Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 226 din 2 aprilie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 26 alin. (3) teza finală din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989
EMITENT: CURTEA CONSTITUŢIONALĂ PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 385 din 3 iunie 2015
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. XII din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, excepţie ridicată de Adrian Pădure în Dosarul nr. 5.008/110/2007 al Curţii de Apel Bacău - Secţia I civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.139D/2014.
2. La apelul nominal răspunde autorul excepţiei de neconstituţionalitate, personal şi asistat de doamna avocat Irina Irimia, cu delegaţie depusă la dosar. Lipseşte cealaltă parte. Procedura de citare este legal îndeplinită.
3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantei autorului excepţiei de neconstituţionalitate, care solicită admiterea acesteia. Astfel, se arată că prevederile art. XII din Legea nr. 202/2010 încalcă dreptul părţilor la un proces echitabil, accesul liber la justiţie şi egalitatea în faţa legii, dat fiind faptul că, prin exercitarea doar a căii de atac a recursului împotriva deciziei sau, după caz, a dispoziţiei motivate de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură a unui imobil preluat în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, se restrânge dreptul la probatoriu. În egală măsură, textul de lege criticat creează o situaţie juridică de inegalitate, pe de o parte, prin faptul că, dacă judecata s-ar fi desfăşurat potrivit dreptului comun, ar fi beneficiat de calea de atac a apelului, iar, pe de altă parte, potrivit prevederilor art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, persoanele îndreptăţite care contestă în justiţie deciziile emise de entităţile învestite de lege care au obligaţia de a soluţiona cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, înregistrate şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, precum şi deciziile emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, în temeiul acestui din urmă act normativ, beneficiază de calea de atac a apelului. În acest mod este încălcat şi dreptul la un proces echitabil, pentru că părţile nu au beneficiat de un grad de jurisdicţie. Invocă aspecte de fapt, pe fondul cauzei deduse soluţionării instanţei de judecată. Solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate.
4. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate, personal, arată, în esenţă, că, potrivit prevederilor art. 4 din Legea nr. 165/2013, sub incidenţa acestei legi intră şi cererile formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a acesteia, astfel încât în speţă, având în vedere că este vorba de o notificare nesoluţionată, ar fi trebuit să fie aplicabilă Legea nr. 165/2013.
5. Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, arătând că în cauză nu poate fi reţinută pretinsa diferenţă de tratament juridic, deoarece, pentru situaţii juridice diferite este admisibil un regim juridic diferit, în speţă în exercitarea căilor de atac. De asemenea, se apreciază, că, în speţă, recursul exercitat în temeiul dispoziţiilor legale criticate este unul devolutiv în fapt şi în drept, în temeiul art. 304^1 din Codul de procedură civilă din 1865. Pe de altă parte, nici în temeiul art. 35 din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, nu poate fi exercitată calea de atac a recursului, prin urmare, nu se poate beneficia de trei grade de jurisdicţie.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
6. Prin Încheierea din 3 noiembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 5.008/110/2007, Curtea de Apel Bacău - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. XII din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, excepţie ridicată de Adrian Pădure într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei formulate împotriva dispoziţiei primarului municipiului Bacău de respingere a notificării, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că, în materie civilă, intenţia legiuitorului a fost de a institui atât calea de atac a apelului, cât şi cea a recursului, şi prin excepţie, în cauzele de o importanţă redusă, doar calea de atac a recursului. Or, având în vedere că o contestaţie împotriva deciziei/dispoziţiei motivate, emisă de entitatea învestită cu soluţionarea notificării în vederea restituirii unui imobil preluat în mod abuziv, este un litigiu civil care vizează dreptul de proprietate, ca drept fundamental al omului, limitarea accesului la justiţie numai la calea de atac a recursului este de natură a îngrădi dreptul constituţional de acces liber la justiţie şi la un proces echitabil. Invocă cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârile din 4 mai 2000, 26 ianuarie 2006, 14 noiembrie 2006 şi 10 iulie 2008 în cauzele Rotaru împotriva României, Lungoci împotriva României, Gregorio de Andrade împotriva Portugaliei, şi Blandeau împotriva Franţei referitoare la accesibilitatea şi previzibilitatea legii, ca o garanţie a procesului echitabil în materie civilă, la dreptul de acces la un tribunal independent şi imparţial, instituit prin lege, precum şi la accesul efectiv la justiţie, în ipoteza în care statul a instituit atât calea de atac a apelului, cât şi a recursului. Se mai susţine că textul de lege criticat instituie o discriminare între persoanele îndreptăţite care contestă în justiţie decizia/dispoziţia motivată emisă de entitatea învestită cu soluţionarea notificării, în temeiul Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi care pot exercita doar calea de atac a recursului, pe de o parte, şi persoanele îndreptăţite care contestă în justiţie deciziile emise de entităţile învestite de lege care au obligaţia de a soluţiona cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, înregistrate şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare Legii nr. 165/2013, precum şi deciziile emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, în temeiul acestui din urmă act normativ, pe de altă parte, care pot fi atacate în justiţie cu apel, potrivit dispoziţiilor art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, aspectul discriminatoriu este cu atât mai evident cu cât valoarea litigiului poate depăşi 100.000 de lei.
8. Curtea de Apel Bacău - Secţia I civilă îşi exprimă opinia în sensul că prevederile legale criticate nu contravin dispoziţiilor constituţionale invocate.
9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.
10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. l alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă, potrivit încheierii de sesizare, prevederile art. XII din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010. Având în vedere motivarea excepţiei de neconstituţionalitate şi în temeiul art. 62 teza întâi din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, cu modificările şi completările ulterioare, Curtea urmează să reţină ca obiect al excepţiei de neconstituţionalitate prevederile art. 26 alin. (3) teza finală din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum acestea au fost modificate prin art. XII din Legea nr. 202/2010. Textul de lege criticat are următorul cuprins: "(3) Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel."
13. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, art. 11 alin. (1) privind respectarea de către stat a tratatelor la care este parte şi art. 21 alin. (1)-(3) referitoare la accesul liber la justiţie şi la dreptul la un proces echitabil.
14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că autorul acesteia susţine că, prin instituirea, în această materie, doar a căii de atac a recursului, se îngrădeşte accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, fiind, totodată, discriminaţi justiţiabilii care au exercitat această cale de atac în temeiul Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, spre deosebire de cei care, în temeiul Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013, modificate, pot exercita calea de atac a apelului împotriva refuzului entităţilor învestite de lege care au obligaţia de a soluţiona cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, înregistrate şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, precum şi împotriva deciziilor emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, în temeiul acestui din urmă act normativ.
15. În jurisprudenţa Curţii Constituţionale au mai fost analizate măsuri legislative prin care se reglementa modalitatea de exercitare a căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate, Curtea statuând, în mod constant, că Legea fundamentală nu cuprinde dispoziţii referitoare la obligativitatea existenţei tuturor căilor de atac, ci reglementează accesul general neîngrădit la justiţie al tuturor persoanelor pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor lor legitime, precum şi dreptul tuturor părţilor interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege. De asemenea, s-a reţinut că, instituind reguli speciale privind exercitarea căilor de atac, legiuitorul trebuie să asigure părţilor interesate posibilitatea de a formula o cale de atac împotriva hotărârii judecătoreşti considerate defavorabile, iar lipsa oricărei căi de atac împotriva unei hotărâri pronunţate în instanţă echivalează cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv, dreptul de acces liber la justiţie devenind astfel un drept iluzoriu şi teoretic (a se vedea, în acest sens, deciziile nr. 99 din 23 mai 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 21 august 2000, nr. 230 din 16 noiembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 16 decembrie 2000, nr. 226 din 18 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 7 iunie 2004, nr. 572 din 3 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.144 din 19 decembrie 2005, nr. 500 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 18 iulie 2012 sau nr. 967 din 20 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2012).
16. Aplicând aceste considerente de principiu la prezenta cauză, Curtea reţine că, în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, persoanele îndreptăţite la restituirea imobilelor preluate în mod abuziv pot contesta în justiţie decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură, iar hotărârea pronunţată de instanţă este supusă numai recursului, care este de competenţa curţii de apel. Aşadar, în această materie specifică, în exercitarea legitimării sale constituţionale de a adopta norme de procedură, conferită de art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul a configurat modalitatea de reglementare a exercitării căilor de atac, instituind doar posibilitatea atacării cu recurs a hotărârii primei instanţe, fără ca acest lucru să aibă semnificaţia încălcării principiului constituţional al accesului liber la justiţie. În accepţiunea Legii fundamentale, dreptul de acces liber la justiţie este conceput ca drept al oricărei persoane de a se putea adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, garantându-se că exercitarea acestui drept nu poate fi îngrădită prin nicio lege.
17. În jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a statuat în mod constant că accesul liber la justiţie nu presupune dreptul de acces la toate structurile judecătoreşti - judecătorii, tribunale, curţi de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - şi nici la toate căile de atac prevăzute de lege - apel, recurs, contestaţie în anulare, revizuire. Mai mult, nicio dispoziţie cuprinsă în Legea fundamentală nu instituite obligativitatea legiuitorului de a garanta parcurgerea în fiecare cauză a tuturor gradelor de jurisdicţie, ci, dimpotrivă, potrivit art. 129 din Constituţie, căile de atac pot fi exercitate în condiţiile legii (a se vedea Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, deciziile nr. 66 din 14 aprilie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 24 decembrie 1997, nr. 622 din 26 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 593 din 28 august 2007, nr. 99 din 23 mai 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 21 august 2000, nr. 16 din 21 ianuarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 110 din 20 februarie 2003, nr. 1.132 din 16 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 776 din 19 noiembrie 2008, nr. 590 din 4 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 364 din 3 iunie 2010, nr. 1.137 din 13 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 5 octombrie 2011 sau nr. 396 din 26 aprilie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 31 mai 2012).
18. Acest mod de reglementare a accesului la justiţie este în acord cu accepţiunea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi cu jurisprudenţa în această materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia dreptul de acces la justiţie presupune tocmai asigurarea accesului oricărei persoane la un tribunal instituit de lege, prin garantarea unei proceduri judiciare în vederea realizării efective a acestui drept. În acest sens, Curtea Europeană a statuat că dreptul de acces la justiţie nu este absolut; el poate permite restricţii admise implicit, întrucât, prin chiar natura sa, este reglementat de către stat, iar statele se bucură de o anumită marjă de apreciere în acest sens (a se vedea hotărârile din 28 mai 1985, 6 decembrie 2001, 26 ianuarie 2006 sau 17 ianuarie 2012, pronunţate în cauzele Ashingdane împotriva Regatului Unit, paragraful 57, Yagtzilar şi alţii împotriva Greciei, paragraful 26, Lungoci împotriva României, paragraful 36 sau Stanev împotriva Bulgariei, paragraful 230).
19. De altfel, prin Decizia nr. 658 din 19 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 26 iulie 2012 , ale cărei considerente sunt valabile şi în prezenta cauză, Curtea a statuat că instituirea doar a căii de atac a recursului, în materia contestaţiei formulate împotriva deciziei/dispoziţiei emise de către deţinătorul imobilului sau, după caz, de entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, are ca finalitate doar asigurarea celerităţii soluţionării unor asemenea litigii, iar nu încălcarea drepturilor fundamentale invocate. De asemenea, nici reglementările internaţionale în materie nu impun un anumit număr al gradelor de jurisdicţie sau un anumit număr al căilor de atac, art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicţie, iar art. 21 din Constituţie nu precizează că accesul liber la justiţie implică întotdeauna dreptul de a exercita atât calea de atac a apelului, cât şi a recursului.
20. În ceea ce priveşte susţinerile autorului excepţiei referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil, Curtea reţine că acest drept constituţional presupune respectarea unor principii fundamentale, precum contradictorialitatea, dreptul de apărare, egalitatea, cu toate consecinţele ce decurg din ele. Astfel, elementul fundamental al dreptului la un proces echitabil este exigenţa ca fiecare dintre părţi să dispună de posibilităţi suficiente, echivalente şi adecvate pentru a-şi susţine poziţia asupra problemelor de drept şi de fapt şi ca niciuna din părţi să nu fie defavorizată în raport cu cealaltă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa, cu titlu general, că statele nu sunt obligate să stabilească un anumit număr al căilor de atac, cu excepţia celui de-al doilea grad de jurisdicţie în materie penală, cerut de art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, însă nu există obligativitatea extinderii acestui din urmă principiu şi în materie civilă. Dacă, totuşi, o fac, statele au obligaţia, în temeiul art. 6 din Convenţie, de a asigura respectarea exigenţelor unui proces echitabil în căile de atac astfel create. În concluzie, s-a arătat în decizia menţionată, art. 6 paragraful 1 nu garantează dreptul la apel, însă dacă este reglementat în legislaţia naţională, statul are obligaţia de a asigura accesul părţilor la acest grad de jurisdicţie (a se vedea Hotărârea din 17 ianuarie 1970, pronunţată în Cauza Delcourt împotriva Belgiei, paragraful 25 şi Hotărârea din 13 iulie 1995, pronunţată în Cauza Tolstoy Miloslavsky împotriva Regatului Unit, paragraful 59). Dreptul de acces la o instanţă şi asigurarea unui proces echitabil acoperă, aşadar, şi dreptul de a introduce apel sau recurs, în măsura în care astfel de căi de atac sunt reglementate (a se vedea, în acest sens, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 658 din 19 iunie 2012, anterior citată).
21. În ceea ce priveşte pretinsa diferenţă de tratament juridic invocată, Curtea reţine că persoanele îndreptăţite la restituirea imobilelor preluate în mod abuziv, care contestă în justiţie decizia/dispoziţia motivată emisă de entitatea învestită cu soluţionarea notificării, în temeiul Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pe de o parte, şi persoanele îndreptăţite la restituire cărora nu le-a fost soluţionată notificarea până la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pe de altă parte, se află într-o situaţie juridică care diferă în mod obiectiv, sub aspectul reglementării legale aplicabile căii de atac ce poate fi exercitată împotriva deciziei/dispoziţiei de soluţionare a cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Or, din acest punct de vedere, este firesc ca, în temeiul principiului de drept tempus regit actum, modalitatea de contestare în justiţie să se supună regulilor în vigoare la data emiterii deciziei administrative. În jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a statuat în mod constant că situaţia diferită în care se află cetăţenii în funcţie de reglementarea aplicabilă potrivit principiului tempus regit actum nu poate fi privită ca o încălcare a dispoziţiilor constituţionale care consacră egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi discriminări. Mai mult, Curtea a reţinut că nu este contrară principiului egalităţii instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ce priveşte căile de atac, cât timp ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor (a se vedea, în acest sens, de exemplu, deciziile nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000, nr. 77 din 20 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 198 din 27 martie 2003, nr. 820 din 9 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 18 ianuarie 2007, şi nr. 1.541 din 25 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 13 ianuarie 2011).
22. De altfel, Curtea reţine că, în temeiul art. 304^1 din Codul de procedură civilă din 1865, în lipsa apelului, recursul era o cale de atac devolutivă, iar, pe de altă parte, în prezent, potrivit prevederilor art. 7 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, cu modificările şi completările ulterioare, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este "supusă recursului" de la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, aceasta va fi supusă numai apelului la instanţa ierarhic superioară.
23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Adrian Pădure în Dosarul nr. 5.008/110/2007 al Curţii de Apel Bacău - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 26 alin. (3) teza finală din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Curţii de Apel Bacău - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 2 aprilie 2015.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Irina-Loredana Gulie
----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
