauze privesc pregătirea ori săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală. Reglementarea prin textul legal menţionat a infracţiunilor pentru care poate fi dispusă măsura supravegherii tehnice reprezintă una dintre garanţiile minime pe care legea trebuie să le prevadă pentru a fi în concordanţă cu dispoziţiile art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Ca urmare, precizarea, în cuprinsul textului criticat, a naturii cauzei în care pot fi folosite datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică dispuse în altă cauză, precum şi limitarea folosirii acestora la acele cauze care privesc infracţiunile prevăzute la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală reprezintă o transpunere la nivel legislativ a garanţiei anterior menţionate (a se vedea şi Decizia nr. 486 din 27 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 960 din 5 decembrie 2017, paragraful 19, precum şi Decizia nr. 372 din 28 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 822 din 9 octombrie 2019, paragraful 40). 29. Mai mult, Curtea a observat că rechizitoriul prin care se dispune trimiterea în judecată a inculpatului constituie, potrivit art. 329 alin. (1) şi art. 327 lit. a) din Codul de procedură penală, actul de sesizare a instanţei de judecată. Potrivit art. 342 din Codul de procedură penală, obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. În cadrul procedurii de cameră preliminară se pot formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. De asemenea, în măsura în care se formulează cereri şi excepţii referitoare la nelegalitatea probelor obţinute prin procedeul supravegherii tehnice, judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei va putea verifica îndeplinirea tuturor condiţiilor legale relative la procedura supravegherii tehnice. 30. Pentru aceleaşi considerente, aplicabile mutatis mutandis, nu pot fi reţinute criticile formulate în prezenta cauză, potrivit cărora "simpla referire la infracţiunile limitativ prevăzute la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală nu este suficientă pentru a elimina riscul utilizării datelor rezultate din supravegherea tehnică în mod abuziv, în detrimentul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei", folosirea materialului informativ obţinut din supraveghere şi în alte cauze penale s-ar face "fără nicio restricţie", respectiv cele în sensul că puterea de decizie a procurorului ar scăpa controlului oricărui "organ judiciar" (a se vedea fila 7 din motivarea excepţiei de neconstituţionalitate). 31. Astfel, aşa cum instanţa constituţională a evidenţiat în aceeaşi jurisprudenţă, măsurile dispuse de procuror, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală fac obiectul examinării judecătorului, în procedura de camera preliminară. Potrivit jurisprudenţei precitate, folosirea, în temeiul art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală, a datelor rezultate din măsurile de supraveghere tehnică nu împiedică judecătorul de cameră preliminară, din cauza în care acestea sunt transferate, să verifice legalitatea dispunerii/autorizării măsurii şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, atât în urma formulării unor cereri şi excepţii de către inculpat, cât şi din oficiu. Or, constatarea nelegalităţii mijlocului de probă şi/sau a procedeului probatoriu determină nelegalitatea probei, cu consecinţa excluderii ei din procesul penal. 32. Pot fi reţinute, deopotrivă, cu referire la garanţiile cu caracter general referitoare la contestarea legalităţii măsurii supravegherii tehnice, soluţia şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 244 din 6 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 6 iulie 2017. Prin decizia respectivă, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 145 din Codul de procedură penală, care nu permite contestarea legalităţii măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituţională. 33. Cu acel prilej, Curtea a făcut referire la statuările cu valoare de principiu cuprinse în jurisprudenţa sa, potrivit cărora, ori de câte ori se aduce o atingere unui interes legitim al unei persoane, această persoană trebuie să aibă posibilitatea să se poată adresa instanţei cu o acţiune în care să pună în discuţie încălcarea astfel suferită şi să obţină, dacă este cazul, reparaţia corespunzătoare, chiar dacă, în unele cazuri, acţiunea exercitată îmbracă forma unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti (paragraful 59). Procedând, în continuare, la analiza dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale şi a jurisprudenţei Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea a concluzionat că, în materia măsurilor de supraveghere tehnică, ce constituie o ingerinţă în viaţa privată a persoanelor supuse acestor măsuri, trebuie să existe un control a posteriori încuviinţării şi punerii în executare a supravegherii tehnice. Astfel, persoana supusă măsurilor de supraveghere tehnică trebuie să poată exercita acest control în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii, precum şi a modalităţilor de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică, procedură reglementată de dispoziţiile art. 142-144 din Codul de procedură penală. Din această perspectivă, controlul a posteriori în materie trebuie să se refere la analiza legalităţii măsurii supravegherii tehnice, indiferent dacă această verificare se realizează în cadrul procesului penal sau independent de acesta. Curtea a apreciat că existenţa unui control a posteriori ce are în vedere aceste aspecte se constituie într-o garanţie a dreptului la viaţă privată, care conturează şi, în final, pe lângă celelalte elemente necesare şi recunoscute la nivel constituţional şi convenţional, determină existenţa proporţionalităţii între măsura dispusă şi scopul urmărit de aceasta, precum şi necesitatea acesteia într-o societate democratică (paragrafele 63 şi 64). 34. Totodată, Curtea a reţinut că, în cadrul procesului penal, posibilitatea contestării legalităţii măsurii supravegherii tehnice este circumstanţiată de legiuitor numai în ceea ce priveşte persoana inculpatului, în cadrul procedurii de cameră preliminară, după trimiterea în judecată, precum şi în cadrul procedurii de cameră preliminară atunci când se soluţionează plângerea împotriva soluţiei de clasare, dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală. Astfel, Curtea constată că reglementarea expresă a modalităţii de contestare a legalităţii măsurii supravegherii tehnice determină excluderea celorlalte persoane, care nu au nicio calitate în dosarul penal sau au calitatea de suspect, de la posibilitatea accederii la o instanţă de judecată care să poată analiza acest aspect. Aşa fiind, Curtea a observat că inclusiv petenţii din dosarul în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, neavând nicio calitate în dosarul penal în care au fost autorizate măsurile de supraveghere tehnică, nu s-au putut adresa instanţei de judecată în cadrul unui recurs efectiv pentru a fi analizată legalitatea măsurii dispuse (paragraful 66). 35. Aşa fiind, Curtea a constatat că dispoziţiile constituţionale şi convenţionale amintite, precum şi jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional şi a celei europene impun o obligaţie pozitivă din partea statului ce are ca obiect reglementarea, în cadrul legislaţiei interne, a unui "recurs efectiv" care să permită înlăturarea eventualei încălcări a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale. Curtea apreciază că absenţa unui asemenea recurs în dreptul intern constituie o încălcare a acestei obligaţii, deci a dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 şi a celor convenţionale ale art. 13. Or, în ceea ce priveşte persoanele supuse măsurilor de supraveghere tehnică, altele decât inculpatul, statul nu şi-a respectat obligaţia pozitivă de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să îl poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor şi, implicit, a legalităţii acestei măsuri, ceea ce a condus la constatarea încălcării prevederilor art. 26 şi 53 din Constituţie, precum şi a celor ale art. 8 şi 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (paragraful 68). 36. În continuare, în ceea ce priveşte criteriile în funcţie de care se evaluează legalitatea măsurii de supraveghere şi remediile pe care legea trebuie să le pună la dispoziţia persoanelor împotriva cărora au fost dispuse măsurile de supraveghere tehnică, Curtea a constatat că, în analiza respectării garanţiilor dreptului la viaţă privată, prevăzute de art. 8 din Convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are în vedere, pe lângă aspecte referitoare la definirea categoriilor de persoane care pot fi supuse măsurilor de supraveghere tehnică, natura infracţiunilor (tipurile de infracţiuni), durata de executare a măsurii, procedura de autorizare a măsurii, condiţiile de întocmire a procesului-verbal de sinteză a conversaţiilor interceptate (procedeele de transcriere), măsurile de precauţie pentru a comunica înregistrările intacte şi complete pentru a putea fi supuse controlului judecătoresc şi aspectele ce ţin de circumstanţele în care aceste interceptări pot sau trebuie să fie distruse (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 24 aprilie 1990, pronunţată în Cauza Huvig împotriva Franţei, paragraful 34; Hotărârea din 18 februarie 2003, pronunţată în Cauza Prado Bugallo împotriva Spaniei, paragraful 30; Hotărârea din 4 decembrie 2015, pronunţată în Cauza Roman Zakharov împotriva Rusiei, paragraful 231). Instanţa europeană a reţinut încălcarea prevederilor art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în măsura în care dispoziţiile incidente nu conţineau reglementări relative la distrugerea datelor interceptate (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 1 iulie 2008, pronunţată în Cauza Liberty şi alţii împotriva Marii Britanii, paragraful 69; Hotărârea din 4 decembrie 2015, pronunţată în Cauza Roman Zakharov împotriva Rusiei, paragraful 302). Având în vedere aceste elemente esenţiale sub aspectul protecţiei dreptului constituţional la viaţă privată, Curtea a constatat că, pe lângă obligaţia pozitivă de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să îl poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor şi, implicit, a legalităţii măsurii supravegherii tehnice, legiuitorul are obligaţia de a reglementa şi procedura aplicabilă conservării şi/sau distrugerii datelor interceptate prin punerea în executare a măsurii contestate. În concluzie, Curtea a constatat că, în materia protecţiei dreptului constituţional la viaţă privată, legiuitorul are obligaţia de a reglementa o cale de atac efectivă, care să permită persoanei supuse măsurii de supraveghere tehnică să obţină repararea apropriată a urmărilor încălcării contestate, sens în care a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată (paragrafele 70, 71 şi 73). 37. Având în vedere soluţia şi considerentele menţionate, rezultă că, în prezent, există temeiul legal pentru contestarea legalităţii măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat. 38. Ca urmare, faţă de toate aceste considerente, rezultă că este asigurat cadrul legislativ necesar pentru respectarea garanţiilor dreptului la un proces echitabil. 39. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin acelaşi text de lege, a dispoziţiilor art. 53 din Constituţie, referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi, Curtea constată că, prin Decizia nr. 473 din 27 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 987 din 12 decembrie 2017, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală au un conţinut identic cu cele ale art. 912 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968, statuând că argumentele reţinute referitor la constituţionalitatea dispoziţiilor din vechea reglementare sunt valabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală. Curtea a mai reţinut, prin Decizia nr. 92 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 20 mai 2014, că dreptul referitor la secretul corespondenţei nu este absolut, putând fi restrâns din raţiuni impuse într-o societate democratică de necesitatea protejării securităţii naţionale, desfăşurării instrucţiei penale, prevenirii acestora din urmă şi alte asemenea imperative publice. Potrivit art. 1 alin. (3) din Constituţie, "România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme [...] şi sunt garantate". Apărarea eficientă a tuturor acestor valori presupune, în unele cazuri şi în condiţii riguros reglementate, restrângerea chiar şi a exerciţiului unor drepturi şi al unor libertăţi fundamentale. 40. Astfel, întrucât reglementarea restrângerii exerciţiului unor drepturi fundamentale se realizează, în detaliu, prin capitolul IV al titlului IV din Codul de procedură penală, care, ca natură juridică, este o lege, Curtea a constatat că este îndeplinită condiţia constituţională a restrângerii "numai prin lege". Curtea a reţinut că este îndeplinită şi condiţia ca restrângerea exerciţiului dreptului să fie impusă pentru "desfăşurarea instrucţiei penale", deoarece dispoziţiile art. 139 alin. (1) din Codul de procedură penală prevăd că supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi şi libertăţi atunci când sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii: există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală; măsura este proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea infracţiunii; probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare. În ceea ce priveşte condiţia proporţionalităţii, Curtea a constatat că aceasta este în mod evident îndeplinită, dacă se are în vedere importanţa valorilor apărate împotriva infracţiunilor, iar faptul că însăşi existenţa dreptului sau a libertăţii nu este atinsă rezultă din dispoziţiile art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală, care prevăd expres şi limitativ infracţiunile pentru care se poate dispune măsura supravegherii tehnice, precum şi din dispoziţiile art. 140 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit cărora supravegherea tehnică poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, pe o durată de cel mult 30 de zile, cu posibilitatea eventualei prelungiri pentru motive temeinic justificate, în temeiul art. 144 din Codul de procedură penală. În acest context, Curtea a constatat că legislaţia procesual penală reglementează inclusiv elementele pe care încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi şi mandatul trebuie să le cuprindă [art. 140 alin. (5)]; punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică (art. 142); consemnarea activităţilor de supraveghere tehnică (art. 143); conservarea materialelor rezultate din supravegherea tehnică (art. 146). 41. Prin urmare, Curtea a observat că legiuitorul ordinar a reglementat în detaliu procedura referitoare la supravegherea tehnică, instituind proceduri de natură să confere suficiente garanţii împotriva arbitrarului organelor de urmărire penală (paragraful 38 din Decizia nr. 855 din 14 decembrie 2017). Aceste considerente sunt aplicabile, mutatis mutandis, întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine jurisprudenţa Curţii Constituţionale. 42. În ceea ce priveşte modul concret în care au fost aplicate dispoziţiile criticate în cauză, acesta nu poate fi examinat de Curtea Constituţională, întrucât excedează competenţei sale, fiind de competenţa instanţelor judecătoreşti chemate să interpreteze şi să aplice întregul ansamblu normativ incident în cauză, cu luarea în considerare deopotrivă a dispoziţiilor legale şi a deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională în materia metodelor speciale de supraveghere sau de cercetare. 43. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Babiuc Constantin-Gavril în Dosarul nr. 1.262/33/2014 al Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori şi constată că dispoziţiile art. 97 alin. (2) lit. f) şi ale art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. 2. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală, ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 8 aprilie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Prim-magistrat-asistent, Marieta Safta ---------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
