Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X
DECIZIE nr. 234 din 20 decembrie 1999 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 13/1998 privind restituirea unor bunuri imobile care au apartinut comunitatilor cetatenilor apartinand minoritatilor nationale din Romania
Lucian Mihai - preşedinte Costica Bulai - judecãtor Constantin Doldur - judecãtor Kozsokar Gabor - judecãtor Ioan Muraru - judecãtor Lucian Stangu - judecãtor Florin Bucur Vasilescu - judecãtor Romul Petru Vonica - judecãtor Paula C. Pantea - procuror Mihai Paul Cotta - magistrat-asistent
Pe rol se afla soluţionarea exceptiei de neconstituţionalitate a prevederilor <>Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 13/1998 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunitãţilor cetãţenilor aparţinând minoritãţilor naţionale din România, excepţie ridicatã de Societatea Comercialã "TIM PRESS" - S.A. din Timişoara în Dosarul nr. 2.185/1998 al Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia civilã. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publica din data de 23 noiembrie 1999 şi au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 7 decembrie 1999 şi apoi pentru data de 20 decembrie 1999.
CURTEA, având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constata urmãtoarele: Prin Încheierea din 18 decembrie 1998 Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia civilã a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 13/1998 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunitãţilor cetãţenilor aparţinând minoritãţilor naţionale din România, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 8 iulie 1998, excepţie ridicatã de Societatea Comercialã "TIM PRESS" - S.A. din Timişoara într-o cauza civilã având ca obiect soluţionarea contestaţiei în anulare formulate de Societatea Comercialã "Casa Maghiara" - S.A. din Timişoara. În motivarea exceptiei de neconstituţionalitate se susţine ca reglementãrile cuprinse în <>Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 13/1998 contravin atât normelor constituţionale, cat şi principiilor fundamentale ale statului de drept, deoarece se incalca dispoziţiile art. 114 alin. (4), ale art. 41 alin. (1) şi (2) şi ale art. 135 alin. (6) din Constituţie, precum şi cele care reglementeazã "Autoritatea judecãtoreascã", cuprinse în titlul III capitolul VI secţiunea 1 din Constituţie. Astfel, se arata ca, deşi, conform art. 114 alin. (4) din Constituţie, ordonanţele de urgenta pot fi adoptate de Guvern numai în cazuri excepţionale, la data de 7 iulie 1998, când <>Ordonanta de urgenta nr. 13/1998 a fost emisã, "nu a existat o situaţie obiectivã exceptionala care sa justifice intervenţia Guvernului în sfera de competenta a legislativului" şi nici "nu a existat necesitatea unei mãsuri cu caracter de urgenta care sa reclame înlãturarea sau evitarea riscurilor determinate de situaţia exceptionala", condiţii care, în opinia autorului exceptiei, trebuie îndeplinite cumulativ. În legatura cu încãlcarea dispoziţiilor art. 41 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 135 alin. (6) din Constituţie, care prevãd garantarea dreptului de proprietate, ocrotirea şi inviolabilitatea proprietãţii, autorul exceptiei susţine ca imobilul situat în Bd Revoluţiei 1989 nr. 8 din Timişoara, prevãzut la pct. 11 din anexa la ordonanta de urgenta, cuprinzând imobilele care vor fi restituite, constituie obiect al dreptului de proprietate privatã a Societãţii Comerciale "TIM PRESS" - S.A. din Timişoara, societate comercialã cu capital mixt, de stat şi privat, având ca acţionari Administraţia presei locale, precum şi un numãr de 61 de persoane fizice. În aceste condiţii se considera ca numai prin încãlcarea dispoziţiilor constituţionale s-a dispus, prin ordonanta de urgenta criticata, restituirea cãtre Casa Maghiara din Timişoara a imobilului care aparţine în mod legal Societãţii Comerciale "TIM PRESS" - S.A. din Timişoara, fiind inclus în capitalul social al acesteia cu titlu de aport în natura, conform actelor constitutive ale societãţii. În acelaşi timp se susţine ca <>art. 1 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 13/1998 , care prevede ca imobilele prevãzute în anexa se restituie titularilor sau succesorilor acestora, anuleazã efectele unei hotãrâri judecãtoreşti - Decizia civilã nr. 480/1998 a Curţii de Apel Alba Iulia - care a stabilit în mod irevocabil inexistenta unei succesiuni în drepturi a Societãţii Comerciale "Casa Maghiara" - S.A., societate comercialã constituitã prin Sentinta civilã nr. 1.568/1994 a Judecãtoriei Timişoara, fata de fosta Societate anonima "Casa Maghiara". Astfel, în opinia autorului exceptiei, este evident ca Guvernul nu mai putea sa dispunã, prin <>Ordonanta de urgenta nr. 13/1998 , restituirea imobilului situat în Bd. Revoluţiei 1989 nr. 8 din Timişoara. Instanta de judecata, exprimandu-şi opinia cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicatã de Societatea Comercialã "TIM PRESS" - S.A. din Timişoara, a apreciat ca aceasta este intemeiata, deoarece prevederile <>Ordonanţei de urgenta nr. 13/1998 incalca dispoziţiile art. 114 alin. (4) din Constituţie, întrucât, pe de o parte, nu s-a invocat existenta unui caz excepţional, care sa justifice adoptarea ordonanţei de urgenta, iar pe de alta parte, nu s-a îndeplinit condiţia, prevãzutã de Constituţie, de a se convoca Parlamentul care se afla în vacanta. Totodatã instanta judecãtoreascã a reţinut şi încãlcarea dispoziţiilor art. 41 alin. (1) şi (2) din Constituţie, care prevãd ocrotirea şi garantarea dreptului de proprietate privatã indiferent de titular, precum şi ale art. 135 alin. (6), conform cãrora proprietatea este, în condiţiile legii, inviolabilã, având în vedere ca la data adoptãrii ordonanţei imobilul în litigiu "era deja în proprietatea Societãţii Comerciale "TIM PRESS" - S.A. în baza unei hotãrâri judecãtoreşti irevocabile". Potrivit <>art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra exceptiei de neconstituţionalitate ridicate. Guvernul, în punctul sau de vedere, considera ca excepţia de neconstituţionalitate ridicatã nu este intemeiata, deoarece <>Ordonanta de urgenta nr. 13/1998 "a fost emisã la data de 7 iulie 1998, când Parlamentul se afla în sesiune extraordinarã, iar promovarea acestei ordonanţe de urgenta a fost motivatã în nota de fundamentare, în care au fost prezentate circumstanţele ce au impus adoptarea soluţiei imediate pentru rezolvarea unor situaţii ce aduceau unele atingeri interesului public". Se precizeazã totodatã ca prin Decizia nr. 65/1995 Curtea Constituţionalã a statuat ca "motivele care legitimeazã constituţional adoptarea ordonanţei de urgenta se prezintã explicit în nota de fundamentare a proiectului şi nu în textul actului normativ adoptat". Referitor la încãlcarea dispoziţiilor art. 41 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 135 alin. (6) din Constituţie, care garanteazã dreptul de proprietate privatã şi asigura ocrotirea egala a proprietãţii, indiferent de titular, Guvernul apreciazã ca prin ordonanta de urgenta s-a dispus restituirea imobilelor prevãzute în anexa "numai în mãsura în care comisia instituitã la nivel guvernamental va stabili succesorii din cadrul comunitãţilor care vor redobândi dreptul de proprietate asupra imobilelor prevãzute în anexa, pe baza de acte doveditoare". De asemenea, se arata ca "din redactarea anexei care se referã la imobilele ce vor fi restituite, se poate constata ca, pentru imobilul ce figureazã la poziţia 11, nu este prevãzutã Societatea Comercialã «Casa Maghiara» - S.A. Timişoara". De altfel, se precizeazã de cãtre Guvern, referitor la imobilul în discuţie, "comisia constituitã în temeiul art. 2 din ordonanta, având în vedere lipsa documentelor care sa ateste ca pentru Societatea anonima «Casa Maghiara» exista succesoare legalã, nu a luat nici o decizie". Pe de alta parte, se susţine ca, potrivit ordonanţei de urgenta criticate, comisia instituitã în temeiul acesteia "nu este investitã cu sarcini ce privesc reconstituirea titlurilor de proprietate", ea neavând nici posibilitatea de a lua decizii cu privire la imobilele pentru care nu exista titlu de proprietate ori dacã acest titlu este contestat, "întrucât aceasta comisie nu se poate substitui instanţei de judecata". Preşedinţii celor doua Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicatã.
CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile partii prezente şi ale procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi <>Legea nr. 47/1992 , retine urmãtoarele: În temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie şi al <>art. 23 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, Curtea Constituţionalã a fost legal sesizatã şi este competenta sa soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicatã. Obiectul exceptiei îl constituie dispoziţiile <>Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 13/1998 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunitãţilor cetãţenilor aparţinând minoritãţilor naţionale din România. Potrivit art. 1 din ordonanta de urgenta, "Clãdirile, împreunã cu terenul aferent, cuprinse în anexa care face parte integrantã din prezenta ordonanta de urgenta, care au aparţinut comunitãţilor (organizaţii, culte religioase) cetãţenilor aparţinând minoritãţilor naţionale din România şi au fost trecute dupã anul 1940 în patrimoniul statului roman prin mãsuri de constrângere, confiscare, nationalizare sau manevre dolosive, se restituie titularilor sau succesorilor acestora". Între cele 17 imobile prevãzute în anexa la ordonanta de urgenta se afla, la poziţia 11, imobilul situat în Bd. Revoluţiei 1989 nr. 8 din Timişoara, cu indicarea urmãtoarelor menţiuni: titular al dreptului de proprietate - Societatea Comercialã "TIM PRESS" - S.A. din Timişoara; destinaţie iniţialã - Casa Maghiara din Timişoara; folosinta actuala - sediul redactiei "Renasterea Banateana"; temei juridic al trecerii imobilului în proprietatea statului - <>Decretul nr. 218/1960 , <>Decretul nr. 712/1966 şi <>Legea nr. 15/1990 ; solicitant al restituirii - comunitatea maghiara din România. În susţinerea exceptiei ridicate autorul acesteia a invocat trei motive de neconstituţionalitate a prevederilor <>Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 13/1998 , dupã cum urmeazã: - Guvernul a recurs la procedeul de a emite ordonanta de urgenta, deşi nu a existat o situaţie obiectivã exceptionala care sa justifice intervenţia sa în sfera de competenta a legislativului şi "nu a existat necesitatea unei mãsuri cu caracter de urgenta care sa reclame înlãturarea sau evitarea riscurilor determinate de situaţia exceptionala". În opinia autorului exceptiei au fost incalcate astfel dispoziţiile art. 114 alin. (4) din Constituţie, conform cãrora: "În cazuri excepţionale, Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenta. Acestea intra în vigoare numai dupã depunerea lor spre aprobare la Parlament. Dacã Parlamentul nu se afla în sesiune, el se convoacã în mod obligatoriu." - Un al doilea motiv de neconstituţionalitate a ordonanţei de urgenta criticate se referã la încãlcarea dreptului de proprietate privatã al Societãţii Comerciale "TIM PRESS" - S.A. din Timişoara, societate comercialã cu capital mixt, de stat şi privat, asupra imobilului a cãrui restituire s-a dispus, contrar prevederilor art. 41 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 135 alin. (6) din Constituţie. Textele art. 41 alin. (1) şi (2) din Constituţie au urmãtorul conţinut: "(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege. (2) Proprietatea privatã este ocrotitã în mod egal de lege, indiferent de titular [...]." În ceea ce priveşte textul art. 135 alin. (6) din Constituţie, acesta prevede: "Proprietatea privatã este, în condiţiile legii, inviolabilã." - Cel de al treilea motiv invocat în susţinerea exceptiei de neconstituţionalitate consta în încãlcarea, prin prevederile ordonanţei de urgenta criticate, a dispoziţiilor cuprinse în titlul III capitolul VI secţiunea 1 din Constituţie, referitoare la "Autoritatea judecãtoreascã", întrucât Guvernul nu a ţinut seama ca, prin Decizia civilã nr. 480/1998, pronunţatã de Curtea de Apel Alba Iulia în Dosarul nr. 680/1998, s-a stabilit în mod irevocabil inexistenta unei succesiuni în drepturi a Societãţii Comerciale "Casa Maghiara" - S.A. şi a fostei Societãţi anonime "Casa Maghiara". Examinând prevederile ordonanţei de urgenta a carei neconstituţionalitate se invoca, prin raportarea lor la dispoziţiile constituţionale menţionate, Curtea Constituţionalã retine urmãtoarele: 1. Critica de neconstituţionalitate care se întemeiazã pe încãlcarea dispoziţiilor art. 114 alin. (4) din Constituţie nu este fondatã. Astfel cum rezulta din nota de fundamentare care însoţeşte <>Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 13 din 7 iulie 1998 , existenta "cazului excepţional", de care textul constituţional conditioneaza posibilitatea Guvernului de a recurge la aceasta modalitate de delegare legislativã, este justificatã prin nenumaratele demersuri ale unor persoane, fãcute dupã cãderea regimului comunist, în vederea restituirii bunurilor imobile confiscate sau naţionalizate dupã anul 1940 de regimurile totalitare, precum şi prin "obligaţiile asumate de România, între care se numara şi restituirea bunurilor comunitãţilor cetãţenilor aparţinând minoritãţilor naţionale", stipulate şi în "rapoartele organismelor internaţionale". În nota de fundamentare se mai arata: "Totodatã, pana la reglementarea generalã a situaţiei prin lege, asa cum acest lucru a fost afirmat şi în cadrul lucrãrilor sesiunii de primavara a Adunãrii Parlamentare a Consiliului Europei, Guvernul şi-a propus sa restituie câteva clãdiri cu valoare simbolica, asa cum s-a procedat şi cu unele imobile aparţinând comunitãţii evreiesti, prin <>Legea nr. 140/1997 privind aprobarea <>Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 21/1997 ." Curtea Constituţionalã constata ca elementele cuprinse în nota de fundamentare a ordonanţei, coroborate cu faptul notoriu al întârzierii mãsurilor reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de regimul dictaturii comuniste, sunt de natura sa justifice emiterea acestei ordonanţe de urgenta, în condiţiile prevãzute la art. 114 alin. (4) teza întâi din Constituţie. Referitor la intrarea în vigoare a ordonanţei de urgenta, Curtea Constituţionalã retine ca din comunicãrile trimise de Camera Deputaţilor şi de Senat rezulta ca ordonanta de urgenta a fost depusa de Guvern la cele doua Camere ale Parlamentului la 7 şi, respectiv, la 8 iulie 1998. În acelaşi timp, din cuprinsul documentului care consemneazã punctul de vedere al Guvernului asupra exceptiei de neconstituţionalitate rezulta ca în acea perioada Parlamentul se afla în sesiune extraordinarã. În consecinta, nu se confirma încãlcarea prevederilor art. 114 alin. (4) teza finala din Constituţie. 2. În legatura cu critica de neconstituţionalitate fondatã pe încãlcarea dispoziţiilor art. 41 alin. (1) şi (2) din Constituţie, care consacra garantarea dreptului de proprietate şi ocrotirea în mod egal de lege a proprietãţii private, indiferent de titular, precum şi pe încãlcarea dispoziţiilor art. 135 alin. (6) din Constituţie, care prevãd inviolabilitatea proprietãţii private, Curtea Constituţionalã constata ca aceasta critica este intemeiata, pentru urmãtoarele considerente: Prin <>Ordonanta de urgenta nr. 13/1998 Guvernul a dispus restituirea cãtre foştii proprietari - diferite comunitãţi ale cetãţenilor aparţinând minoritãţilor naţionale din România - a imobilelor prevãzute în anexa care face parte integrantã din ordonanta. Cele mai multe dintre imobilele prevãzute la cele 17 poziţii din anexa la ordonanta aparţineau, conform precizãrilor pe care aceasta le cuprinde, statului sau unor autoritãţi publice centrale sau locale. Dintre cele 6 imobile restituite comunitãţii maghiare din România, imobilul prevãzut la poziţia 11 din anexa la ordonanta, situat în Bd Revoluţiei 1989 nr. 8 din Timişoara, are ca titular actual al dreptului de proprietate Societatea Comercialã "TIM PRESS" - S.A. Potrivit consemnarilor cuprinse în coloana 6 din anexa la ordonanta, la poziţia 11 sunt indicate ca "acte în baza cãrora imobilul a trecut în proprietatea statului" <>decretele nr. 218/1960 şi nr. 712/1966, precum şi <>Legea nr. 15/1990 . Astfel cum este cunoscut, prin efectul <>Decretului nr. 218/1960 pentru modificarea <>Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctiva şi al <>Decretului nr. 712/1966 cu privire la bunurile ce se încadreazã în prevederile <>art. III din Decretul nr. 218/1960 , s-a intentionat sa se creeze o aparenta de legalitate pentru abuzurile comise în dãuna proprietãţii private, stabilindu-se ca au devenit proprietatea statului bunurile intrate în posesia acestuia înainte de publicarea <>Decretului nr. 218/1960 , fie fãrã nici un titlu, fie în cadrul procedurii prevãzute de <>Decretul nr. 111/1951 privind reglementarea situaţiei bunurilor de orice fel supuse confiscãrii, confiscate, fãrã moştenitori sau fãrã stãpân, precum şi a unor bunuri care nu mai folosesc instituţiilor bugetare. În ceea ce priveşte <>Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unitãţilor economice de stat ca regii autonome şi societãţi comerciale, lege menţionatã, de asemenea, în anexa la ordonanta de urgenta, ca temei al proprietãţii statului, Curtea Constituţionalã observa ca aceasta lege nu reprezintã, în realitate, prin prevederile sale, actul juridic în baza cãruia imobilul a trecut în proprietatea statului, ci constituie actul normativ în baza cãruia societãţile comerciale, care au luat fiinta prin transformarea fostelor unitãţi economice de stat, au devenit proprietare asupra bunurilor aflate în patrimoniul lor, astfel cum prevãd dispoziţiile art. 20 alin. 2 din lege. Potrivit acestui text "Bunurile din patrimoniul societãţilor comerciale sunt proprietatea acestora, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu". De altfel acest text legal a fost supus controlului de constitutionalitate în mai multe randuri, Curtea stabilind ca nu contravine prevederilor Constituţiei. În acest sens sunt, de exemplu, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 7 septembrie 1993, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 232 din 27 septembrie 1993, prin care s-a stabilit ca "bunurile regiilor autonome şi ale societãţilor comerciale nu constituie proprietate de stat, ci proprietate privatã, chiar dacã statul deţine la societãţile comerciale majoritatea capitalului social", Decizia nr. 37 din 3 aprilie 1996, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 8 iulie 1996, şi Decizia nr. 9 din 22 ianuarie 1997, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 7 iulie 1997. De asemenea, prin Decizia nr. 18 din 14 martie 1994, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 343 din 12 decembrie 1994, Curtea Constituţionalã a stabilit ca "Bunurile regiilor autonome şi ale societãţilor comerciale nu constituie proprietate de stat, ci proprietate privatã, deoarece, potrivit art. 5 şi <>art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990 , titularul dreptului de proprietate este regia autonomã sau societatea comercialã. Statul este un simplu acţionar care deţine o cota-parte din capitalul social ce nu se confunda cu patrimoniul persoanei juridice [...]". Prin urmare, împrejurarea ca Societatea Comercialã "TIM PRESS" - S.A. din Timişoara are ca acţionari, alãturi de persoane fizice, şi statul nu atrage nici o consecinta în ceea ce priveşte titularul dreptului de proprietate şi forma de proprietate asupra imobilului respectiv. În aceste condiţii rezulta ca imobilul situat în Bd. Revoluţiei 1989 nr. 8 din Timişoara, fãcând parte din patrimoniul Societãţii Comerciale "TIM PRESS" - S.A., constituie proprietatea privatã a acestei societãţi comerciale şi beneficiazã de protecţia proprietãţii private, instituitã prin art. 41 alin. (1) şi (2), precum şi prin art. 135 alin. (6) din Constituţie. De aceea Guvernul nu poate sa dispunã prin ordonanta de urgenta de acest bun care nu se mai afla în proprietatea statului. Curtea Constituţionalã retine totodatã ca, în conformitate cu regimul constituţional al dreptului de proprietate, nationalizarea este inadmisibila. Trecerea silitã în proprietatea statului a unor bunuri proprietate privatã se poate realiza prin expropriere, în condiţiile prevãzute la art. 41 alin. (3) şi (5) din Constituţie, sau prin confiscare, în cazul bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii, în condiţiile prevãzute la alin. (8) al aceluiaşi articol. Aceste dispoziţii constituţionale constituie garanţii ale dreptului de proprietate privatã, care nu pot fi eludate prin procedeul utilizãrii ordonanţei de urgenta, chiar dacã, asa cum este evident, nu se poate pune în discuţie dreptul comunitãţii maghiare din România la repararea nedreptatii care i s-a fãcut prin trecerea abuzivã în proprietatea statului, în timpul regimului comunist, a imobilului în litigiu. Într-un stat de drept, conform art. 1 alin. (3) din Constituţie, repararea unui act injust nu se poate realiza decât prin recurgerea la procedee legale, care sa nu contravina dispoziţiilor constituţionale şi obligaţiilor ce decurg din tratatele şi documentele internaţionale pe care statul roman şi le-a asumat şi a cãror respectare este obligatorie, conform dispoziţiilor art. 11 şi 20 din Constituţie. În acest sens Curtea constata incidenta prevederilor art. 17 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, care, dupã ce proclama ca "Orice persoana are dreptul la proprietate atât singura, cat şi în asociaţie cu alţii", prevede ca "Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa". De asemenea, Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, ratificat de România prin <>Legea nr. 30/1994 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994, prevede la art. 1 alin. 1 ca "Orice persoana fizica sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional". Constatând concordanta dintre, pe de o parte, dispoziţiile art. 41 alin. (1) şi (2) şi ale art. 135 alin. (6) din Constituţie şi, pe de alta parte, prevederile actelor internaţionale menţionate, Curtea retine ca <>Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 13/1998 este neconstitutionala în ceea ce priveşte restituirea cãtre comunitatea maghiara din România a imobilului situat în Bd Revoluţiei 1989 nr. 8 din Timişoara, imobil având ca titular al dreptului de proprietate Societatea Comercialã "TIM PRESS" - S.A. din Timişoara şi care este prevãzut la poziţia 11 din anexa la aceasta ordonanta. Faptul ca în art. 3 al ordonanţei (numerotat eronat ca fiind art. 2) se prevede ca "Transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile prevãzute la art. 1 se va realiza la data încheierii protocoalelor de predare-preluare între actualii deţinãtori ai imobilelor şi succesorii stabiliţi, menţionând concret drepturile actualilor deţinãtori", ceea ce ar putea sugera şi o eventuala despãgubire, nu este de natura sa modifice concluzia referitoare la neconstituţionalitatea ordonanţei de urgenta cu privire la restituirea imobilului în cauza, întrucât, astfel cum prevede art. 41 alin. (3) din Constituţie, "Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauza de utilitate publica, stabilitã potrivit legii, cu dreapta şi prealabilã despãgubire". Aceste cerinţe constituţionale nu au fost realizate în cauza, întrucât, pe de o parte, nu erau îndeplinite condiţiile şi procedura prevãzute de <>Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica, iar pe de alta parte, despãgubirile, presupunand ca ar fi fost în intenţia emitentului ordonanţei de urgenta de a le plati şi ca ar fi fost acceptate de proprietarul actual al bunului, nu au fost acordate în prealabil conform art. 41 alin. (3) din Constituţie. Este însã evident ca în circumstanţele existente Guvernul are posibilitatea de a identifica o soluţie constituţionalã pentru ca dreptul de proprietate al societãţii comerciale, care este actuala proprietara a imobilului, sa fie transferat statului, dupã care sa dispunã, în calitate de proprietar, restituirea imobilului cãtre fostul proprietar, cãruia bunul respectiv i-a fost luat în mod abuziv de statul comunist. 3. În ceea ce priveşte cel de-al treilea motiv de neconstituţionalitate invocat de autorul exceptiei, în sensul ca ordonanta de urgenta criticata "a încãlcat autoritatea judecãtoreascã consacratã în capitolul VI secţiunea 1 din Constituţie", prin aceea ca "Guvernul a anulat efectele unei hotãrâri judecãtoreşti", care stabileşte în mod irevocabil inexistenta unei succesiuni în drepturi între Societatea Comercialã "Casa Maghiara" - S.A. din Timişoara şi fosta Societate anonima "Casa Maghiara", Curtea constata ca aceasta critica este în mod vadit lipsitã de temei. Din examinarea <>Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 13/1998 , inclusiv a anexei, nu rezulta ca imobilul în discuţie ar urma sa fie restituit Societãţii Comerciale "Casa Maghiara" - S.A. din Timişoara. Asa cum s-a arãtat anterior, la poziţia 11 din anexa la ordonanta, în coloana care indica solicitantul imobilului este menţionatã "comunitatea maghiara din România", iar nu Societatea Comercialã "Casa Maghiara" - S.A., persoana juridicã având calitatea de parte în dosarul în care s-a pronunţat Decizia civilã nr. 480/1998 a Curţii de Apel Alba Iulia. În aceste condiţii invocarea expresã a apariţiei <>Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 13/1998 de cãtre Societatea Comercialã "Casa Maghiara" - S.A. din Timişoara în motivarea contestaţiei în anulare a Deciziei civile nr. 480/1998 a Curţii de Apel Alba Iulia nu este de natura sa confirme existenta unei ingerinţe a puterii executive în activitatea puterii judecãtoreşti.
Fata de cele de mai sus, în temeiul art. 41 alin. (1) şi (2), al art. 135 alin. (6), al art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al <>art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, cu majoritate de voturi,
CURTEA În numele legii DECIDE:
Admite, în parte, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor <>Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 13/1998 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunitãţilor cetãţenilor aparţinând minoritãţilor naţionale din România, excepţie ridicatã de Societatea Comercialã "TIM PRESS" - S.A. din Timişoara în Dosarul nr. 2.185/1998 al Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia civilã. Constata ca dispoziţiile <>Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 13/1998 sunt neconstituţionale în ceea ce priveşte restituirea cãtre comunitatea maghiara din România a imobilului situat în Bd Revoluţiei 1989 nr. 8 din Timişoara, imobil aflat în proprietatea Societãţii Comerciale "TIM PRESS" - S.A. din Timişoara şi care este prevãzut la poziţia 11 din anexa care face parte din ordonanta. Definitiva şi obligatorie. Decizia se comunica celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului. Pronunţatã în şedinţa publica din data de 20 decembrie 1999.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, LUCIAN MIHAI
Magistrat-asistent, Mihai Paul Cotta
OPINIE SEPARATĂ
Prin Decizia nr. 234 din 20 decembrie 1999 s-a hotãrât, cu majoritate de voturi, respingerea exceptiei de neconstituţionalitate cat priveşte emiterea ordonanţei de urgenta prin încãlcarea condiţiilor stabilite de art. 114 alin. (4) din Constituţie, cu privire specialã la "cazuri excepţionale". Fata de acest punct al deciziei, formulam opinie separatã pentru urmãtoarele considerente: 1. Este în afarã oricãrei îndoieli ca azi se impun mãsuri eficiente de restituiri şi reparaţii pentru îndreptarea abuzurilor sãvârşite în România în perioada anilor 1940-1989 (decembrie). Aceste mãsuri trebuie sa fie realizate însã prin procedeele şi tehnicile constituţionale, astfel cum rezulta acestea din Constituţia în vigoare. 2. Emiterea unei ordonanţe de urgenta, care este de fapt o excepţie la o alta excepţie, trebuie realizatã cu stricta respectare a dispoziţiilor art. 107 şi 114 din Constituţie. 3. Una din condiţiile constituţionale, de esenta, care justifica emiterea ordonanţei de urgenta, este existenta unor "cazuri excepţionale". De altfel tocmai aceste cazuri explica şi competenta Guvernului şi urgenta mãsurii. 4. Categoria "cazuri excepţionale" nefiind definitã prin art. 114 alin. (4) din Constituţie, a revenit Curţii Constituţionale obligaţia ca, interpretând Constituţia, sa realizeze o asemenea explicaţie. Este o obligaţie fireasca, ştiut fiind ca rolul normelor constituţionale este de a reglementa şi nu de a defini sau clasifica. Asemenea operaţiuni revin legilor, doctrinei şi desigur jurisprudenţei, iar cu prioritate, celei constituţionale. Prin acest procedeu constituţional este pus în valoare rolul Curţii de garant al supremaţiei Constituţiei. Iar interpretarile date de cãtre aceasta Constituţiei, prin decizii, sunt obligatorii în conformitate cu art. 145 alin. (2) din Constituţie. 5. Plenul Curţii Constituţionale, printr-o decizie (nr. 65 din 20 iunie 1995), pornind de la constatarea ca dispoziţiile constituţionale nu precizeazã conţinutul notiunii de "cazuri excepţionale", a arãtat ca rãmâne ca aceasta sa fie interpretatã sistematic, atât în logica instituţiei delegarii legislative, consacratã în art. 114, cat şi a edificiului constituţional în ansamblul sau. Într-o asemenea viziune, Curtea a stabilit ca, în sensul art. 114 alin. (4) din Constituţie: prin cazuri excepţionale se înţeleg acele situaţii care nu se pot încadra în cele avute în vedere expres de lege; interesul public lezat de caracterul anormal şi excesiv al cazurilor excepţionale justifica intervenţia Guvernului pe calea ordonanţei de urgenta; o astfel de mãsura se poate fundamenta numai pe necesitatea şi urgenta reglementãrii unei situaţii care, datoritã circumstanţelor sale excepţionale, impune adoptarea de soluţii imediate, în vederea evitãrii unei grave atingeri aduse interesului public. Aceste clarificãri ale Curţii Constituţionale au fost reluate şi în Decizia nr. 34/1998. Prin Decizia nr. 83/1998 Curtea Constituţionalã, referindu-se la cazul excepţional a adãugat ca el are un caracter obiectiv, în sensul ca existenta sa nu depinde de vointa Guvernului, care, în asemenea împrejurãri, este constrâns sa reactioneze prompt pentru apãrarea unui interes public pe calea ordonanţei de urgenta. 6. Interpretandu-se prevederile constituţionale, practica emiterii de ordonanţe, precum şi jurisprudenta constituţionalã, doctrina juridicã a formulat şi ea unele exigente privind ordonanţele de urgenta: evaluarea cazurilor excepţionale aparţine Guvernului, care nu poate abuza de aceasta prerogativa constituţionalã; ea nu poate izvori din culpa Guvernului şi ca atare întârzierile Guvernului în relaţia cu Parlamentul, pe linia prezentãrii unor proiecte de lege, nu pot constitui motive pentru delegarea constituţionalã a competentelor legislative ale Parlamentului; aprecierea oportunitãţii ordonanţelor de urgenta ale Guvernului tine de condiţiile concrete în care el acţioneazã, de situaţia politica interna şi internationala; acesta nu poate fi un act arbitrar, care sa ducã la ruperea echilibrului între puterile statului sau sa confere Guvernului o suprematie asupra Parlamentului, prin minimalizarea rolului sau în procesul legislativ. 7. Examinând conţinutul <>Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 13 din 7 iulie 1998 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunitãţilor cetãţenilor aparţinând minoritãţilor naţionale din România, este lesne de observat ca nu suntem în prezenta exigenţelor constituţionale mai sus mentionate. Mai mult, s-au ocolit, fãrã o justificare solida, celelalte proceduri constituţionale puse la dispoziţie guvernarii, precum: adoptarea legii cu procedura de urgenta [art. 74 alin. (3) din Constituţie]; angajarea rãspunderii Guvernului (art. 113 din Constituţie); solicitarea abilitarii Guvernului, printr-o lege specialã, pentru a emite ordonanţe [art. 114 alin. (1) din Constituţie]. Erau procedee constituţionale care s-au folosit deja la restituirea locuinţelor, terenurilor şi pãdurilor. 8. La dosarul cauzei exista o nota de fundamentare a ordonanţei de urgenta ce provine de la Guvernul României. În mod justificat şi corect, în aceasta nota se arata ca ordonanta urmãreşte realizarea unor mãsuri reparatorii de restituire a unei pãrţi din proprietãţile confiscate şi ca statul roman se va degreva de obligaţia suportãrii cheltuielilor de întreţinere şi de renovare a clãdirilor în cauza. 9. Nota de fundamentare justifica, este drept, utilitatea şi moralitatea mãsurii, dar nu justifica existenta cazului excepţional. Ca atare ea trebuie apreciatã ca o expunere de motive şi nu ca o justificare pentru ordonanta de urgenta, mai ales ca nu motiveaza de ce Guvernul nu a utilizat procedeele constituţionale menţionate de cãtre noi la pct. 7. Ea nu motiveaza ca reglementãrile propuse au menirea sa facã fata unei situaţii excepţionale, obiective, care a constrâns Guvernul sa reactioneze prompt. Asa cum a stabilit Curtea Constituţionalã prin Decizia nr. 83/1998, ordonanta de urgenta nu constituie o alternativa aflatã la discretia Guvernului, prin care acesta şi-ar putea incalca obligaţia sa constituţionalã de a asigura, în vederea îndeplinirii programului sau de guvernare, reglementarea prin lege, de cãtre Parlament, a relaţiilor ce constituie obiectul acestei reglementãri. 10. Unele precizãri sunt, de asemenea, pertinente, şi anume: într-o interpretare riguroasã a dispoziţiilor constituţionale aprecierea cazurilor excepţionale revine, în primul rând, Guvernului, apoi Parlamentului când îşi îndeplineşte atributia de aprobare a ordonanţei [art. 114 alin. (4) şi (5) din Constituţie]; dar, şi acest lucru tine de intervenţia Curţii, dreptul şi mai ales obligaţia aprecierii justificarilor revine şi acesteia; verificarea îndeplinirii condiţiilor constituţionale este o dimensiune obligatorie a controlului constituţionalitãţii ordonanţelor guvernamentale. Ca atare Curtea este indreptatita de Constituţie sa aprecieze chiar ea existenta sau, dimpotriva, lipsa cazurilor excepţionale. 11. Iata de ce, în interpretarea pe care o dãm noi dispoziţiilor art. 114 din Constituţie, apar ca întemeiate susţinerile autorului exceptiei în sensul ca "nu a existat o situaţie obiectivã exceptionala care sa justifice intervenţia Guvernului în sfera de competenta a legislativului" şi nici "nu a existat necesitatea unei mãsuri cu caracter de urgenta care sa reclame înlãturarea sau evitarea riscurilor determinate de situaţia exceptionala". 12. Într-o asemenea interpretare şi viziune ştiinţificã, apreciem ca <>Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 13/1998 este neconstitutionala, nefiind întrunite condiţiile ce caracterizeazã cazul excepţional, de care depinde legitimitatea constituţionalã a ordonanţei de urgenta.
JUDECĂTOR, prof. univ. dr. Ioan Muraru
OPINIE SEPARATĂ
Potrivit art. 2 din Constituţia României, suveranitatea nationala aparţine poporului roman. El o exercita fie direct, prin referendum, fie indirect, prin organele sale reprezentative, între care, prin rolul şi funcţiile sale, Parlamentul ocupa un loc fundamental. Ca o expresie a acestei poziţii cardinale în sistemul autoritãţilor publice ale statului roman, Parlamentul este - potrivit art. 58 din Constituţie - unica autoritate legiuitoare a tarii. El exercita funcţia de legiferare, ca un corolar al delegarii puterii suverane a poporului cãtre alesii sãi, prin instituţia reprezentativitatii, în urma desfãşurãrii unor alegeri libere şi concurentiale, în condiţii de pluralism politic, garantat constituţional. Este, de principiu, ca o putere delegatã nu se poate, la rândul sau, delega, pentru ca cel care deleagã înţelege sa limiteze exerciţiul dreptului delegat numai titularului desemnat de el pentru a exercita acest drept. O subdelegare este contrarã delegarii iniţiale, prin definitie limitatã doar de deţinãtorul dreptului însuşi. Dacã nu ar fi asa, fiecare subiect al delegarii de putere ar putea, succesiv, sa o transmitã altui titular, fapt care ar dezorganiza întregul sistem de competente al unor autoritãţi publice ce alcãtuiesc un sistem constituţional democratic şi coerent. Din acest motiv delegarea de legiferare de cãtre Parlament constituie o excepţie intemeiata pe condiţii speciale derivând din existenta unor necesitaţi insurmontabile de reglementare având caracter previzibil, dar pe care Parlamentul nu le poate satisface, nefiind, într-o anumitã perioada, întrunit în sesiune şi apreciind el însuşi ca, datoritã naturii lor tehnice sau faptului ca aceste reglementãri au ca obiect probleme de detaliu, plenitudinea de reglementare legislativã a Parlamentului nu este afectatã. În aceste condiţii unica autoritate legislativã a tarii poate recurge la abilitarea Guvernului, prin lege, de a emite ordonanţe, în temeiul art. 107 alin. (1) şi al art. 114 alin. (1)-(3) din Constituţie, stabilind în mod obligatoriu domeniul lor - cu excluderea celui al legilor organice - şi data pana la care ele se pot emite, rezervandu-şi, practic întotdeauna, prin aceeaşi lege de abilitare, şi dreptul de a le aproba, potrivit procedurii legislative. Spre deosebire de acest gen de ordonanţe, care au caracter subsecvent derivat, rezultat al unei delegari instituite şi limitate atât de Parlament - prin lege -, cat şi de Constituţie - în privinta legilor organice -, prevederile art. 114 alin. (4) din Constituţie reglementeazã o alta modalitate de exercitare a funcţiei legislative de cãtre Guvern - ordonanta de urgenta - având de aceasta data caracter primar şi în virtutea cãreia Executivul este îndrituit sa adopte mãsuri imediate şi adecvate pentru a face fata unui caz excepţional. Urgenta situaţiei impune urgenta mãsurii: caracterul stringent al necesitãţii de reglementare survenite impune adoptarea neîntârziatã a unor dispoziţii obligatorii, în lipsa cãrora un interes politic major ar putea fi în pericol. Datoritã acestor circumstanţe cu totul deosebite, Guvernul, în temeiul şi al art. 101 alin. (1) din Constituţie, potrivit cãrora el exercita conducerea generalã a administraţiei publice, este îndreptãţit, chiar fãrã o abilitare prealabilã din partea Parlamentului, sa ia mãsuri, dacã este cazul, chiar de domeniul legii organice, pentru a putea face fata situaţiei excepţionale intervenite. Acesta este considerentul pentru care acelaşi art. 114 alin. (4) din Constituţie prevede ca ordonanţele de urgenta se bucura de un regim cu totul special de intrare în vigoare, şi anume îndatã dupã depunerea lor la Parlament, cerinta cãreia trebuie sa i se adauge, în mod firesc, publicarea lor în Monitorul Oficial al României, în conformitate cu art. 107 alin. (4) din Constituţie. Caracterul de extrema celeritate, coroborat cu controlul pe care Parlamentul şi-l pãstreazã totuşi, fie şi postfactum, asupra ordonanţelor de urgenta, se exprima în teza finala a art. 114 alin. (4) din Constituţie, conform cãreia, dacã Parlamentul nu se afla în sesiune, el se convoacã în mod obligatoriu, se înţelege, cu scopul de a examina şi de a aproba sau a respinge neîntârziat ordonanţele emise de Guvern în asemenea situaţii. În acest fel dreptul de reglementare primara al Guvernului nu este de natura sa eludeze prerogativele unicei autoritãţi legislative a tarii, chiar dacã efectele ordonanţelor respective, prin forta lucrurilor, s-au produs. Sensul conceptului de "caz excepţional" s-a regasit în mai multe randuri în practica jurisdicţionalã a Curţii Constituţionale, reţinându-se astfel ca adoptarea de ordonanţe de urgenta este justificatã de apãrarea sau salvgardarea unui interes public, cãruia altminteri i s-ar aduce grave atingeri (Decizia nr. 65 din 20 iunie 1995, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 28 iunie 1995). Acest interes a fost identificat ca fiind "...preîntâmpinarea relansarii inflaţiei, care, prin consecinţele sale, lezeaza esenţial dezvoltarea generalã a societãţii, îndeosebi sub aspectul economic şi al nivelului de trai al cetãţenilor celor mai defavorizati în procesul tranzitiei". Prin Decizia nr. 34 din 17 februarie 1998, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 25 februarie 1998, s-a reţinut, de asemenea, ca "procesul privatizãrii reprezintã un interes public, cu caracter naţional" şi de a cãrui realizare depinde înfãptuirea principiului constituţional al art. 134 alin. (1) din Constituţie, potrivit cãruia "Economia României este economie de piata" şi ca "reforma cadrului juridic al privatizãrii, în condiţiile intarzierilor produse (...), justifica urgenta mãsurilor adoptate". S-a mai reţinut prin Decizia nr. 83 din 19 mai 1998, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 8 iunie 1998, ca de esenta cazului excepţional este faptul ca "...el are un caracter obiectiv, în sensul ca existenta sa nu depinde de vointa Guvernului, care în asemenea împrejurãri este constrâns sa reactioneze prompt pentru apãrarea unui interes public pe calea ordonanţei de urgenta", iar prin Decizia nr. 1 din 15 ianuarie 1998, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 94 din 27 februarie 1998, Curtea a reţinut existenta unui alt caz excepţional care justifica adoptarea unei ordonanţe de urgenta în scopul diminuãrii blocajului financiar şi al evitãrii pierderilor din economie rezultate în urma apariţiei lui. Cele de mai sus demonstreaza ca, în exerciţiul atribuţiilor sale privitoare la conducerea generalã a administraţiei publice, Guvernul dispune de un drept de apreciere asupra mãsurilor pe care trebuie sa le ia, fiind îndreptãţit, atunci când este confruntat cu o situaţie exceptionala, sa recurgã la adoptarea unei sau unor ordonanţe de urgenta, atunci când un interes public major este periclitat şi nu este în mãsura sa facã fata situaţiei prin celelalte mijloace pe care Constituţia le prevede pentru situaţii obişnuite. Dar aceasta putere de apreciere nu poate avea caracter discretionar, arbitrar chiar, iar abuzul de ordonanţe de urgenta poate produce chiar un efect devastator asupra întregului sistem de izvoare ale dreptului pozitiv, perturband buna funcţionare a ansamblului autoritãţilor publice instituite de Constituţie. Astfel, nu numai ca autoritatea legislativã unica a tarii - Parlamentul - şi-ar vedea rolul serios diminuat, dar chiar exerciţiul funcţiei prezidenţiale ar fi incontestabil afectat, Preşedintele României nefiind în mãsura sa influenteze, pe cãile pe care Constituţia i le pune la dispoziţie [spre exemplu, în conformitate cu prevederile art. 77 alin. (2) sau ale art. 144 lit. a) din Constituţie], intrarea în vigoare, pe lungi perioade, a unor dispoziţii normative cu caracter primar, neadoptate de Parlament, dar având caracter de lege, şi care ar fi sustrase sistemului de garanţii constituţionale prevãzute de Legea fundamentalã, cum este controlul anterior de constitutionalitate. Este adevãrat ca, sub aspectul conformitatii cu Constituţia, o modalitate de control exista totuşi - şi anume cel ulterior intrãrii în vigoare a ordonanţei de urgenta, reglementatã de art. 144 lit. c) din Constituţie -, numai ca acesta are dezavantajul ca el intervine dupã ce actul normativ începe sa producã efecte, iar sesizarea instanţei de contencios constituţional este condiţionatã de apariţia unui litigiu dedus judecaţii şi aflat înaintea unei instanţe fãcând parte din sistemul puterii judecãtoreşti, ceea ce presupune importante întârzieri şi grave prejudicii ce pot fi aduse atât bunei funcţionari a sistemului autoritãţilor publice, cat şi drepturilor şi libertãţilor fundamentale ale cetãţenilor. În aceste condiţii, aprecierea asupra caracterului excepţional al situaţiei intervenite, ce revine Guvernului, nu poate scapa controlului de constitutionalitate, deoarece preexistenta unei împrejurãri de fapt comportand necesitate şi urgenta, în mãsura sa determine, în mod obligatoriu, recursul la ordonanta de urgenta, trebuie sa constituie o condiţie de validitate a normei, sub raport constituţional, aflatã astfel în competenta Curţii Constituţionale. Este, pe de alta parte, incontestabil ca, prin definitie, urgenta presupune aplicabilitatea integrala şi imediata a normei pentru a se putea salvgarda de îndatã pericolul public intervenit, sub rezerva confirmãrii ulterioare de cãtre Parlament a mãsurilor luate de Guvern, prin convertirea acestora în lege. Ca atare, cazul excepţional trebuie sa prezinte o însemnãtate deosebita, manifestatã prin existenta incontestabila a unui interes public major, care sa fie pus în pericol; el trebuie sa fie deci cert şi, desigur, iminent, în sensul ca este pe cale sa se producã, situaţie în care Executivul nu este în mãsura sa îi facã fata pe alte cai instituite de Constituţie (cum ar fi procedura de urgenta sau iniţierea unei legi de abilitare), decât prin ordonanta de urgenta. Or, în opinia noastrã, aceste condiţii nu sunt întrunite în cauza de fata. Astfel, potrivit punctului de vedere exprimat de Guvern, precum şi notei de fundamentare ce sta la baza <>Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 13/1998 , emiterea acesteia din urma a fost intemeiata pe faptul ca "...printre obligaţiile asumate de România se numara şi restituirea bunurilor comunitãţilor cetãţenilor aparţinând minoritãţilor naţionale", dar ca "...pana la reglementarea generalã a situaţiei prin lege (...) Guvernul şi-a propus sa restituie câteva clãdiri cu valoare simbolica", fapt pentru care prin ordonanta respectiva s-a luat mãsura restituirii unei pãrţi din proprietãţile confiscate. În consecinta, însuşi Guvernul considera ca problema acestor restituiri este de domeniul legii şi nu reprezintã nicidecum un caz excepţional, fapt remarcat, de altfel, şi de Consiliul Legislativ prin Avizul nr. 503 din 6 iulie 1998, elaborat, de altminteri, chiar în preziua adoptãrii ordonanţei de urgenta (7 iulie 1998). Dar, mai mult decât atât, restituirile nu se realizeazã cu urgenta proprie unei situaţii excepţionale. Astfel, în vederea aplicãrii ordonanţei de urgenta se instituie o comisie specialã, formatã din reprezentanţi ai Guvernului şi ai comunitãţilor prevãzute în anexa, care are obligaţia de a examina situaţia imobilelor menţionate în cuprinsul ei (în numãr de 17) şi de a întocmi documentaţia pentru fiecare imobil, urmând ca transmiterea dreptului de proprietate sa se realizeze ulterior pe baza unor proceduri speciale. Fata de cele de mai sus apreciez ca, în cauza, nu se poate susţine, cu deplin temei, existenta unui interes public major care sa fi fost afectat în mod direct dacã nu s-ar fi emis <>Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 13/1998 , împrejurarea invocatã de Guvern neavând acest caracter şi fiind de presupus ca nici o obligaţie asumatã de statul roman nu poate fi adusã la îndeplinire cu încãlcarea prevederilor Legii fundamentale a tarii [şi anume art. 114 alin. (4)], acest fapt aducând atingere în mod direct conceptului de stat de drept, care constituie una dintre valorile supreme garantate de Constituţie, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (3). Este în afarã de orice indoiala ca un interes public nu poate fi decât legitim, respectiv conform normelor legale în vigoare în ţara noastrã şi, în primul rând, dispoziţiilor cuprinse în Constituţia României. Consider, de asemenea, ca împrejurarea invocatã nu prezenta un incontestabil caracter de urgenta, pentru a necesita o intervenţie imediata, cu efecte deopotrivã imediate, pentru a se putea aprecia ca, în adevãr, a existat o situaţie de excepţie pe care Guvernul nu a putut-o stãpâni decât prin emiterea <>Ordonanţei de urgenta nr. 13/1998 . În adevãr, din cuprinsul acesteia reiese ca rezolvarea problemei nu s-a realizat o data cu intrarea în vigoare a ordonanţei de urgenta, ci ca, dimpotriva, aplicarea prevederilor ei comporta în mod necesar o serie de operaţiuni care, firesc, presupun un timp (organizarea unei comisii, efectuarea unor analize de cãtre membrii acesteia, elaborarea unor documentaţii, întocmirea unor protocoale), fapt care contravine, prin natura lui, ideii de iminenta sau, cel puţin, de urgenta pentru a se putea accepta existenta realã a unui caz excepţional. Ca atare, existau motive întemeiate pentru ca restituirea imobilelor respective sa se realizeze pe cai normale, pe care Constituţia le reglementeazã, cum ar fi, bunaoara, initiativa legislativã combinata, eventual, cu procedura de urgenta, lucru care reiese, potrivit celor de mai sus, chiar din nota de fundamentare a ordonanţei de urgenta, în care se precizeazã ca de fapt mãsura luatã este de domeniul legii, restituirea efectuatã având doar o valoare simbolica, iar problema, în ansamblul ei, urmând sa fie soluţionatã doar prin iniţierea unei legi. O asemenea soluţie era cu atât mai potrivita cu cat în cauza era supus unei reglementãri derogatorii un drept fundamental al deţinãtorilor imobilelor, şi anume dreptul de proprietate, în mod special garantat de Constituţie prin prevederile art. 41. În concluzia celor de mai sus consider ca adoptarea unei ordonanţe de urgenta în acest caz este consecinta unei erori manifeste de apreciere din partea Guvernului, cu privire la conţinutul şi la caracterul situaţiei concrete intervenite în legatura cu modificarea statutului juridic al imobilelor respective, eroare care a avut consecinţe directe asupra îndeplinirii atribuţiilor constituţionale ce reveneau Executivului în situaţia data. Neexistand deci întrunite condiţiile pe care le presupune existenta unui caz excepţional real, opinez ca prevederile art. 114 alin. (4) din Constituţie au fost incalcate şi, ca urmare, <>Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 13/1998 este neconstitutionala pe acest temei.
JUDECĂTOR, conf. univ. dr. Florin Bucur Vasilescu
OPINIE SEPARATĂ
Consider ca soluţia ce se impunea în cauza era respingerea exceptiei de neconstituţionalitate, în primul rând, ca fiind inadmisibila, dar, în acelaşi timp, şi neîntemeiatã. Astfel: 1. Potrivit dispoziţiilor <>art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, "Curtea Constituţionalã decide asupra excepţiilor ridicate în fata instanţelor judecãtoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanta în vigoare, de care depinde soluţionarea cauzei". Neîndeplinirea cumulativa a condiţiilor prevãzute de acest text de lege determina inadmisibilitatea exceptiei ridicate, situaţie în care, conform dispoziţiilor cuprinse în alin. (6) al aceluiaşi articol "instanta o respinge printr-o încheiere motivatã, fãrã a mai sesiza Curtea Constituţionalã". Întrucât instanta nu s-a conformat acestor dispoziţii legale şi a sesizat Curtea Constituţionalã, urma ca respingerea pentru inadmisibilitate sa fie pronunţatã de Curte. Litigiul aflat pe rolul instanţei de judecata, în cadrul cãruia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a <>Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 13/1998 , are ca obiect soluţionarea contestaţiei în anulare introduse impotriva Deciziei civile nr. 480/1998 a Curţii de Apel Alba Iulia. Potrivit dispoziţiilor art. 317 din Codul de procedura civilã, hotãrârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare doar pentru doua motive, strict determinate prin acest text de lege, şi anume: 1. "când procedura de chemare a partii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinitã potrivit cu cerinţele legii; sau 2. când hotãrârea a fost data de judecãtori cu cãlcarea dispoziţiilor de ordine publica privitoare la competenta". Art. 318 din Codul de procedura civilã mai prevede posibilitatea atacarii cu contestaţie în anulare a hotãrârilor instanţelor de recurs, precum şi a hotãrârilor judecãtoriilor, în cazurile în care acestea, potrivit unei legi speciale, judeca în ultima instanta, "când dezlegarea data este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanta, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greseala sa cerceteze vreunul din motivele de casare". <>Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 13/1998 ori o dispoziţie din cuprinsul ei nu constituie şi nu determina, nici mãcar în mod indirect, existenta vreunuia dintre cazurile care pot fi primite ca temei legal al atacarii cu contestaţie în anulare a hotãrârii irevocabile. Asadar, soluţionarea contestaţiei în anulare nu depinde deloc de dispoziţiile ordonanţei criticate ca fiind neconstitutionala. De altfel, chiar şi în considerentele soluţiei adoptate de majoritatea membrilor Curţii Constituţionale, combatandu-se susţinerea autorului exceptiei, referitoare la ingerinta puterii executive în activitatea puterii judecãtoreşti, se retine ca invocarea, în motivarea contestaţiei în anulare, a <>Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 13/1998 nu are nici o semnificatie, întrucât ea nu are înrâurire asupra Deciziei Curţii de Apel Alba Iulia nr. 480/1998. În cauza, excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicatã într-o cale extraordinarã de atac. Consider ca îndeplinirea condiţiei ca dispoziţiile legale criticate sa fie determinante în soluţionarea cauzei trebuie examinata, exclusiv, prin raportare la soluţiile posibile de pronunţat în respectiva cale de atac. Or, admiterea sau respingerea contestaţiei în anulare nu depinde de dispoziţiile ordonanţei criticate. Chiar dacã printr-o interpretare mai larga s-ar ajunge la concluzia ca îndeplinirea condiţiei examinate poate fi raportatã şi la posibila modificare a soluţiei pe fondul litigiului, în eventualitatea admiterii contestaţiei în anulare, consider ca, în speta, nici asa nu s-ar putea retine ca soluţionarea cauzei depinde de vreo dispoziţie a ordonanţei. Fondul litigiului priveşte calitatea Societãţii Comerciale "Casa Maghiara" - S.A. de succesoare în drepturi a fostei Societãţi anonime "Casa Maghiara" din Timişoara. În aceasta privinta ordonanta criticata nu dispune, urmând ca succesorii organizaţiilor, foste proprietare ale imobilelor, sa fie identificate ulterior pe baza cercetãrilor comisiei special constituite şi în condiţiile legii. 2. Trecând peste inadmisibilitatea exceptiei de neconstituţionalitate, consider ca soluţia adoptatã nu are o justificare indiscutabila nici pe temeiul încãlcãrii prevederilor art. 41 alin. (1) şi (2) şi ale art. 135 alin. (6) din Constituţie. Este adevãrat ca, potrivit dispoziţiilor <>art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990 , lege anterioarã Constituţiei din 8 decembrie 1991, "bunurile din patrimoniul societãţilor comerciale sunt proprietatea acestora, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu". Se impune observatia ca acest text de lege nu distinge dacã bunurile aflate în administrarea fostelor unitãţi economice de stat, transformate în societãţi comerciale, au intrat licit sau ilicit, cu titlu ori fãrã titlu, în proprietatea statului. În cauza de fata imobilul care constituie obiectul restituirii a fost adus în societatea comercialã ca aport în natura al statului, în schimbul cãruia statul a obţinut un numãr corespunzãtor de acţiuni. S-a reţinut, de asemenea, în mod corect, ca imobilul respectiv a intrat în proprietatea statului pe baza dispoziţiilor <>decretelor nr. 218/1960 şi nr. 712/1966, acte normative neconstituţionale, chiar şi cu raportare la Constituţia în vigoare în acea vreme. A dispune de un bun, prin înstrãinare sau prin aducerea lui ca aport în natura la constituirea capitalului social al unei societãţi comerciale, este un act la fel de injust ca şi preluarea abuzivã în proprietate a bunului respectiv. Un abuz nu poate fi legalizat printr-un alt abuz, ci se impun mãsuri reparatorii fata de abuzul iniţial. Restituirea cãtre adevaratii proprietari a bunurilor aduse în patrimoniul societãţii comerciale de cel care nu le detinea legal nu poate fi privitã ca o mãsura ce lezeaza dreptul de proprietate al societãţii comerciale. Ilegalitatea nu poate fi permanentizata nici prin invocarea unor principii constituţionale. 3. <>Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 13/1998 nu dispune restituirea necondiţionatã şi cu efect imediat a imobilelor prevãzute în anexa, ci doar în urma unor cercetãri şi pe baza protocoalelor încheiate cu actualii deţinãtori, cu reglementarea corespunzãtoare a drepturilor acestora. Astfel, prin art. 3 din ordonanta se dispune ca: "Transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile prevãzute la art. 1 se va realiza la data încheierii protocoalelor de predare-preluare între actualii deţinãtori ai imobilelor şi succesorii stabiliţi, menţionând concret drepturile actualilor deţinãtori." În speta, reglementarea drepturilor, în urma restituirii imobilului, se putea face şi prin reducerea corespunzãtoare a cotei de participare a statului la capitalul social al societãţii comerciale. Posibilitatea restabilirii dreptului de proprietate al foştilor proprietari sau al succesorilor este prevãzutã prin alte acte normative, chiar şi pentru bunuri aflate în proprietatea unor societãţi comerciale integral privatizate, cu reparaţii corespunzãtoare. Astfel, Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societãţilor comerciale, aprobatã prin Legea nr. 44/1998, prevede la art. 32^4 alin. (1), introdus prin Legea nr. 99/1999 privind unele mãsuri pentru accelerarea reformei economice, ca "Instituţiile publice implicate asigura repararea prejudiciilor cauzate societãţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea cãtre foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat". 4. Constatarea neconstitutionalitatii dispoziţiilor <>Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 13/1998 doar în privinta unui singur imobil, nominalizat la pct. 11 din anexa, pare a fi o soluţie şi inechitabila, întrucât se trece cu vederea peste faptul ca şi în privinta multor altor imobile, prevãzute la alte poziţii din anexa, exista aceleaşi motive de neconstituţionalitate, în aceeaşi mãsura este lezat dreptul de proprietate şi al altor titulari, cum sunt consilii locale la poziţiile 2, 4, 5, 9, 10 şi 12, persoana fizica la poziţia 8 sau o cooperativa la poziţia 17.
JUDECĂTOR, Kozsokar Gabor
--------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
