Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Lucian Mihai - preşedinte
Costica Bulai - judecãtor
Constantin Doldur - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Ioan Muraru - judecãtor
Nicolae Popa - judecãtor
Lucian Stangu - judecãtor
Florin Bucur Vasilescu - judecãtor
Romul Petru Vonica - judecãtor
Iuliana Nedelcu - procuror
Mihai Paul Cotta - magistrat-asistent
Pe rol se afla soluţionarea exceptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 din Codul penal, excepţie ridicatã de Valentin Valcu în Dosarul nr. 22.925/1998 al Judecãtoriei Sectorului 1 Bucureşti, având ca pãrţi: autorul exceptiei, Simion Ghilea şi Ziarul "Adevãrul".
La apelul nominal se constata lipsa pãrţilor, fata de care procedura de citare a fost legal îndeplinitã.
Cauza fiind în stare de judecata, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a exceptiei ridicate, prevederile art. 207 din Codul penal fiind constituţionale. În acest sens este şi jurisprudenta Curţii Constituţionale.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constata urmãtoarele:
Prin Încheierea din 5 iunie 2000, pronunţatã în Dosarul nr. 22.925/1998, Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 din Codul penal, excepţie ridicatã de Valentin Valcu într-un proces de calomnie prin presa.
În motivarea exceptiei de neconstituţionalitate se susţine ca prevederile art. 207 din Codul penal sunt contrare mai multor dispoziţii şi principii din Constituţie, precum şi unor dispoziţii ale Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale. Criticile de neconstituţionalitate au în vedere urmãtoarele aspecte:
- Dreptul la apãrare. Prin condiţionarea generica a dreptului inculpatului de a produce dovezi art. 207 din Codul penal contravine dreptului constituţional la apãrare consfintit prin art. 24 alin. (1) din Constituţie. Conditionand admisibilitatea probei veritãţii de existenta unui interes legitim, textul limiteazã dreptul inculpatului de a dovedi veridicitatea afirmaţiilor sale.
- Limitarea accesului liber la justiţie prevãzut la art. 21 din Constituţie. Consacrand posibilitatea ca instanta sa nu admitã în principiu proba veritãţii, art. 207 din Codul penal limiteazã în mod direct accesul inculpatului la justiţie, care este oprit sa participe activ la desfãşurarea procesului penal tocmai atunci când îi revine sarcina probei.
- Inegalitatea în fata legii şi a autoritãţilor. În opinia autorului exceptiei, art. 207 din Codul penal, introducând o condiţie de admisibilitate cu caracter general, echivoca şi vaga, necorelata cu criterii şi determinãri care sa îi asigure obiectivitatea aplicãrii, creeazã premisele unei discriminãri între subiectii de drept aflaţi în aceeaşi situaţie.
- Libertatea presei. Autorul exceptiei susţine ca prevederile criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 30 alin. (1) referitoare la libertatea de exprimare, precum şi ale art. 31 alin. (1), referitoare la dreptul la informaţie. În opinia sa textul art. 207 din Codul penal, "gandit şi redactat în condiţiile statului totalitar, constrânge şi bagatelizeaza funcţia şi rolul presei, echivalandu-le cu orice gen de comportare particularã şi nonmorala".
Exprimandu-şi opinia, instanta de judecata a apreciat ca excepţia de neconstituţionalitate ridicatã este neîntemeiatã. Principiul libertãţii probelor, în sensul producerii lor, cunoaşte, ca orice regula de drept, anumite limitãri, iar dispoziţiile art. 207 din Codul penal prevãd ca proba veritãţii, în cazul calomniei, este admisibilã numai dacã afirmarea sau imputarea a fost sãvârşitã pentru apãrarea unui interes legitim. De aceea proba adevãrului este admisã numai în mod excepţional, constituind o exceptio veritatis. Potrivit opiniei instanţei de judecata nu poate fi vorba de doua procese în cazul judecãrii infracţiunilor de calomnie şi de insulta, ci de o proba cu un regim de administrare specific, deosebit de probele testimoniale şi probele cu înscrisuri, tocmai datoritã faptului ca se vizeazã dovedirea existenţei unei cauze speciale de inlaturare a caracterului penal al faptei.
Potrivit <>art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra exceptiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul, în punctul sau de vedere, apreciazã ca susţinerea autorului exceptiei, în sensul ca dispoziţiile art. 207 din Codul penal ar fi contrare prevederilor art. 16 alin. (1), art. 21, art. 23 alin. (8) şi ale art. 24 din Constituţie, este neîntemeiatã. În acelaşi timp se considera ca excepţia este intemeiata în raport cu dispoziţiile art. 10 pct. 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale. În opinia Guvernului actuala redactare a art. 207 din Codul penal nu este în concordanta cu exigenţele Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale. Jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului a stabilit standarde diferite de protecţie pentru discursul referitor la chestiuni politice sau de interes general, spre deosebire de afirmatiile care privesc aspecte strict private. Pe cale de consecinta, existenta unor standarde diferite de protecţie a libertãţii de exprimare solicita şi standarde diferite în ceea ce priveşte posibilitatea dovedirii bunei-credinţe sau a realitãţii afirmaţiilor. Actuala formulare a art. 207 din Codul penal nu defineste în termeni expliciti noţiunea de interes legitim care justifica administrarea probei veritãţii. Atâta timp cat nu exista o practica judiciarã constanta care sa interpreteze noţiunea "interes legitim" prin prisma notiunii "dezbateri privind subiecte de interes general", folositã de Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, Guvernul îşi exprima opinia ca exista posibilitatea ca art. 207 din Codul penal sa fie interpretat în asa fel încât proba veritãţii sa nu fie admisã chiar şi în situaţiile în care Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale ar impune o protecţie maxima.
Preşedinţii celor doua Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi <>Legea nr. 47/1992 , retine urmãtoarele:
Curtea Constituţionalã constata ca a fost legal sesizatã şi este competenta, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale <>art. 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, sa soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicatã.
Obiectul exceptiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 207 din Codul penal, referitoare la proba veritãţii în cazul infracţiunilor de insulta şi de calomnie. Potrivit acestui text "Proba veritãţii celor afirmate sau imputate este admisibilã, dacã afirmarea sau imputarea a fost sãvârşitã pentru apãrarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a fãcut proba veritãţii nu constituie infracţiunea de insulta sau calomnie".
Analizând criticile de neconstituţionalitate formulate de autorul exceptiei, sub diferitele aspecte menţionate, Curtea constata ca nu sunt întemeiate. Astfel susţinerea acestuia în sensul ca dispoziţiile art. 207 din Codul penal ar fi contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie nu poate fi reţinutã. Dispoziţiile criticate nu creeazã privilegii sau discriminãri. Pe de alta parte, în jurisprudenta Curţii Constituţionale principiul egalitãţii nu exclude, ci presupune adoptarea de soluţii diferite pentru situaţii diferite. Nu se poate susţine nici ca prevederile legale examinate ar incalca dispoziţiile constituţionale privitoare la accesul liber la justiţie, deoarece dispoziţiile art. 21 din Constituţie, care reglementeazã acest principiu, nu au nici o legatura cu prevederile art. 207 din Codul penal, care instituie o cauza specialã de inlaturare a caracterului penal al faptei.
În ceea ce priveşte susţinerea potrivit cãreia prevederile criticate ar incalca principiul constituţional al prezumţiei de nevinovatie, prevãzut şi de Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, Curtea constata, de asemenea, ca este neîntemeiatã. Şi în cazul infracţiunilor de insulta sau calomnie inculpatul este prezumat nevinovat pana la rãmânerea definitiva a hotãrârii de condamnare. Mai mult decât atât, acesta are dreptul de a utiliza proba veritãţii pentru a infirma caracterul penal al faptei. De altfel, art. 207 din Codul penal nu reglementeazã stabilirea vinovatiei în cazul infracţiunilor de insulta şi calomnie. Acest text de lege instituie numai posibilitatea inculpatului de a dovedi veridicitatea afirmarilor sau imputarilor fãcute, acestea constituind un caz special de inlaturare a caracterului penal al faptei, prin lipsa pericolului social, dacã fapta a fost sãvârşitã pentru apãrarea unui interes legitim.
O alta critica de neconstituţionalitate consta în susţinerea ca dispoziţiile art. 207 din Codul penal ingradesc exerciţiul dreptului la apãrare şi, prin urmare, contravin prevederilor art. 24 alin. (1) din Constituţie.
Pentru considerentele expuse anterior Curtea constata ca nici aceasta critica nu poate fi reţinutã. Persoana invinuita de sãvârşirea unei infracţiuni de insulta sau calomnie are posibilitatea sa uzeze pentru apãrarea sa de toate mijloacele legale de proba în combaterea temeiniciei acuzarii. În acest context proba veritãţii nu este unica modalitate de apãrare a persoanelor care ar putea fi inculpate pentru afirmarile sau imputarile fãcute, acestea având posibilitatea de a administra orice alte mijloace de proba prevãzute de Codul de procedura penalã. De altfel, inculpatul nemulţumit are posibilitatea exercitãrii cãilor legale de atac.
În legatura cu critica formulatã de autorul exceptiei privitoare la contrarietatea prevederilor art. 207 din Codul penal cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Constituţie, referitoare la libertatea de exprimare, respectiv la dreptul la informaţie, Curtea retine ca aceasta nu este justificatã. Ea este facuta cu ignorarea dispoziţiei art. 30 alin. (6) din Constituţie, care prevede ca "Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viata particularã a persoanei şi nici dreptul la propria imagine".
Autorul exceptiei critica dispoziţiile art. 207 din Codul penal, deoarece pun condiţia existenţei interesului legitim pentru admiterea probei veritãţii, fãrã ca legea sa-l defineascã. De aici posibilitatea respingerii nejustificate a probei veritãţii.
Analizând aceste sustineri Curtea retine ca sunt probleme de interpretare şi de aplicare a legii, şi nu de constitutionalitate, fiind de competenta instanţelor judecãtoreşti.
În motivarea exceptiei autorul acesteia se referã la dispoziţiile art. 10 pct. 1 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, care prevãd dreptul persoanei la libertatea de expresie, drept care include libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei fãrã amestecul autoritãţilor publice, precum şi la jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului în aceasta materie.
Analizând aceasta sustinere Curtea constata ca este, de asemenea, neîntemeiatã. Apãrarea libertãţii de exprimare, precum şi a dreptului la informare impune în anumite situaţii sancţionarea penalã a afirmarii lor sau a imputarii lor, chiar dacã acestea se referã la fapte adevãrate, dar nu au fost fãcute pentru apãrarea unui "interes legitim". În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 10 pct. 2 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, potrivit cãrora "Exercitarea acestor libertãţi ce comporta îndatoriri şi responsabilitãţi poate fi supusã unor formalitãţi, condiţii, restrangeri sau sancţiuni prevãzute de lege, care constituie mãsuri necesare, într-o societate democratica, pentru securitatea nationala, integritatea teritorialã sau siguranta publica, apãrarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sãnãtãţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a impiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecãtoreşti". De altfel, în legatura cu aplicarea acestui articol Curtea Europeanã a Drepturilor Omului, referindu-se la libertatea exprimarii prin presa şi reluand considerentele anterior exprimate în cauzele "Bladet Tromso şi Stenss impotriva Norvegiei", 1999, şi "Lingens impotriva Austriei", 1986, a statuat: "Dacã presa nu trebuie sa depãşeascã anumite limite, îndeosebi în ceea ce priveşte reputaţia şi drepturile celorlalţi, precum şi necesitatea de a impiedica divulgarea unor informaţii confidenţiale, sarcina sa este totuşi comunicarea, cu respectarea datoriilor şi responsabilitãţilor proprii, a informaţiilor şi ideilor referitoare la orice problema de interes general" (hotãrârea pronunţatã în cauza "I. Dalban impotriva României", 1999, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 277 din 20 iunie 2000).
Fata de cele arãtate, rezulta ca dispoziţiile art. 207 din Codul penal sunt constituţionale, ele nefiind în contradictie cu nici unul dintre textele constituţionale invocate de autorul exceptiei.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A. c), al art. 23 şi al <>art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 din Codul penal, excepţie ridicatã de Valentin Valcu în Dosarul nr. 22.925/1998 al Judecãtoriei Sectorului 1 Bucureşti.
Definitiva şi obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publica din data de 16 noiembrie 2000.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
LUCIAN MIHAI
Magistrat-asistent,
Mihai Paul Cotta
-------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
