Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 232 din 10 mai 2013 referitoare la obiectia de neconstitutionalitate a dispozitiilor Legii privind masurile pentru finalizarea procesului de restituire, in natura sau prin echivalent, a imobilelor preluate in mod abuziv in perioada regimului comunist in Romania
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 359 din 17 iunie 2013
Augustin Zegrean - preşedinte
Aspazia Cojocaru - judecător
Acsinte Gaspar - judecător
Mircea Ştefan Minea - judecător
Iulia Antoanella Motoc - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Tudorel Toader - judecător
Benke Karoly - magistrat-asistent-şef
I. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, obiecţie formulată de un număr de 53 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Democrat Liberal, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a) şi art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
Obiecţia de neconstituţionalitate, înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 1.577 din 23 aprilie 2013, constituie obiectul Dosarului nr. 283A/2013 şi a fost semnată de către următorii deputaţi: Roberta Alma Anastase, Gabriel Andronache, Sanda-Maria Ardeleanu, Ioan Bălan, Lucian-Nicolae Bode, Camelia-Margareta Bogdănici, Claudia Boghicevici, Costică Canacheu, Dănuţ Culeţu, Constantin Dascălu, Florian-Daniel Geantă, Florin Gheorghe, Tinel Gheorghe, Vasile Gudu, Dragoş-Ionel Gunia, Adrian Gurzău, Gheorghe Ialomiţianu, Vasile Iliuţă, George Ionescu, Liviu Laza-Matiuţa, Mircea Lubanovici, Mircea Man, Ioan Mihăilă, Lucian Militaru, Petru Movilă, Mircia Muntean, Alexandru Nazare, Clement Negruţ, Ioan Oltean, Theodor Paleologu, Maria-Andreea Paul, Eusebiu-Manea Pistru-Popa, Dan-Cristian Popescu, Florin Aurelian Popescu, Alin-Augustin-Florin Popoviciu, Cezar-Florin Preda, Romeo Rădulescu, Cristian-Constantin Roman, Cornel-Mircea Sămărtinean, Valeria-Diana Schelean, Florin Mihail Secară, Mihaela Stoica, Ştefan-Bucur Stoica, Cătălin-Florin Teodorescu, Mircea-Nicu Toader, Eugen Tomac, Raluca Turcan, Elena-Gabriela Udrea, Gheorghe Udrişte, Ionaş-Florin Urcan, Sergiu-Constantin Vizitiu, Iulian Vladu şi Valerian Vreme.
II. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin următoarele:
1. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinseci, se arată că la data la care Guvernul şi-a angajat răspunderea asupra Legii privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, exista înregistrată la Senat o iniţiativă legislativă având acelaşi obiect, nepusă în dezbatere parlamentară şi, ca urmare, Guvernul nu putea să îşi mai angajeze răspunderea pe un proiect de lege cu obiect de reglementare identic. În acest sens, este invocată Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010.
O altă critică de neconstituţionalitate extrinsecă vizează faptul că nu era necesară utilizarea unei proceduri indirecte de a adoptare a legii, prin angajarea răspunderii Guvernului, întrucât legea putea fi adoptată prin procedura obişnuită sau de urgenţă din moment ce structura politică a Parlamentului permitea acest lucru.
2. În privinţa criticilor de neconstituţionalitate intrinseci, se susţine că art. 22 din lege încalcă principiul neretroactivităţii legii, deoarece prevede posibilitatea invalidării măsurilor reparatorii stabilite prin deciziile "unităţilor deţinătoare a imobilului" şi ale Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, decizii care în prezent sunt definitive. Caracterul definitiv al deciziilor este argumentat prin prisma faptului că acestea "nu au fost atacate în termenul legal la instanţele de contencios administrativ competente".
Se mai apreciază că art. 45 încalcă prevederile art. 44 alin. (1) teza a doua şi alin. (4), precum şi art. 53 din Constituţie, întrucât restituirea imobilelor prevăzute în anexa nr. 2 lit. a) pct. 1, 2 şi 4 la Legea nr. 10/2001 este condiţionată de menţinerea afectaţiunii de interes public a acestora pentru o perioadă de 10 ani. Or, o atare reglementare afectează toate cele "trei aspecte" ale conţinutului dreptului de proprietate privată.
În continuare, se arată că, de fapt, "prin textul de lege nu se stabilesc «limite» ale acestor aspecte, ci ele sunt eliminate pur şi simplu, conţinutul dreptului de proprietate privată fiind afectat în totalitate, contrar art. 53 din Constituţie". În consecinţă, se apreciază că măsura reglementată prin lege apare ca fiind o "naţionalizare pentru alte motive decât cele prevăzute de art. 44 alin. (4) din Constituţie".
În final, se mai arată că pe data de 5 aprilie 2013 în cadrul consultărilor avute între reprezentanţii Guvernului României, experţii din cadrul Serviciului de executare a deciziilor Curţii Europene a Drepturilor Omului şi cei ai Grefei acestei instituţii s-a ajuns la concluzia că legea nu respectă "indicaţiile" cuprinse în Hotărârea-pilot a Curţii Europene a Drepturilor Omului din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, în sensul că "nu a fost reexaminată toată legislaţia în domeniu, motiv pentru care este posibil să apară în continuare disfuncţionalităţi, printre care lipsa resurselor financiare pentru plata despăgubirilor şi, ca urmare, inaplicabilitatea întregului mecanism legal".
III. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere.
Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 51/2.627 din 30 aprilie 2013, înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 1.673 din 30 aprilie 2013, punctul său de vedere, prin care apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
Referitor la criticile de neconstituţionalitate extrinseci, se arată că proiectul de lege asupra căruia Guvernul şi-a angajat răspunderea "nu parcursese nicio etapă a procedurii legislative, în sensul că nu fusese repartizat comisiilor permanente ale Senatului spre dezbatere în fond", astfel încât nu sunt aplicabile în cauza de faţă considerentele de principiu reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010 - decizie prin care instanţa constituţională a constatat existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Parlament şi Guvern pe motiv că acesta din urmă şi-a angajat răspunderea asupra unui proiect de lege aflat deja în procedură parlamentară.
Se mai arată că urgentarea adoptării acestui proiect de lege a fost impusă de termenul-limită stabilit prin Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României şi prelungit, ulterior, în mod excepţional, până la 12 mai 2013, astfel că, şi în condiţiile "actualei majorităţi parlamentare, acest termen nu ar fi putut fi respectat prin dezbaterea în cadrul procedurii legislative obişnuite sau de urgenţă din cele două Camere ale Parlamentului conform competenţelor stabilite de art. 75 din Constituţie". Aşadar, proiectul de lege a fost adoptat în condiţii de celeritate, conţinutul reglementării vizează măsuri urgente într-un domeniu de maximă importanţă, iar aplicarea acestor măsuri este imediată.
În privinţa criticilor de neconstituţionalitate intrinseci, se susţine că art. 22 din lege nu vizează un "drept câştigat", ci "se referă la cuantumul măsurilor reparatorii stabilit prin decizia" entităţii învestite de lege, astfel încât nu se poate reţine încălcarea principiului neretroactivităţii legii în sensul în care Curtea Constituţională s-ar fi exprimat prin Decizia nr. 1.601 din 9 decembrie 2010. Textul în cauză nu afectează dreptul câştigat, şi anume acordarea măsurii reparatorii - "fapt ce constituie facta praeterita"-, ci se referă la stabilirea valorii echivalentului avându-se în vedere, în acest sens, grila notarială.
În privinţa art. 45 din legea contestată, se arată că "dreptul de proprietate nu este unul absolut, ci unul relativ"; totodată, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, limitele şi conţinutul dreptului de proprietate sunt stabilite prin lege, iar exercitarea acestuia nu poate avea loc "decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor condiţii care, dacă nu sunt respectate, fac ca valorificarea respectivului drept să nu mai fie posibilă". Aşadar, se apreciază că menţinerea afectaţiunii de interes public pentru o perioadă limitată de 10 ani a imobilelor necesare desfăşurării în condiţii optime a activităţilor de interes public nu reprezintă o negare a dreptului de proprietate, ci o restrângere a acestuia realizată prin lege. De asemenea, se susţine că această restrângere a dreptului de proprietate este proporţională cu scopul legitim urmărit, se aplică în mod nediscriminatoriu şi respectă principiul justului echilibru între interesul particular al fostului proprietar şi interesul general al societăţii.
Guvernul a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 5/2.750/2013, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 1.693 din 7 mai 2013, punctul său de vedere, prin care apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinseci, se arată că niciun text constituţional nu interzice angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege după momentul sesizării Parlamentului cu o iniţiativă parlamentară cu acelaşi obiect, cum este cazul în speţă. Se apreciază că textul Constituţiei nu cuprinde "dispoziţii exprese sau implicite care să restricţioneze libertatea Guvernului de a alege să îşi asume răspunderea pe un proiect de lege în faţa Parlamentului, atunci când apreciază că o asemenea măsură se impune".
De asemenea, se arată că situaţia din cauza de faţă diferă de cea soluţionată prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010 din moment ce Guvernul şi-a angajat răspunderea pe un proiect de lege care încă nu era în faza de dezbatere parlamentară. Pe de altă parte, se apreciază că existenţa unei propuneri legislative înregistrate la Parlament nu anulează dreptul titularilor la iniţiativă legislativă de a veni cu soluţii pe aceeaşi temă de reglementare.
Angajarea răspunderii Guvernului a fost impusă datorită faptului că termenul acordat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru remedierea problemei restituirilor expiră la 12 mai 2013. În cazul încălcării acestei obligaţii, Guvernul apreciază că împotriva României se pot lua următoarele măsuri: "adoptarea unei rezoluţii interimare de către Comitetul Miniştrilor prin care să se critice dur lipsa de progres în executare, adresarea unei scrisori de către preşedinţia Comitetului Miniştrilor statului în cauză prin care să se atragă atenţia asupra lipsei de progres în executare, oferirea de asistenţă tehnică de către Consiliul Europei sau de către un alt stat membru în vederea soluţionării problemei, sesizarea Curţii cu privire la neîndeplinirea obligaţiilor privind executarea hotărârii respective". Totuşi, Guvernul consideră că principalul risc este unul de natură bugetară, întrucât Curtea Europeană a Drepturilor Omului poate relua "analiza cauzelor privind restituirea proprietăţii şi, în consecinţă, să oblige statul la plata unor sume echivalente cu valoarea de piaţă a imobilelor ce fac obiectul legilor de restituire, potrivit legislaţiei în vigoare la acest moment".
Aşadar, se apreciază că angajarea răspunderii Guvernului s-a realizat în condiţiile existenţei unei situaţii de excepţie, dată de termenul acordat statului român pentru a adopta măsurile legislative menite să remedieze situaţia existentă în domeniul restituirii proprietăţilor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist.
În fine, se mai arată că, prin Hotărârea Parlamentului României nr. 45/2012 pentru acordarea încrederii Guvernului, Parlamentul "i-a acordat încredere Guvernului pentru realizarea Programului de Guvernare, în cuprinsul căruia se regăseşte, la capitolul măsuri în domeniul legislativ, elaborarea unei legislaţii conforme principiilor europene privind restituirea proprietăţilor confiscate abuziv de regimul comunist"; or, promovarea unei asemenea legislaţii este posibilă atât în condiţiile art. 74, cât şi ale art. 114 din Constituţie.
În privinţa criticilor de neconstituţionalitate intrinseci, se arată următoarele:
"Introducerea prin noul proiect a atribuţiei Comisiei Naţionale [pentru Compensarea Imobilelor - s.n.] de a invalida deciziile emise de entităţile învestite de lege, care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, are drept scop îndreptarea unor erori strecurate în respectivele decizii, cu privire la întinderea dreptului de proprietate, la calitatea de persoană îndreptăţită sau cu privire la alte elemente relevante pentru soluţionarea dosarelor". Aşadar, Guvernul apreciază că "procedura va avea ca efect eliminarea blocajului existent la nivel central, prin acordarea posibilităţii de a invalida cererile neînsoţite de documente doveditoare, cele în care solicitanţii nu doresc să continue procedura sau au decedat fără moştenitori". Având în vedere aceste aspecte, se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 784 din 3 iunie 2010 şi se concluzionează, implicit, că textul criticat nu este contrar principiului neretroactivităţii legilor.
Raportat la criticile aduse art. 45 din lege, se arată că dispoziţiile privitoare la afectaţiunea de interes public pentru anumite categorii de imobile au făcut obiectul Legii nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 247/2005, şi au fost supuse controlului de constituţionalitate, iar Curtea, prin Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005, a constatat constituţionalitatea acestora. O atare soluţie legislativă menţine un just echilibru între garantarea dreptului de proprietate privată şi exigenţele interesului general, dând posibilitatea finalizării lucrărilor "pentru construirea de noi şcoli, spitale, instituţii publice etc.". Mai mult, pe durata acestui termen, fostul proprietar sau moştenitorii acestuia, după caz, beneficiază de plata unei chirii stabilită la valoarea de piaţă. Aşadar, atât dispoziţiile constituţionale, cât şi cele convenţionale "permit posibilitatea instituirii unor limite legale pentru protejarea unor interese publice, de interes economic general sau fiscal, de interes edilitar, de interes social, cultural, istoric etc., cu condiţia ca aceste limitări să nu atingă însăşi substanţa dreptului de proprietate".
În final, se arată că autorii obiecţiei de neconstituţionalitate nu motivează pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (4), art. 61 alin. (1) şi art. 102 alin. (1) din Constituţie, contrar art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992.
Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul său de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate.
IV. La dosarul cauzei, în data de 7 mai 2013, a fost înregistrat la Curtea Constituţională sub nr. 1.791 din 7 mai 2013, un apel depus de asociaţia ResRo Interessenvertretung Restitution in Rumanien e.V. adresat instituţiei Avocatului Poporului pentru ca acesta să sesizeze Curtea Constituţională cu neconstituţionalitatea Legii privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România. Ulterior, a fost înregistrată la Curtea Constituţională, sub nr. 1.733 din 9 mai 2013, o completare la adresa anterior menţionată, prin care, în esenţă, au fost reluate unele dintre motivele de neconstituţionalitate formulate de autorii obiecţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
V. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările ulterioare, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate.
VI. Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum rezultă din sesizarea formulată, îl constituie dispoziţii ale Legii privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România. Din motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta vizează atât o critică de neconstituţionalitate extrinsecă privind legea în ansamblul său, sub aspectul procedurii de adoptare, cât şi o critică de neconstituţionalitate intrinsecă ce priveşte, în special, prevederile legale ale art. 22 şi ale art. 45. În consecinţă, prin prezenta decizie, Curtea urmează să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor Legii privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România numai în raport de criticile formulate.
Textele legale criticate punctual au următorul cuprins:
- Art. 22: "Prin excepţie de la procedura de evaluare prevăzută de art. 21 alin. (6) şi (7), Secretariatul Comisiei Naţionale analizează dosarele care conţin decizii emise în temeiul art. 6 alin. (4) şi art. 31 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi propune Comisiei Naţionale validarea sau invalidarea măsurilor reparatorii la nivelul stabilit prin decizia entităţii învestite de lege";
- Art. 45: "(1) Imobilele prevăzute în anexa nr. 2 lit. a) pct. 1, 2 şi 4 la Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, la art. 1 alin. (10) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi la art. 1 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999, republicată, se restituie foştilor proprietari sau, după caz, moştenitorilor acestora, cu condiţia menţinerii afectaţiunii de interes public pentru o perioadă de 10 ani.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi imobilelor ocupate de instituţii publice de cultură solicitate potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999, republicată.
(3) Dispoziţiile referitoare la menţinerea afectaţiunii de interes public pentru o perioadă de 10 ani se aplică şi terenurilor aferente imobilelor prevăzute la alin. (1) şi (2), necesare desfăşurării în condiţii optime a activităţilor de interes public.
(4) La propunerea motivată a deţinătorilor actuali, Guvernul, prin hotărâre, stabileşte imobilele prevăzute la alin. (1) şi (2) pentru care foştii proprietari sau, după caz, moştenitorii acestora, au obligaţia de a menţine afectaţiunea de interes public.
(5) În vederea promovării hotărârii prevăzute la alin. (4), deţinătorii actuali ai imobilelor comunică Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, în termen de 45 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, datele de identificare a imobilelor pentru care este necesară menţinerea afectaţiunii de interes public.
(6) În perioada prevăzută la alin. (1) şi (2), plata cheltuielilor de întreţinere aferente imobilului respectiv revine deţinătorilor actuali. Noul proprietar beneficiază de plata unei chirii, stabilită în funcţie de valoarea de piaţă, prin hotărâre a Guvernului.
(7) În situaţia în care pentru activităţile de interes public nu este necesară întreaga suprafaţă a imobilului, aceasta poate fi restrânsă, chiria recalculându-se în mod corespunzător.
(8) În situaţia în care, în perioada prevăzută la alin. (1), imobilul nu mai este necesar activităţilor de interes public, obligaţia menţinerii afectaţiunii încetează de drept".
Dispoziţiile constituţionale invocate în susţinerea criticilor de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 1 alin. (4) cu referire la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivităţii legii, art. 44 alin. (1) şi (4) privind dreptul de proprietate privată, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului, art. 102 alin. (1) privind rolul Guvernului şi art. 114 alin. (1) privind angajarea răspunderii Guvernului.
VII. Înainte de a proceda la analiza propriu-zisă a obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:
1. Obiecţia de neconstituţionalitate priveşte o lege adoptată, în temeiul prevederilor art. 114 alin. (3) din Constituţie, în urma angajării răspunderii Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţa comună din data de 17 aprilie 2013, şi îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie sub aspectul titularilor dreptului de sesizare, fiind semnată de un număr de 53 de deputaţi;
2. Controlul a priori de constituţionalitate este prin natura sa unul abstract şi de ordine publică, putând fi exercitat numai la sesizarea formulată de titularii acestui drept prevăzuţi în art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie. Aşadar, chiar dacă asociaţiei ResRo Interessenvertretung Restitution in Rumanien i s-a permis să intervină în procedura scrisă din faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în temeiul art. 36 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 44 paragraful 3 din Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu se poate aplica mutatis mutandis în privinţa acesteia un tratament juridic asemănător şi în prezenta cauză. Procedura din faţa Curţii Constituţionale este prevăzută de Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010, precum şi de Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale nr. 6/2012 şi publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 198 din 27 martie 2012, care nu prevăd posibilitatea terţelor persoane de a depune note scrise în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate. Prin urmare, Curtea Constituţională nu este competentă să se pronunţe în privinţa motivelor de neconstituţionalitate susţinute de această asociaţie, urmând a se pronunţa numai în privinţa criticilor de neconstituţionalitate formulate de cei 53 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Democrat Liberal.
VIII. Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea urmează a se pronunţa, prin prezenta decizie, pe de o parte, asupra unor aspecte de ordin procedural ce se constituie în critici de neconstituţionalitate extrinseci, iar, pe de altă parte, asupra criticilor de neconstituţionalitate intrinseci ale legii supuse controlului.
1. Referitor la criticile de neconstituţionalitate extrinseci, Curtea constată următoarele:
1.1. Prin Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 12 noiembrie 2010, invocată de autorii obiecţiei de neconstituţionalitate în susţinerea acesteia, Curtea a reţinut următoarea situaţie de fapt cu referire la modul de derulare a procesului legislativ în privinţa proiectului Legii educaţiei naţionale:
"- în exercitarea dreptului său constituţional de iniţiativă legislativă, prevăzut de art. 74 din Legea fundamentală, Guvernul a transmis Camerei Deputaţilor, în calitate de primă Cameră sesizată, proiectul Legii educaţiei naţionale, la data de 12 aprilie 2010;
- la data de 19 mai 2010, proiectul a fost adoptat de Camera Deputaţilor, sub titlul «Legea educaţiei naţionale şi învăţarea pe tot parcursul vieţii», fiind înaintat Senatului, în calitate de Cameră decizională, la aceeaşi dată;
- la Senat proiectul a fost înregistrat sub nr. L 344/26 mai 2010, fiind declanşată procedura de dezbatere în comisiile de specialitate sesizate în fond sau pentru aviz; ultima menţiune din fişa actului aflată pe site-ul acestei Camere se referă la data de 22 iunie 2010 şi priveşte avizul de la Comisia pentru buget, finanţe, activitate bancară şi piaţă de capital. În cuprinsul sesizării formulate de preşedintele Senatului se arată că proiectul de lege se află din data de 26 mai 2010 la Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport, comisie care nu a putut finaliza dezbaterile datorită complexităţii proiectului;
- în şedinţa de Guvern din data de 12 octombrie 2010, la 6 luni de la data transmiterii proiectului de lege către Parlament, Guvernul a hotărât angajarea răspunderii asupra proiectului Legii educaţiei naţionale, apreciată ca fiind «o lege extrem de importantă pentru modernizarea învăţământului românesc», parte componentă a procesului de reformă a statului;
- în şedinţa comună a Birourilor permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului din ziua de 18 octombrie 2010, înainte de sesizarea Curţii Constituţionale de către preşedintele Senatului, a fost discutată solicitarea Guvernului, transmisă de primul-ministru, cu privire la angajarea răspunderii asupra Legii educaţiei naţionale şi declanşarea procedurilor parlamentare necesare, stabilindu-se următorul calendar pentru angajarea răspunderii: luni, 25 octombrie 2010, orele 15,00, depunere de amendamente; joi, 28 octombrie 2010, şedinţa comună a celor două Camere ale Parlamentului în vederea angajării răspunderii Guvernului;
- la data de 19 octombrie 2010, preşedintele Senatului a transmis Curţii Constituţionale sesizarea pentru soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României şi Guvern privitor la «oprirea procedurii legislative de la Senat a proiectului Legii educaţiei naţionale şi angajarea răspunderii de către Guvern asupra acestui proiect»".
Curtea, prin decizia menţionată, a constatat că "angajarea răspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educaţiei naţionale, în condiţiile în care proiectul de lege se afla în proces de legiferare la Senat, în calitate de Cameră decizională, a declanşat un conflict juridic de natură constituţională între Guvern şi Parlament, întrucât prin exercitarea de către Guvern a unei competenţe, cu nerespectarea cadrului constituţional care o circumstanţiază, s-a încălcat competenţa Parlamentului de unică autoritate legiuitoare".
Aşadar, potrivit deciziei Curţii Constituţionale, Guvernul nu îşi poate angaja răspunderea asupra unui proiect de lege aflat în procedură parlamentară.
Or, în cauza de faţă, Guvernul nu şi-a angajat răspunderea cu privire la un proiect de lege aflat în procedură parlamentară, ci cu privire la un alt proiect de lege care nu se afla într-o astfel de procedură. O propunere legislativă, precum cea la care fac referire autorii sesizării, înregistrată la Senat, ca primă Cameră sesizată, sub nr. B100/5 martie 2013, nu împiedică Guvernul să îşi angajeze răspunderea asupra unui nou proiect de lege. Dacă s-ar accepta cele susţinute de autorii obiecţiei, s-ar ajunge în situaţia în care Guvernul nu şi-ar mai putea angaja răspunderea decât asupra unor proiecte de legi care vizează alte domenii decât propunerile sau proiectele de legi aflate în procedură parlamentară, ceea ce echivalează cu o limitare a posibilităţii Guvernului de a-şi angaja răspunderea potrivit art. 114 din Constituţie.
În consecinţă, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, invocată de autorii obiecţiei de neconstituţionalitate, se referă la o altă situaţie decât cea existentă în cauza de faţă, astfel încât critica de neconstituţionalitate formulată nu poate fi reţinută.
1.2. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale (Decizia nr. 1.655 din 28 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 20 ianuarie 2011, Decizia nr. 383 din 23 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 21 aprilie 2011, deciziile nr. 574 şi 575 din 4 mai 2011, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 26 mai 2011, sau Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011), angajarea răspunderii Guvernului în privinţa unui proiect de lege, în condiţiile art. 114 din Constituţie, se poate face cu respectarea a 4 criterii, şi anume:
- existenţa unei urgenţe în adoptarea măsurilor conţinute în legea asupra căreia Guvernul şi-a angajat răspunderea;
- necesitatea ca reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate;
- importanţa domeniului reglementat;
- aplicarea imediată a legii în cauză.
În privinţa primului criteriu, Curtea reţine că expunerea de motive a legii criticate menţionează următoarele motive care au determinat adoptarea ei prin procedura angajării răspunderii Guvernului, şi anume:
a) complexitatea legilor anterioare de restituire a proprietăţilor preluate abuziv în perioada regimului comunist;
b) incoerenţele legislative şi jurisprudenţiale care s-au produs ca urmare a modificărilor legislative aduse de-a lungul timpului în acest domeniu;
c) numărul mare de cereri de restituire rămase nesoluţionate până la momentul actual (aproximativ 200.000 dosare aflate în diverse stadii de soluţionare);
d) lipsa de eficienţă a sistemului de restituire a proprietăţilor din România, constatată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Pentru a remedia această deficienţă a sistemului de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, a acordat statului român un termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a acesteia, termen prelungit succesiv până la data de 12 mai 2013. Acest termen a fost acordat în vederea "adoptării de către autorităţile române a unor măsuri capabile să ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparaţie" (paragraful 241 al Hotărârii-pilot).
Raportat la legea criticată, Curtea reţine că Guvernul a acţionat pentru respectarea termenului-limită acordat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului până la care trebuia adoptată o nouă reglementare legislativă în materia restituirilor imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România. În considerarea urgenţei adoptării proiectului de lege, Guvernul a optat pentru procedura de legiferare pe care a considerat-o potrivită raportată la situaţia dată.
Curtea nu poate reţine critica potrivit căreia, prin procedura de legiferare aleasă, Guvernul a încălcat rolul constituţional al Parlamentului. A apelat la această procedură o singură dată de la învestirea sa, iar Parlamentul avea posibilitatea să voteze o moţiune de cenzură care să ducă la demiterea Guvernului şi, implicit, la respingerea proiectului de lege.
Aşadar, este responsabilitatea Guvernului de a folosi o procedură legislativă de natură a răspunde mai repede la o situaţie de fapt ce necesită urgenţă. Totodată, este posibil ca legea criticată să fi fost adoptată până la termenul fixat prin folosirea procedurii obişnuite de legiferare prevăzute de art. 75 din Constituţie sau prin adoptarea sa în procedură de urgenţă, conform art. 76 alin. (3) din Constituţie (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 1.655 din 28 decembrie 2010), având în vedere majoritatea parlamentară care susţine Guvernul. Mai mult, în cadrul unei dezbateri parlamentare s-ar fi putut pune în discuţie noi reglementări de natură a îmbunătăţi conţinutul normativ al legii criticate.
În privinţa celorlalte trei criterii stabilite de Curtea Constituţională pe cale jurisprudenţială, respectiv necesitatea ca reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate, importanţa domeniului reglementat şi aplicarea imediată a legii în cauză, Curtea reţine că acestea au fost respectate, întrucât legea criticată vizează domeniul restituirii imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist (domeniu de maximă importanţă), fiind adoptată cu maximă celeritate tocmai pentru a fi aplicată imediat. De asemenea, în lipsa vreunei prevederi exprese în textul legii, aceasta urmează să intre în vigoare, potrivit art. 78 din Constituţie, la 3 zile de la data publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Aplicarea imediată a legii are în vedere termenul fixat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru ca statul român să ia "măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 paragraful 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, [...], conform principiilor consacrate de Convenţie" (a se vedea dispozitivul Hotărârii-pilot a Curţii Europene a Drepturilor Omului din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României).
Acest termen, prelungit succesiv, expiră la 12 mai 2013, dată până la care România, ca stat membru al Consiliului Europei, trebuie să se conformeze obligaţiilor rezultate din Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010.
În concluzie, Curtea reţine că Guvernul şi-a angajat răspunderea pe un proiect de lege cu respectarea dispoziţiilor art. 114 din Constituţie şi a jurisprudenţei Curţii Constituţionale, astfel încât legea criticată, prin modul în care a fost adoptată, este conformă art. 1 alin. (4), art. 61 alin. (1), art. 102 alin. (1) şi art. 114 alin. (1) din Constituţie.
2. Referitor la criticile de neconstituţionalitate intrinseci, Curtea constată următoarele:
2.1. În privinţa neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 22 din lege, Curtea reţine că, potrivit acestui text de lege, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor are competenţa de a valida sau invalida măsurile reparatorii "la nivelul stabilit prin decizia entităţii învestite de lege", respectiv deciziile emise de aceste entităţi în temeiul art. 6 alin. (4) şi art. 31 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005.
- Art. 6 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 are următorul cuprins:
"(4) În situaţia în care utilajele şi instalaţiile solicitate sunt evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), după stabilirea contravalorii acestora, prin decizia entităţii implicate în privatizare se va propune acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv".;
- Art. 31 din Legea nr. 10/2001 are următorul cuprins:
"(1) Persoanele arătate la art. 3 alin. (1) lit. b) au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
(2) De prevederile alin. (1) nu beneficiază persoanele fizice sau juridice care au primit despăgubiri până la data intrării în vigoare a prezentei legi, în condiţiile art. 5.
(3) Măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute la alin. (1) se propun după stabilirea valorii recalculate a acţiunilor, prin decizia motivată a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului.
(4) Recalcularea valorii acţiunilor se face în baza valorii activului net din ultimul bilanţ contabil, cu utilizarea coeficientului de actualizare stabilit de Banca Naţională a României prin Ordinul nr. 3 din 27 aprilie 2001, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 4 mai 2001, şi a indicelui inflaţiei stabilit de Institutul Naţional de Statistică şi a prevederilor Legii nr. 303/1947 pentru recalcularea patrimoniului societăţilor pe acţiuni, în cazul în care bilanţul este anterior acesteia.
(5) În termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi Banca Naţională a României va stabili coeficientul de actualizare a valorii leului de la data de 11 iunie 1948 până la data intrării în vigoare a prezentei legi.
(6) În termen de 60 de zile de la data primirii cererii persoanei îndreptăţite sau în termenul prelungit conform art. 28 instituţia publică implicată în privatizare va stabili prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată valoarea recalculată a acţiunilor."
Este evident în privinţa acestor două articole la care fac referire autorii obiecţiei de neconstituţionalitate că ipoteza lor normativă vizează şi decizii emise de entităţile învestite de lege potrivit Legii nr. 10/2001, decizii care, dacă nu au fost contestate în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.054 din 7 decembrie 2004, au devenit definitive. Legea însă nu prevede invalidarea acestora pe motive de legalitate, ci vizează "validarea sau invalidarea măsurilor reparatorii la nivelul stabilit prin decizia entităţii învestite de lege". Aşadar, validarea sau invalidarea se referă la cuantumul valoric al măsurilor compensatorii, şi nu la măsurile reparatorii propriu-zise. Nu în ultimul rând, Curtea reţine că textul de lege criticat nu are în vedere şi deciziile emise de entităţile învestite de lege ca urmare a pronunţării unor hotărâri judecătoreşti prin care s-au stabilit în concret valoarea despăgubirilor pentru că, în acest caz, s-ar nesocoti Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.055 din 9 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 737 din 30 octombrie 2008, prin care s-a statuat că un text de lege "retroactivează în măsura în care lipseşte de orice efecte juridice, respectiv de puterea lucrului judecat, hotărâri judecătoreşti irevocabile (...) Astfel, legea nouă nu poate, fără a retroactiva, să se aplice şi situaţiilor litigioase rezolvate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Chiar dacă principiul puterii de lucru judecat nu este un principiu constituţional, încălcarea lui prin textul de lege criticat contravine principiului separaţiei puterilor în stat, întrucât legiuitorul nu poate desfiinţa hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, intervenind astfel în procesul de realizare a justiţiei".
2.2. Referitor la critica de neconstituţionalitate care priveşte dispoziţiile art. 45 din lege, Curtea constată că acestea instituie o restricţie temporară cu privire la exerciţiului dreptului de proprietate în privinţa bunurilor imobile restituite foştilor proprietari în considerarea afectaţiunii speciale pe care acestea le au (restricţii în considerarea naturii bunului imobil au mai fost prevăzute în alte reglementări, cum ar fi, cu titlu exemplificativ, alineatul 8 al art. 9 din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 29 noiembrie 1995, sau de art. 32 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998, ambele texte fiind, în prezent, abrogate prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011).
Curtea reţine că restricţii similare în privinţa anumitor bunuri imobile au existat şi în unele legi reparatorii adoptate după anul 1990, astfel:
a) potrivit anexei nr. 2 lit. a) pct. 1, 2 şi 4) din Legea nr. 10/2001, astfel de bunuri imobile sunt cele ocupate de unităţi şi instituţii de învăţământ din sistemul de stat (grădiniţe, şcoli, licee, colegii, şcoli profesionale, şcoli postliceale, instituţii de învăţământ superior), de unităţi sanitare şi de asistenţă medico-socială din sistemul public (creşe, cămine-spital pentru bătrâni, spitale, centre de plasament, case de copii) sau de instituţii publice de cultură: teatre, opere, biblioteci, muzee, filarmonici, centre de cultură;
b) potrivit art. 1 alin. (10) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, şi art. 1 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, republicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 1 septembrie 2005, astfel de bunuri imobile sunt cele afectate unor activităţi de interes public din învăţământ sau sănătate, finanţate sau cofinanţate de la bugetul de stat sau de la bugetele locale;
c) în cazul bunurilor imobile menţionate la litera a), art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevedea obligaţia menţinerii afectaţiunii acestora pe o perioadă de până la 5 ani de la data emiterii deciziei sau a dispoziţiei de restituire;
d) în cazul bunurilor imobile menţionate la litera b), noul proprietar avea obligaţia menţinerii afectaţiunii acestora pe o perioadă de până la 5 ani de la data emiterii deciziei de restituire [art. 1 alin. (10) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 şi art. 1 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999].
Potrivit noii reglementări, restricţia temporară în privinţa bunurilor imobile menţionate mai sus este stabilită pe o perioadă de 10 ani; însă această reglementare se aplică numai deciziilor de restituire emise ulterior intrării în vigoare a legii, astfel încât durata acesteia în privinţa deciziilor sau dispoziţiilor de restituire, după caz, emise anterior intrării în vigoare a legii este cea reglementată de legile în vigoare la momentul emiterii acestora.
Curtea constată că art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie prevede expres că atât conţinutul, cât şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege. În cauză însă nu este vorba de stabilirea limitelor sau a conţinutului dreptului de proprietate, ci de restrângerea exerciţiului dreptului de proprietate pe o perioadă limitată de timp.
Or, o restrângere cu caracter temporar a exerciţiului unui drept fundamental poate fi realizată numai cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 53 din Constituţie. Curtea reţine că, în cauza de faţă, o asemenea măsură de restrângere a exerciţiului dreptului de proprietate este reglementată printr-o lege - act de reglementare primară -, se impune prin prisma destinaţiei speciale a acestor imobile, respectiv activităţile care se desfăşurau în cadrul acestora, şi este de natură să apere, în cazul de faţă, anumite drepturi fundamentale, precum: dreptul la învăţătură (art. 32 din Constituţie), dreptul la ocrotirea sănătăţii (art. 34 din Constituţie) sau obligaţiile pozitive ale statului în privinţa garantării dreptului la cultură (art. 33). Aşadar, Curtea constată că motive sociale ce ţin de activitatea desfăşurată în imobilele menţionate la art. 45 alin. (1) din legea criticată constituie o justificare obiectivă şi rezonabilă pentru introducerea unei asemenea restrângeri a exerciţiului dreptului de proprietate.
Curtea constată, de asemenea, că măsura criticată este necesară într-o societate democratică avându-se în vedere impactul social şi economic al măsurilor de restituire, precum şi necesitatea apărării şi a altor drepturi fundamentale şi este proporţională, păstrând un just echilibru între interesele generale ale societăţii, prin menţinerea afectaţiunii de interes public a imobilelor restituite foştilor proprietari de către aceştia sau moştenitorii lor pe o perioadă de 10 ani, şi cele individuale, prin plata unei chirii, "stabilită în funcţie de valoarea de piaţă" [art. 45 alin. (6) din lege], de către deţinătorii actuali ai bunurilor imobile menţionate. De asemenea, măsura criticată este nediscriminatorie, din moment ce se aplică tuturor categoriilor de persoane îndreptăţite la restituirea bunurilor imobile în temeiul acestei legi şi în care se desfăşoară activităţi ce ţin de dreptul fundamental la învăţătură, cultură sau sănătate. În fine, Curtea constată că măsura criticată are un caracter temporar şi nu este de natură să aducă atingere substanţei dreptului de proprietate al persoanei căreia i s-a restituit imobilul în cauză.
Aşadar, art. 45 din legea criticată nu contravine art. 44 şi 53 din Constituţie.
Totodată, Curtea constată că cele reţinute mai sus în privinţa restricţiilor legale vizând dreptul de proprietate sunt în concordanţă cu jurisprudenţa sa, potrivit căreia:
- "interdicţia stabilită prin art. 9 alineatul ultim din Legea nr. 112/1995, de a nu se înstrăina timp de 10 ani de la data cumpărării locuinţele cumpărate de chiriaşi în condiţiile alin. 1 al textului menţionat, nu înfrânge prevederile art. 41 alin. (1) teza întâi din Constituţie [devenit, după revizuirea şi republicarea Constituţiei, art. 44 - s.n.]. Într-adevăr, prevederile tezei întâi din textul constituţional menţionat nu pot fi disociate de prevederile imediat următoare ale tezei a doua, potrivit cărora conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite prin lege. Aşa fiind, intră în puterea Parlamentului, ca «unică autoritate legiuitoare a ţării» (...), dreptul de a decide instituirea unei asemenea interdicţii temporare de înstrăinare, interdicţie care, de altfel, era cunoscută de autorul excepţiei încă din momentul în care acesta a optat pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra locuinţei deţinute până în acel moment în calitate de chiriaş" (a se vedea Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 12 aprilie 2000, sau Decizia nr. 304 din 10 iulie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 577 din 12 august 2003);
- "interdicţia temporară de înstrăinare are în vedere bunul (locuinţa) şi reprezintă o limitare a unuia dintre atributele dreptului de proprietate, şi anume dispoziţia, în acord cu dispoziţiile art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, potrivit cărora conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege. De altfel, conform art. 61 alin. (1) din Constituţie, legiuitorul are dreptul de a institui o asemenea interdicţie temporară de înstrăinare, finalitatea legii criticate fiind tocmai aceea de a restricţiona eventualele operaţii speculative cu asemenea imobile achiziţionate în condiţii speciale, avantajoase pentru dobânditori" (a se vedea Decizia nr. 1.498 din 18 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 82 din 1 februarie 2011, precum şi Decizia nr. 547 din 6 iulie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 725 din 24 august 2006, şi Decizia nr. 131 din 20 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 179 din 14 martie 2007).
În consecinţă, Curtea constată că cele statuate în deciziile sale anterioare îşi menţin valabilitatea mutatis mutandis şi în cauza de faţă.
În fine, Curtea nu poate reţine susţinerile autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate în sensul că măsurile prevăzute de prezenta lege reprezintă o naţionalizare în sensul art. 44 alin. (4) din Constituţie, din moment ce obiectul de reglementare al legii vizează restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.
3. În privinţa trimiterii pe care autorii obiecţiei de neconstituţionalitate o fac la concluziile reuniunii tripartite care a avut loc la Strasbourg la data de 5 aprilie 2013 între reprezentanţii Guvernului român, ai Serviciului pentru executarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului şi ai Grefei Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea constată că aceste concluzii nu pot fi convertite în critici sau motive de neconstituţionalitate.
IX. Prin această decizie, Curtea s-a pronunţat în limitele sesizării. Fără a afecta, în mod direct, constituţionalitatea legii criticate, Curtea sesizează însă anumite imperfecţiuni de natură tehnico-juridică a acesteia, ca de exemplu:
1. Astfel, Curtea reţine că legea criticată nu constituie o reglementare unică şi unitară în materia restituirii bunurilor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, rămânând în vigoare mai multe reglementări paralele cuprinse, cu titlu exemplificativ, în Legea nr. 18/1991, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999, Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 12 ianuarie 2000, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, Legea nr. 10/2001 sau Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, ceea ce înseamnă că legea nu a refăcut în totalitate legislaţia în materie (a se vedea, paragraful 235 al Hotărârii-pilot).
2. Art. 18 alin. (2) din lege prevede că "În îndeplinirea atribuţiilor sale, Comisia Naţională emite decizii sub semnătura preşedintelui acesteia. Comisia Naţională lucrează în şedinţă în prezenţa a minimum 7 membri şi decide cu majoritatea de voturi a membrilor prezenţi", ceea ce deschide posibilitatea emiterii acestor decizii cu votul a numai 4 membri din cei 11 care compun Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, în condiţiile în care este vorba de dreptul de proprietate.
3. Art. 32 alin. (1) din lege prevede un termen de decădere de 90 de zile în interiorul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot completa cu înscrisuri dosarele depuse la entităţile învestite de lege; însă alineatul 2 al aceluiaşi articol prevede posibilitatea prelungirii acestui termen la cererea persoanei îndreptăţite cu încă 60 de zile. Or, este cel puţin discutabil ca un termen de decădere, reglementat printr-o dispoziţie imperativă a legii, să poată fi prelungit.
4. Potrivit dispoziţiilor art. 32 alin. (2) din lege, "deţinătorul poate solicita, anual, după 1 ianuarie 2017, Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor emiterea unui titlu de plată pentru cel mult 14% din numărul punctelor acordate prin decizia de compensare şi nevalorificate în cadrul licitaţiilor naţionale de imobile. Ultima tranşă va reprezenta 16% din numărul punctelor acordate". Textul este imprecis, întrucât nu prevede un număr maxim de tranşe în care punctele acordate pot fi valorificate în numerar, ceea ce înseamnă că executarea deciziei de compensare prin puncte ar putea să se întindă pe o perioadă apreciabilă de timp.
X. În fine, Curtea reţine că atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate a Legii privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, în raport cu criticile formulate.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 10 mai 2013.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent-şef,
Benke Karoly
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
