Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 23 din 17 octombrie 2011 privind recursul în interesul legii, referitor la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 şi art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 raportat la art. 55 alin. (5) din Legea nr. 45/2009
EMITENT: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 791 din 8 noiembrie 2011
Dosar nr. 26/2011
Rodica Aida Popa - vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului
Lavinia Curelea - preşedintele Secţiei I civile
Corina Michaela Jîjîie - preşedintele Secţiei penale
Gabriela Victoria Bîrsan - preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal
Adrian Bordea - preşedintele Secţiei a II-a civile
Raluca Moglan - judecător Secţia I civilă
Romaniţa Vrânceanu - judecător Secţia I civilă, judecător raportor
Bianca Elena Ţăndărescu - judecător Secţia I civilă
Creţu Dragu - judecător Secţia I civilă
Carmen Elena Popoiag - judecător Secţia I civilă
Florentin Sorin Drăguţ - judecător Secţia I civilă
Corina Alina Corbu - judecător Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Carmen Frumuşelu - judecător Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Iuliana Rîciu - judecător Secţia de contencios administrativ şi fiscal, judecător raportor
Gabriela Bogasiu - judecător Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Liliana Vişan - judecător Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Gheorghiţa Luţac - judecător Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Viorica Trestianu - judecător Secţia a II-a civilă
Elena Daniela Marta - judecător Secţia a II-a civilă, judecător raportor
Roxana Popa - judecător Secţia a II-a civilă
Aurelia Motea - judecător Secţia a II-a civilă
Maura Olaru - judecător Secţia a II-a civilă
Minodora Condoiu - judecător Secţia a II-a civilă
Vasile Alixandri - judecător Secţia penală
Mariana Ghena - judecător Secţia penală
Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 26/2011 este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 330^6 alin. 1 şi 8 din Codul de procedură civilă, modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010, şi ale art. 27^2 alin. 2 lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
Şedinţa completului este prezidată de doamna judecător Rodica Aida Popa, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Antonia Eleonora Constantin, procuror şef adjunct al Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil.
La şedinţa de judecată participă doamna Niculina Vrâncuţ, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27^3 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 şi art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 raportat la dispoziţiile art. 55 alin. (5) din Legea nr. 45/2009 referitor la trecerea terenurilor aflate în administrarea instituţiilor prevăzute de art. 9 alin. (1) şi art. 9 alin. (1^1) din Legea nr. 1/2000 din domeniul public al statului în domeniul privat al unităţii administrativ - teritoriale, prin hotărâri ale comisiilor judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, în vederea reconstituirii dreptului de proprietate pe vechile amplasamente în favoarea foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, formulând concluzii pentru admiterea acestuia şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii.
ÎNALTA CURTE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
1. Problema de drept ce a generat practica neunitară
Prin sesizarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 1.209/C/5315/III-5/2010, înregistrată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 23 august 2011, s-a învederat existenţa unei jurisprudenţe neunitare în legătură cu problema interpretării şi aplicării dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 şi ale art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 raportat la dispoziţiile art. 55 alin. (5) din Legea nr. 45/2009, referitor la trecerea terenurilor aflate în administrarea instituţiilor prevăzute la art. 9 alin. (1) şi (1^1) din Legea nr. 1/2000 din domeniul public al statului în domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale, prin hotărâri ale comisiilor judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, în vederea reconstituirii dreptului de proprietate pe vechile amplasamente în favoarea foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora.
2. Examenul jurisprudenţial
Problema de drept ce a condus la punctul de vedere neunitar a fost determinată de faptul că instanţele de judecată învestite prin plângerile formulate de instituţiile prevăzute de art. 9 alin. (1) şi (1^1) din Legea nr. 1/2000 au statuat diferit asupra legalităţii hotărârilor adoptate de comisiile judeţene de fond funciar prin care terenuri aflate în perimetrul staţiunilor, instituţiilor şi centrelor de cercetare ori al unităţilor de învăţământ de profil agricol sau silvic au fost trecute din domeniul public al statului în domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale, pentru a fi puse la dispoziţia comisiilor locale, în vederea reconstituirii dreptului de proprietate pe vechile amplasamente, respectiv asupra hotărârilor prin care s-a reconstituit dreptul de proprietate pe vechile amplasamente în favoarea foştilor proprietari, în cadrul acestor perimetre.
În analiza legalităţii hotărârilor comisiilor judeţene de fond funciar, din perspectiva competenţei funcţionale a acestora de a dispune modificarea regimului juridic al terenurilor în discuţie, instanţele de judecată au ajuns la concluzii diferite în ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 raportat la art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1999.
Aceeaşi problemă de drept a fost soluţionată diferit de instanţele învestite cu judecata plângerilor formulate de foştii proprietari ai terenurilor preluate de stat, situate în perimetrul instituţiilor prevăzute de art. 9 alin. (1) şi (1^1) din Legea nr. 1/2000.
3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti
3.1. Astfel, într-o primă orientare jurisprudenţială, s-a considerat că reconstituirea dreptului de proprietate pe vechile amplasamente situate în perimetrele staţiunilor, instituţiilor şi centrelor de cercetare, respectiv ale unităţilor de învăţământ cu profil agricol sau silvic şi preluarea acestor terenuri prin hotărâri ale comisiilor judeţene de fond funciar se pot realiza fără o prealabilă dezafectare a acestor bunuri, prin trecerea lor din domeniul public al statului în domeniul privat, prin hotărâre a Guvernului.
În susţinerea acestei opinii, s-a arătat că dispoziţiile art. 9 alin. (1) şi (1^1) din Legea nr. 1/2000, modificată şi completată, se asimilează unei astfel de treceri prealabile a bunurilor respective din domeniul public în domeniul privat, în acest sens fiind evocată şi Decizia nr. 136 din 21 octombrie 1998 pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 24 noiembrie 1998.
S-a arătat că modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, art. 11 alin. (2^1) din Legea nr. 18/1991, republicată, au statuat cu valoare de principiu că terenurile preluate abuziv de cooperativele agricole de producţie de la persoanele fizice, fără înscriere în cooperativele agricole de producţie sau de către stat, fără niciun titlu, revin de drept proprietarilor care au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate pe vechile amplasamente, dacă acestea nu au fost atribuite legal altor persoane.
S-a susţinut că acest text de lege are aplicabilitate generală şi reprezintă norma-cadru în materie.
În ceea ce priveşte terenurile care au fost date în administrarea instituţiilor şi staţiunilor de cercetare, precum şi a unităţilor de învăţământ cu profil agricol sau silvic, prin art. 9 alin. (1) şi (1^1) din Legea nr. 1/2000, modificată şi completată, se prevede că respectivele terenuri rămân în administrarea acestora, cu excepţia terenurilor preluate de la foştii proprietari şi solicitate de persoanele îndreptăţite la reconstituire.
În aplicarea acestor dispoziţii şi a celor cuprinse în art. 10 din Legea nr. 1/2000, s-a considerat că trebuie să se aibă în vedere delimitarea terenurilor de strictă necesitate pentru realizarea obiectului de activitate al instituţiilor menţionate.
S-a statuat că, deşi trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul privat, prin hotărâre a guvernului, reprezintă regula, prevederile legilor speciale de reparaţie, în sensul includerii în sfera de reglementare nu numai a bunurilor din domeniul privat, ci şi a celor din domeniul public, se aplică cu prioritate.
În susţinerea interpretării dispoziţiilor legii speciale, ca reglementând o prealabilă trecere a bunurilor respective în domeniul privat, altfel decât prin hotărâre a Guvernului, au fost invocate şi prevederile art. III alin. (1^1) din Legea nr. 169/1997, precum şi dispoziţiile art. 27 alin. (7^1) din Regulamentul privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punere în posesie a proprietarilor, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005.
S-au invocat de asemenea şi prevederile art. 55 alin. (5) din Legea nr. 45/2009, care exclud trecerea din domeniul public al statului în domeniul privat, prin hotărâri ale comisiilor de fond funciar, doar în situaţia de excepţie, a terenurilor indispensabile activităţii de cercetare-dezvoltare.
S-a considerat că o astfel de interpretare corespunde imperativului reconstituirii dreptului de proprietate pe vechile amplasamente.
3.2. În cea de a doua orientare jurisprudenţială, instanţele au arătat că o condiţie esenţială de validitate a actului administrativ, prin care se dispune cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor situate în perimetrele unităţilor prevăzute de art. 9 alin. (1) şi (1^1) din Legea nr. 1/2000, cu modificările şi completările ulterioare, constă în necesitatea respectării procedurilor de trecere a acestor terenuri din domeniul public al statului în domeniul privat, respectiv a prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.
În acest context, s-a apreciat că niciuna dintre legile fondului funciar nu cuprinde o dispoziţie derogatorie, ci, dimpotrivă, art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 prevede posibilitatea ca, în situaţia în care suprafeţele proprietate privată a statului sunt insuficiente, acestea pot fi suplimentate cu suprafeţe care vor fi scoase din domeniul public al statului, în condiţiile legii, la propunerea prefectului.
S-a considerat, astfel, că referirea din cuprinsul Legii nr. 1/2000 la sintagma "în condiţiile legii" trebuie interpretată ca o trimitere la condiţiile prevăzute de Legea nr. 213/1998, în sensul obligativităţii parcurgerii procedurii de trecere a respectivelor terenuri din domeniul public al statului în domeniul privat, prin hotărâre a Guvernului.
4. Opinia procurorului general
Procurorul general a opinat pentru ultima orientare jurisprudenţială, prin argumentele expuse susţinând că aceasta este în acord cu litera şi cu spiritul legii.
5. Raportul asupra recursului în interesul legii
Prin raportul întocmit s-a propus soluţionarea recursului în interesul legii în sensul că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 şi art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 raportat la art. 55 alin. (5) din Legea nr. 45/2009 referitor la trecerea terenurilor aflate în administrarea instituţiilor prevăzute de art. 9 alin. 1 şi (1^1) din Legea nr. 1/2000, sintagma "în condiţiile legii" trebuie înţeleasă în sensul trimiterii la condiţiile prevăzute de Legea nr. 213/1998, cu privire la obligativitatea parcurgerii procedurii de trecere a terenurilor din domeniul public în domeniul privat, prin hotărâre a Guvernului, emisă cu privire la terenurile delimitate în condiţiile art. 9 şi 12 din Legea nr. 1/2000.
6. Înalta Curte
Rezolvarea problemei de drept ridicate de prezentul recurs în interesul legii presupune să se analizeze dacă dispoziţiile art. 9 alin. (1) şi (1^1) din Legea nr. 1/2000, precum şi cele conţinute în art. III alin. (1^1) din Legea nr. 169/1997 reglementează o dezafectare ope legis din domeniul public al statului, prin trecerea respectivelor terenuri în domeniul privat, în vederea reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea foştilor proprietari.
În dezlegarea problemei de drept ridicate de recursul în interesul legii se impune a se porni de la caracterele specifice ale dreptului de proprietate publică, respectiv inalienabilitatea, imprescriptibilitatea şi insesizabilitatea, înscrise în art. 136 alin. (4) teza I din Constituţia României, republicată, art. 11 din Legea nr. 213/1998, art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 şi art. 1844 din Codul civil.
Aceste caractere specifice ale dreptului de proprietate publică, dintre care în discuţie este inalienabilitatea, nu justifică ocrotirea preferenţială a acestui drept, în raport cu dreptul de proprietate privată, ambele fiind garantate şi ocrotite de lege, conform art. 44 alin. (2) şi art. 136 alin. (2) din Constituţia României, republicată.
În doctrină, s-a considerat că transferul bunurilor din domeniul public în domeniul privat nu este o excepţie de la regula inalienabilităţii, acest transfer operând prin acte administrative (hotărâre a Guvernului), şi nu prin mijloacele juridice de drept privat.
În ceea ce priveşte terenurile proprietate publică a statului, aflate în administrarea sau folosinţa instituţiilor şi staţiunilor de cercetări, precum şi a unităţilor cu profil agricol ori silvic, Legea nr. 18/1991 (în forma sa iniţială) nu reglementa posibilitatea reconstituirii în natură pe vechiul amplasament, ci doar prin echivalent.
De asemenea prin reglementările cuprinse în art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, aceste terenuri au rămas supuse aceluiaşi regim de drept public, guvernul fiind singura autoritate cu atribuţii de delimitare a acestor suprafeţe.
Prin art. 2 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 s-a consacrat principiul reconstituirii dreptului de proprietate pe vechile amplasamente, cu condiţia ca acestea să fie libere. Actul normativ menţionat a exclus, însă, prin art. 9 alin. (1) şi (2), posibilitatea reconstituirii pe terenurile aflate în administrarea instituţiilor şi staţiunilor de cercetare, aparţinând domeniului public.
Ulterior, dispoziţiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 au fost modificate (prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 400/2002), în sensul că terenurile proprietate de stat administrate de institutele şi staţiunile de cercetare destinate cercetării şi producerii de seminţe şi material săditor din categorii biologice superioare şi cele pentru creşterea de animale de rasă, precum şi cele administrate de unităţile de învăţământ cu profil agricol sau silvic aparţin domeniului public al statului.
În ceea ce priveşte situaţia foştilor proprietari ai terenurilor în discuţie, art. 10 din Legea nr. 1/2000, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/2001, a stabilit că urmează să li se atribuie terenuri din proprietatea privată a statului, în situaţia în care acestea sunt insuficiente putând fi suplimentate cu suprafeţe ce se vor scoate din domeniul public al statului, la propunerea prefectului sau se vor acorda despăgubiri.
Legea nr. 247/2005 a consacrat pentru prima dată principiul reconstituirii dreptului de proprietate pe vechiul amplasament, cu respectarea atribuirilor legale de proprietate din perioadele anterioare.
Art. 1 pct. 14 şi 15 din titlul VI al Legii nr. 247/2005 a modificat dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 1/2000, stabilind posibilitatea reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea foştilor proprietari pe vechiul amplasament şi în ceea ce priveşte terenurile din perimetrele staţiunilor, instituţiilor şi centrelor de cercetare, specificând că în proprietatea statului şi în administrarea acestor institute urmau să rămână numai terenurile destinate cercetării şi producerii de seminţe, de material săditor din categoriile biologice superioare şi de animale de rasă.
De asemenea, prin art. 10 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 1/2000, modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, s-a prevăzut ca persoanelor cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor deţinute de instituţiile şi staţiunile de cercetare să li se atribuie terenuri în natură, din proprietatea privată a statului, în situaţia în care acestea sunt insuficiente putând fi suplimentate cu suprafeţe ce se vor scoate din domeniul public al statului, în condiţiile legii, la propunerea prefectului.
Dispoziţiile Legii nr. 247/2005 au menţinut posibilitatea acordării cu caracter subsecvent a măsurilor reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor.
Reconstituirea dreptului de proprietate pe terenuri situate în perimetrul staţiunilor de cercetare presupune, aşadar, următoarele premise:
- trecerea terenurilor în discuţie din domeniul public al statului în domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază se situează;
- delimitarea terenului în sole compacte, conform art. 9 şi 12 din Legea nr. 1/2000;
- terenul ce face obiectul retrocedării să nu fie indispensabil cercetării, astfel cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 10 din Hotărârea Guvernului nr. 890/2005;
- lipsa terenului disponibil administrat de alte instituţii şi autorităţi publice din judeţul respectiv sau din judeţele învecinate reprezintă o condiţie negativă ce rezultă din interpretarea art. 10 alin. (7) din regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005 şi se impune a fi îndeplinită numai în situaţia în care reconstituirea nu se realizează pe fostul amplasament al proprietarului deposedat, ci pe un altul.
Condiţia esenţială de validitate a actului administrativ prin care se dispune cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor din perimetrul staţiunii de cercetare constă în legalitatea procedurii de trecere a terenului din domeniul public al statului în cel privat, operaţiune prin care aceste bunuri intră în circuitul civil, putând servi la retrocedare.
Înalta Curte constată că se impune îndeplinirea cerinţelor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care stipulează că trecerea din domeniul public în domeniul privat se face prin hotărâre a Guvernului, dacă prin Constituţie sau prin lege nu se prevede altfel.
Niciuna dintre legile fondului funciar nu prevede o situaţie derogatorie, în sensul că trecerea imobilelor din domeniul public în cel privat să se realizeze altfel decât potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.
Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 şi a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 rezultă că referirea din art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 la noţiunea "în condiţiile legii" trebuie raportată la dispoziţiile-cadru ale Legii nr. 213/1998 şi, prin urmare, la obligativitatea parcurgerii procedurii de trecere din domeniul public în domeniul privat, prin hotărâre a Guvernului.
Numai puterea executivă are competenţa de a dispune asupra intrării unui bun din domeniul public în cel privat, cu excepţia situaţiei în care prin lege sau Constituţie nu se prevede altfel.
Legiuitorul a respectat principiul ierarhiei actelor normative, statuând că orice excepţie de la competenţa Guvernului de a decide asupra regimului juridic al bunurilor proprietate publică să fie reglementată numai de acte normative cu forţă de lege.
Sancţiunea nerespectării competenţei şi a procedurii de dezafectare a terenurilor din domeniul public şi de trecere a acestora în domeniul privat este expres prevăzută de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, respectiv nulitatea absolută.
Ca atare, nu se poate recunoaşte comisiei judeţene competenţa de a dispune trecerea din domeniul public în domeniul privat a terenurilor aflate în perimetrul staţiunilor de cercetare, comisia neputându-se substitui puterii executive în ceea ce priveşte competenţa exercitării atribuţiilor stabilite de Legea nr. 213/1998.
Constatarea trecerii terenurilor din domeniul public în domeniul privat prin hotărâre a comisiei judeţene reprezintă o operaţiune ulterioară, de confirmare şi atestare a dezafectării din domeniul public, în conformitate cu art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, prin hotărâre a Guvernului.
Ca atare, se poate concluziona că dreptul de proprietate publică nu încetează decât prin modalităţile indicate în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, în caz contrar fiind încălcat caracterul inalienabil al terenurilor proprietate publică aflate în administrarea staţiunii de cercetare.
O etapă specifică a procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor proprietate publică aflate în administrarea staţiunilor de cercetare o constituie procedura de identificare a terenurilor supuse restituirii, în sensul că acestea să se delimiteze în sole compacte, începând de la marginea perimetrului, conform Legii nr. 290/2002 privind organizarea şi funcţionarea unităţilor de cercetare-dezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii, industriei alimentare şi a Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice "Gh. Ionescu Şişeşti", operaţiune reglementată de prevederile art. 9-12 din Legea nr. 1/2000.
Conform art. 12 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, comisiile comunale, orăşeneşti sau municipale din unităţile administrativteritoriale pe care se află terenurile împreună cu oficiile de cadastru şi publicitate imobiliară vor delimita terenurile solicitate pe vechile amplasamente, dacă acestea nu au fost atribuite legal altor persoane, sau în sole situate în vecinătatea localităţilor, acceptate de foştii proprietari.
Operaţiunea de delimitare a terenurilor supuse retrocedării trebuie să fie anterioară atât operaţiunii de validare prin hotărâre a comisiei judeţene, cât şi celei de trecere a terenurilor din domeniul public în domeniul privat prin hotărâre a Guvernului, deoarece numai procedând astfel se pot cunoaşte cu exactitate întinderea şi caracteristicile suprafeţei ce se solicită a fi inclusă în circuitul civil general.
Anterioritatea în timp a operaţiunii de delimitare a terenurilor în sole compacte, conform Legii nr. 290/2002, rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 12 alin. (4) din Legea nr. 1/2000, care stipulează că procesul-verbal de delimitare împreună cu hotărârea comisiei locale vor fi supuse spre validare comisiei judeţene, care este obligată să se pronunţe în termen de 30 de zile de la primirea acestora.
Numai ulterior intervine competenţa staţiunii de cercetare de a proceda, în mod concret, la stabilirea terenurilor supuse retrocedării, pe baza delimitării efectuate conform art. 12 alin. (4) din Legea nr. 1/2000, astfel încât puterea executivă să aibă la dispoziţie toate elementele necesare spre a putea decide asupra trecerii terenurilor în domeniul privat, dacă acestea nu sunt indispensabile cercetării, conform art. 10 alin. (8) din regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005.
Per a contrario, dacă s-ar accepta ideea ca delimitarea terenurilor a căror restituire s-a dispus să se realizeze ulterior validării şi trecerii bunurilor din domeniul public în cel privat, s-ar introduce un element discreţionar, aleatoriu, în ceea ce priveşte delimitarea imobilelor şi respectarea limitei decurgând din caracterul indispensabil pentru cercetare al terenurilor supuse reconstituirii dreptului de proprietate.
Validarea nu presupune în mod obligatoriu ca persoanele îndreptăţite să primească teren pe vechiul amplasament, ci se pot atribui terenuri din rezerva aflată la dispoziţia Comisiei Locale de Fond Funciar sau chiar despăgubiri, în lipsa rezervei. Dreptul câştigat prin validare nu presupune, în mod necesar, ca persoanele îndreptăţite să primească teren în natură, individualizat în perimetrul staţiunii de cercetare.
Un bun aflat în domeniul public de interes naţional nu poate fi lăsat la dispoziţia unei instituţii de interes judeţean, în caz contrar fiind încălcat regimul juridic al proprietăţii publice.
Comisia judeţeană poate doar să constate trecerea din domeniul public al statului în domeniul privat, după parcurgerea procedurii expres prevăzute de lege, hotărârile sale neintrând în sfera noţiunii de lege, lato sensu.
Acestea sunt acte administrative ce nu se pot încadra în situaţia de excepţie la care fac referire dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.
Mai mult, având în vedere că terenurile institutelor şi staţiunilor de cercetare ştiinţifice sunt cuprinse expres în enumerarea din anexa la Legea nr. 213/1998, la pct. 5, ar fi împotriva oricărei norme (de tehnică legislativă) să se permită ca o hotărâre a comisiei judeţene să modifice o lege.
Nu se poate accepta teza instanţelor care s-au raliat primei orientări jurisprudenţiale, potrivit căreia, prin art. III alin. (1^1) din Legea nr. 169/1997, s-ar fi derogat de la dispoziţiile imperative ale Legii nr. 213/1998.
Dispoziţiile invocate nu derogă de la cele ale Legii nr. 213/1998, ci suspendă efectele unor acte administrative prin care au fost trecute în domeniul public al statului sau al localităţilor terenuri pentru care s-au depus cereri de reconstituire.
Este evident că dispoziţiile Legii nr. 213/1998 nu au putut fi suspendate în baza acestui articol, având în vedere că aceasta este un act normativ emis de Parlament, iar nu un act administrativ, suspendarea neputând fi extinsă pe cale de interpretare şi asupra legilor (actelor normative).
Constatarea, prin hotărârea de validare, a trecerii suprafeţei supuse restituirii din domeniul public în cel privat al unităţii administrativ-teritoriale, conform art. 27 alin. (7^1) din regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005 (astfel cum a fost completată prin Hotărârea Guvernului nr. 1.832/2005), nu poate fi interpretată în sensul că s-ar recunoaşte comisiei judeţene prerogativa de a hotărî trecerea unui bun din domeniul public în cel privat.
Principiul ierarhiei actelor normative presupune ca dezactivarea unui teren din domeniul public al statului să se facă printr-un act cu aceeaşi forţă juridică. Or, hotărârea comisiei judeţene nu răspunde acestui imperativ, fiind un act administrativ, şi nu un act normativ. Comisia, ca şi autoritate administrativă, nu se poate substitui puterii executive în exercitarea atribuţiilor prevăzute de Legea nr. 213/1998, date în competenţa exclusivă a Guvernului.
Faptul că legiuitorul, prin edictarea dispoziţiilor modificatoare ale Legii nr. 247/2005, nu a înţeles să deroge de la procedura stabilită prin Legea nr. 213/1998, rezultă şi din intervenţia ulterioară a acestuia, prin art. 55 alin. (5) din Legea nr. 45/2009 fiind interzisă în mod expres trecerea terenurilor aflate în administrarea unităţilor şi instituţiilor de cercetare-dezvoltare indispensabile cercetării, din domeniul public al statului în domeniul privat al statului, prin hotărâre a comisiei locale, a comisiei judeţene, respectiv a Comisiei de Fond Funciar a Municipiului Bucureşti.
În acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Viaşu împotriva României (Cererea nr. 75.951/01, Hotărârea din 9 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 29 mai 2009), pentru a se elimina echivocul situaţiilor juridice incerte, trebuie să se aprecieze dacă justul echilibru ce trebuie păstrat între protecţia drepturilor foştilor proprietari şi cerinţele interesului general nu a fost distrus prin aceea că persoanele îndreptăţite la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor au suportat o sarcină disproporţionată şi excesivă prin neexecutarea creanţei privind restituirea bunului sau a creanţei în despăgubire. Se impune a se concluziona că identificarea terenurilor ce pot forma obiectul reconstituirii dreptului de proprietate pe vechile amplasamente şi trecerea lor din domeniul public al statului în cel privat trebuie să se situeze în timp anterior validării propunerilor de reconstituire.
Această interpretare a normei de drept în discuţie asigură previzibilitatea în procesul de reconstituire a dreptului de proprietate, respectând, totodată, cerinţele realizării interesului general al societăţii în apărarea şi garantarea dreptului de proprietate publică a statului.
Semnificativ din perspectiva examinată este şi faptul că Guvernul României a dispus, în cazul anumitor suprafeţe de teren, trecerea din domeniul public în domeniul privat, în administrarea unor comisii locale, în vederea stabilirii dreptului de proprietate pentru persoanele îndreptăţite.
Astfel, cu titlu exemplificativ, prin Hotărârea Guvernului nr. 131/2008, Guvernul României a aprobat trecerea în domeniul privat al statului şi în administrarea Consiliului Local al Comunei Baloteşti şi a Consiliului Local al Comunei Corbeanca a unor suprafeţe de teren, în vederea stabilirii dreptului de proprietate privată pentru persoanele îndreptăţite.
Se poate reţine, prin urmare, că atunci când s-a dorit trecerea unor terenuri în domeniul privat, Guvernul României a emis hotărâri în acest sens, identificând în concret (în anexa nr. 9 la Hotărârea Guvernului nr. 131/2008) suprafeţele de teren indispensabile activităţii de cercetare.
Această interpretare nu încalcă nici jurisprudenţa creată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Pop împotriva României (Cererea nr. 7.234/03, Hotărârea din 21 decembrie 2006), potrivit căreia hotărârile de validare emise de către comisiile de fond funciar, confirmate printr-o hotărâre judecătorească, reprezintă o creanţă împotriva statului român, care ar putea fi considerată drept "valoare patrimonială", ce necesită protecţia art. 1 al Protocolului adiţional nr. 1 la Convenţie.
S-a considerat că persoanele îndreptăţite, ale căror cereri au fost validate prin hotărârile comisiilor judeţene, au cel puţin o "speranţă legitimă" ce reprezintă un bun, în sensul art. 1 din Protocol, astfel că reconstituirea dreptului de proprietate fără punere în posesie conform legii nu poate fi considerată o realizare efectivă şi integrală a dreptului de proprietate, posesia reprezentând unul dintre atributele dreptului de proprietate privată.
Dreptul persoanelor îndreptăţite la reconstituirea proprietăţii asupra terenurilor în natură sau prin despăgubiri stabilite conform legii (art. 10 din Legea nr. 1/2000) nu este contestat, dreptul câştigat prin validare nepresupunând, însă, în mod necesar, ca foştii proprietari să primească teren în natură, individualizat în perimetrul staţiunii de cercetare.
Nu se aduce, prin urmare, cu nimic atingere speranţei lor legitime, ce reprezintă un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie (a se vedea cauzele Brumărescu împotriva României, Străin şi alţii împotriva României, Păduraru împotriva României).
Decizia nr. 132 din 23 noiembrie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 34 din 15 februarie 1995, prin care Curtea Constituţională a reţinut că textul 41 alin. (2) din Constituţie [devenit art. 44 alin. (2) după revizuire] nu pune semnul egalităţii între cele două forme de proprietate publică şi privată sub aspectul protecţiei juridice, trebuie să fie interpretată doar în sensul recunoaşterii diferenţelor de regim juridic, iar nu în sensul apărării preferenţiale a dreptului de proprietate publică.
Tot astfel, prin Decizia nr. 136/1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 24 noiembrie 1998, cu referire la dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa că: "deoarece restituirea în natură foştilor proprietari ai unor asemenea bunuri ar urma să fie stabilită de lege, ea ar urma să fie asimilată, pentru bunurile care aparţin domeniului public al statului, cu o prealabilă trecere a bunurilor respective în domeniul privat [...] Aşadar, simpla apartenenţă a unui bun la domeniul public nu poate fi un obstacol pentru restituirea în natură vechiului proprietar [...]".
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 330^7 cu referire la art. 329 din Codul de procedură civilă, modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010,
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
În numele legii
DECIDE:
Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, stabileşte că:
În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 şi art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 raportat la art. 55 alin. (5) din Legea nr. 45/2009 referitor la trecerea terenurilor aflate în administrarea instituţiilor prevăzute de art. 9 alin. (1) şi art. 9 alin. (1^1) din Legea nr. 1/2000 din domeniul public al statului în domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale, stabileşte că sintagma "în condiţiile legii" din cuprinsul Legii nr. 1/2000 trebuie înţeleasă în sensul trimiterii la condiţiile prevăzute de Legea nr. 213/1998 cu privire la obligativitatea parcurgerii procedurii de trecere a terenurilor din domeniul public în domeniul privat, prin hotărâre a Guvernului, emisă cu privire la terenurile delimitate în condiţiile art. 9 şi 12 din Legea nr. 1/2000.
Obligatorie, potrivit art. 330^7 alin. 4 din Codul de procedură civilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 octombrie 2011.
VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI
DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
RODICA AIDA POPA
Magistrat-asistent,
Niculina Vrâncuţ
------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
