Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 378 alin. (1) lit. c) din Codul penal, excepţie ridicată de Kinga Gabriela Tolnai în Dosarul nr. 9.722/271/2019/a1 al Judecătoriei Oradea - Secţia penală, de Cosmin-Dumitru Mastacan în Dosarul nr. 1.187/829/2019 al Judecătoriei Podu Turcului, respectiv de Diana Nicoleta Galiş în Dosarul nr. 9.899/271/2020/a1 al Judecătoriei Oradea - Secţia penală şi care formează obiectul dosarelor Curţii Constituţionale nr. 2.611D/2019, nr. 320D/2020, respectiv nr. 1.856D/2020. 2. Dezbaterile au avut loc la data de 21 martie 2023, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, precum şi ale art. 396 din Codul de procedură civilă, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 20 aprilie 2023, când a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 3. Prin Încheierea din 26 septembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 9.722/271/2019/a1, Judecătoria Oradea - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 378 alin. (1) lit. c) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Kinga Gabriela Tolnai într-o cauză având ca obiect soluţionarea plângerii formulate de autoare împotriva ordonanţei prim-procurorului prin care a fost respinsă plângerea acesteia formulată împotriva ordonanţei de clasare privind săvârşirea infracţiunii de abandon de familie, întrucât cuantumul pensiei de întreţinere a fost stabilit prin act notarial. 4. Prin Încheierea din 6 februarie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 1.187/829/2019, Judecătoria Podu Turcului a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 378 alin. (1) lit. c) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Cosmin-Dumitru Mastacan într-o cauză având ca obiect soluţionarea plângerii formulate în temeiul art. 340 din Codul de procedură penală. 5. Prin Încheierea din 6 octombrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 9.899/271/2020/a1, Judecătoria Oradea - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 378 alin. (1) lit. c) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Diana Nicoleta Galiş într-o cauză având ca obiect soluţionarea plângerii formulate în temeiul art. 340 din Codul de procedură penală. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că norma penală criticată incriminează neplata, cu rea-credinţă, timp de 3 luni, a pensiei de întreţinere doar cu privire la obligaţiile născute sau stabilite printr-un titlu obţinut pe cale judecătorească. Susţin că norma criticată restrânge, în mod nejustificat şi discriminatoriu, sfera de incriminare a situaţiilor în care se legalizează obligaţia de întreţinere. Arată că actualul Cod civil reglementează posibilitatea stabilirii obligaţiei de întreţinere în mod principal sau ca măsură accesorie pentru toate situaţiile, inclusiv cele de divorţ şi încetare a căsătoriei.în acest sens, reţin că procedura poate fi judiciară, notarială sau administrativă, cu recunoaşterea egală a consecinţelor formale juridice. Cu toate acestea, doar obligaţiilor asumate prin efectul unor hotărâri judecătoreşti li se oferă protecţie în cuprinsul infracţiunii incriminate. Susţin, de asemenea, că această omisiune de reglementare creează un dezechilibru normativ, cu consecinţe prejudiciabile pentru beneficiarul obligaţiei de întreţinere, care nu are la dispoziţie totalitatea instrumentelor juridice de apărare a acestui drept. Susţin, totodată, că acest tratament discreţionar creează o distincţie între minorii ce beneficiază de pensie de întreţinere în baza unei hotărâri judecătoreşti, care au pârghia legală a formulării unei plângeri penale pentru a-şi proteja şi asigura respectarea acestui drept prevăzut de lege, şi minorii care, cu toate că deţin o convenţie notarială autentică în baza căreia beneficiază de pensie de întreţinere, nu au pârghia legală de a formula plângere penală de vreme ce nu există o normă penală care să le garanteze îndeplinirea dreptului. 7. Judecătoria Oradea - Secţia penală şi Judecătoria Podu Turcului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. În acest sens, cele două instanţe reţin că este o lipsă de corelare a normei penale cu dispoziţiile legii civile, care permit divorţul şi prin acordul părţilor exprimat la notarul public, ipoteză în care, în situaţia existenţei copiilor minori, părţile stabilesc prin act notarial inclusiv cuantumul şi condiţiile de plată ale pensiei de întreţinere. Întrucât dispoziţiile art. 378 alin. (1) lit. c) din Codul penal nu au în vedere şi pensia de întreţinere stabilită prin convenţie notarială, ci doar pensia stabilită pe cale judecătorească, apreciază că legea penală nu asigură o egalitate de tratament între situaţiile în care pensia de întreţinere este stabilită pe cale judecătorească sau prin act notarial, contrar prevederilor art. 16 alin. (1), ale art. 21 alin. (1) şi (2) şi ale art. 49 alin. (1) din Legea fundamentală. Reţin că instituirea pensiei de întreţinere s-a realizat în considerarea situaţiei dificile, de nevoie în care se găseşte beneficiarul, fie din cauza vârstei fragede ori înaintate, fie din alte motive care îl pune în imposibilitatea de a-şi asigura cele necesare traiului. Apreciază că neincriminarea abandonului de familie în cazul neplăţii pensiei de întreţinere stabilite pe cale convenţională creează o situaţie defavorabilă acestor beneficiari, care, deşi se află în aceeaşi situaţie cu beneficiarii pensiei de întreţinere stabilite pe cale judecătorească, nu au aceeaşi protecţie din partea legii penale. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 9. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 378 alin. (1) lit. c) din Codul penal sunt neconstituţionale. Apreciază că prin pedepsirea cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă a neplăţii, cu rea-credinţă, timp de 3 luni, a pensiei de întreţinere stabilite doar pe cale judecătorească, nu şi prin act notarial, se generează o discriminare între cetăţeni pe criterii arbitrare. Aşa fiind, diferenţierea între pensia de întreţinere stabilită pe cale judecătorească şi pensia de întreţinere stabilită pe cale notarială nu se justifică în mod obiectiv şi rezonabil. Mai mult, consideră că, prin dispoziţiile legale criticate, legiuitorul nu a avut în vedere protecţia copilului, încălcându-se, astfel, prevederile art. 49 alin. (5) din Constituţie. Consideră, totodată, că este vorba şi de o necorelare a normei penale cu dispoziţiile legii civile care permite divorţul şi prin acordul părţilor exprimat la notarul public, iar, în situaţia existenţei copiilor minori, părţile stabilesc prin act notarial inclusiv cuantumul şi condiţiile de plată ale pensiei de întreţinere. În consecinţă, apreciază că dispoziţiile legale criticate nu respectă exigenţele constituţionale referitoare la calitatea legii - din perspectiva lipsei de corelare a normei penale cu dispoziţiile legii civile -, fiind contrare dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 378 alin. (1) lit. c) din Codul penal - Abandonul de familie, având următorul conţinut: "(1) Săvârşirea de către persoana care are obligaţia legală de întreţinere, faţă de cel îndreptăţit la întreţinere, a uneia dintre următoarele fapte: [...] c) neplata, cu rea-credinţă, timp de 3 luni, a pensiei de întreţinere stabilite pe cale judecătorească, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă." 13. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că normele penale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi (2) privind egalitatea în drepturi şi ale art. 21 referitor la accesul liber la justiţie, precum şi dispoziţiilor art. 20 din Constituţie, referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, prin raportare la dispoziţiile art. 6 privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Invocă, totodată, dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la interzicerea generală a discriminării, ale art. 20 - Egalitatea în faţa legii şi ale art. 21 - Nediscriminarea din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum şi ale art. 28 din Convenţia cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 20 noiembrie 1989. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, dintr-o perspectivă istorică a cadrului legal în materia incriminării abandonului de familie, Curtea reţine că diverse modalităţi de săvârşire a acestei fapte au fost reglementate pentru prima dată în art. 454 din Codul penal din 1937. Condiţiile de incriminare prevedeau părăsirea celor faţă de care persoana în cauză avea obligaţia morală şi materială, "lăsându-i expuşi mizeriei fizice sau morale". Norma penală sancţiona, de asemenea, sustragerea timp de 3 luni de la achitarea obligaţiilor de întreţinere stabilite pe cale judecătorească şi alungarea copilului care, din cauza vârstei, era incapabil de a se îngriji. Toate aceste fapte erau incriminate numai în varianta săvârşirii cu "rea-voinţă" şi erau pedepsite cu închisoarea corecţională de la 3 luni la un an. Codul penal din 1969 a reglementat într-un mod mai sistematizat astfel de fapte, la art. 305, potrivit căruia, "(1) Săvârşirea de către persoana care are obligaţia legală de întreţinere, faţă de cel îndreptăţit la întreţinere, a uneia dintre următoarele fapte: a) părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferinţe fizice sau morale; b) neîndeplinirea cu rea-credinţă a obligaţiei de întreţinere prevăzute de lege; c) neplata cu rea-credinţă, timp de două luni, a pensiei de întreţinere stabilite pe cale judecătorească, se pedepseşte, în cazurile prevăzute la lit. a) şi b), cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă, iar în cazul prevăzut la lit. c), cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă. (2) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. (3) Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. (4) Dacă părţile nu s-au împăcat, dar în cursul judecăţii inculpatul îşi îndeplineşte obligaţiile, instanţa, în cazul când stabileşte vinovăţia, pronunţă împotriva inculpatului o condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 81. (5) Revocarea suspendării condiţionate nu are loc decât în cazul când, în cursul termenului de încercare, condamnatul săvârşeşte din nou infracţiunea de abandon de familie.". Art. 378 din Codul penal în vigoare prevede că "(1) Săvârşirea de către persoana care are obligaţia legală de întreţinere, faţă de cel îndreptăţit la întreţinere, a uneia dintre următoarele fapte: a) părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferinţe fizice sau morale; b) neîndeplinirea, cu rea-credinţă, a obligaţiei de întreţinere prevăzute de lege; c) neplata, cu rea-credinţă, timp de 3 luni, a pensiei de întreţinere stabilite pe cale judecătorească, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. (2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează neexecutarea, cu rea-credinţă, de către cel condamnat a prestaţiilor periodice stabilite prin hotărâre judecătorească, în favoarea persoanelor îndreptăţite la întreţinere din partea victimei infracţiunii. (3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. (4) Fapta nu se pedepseşte dacă, înainte de terminarea urmăririi penale, inculpatul îşi îndeplineşte obligaţiile. (5) Dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, inculpatul îşi îndeplineşte obligaţiile, instanţa dispune, după caz, amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru aceasta." 15. Curtea observă că legiuitorul a incriminat, în mod succesiv, începând cu anul 1937, faptele care aduc atingere relaţiilor sociale privitoare la convieţuirea socială, în mod particular a celor de familie, ale căror existenţă şi desfăşurare sunt condiţionate de respectarea reglementărilor ce au ca obiect îndeplinirea îndatoririlor de ajutor material şi moral între membrii acesteia, între modalităţile concrete de săvârşire a infracţiunii tip din cele trei codificări penale regăsindu-se neplata, cu rea-credinţă (rea-voinţă), de către persoana care are obligaţia legală de întreţinere, a pensiei de întreţinere stabilite pe cale judecătorească, faţă de cel îndreptăţit la întreţinere. 16. Examinând conţinutul normativ al infracţiunii de abandon de familie în vigoare în raport cu legea penală proximă, Curtea observă că legiuitorul a preluat, în mare măsură, prevederile Codului penal din 1969, modificările mai importante vizând adăugarea unei noi modalităţi de comitere a faptei - în acest sens fiind reglementată la alin. (2) al art. 378 din Codul penal o "subrogaţie" cu privire la obligaţia de întreţinere, o nouă cauză de nepedepsire la alin. (4) al aceluiaşi articol, precum şi ajustări privind sancţiunile şi mărirea intervalului de timp necesar consumării infracţiunii în varianta reglementată la alin. (1) lit. c) al aceleiaşi norme penale (astfel, codificarea în vigoare a revenit la termenul de 3 luni prevăzut de Codul penal din 1937). Aşadar, Curtea observă că infracţiunea de abandon de familie sancţionează, în esenţă, încălcarea obligaţiei de întreţinere datorată, ca regulă, între membrii aceleiaşi familii. De lege lato, obligaţia de întreţinere îşi are temei în art. 513 din Codul civil, potrivit căruia "Obligaţia de întreţinere există numai între persoanele prevăzute de lege. Ea se datorează numai dacă sunt întrunite condiţiile cerute de lege.", în art. 516 alin. (1) şi (3) din acelaşi act normativ, care prevede atât obligaţia de întreţinere între soţ şi soţie, rudele în linie dreaptă, între fraţi şi surori, precum şi între celelalte persoane anume prevăzute de lege, cât şi obligaţia de întreţinere între foştii soţi, în condiţiile prevăzute de lege, în timp ce o aplicaţie particulară este reglementată în art. 499 din Codul civil privind obligaţia de întreţinere a părinţilor faţă de copiii minori sau majori, după caz. Cu alte cuvinte, obligaţia de întreţinere derivă din obligaţia existentă ca urmare a rudeniei fireşti sau a căsătoriei, dar poate exista şi între persoane care nu sunt rude între ele. Potrivit art. 530 din Codul civil, obligaţia de întreţinere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului şi, după caz, a cheltuielilor pentru educare, învăţătură şi pregătire profesională, iar, dacă obligaţia de întreţinere nu se execută de bunăvoie, în natură, instanţa de tutelă dispune executarea ei prin plata unei pensii de întreţinere, stabilită în bani. 17. Aşadar, Curtea reţine că textul incriminator în vigoare este redactat într-o formă similară celei prevăzute în art. 305 din Codul penal din 1969, are ca obiect juridic generic relaţiile sociale pe a căror respectare se întemeiază familia, în timp ce obiectul juridic special are în vedere relaţiile de familie sub aspectul solidarităţii care trebuie să caracterizeze familia, atât în ceea ce priveşte sprijinul moral, cât şi în ceea ce priveşte sprijinul material. Elementul material al infracţiunii de abandon de familie constă în comiterea unor acţiuni sau inacţiuni care constituie conţinutul unor variante şi modalităţi alternative de săvârşire a infracţiunii. În varianta-tip, prevăzută la alin. (1) al art. 378 din Codul penal, sunt reglementate trei modalităţi alternative de comitere a infracţiunii constând în: fapta (acţiune sau inacţiune) de părăsire, alungare sau lăsarea fără ajutor a celui îndreptăţit la întreţinere, expunându-l la suferinţe fizice sau morale [lit. a)]; neîndeplinirea, cu rea-credinţă, a obligaţiei de întreţinere prevăzute de lege [lit. b)]; neplata, cu rea-credinţă, timp de 3 luni, a pensiei de întreţinere stabilite pe cale judecătorească [lit. c)]. Curtea reţine, astfel, că existenţa infracţiunii de abandon de familie este condiţionată de preexistenţa unui raport juridic impus de lege sau stabilit prin hotărâre judecătorească, în baza cărora o persoană este obligată la întreţinere faţă de o altă persoană. Totodată, Curtea observă că, prin oricare dintre modalităţile alternative prevăzute la alin. (1) al art. 378 din Codul penal, se creează o situaţie defavorabilă pentru cel care este îndrituit la întreţinere, şi anume lipsirea sa de întreţinere (locuinţă, alimente, bani, îmbrăcăminte, medicamente etc.). 18. În prezenta cauză, autorii excepţiei de neconstituţionalitate formulează motive de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 378 alin. (1) lit. c) din Codul penal, întrucât norma criticată incriminează neplata cu rea-credinţă, timp de 3 luni, a pensiei de întreţinere doar cu privire la obligaţiile stabilite printr-un titlu obţinut pe cale judecătorească, în timp ce pensia de întreţinere stabilită prin convenţie autentică încheiată în procedura notarială de divorţ nu beneficiază de protecţie penală. Susţin că norma penală criticată restrânge, în mod nejustificat şi discriminatoriu, aria de incriminare a situaţiilor în care se legalizează obligaţia de întreţinere. Apreciază că această omisiune de reglementare creează un dezechilibru normativ evident, cu consecinţe prejudiciabile pentru beneficiarul obligaţiei de întreţinere, care nu are la dispoziţie totalitatea instrumentelor juridice de apărare a dreptului său. 19. Examinând motivele de neconstituţionalitate formulate de autori, Curtea reţine că elementul material al acestei modalităţi de săvârşire a variantei-tip a infracţiunii de abandon de familie - de altfel, cel mai des întâlnită în practica judiciară - constă într-o inacţiune, respectiv neplata cu rea-credinţă, timp de 3 luni, a pensiei de întreţinere stabilite printr-o hotărâre judecătorească. În cazul acestei forme a variantei-tip a infracţiunii, trebuie îndeplinite două cerinţe esenţiale, respectiv (i) stabilirea, printr-o hotărâre judecătorească, a unei pensii de întreţinere sub forma unei sume fixe sau într-o cotă procentuală din venitul net lunar al celui care datorează întreţinerea şi (ii) persoana obligată la întreţinere să nu fi plătit cu rea-credinţă timp de 3 luni pensia de întreţinere, termen care începe să curgă de la data la care hotărârea judecătorească a rămas definitivă sau de la data ultimei plăţi. Fiind vorba despre rea-credinţă, această din urmă formă a variantei-tip a infracţiunii se săvârşeşte numai cu intenţie directă, prin atitudinea incorectă, necinstită a subiectului activ privind executarea obligaţiei de întreţinere. De asemenea, Curtea observă că se are în vedere o pensie de întreţinere în sensul Codului civil, stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Sub aspectul configurării poziţiei psihice a autorului infracţiunii, prezintă relevanţă şi împrejurarea că obligaţia de întreţinere a cărei încălcare formează latura obiectivă a infracţiunii de abandon de familie, în varianta reglementată de art. 378 alin. (1) lit. c) din Codul penal, este o obligaţie unică, ce constă în asigurarea pentru persoanele îndreptăţite a celor necesare traiului şi, după caz, a cheltuielilor pentru educare, învăţătură şi pregătire profesională, pensia de întreţinere constituind, potrivit art. 530 din Codul civil, doar o modalitate subsidiară de executare a acesteia, în situaţia în care obligaţia de a presta întreţinerea în natură nu se realizează de bunăvoie. 20. Totodată, Curtea reţine că, în această modalitate, fapta constituie şi o formă specială de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, reglementată distinct de legiuitor în cadrul infracţiunilor contra familiei. Cu alte cuvinte, inacţiunea debitorului constând în neplata pensiei de întreţinere fixate pe cale judiciară aduce atingere, în mod adiacent, şi relaţiilor sociale ce asigură autoritatea hotărârilor judecătoreşti, motiv pentru care infracţiunea de abandon de familie, prevăzută la art. 378 alin. (1) lit. c) din Codul penal, poate fi asimilată unei forme speciale de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, reglementată distinct în cadrul infracţiunilor contra familiei. 21. Aşadar, pornind de la conţinutul normei de incriminare şi de la obiectul juridic special al infracţiunii de abandon de familie, reprezentat de relaţiile de familie care impun respectarea obligaţiei legale de întreţinere, Curtea reţine că norma penală criticată reglementează obligaţia patrimonială de întreţinere stabilită pe cale judecătorească. Prin urmare, soluţia legislativă criticată are ca situaţie premisă existenţa unei obligaţii de întreţinere care, însă, trebuie concretizată printr-o hotărâre judecătorească ce stabileşte pensia de întreţinere, aceasta din urmă fiind modalitatea de executare a respectivei obligaţii, în ipoteza în care nu este executată în natură. Astfel cum s-a reţinut în precedent, norma de incriminare are în vedere o pensie de întreţinere în sensul Codului civil, stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă, iar nu o obligaţie de plată periodică a unei sume de bani stabilită, prin hotărâre judecătorească, cu titlu de daune materiale sau morale. 22. În aceste condiţii, Curtea constată că o astfel de hotărâre judecătorească poate fi pronunţată în procedura de desfacere a căsătoriei prin divorţ, cât priveşte capetele de cerere accesorii divorţului, referitoare, printre altele, la stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor. Astfel, Curtea reţine că în prezent, ca şi în cazul reglementării anterioare [art. 37 alin. (2) din Codul familiei, abrogat de art. 230 lit. m) din capitolul X al Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011], noul Cod civil prevede, în art. 259 alin. (6), faptul că, "Căsătoria poate fi desfăcută prin divorţ, în condiţiile legii." Această formă de disoluţie a căsătoriei, care constă în desfacerea ei cu efecte pentru viitor, poate avea loc prin acordul părţilor (pe cale judiciară [art. 373 lit. a),art. 374 din Codul civil], pe cale administrativă sau prin procedura notarială [art. 375 din Codul civil]) ori pe cale judecătorească, în temeiul art. 373 lit. b),c) şi d) din Codul civil. 23. Cât priveşte divorţul prin acordul părţilor, Curtea reţine că procedura de divorţ în faţa ofiţerului de stare civilă sau a notarului public a fost prevăzută iniţial în noul Cod civil, adoptat prin Legea nr. 287/2009, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011, care a intrat în vigoare în 2011, fiind preluată prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, şi introdusă în Codul familiei, la art. 38^1-38^4. Spre deosebire de reglementarea din Codul familiei - potrivit căreia ofiţerul de stare civilă ori notarul public puteau constata desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor, dacă soţii erau de acord cu divorţul şi nu aveau copii minori, născuţi din căsătorie sau adoptaţi (art. 38^1), noul Cod civil nu mai prevede nicio condiţie pentru divorţul prin acordul soţilor. Acesta poate fi pronunţat oricând, fără nicio prevedere restrictivă referitoare la durata căsătoriei şi chiar dacă există copii minori rezultaţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi. Dacă soţii nu au copii minori, competenţa ofiţerului de stare civilă şi a notarului public, în constatarea divorţului, este una alternativă, iar dacă soţii au copii minori, născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi, doar notarul este competent să constate divorţul prin acordul părţilor. Astfel, Curtea reţine că, potrivit art. 375 alin. (2) din Codul civil, "Divorţul prin acordul soţilor poate fi constatat de notarul public şi în cazul în care există copii minori născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi, dacă soţii convin asupra tuturor aspectelor referitoare la numele de familie pe care să îl poarte după divorţ, exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi, stabilirea locuinţei copiilor după divorţ, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat şi fiecare dintre copii, precum şi stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.[...]." Potrivit art. 376 alin. (4) din Codul civil, dacă soţii stăruie în divorţ, notarul public eliberează certificatul de divorţ fără să facă vreo menţiune cu privire la culpa soţilor şi, totodată, dacă soţii convin asupra tuturor aspectelor referitoare la numele de familie pe care să îl poarte după divorţ, exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi, stabilirea locuinţei copiilor după divorţ, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat şi fiecare dintre copii, precum şi stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor, notarul va încheia o convenţie în procedura divorţului cu copii minori, autentificată, care, potrivit dispoziţiilor art. 101 alin. (2) şi ale art. 138 alin. (5) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 19 martie 2018, constituie titlu executoriu. În concluzie, Curtea constată că pensia de întreţinere ce derivă din obligaţia civilă de întreţinere a părinţilor faţă de copiii minori sau majori, după caz, poate fi stabilită şi prin convenţie autentică în procedura notarială de divorţ. 24. Curtea reţine, totodată, că, potrivit dispoziţiilor art. 374 alin. (3) şi ale art. 376 alin. (3) din Codul civil, în ipoteza desfacerii căsătoriei prin acordul soţilor, indiferent de procedura prin care se realizează (administrativă, notarială sau judiciară), divorţul presupune verificarea consimţământului soţilor la desfacerea căsătoriei de către instanţa de judecată, notarul public sau ofiţerul de stare civilă, aşadar de către o autoritate publică, respectiv de către un funcţionar public învestit să îndeplinească un serviciu de interes public. 25. Din această perspectivă, interpretând sistematic dispoziţiile art. 2 alin. (4), ale art. 59 alin. (2) şi ale art. 64 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 441 din 22 mai 2006, Curtea reţine că acordul de mediere, care consemnează înţelegerea soţilor referitoare la divorţ, nu este apt să producă efecte juridice în privinţa desfacerii căsătoriei în sine, însă poate să ateste modalitatea în care soţii acceptă divorţul. Deşi de esenţa instituţiei medierii este încrederea pe care părţile o acordă mediatorului, ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele şi să le sprijine pentru soluţionarea conflictului, iar activitatea de mediere reprezintă o activitate de interes public, potrivit art. 2 din Legea nr. 192/2006, mediatorii nu au calitatea de agenţi instrumentatori învestiţi de lege să îndeplinească un serviciu de interes public şi nici de reprezentanţi ai statului în exercitarea funcţiei. Un argument în plus în susţinerea acestei concluzii este faptul că mediatorul nu este menţionat în cuprinsul art. 376 alin. (3) din Codul civil. Potrivit art. 382 alin. (1) şi (3) din Codul civil, desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor se realizează prin hotărârea judecătorească definitivă prin care se pronunţă divorţul, respectiv prin certificatul de divorţ emis de notarul public sau ofiţerul de stare civilă competent, aşadar, printr-un înscris autentic. De vreme ce acordul de mediere nu îndeplineşte cerinţa de a fi un act autentic - art. 58 din Legea nr. 192/2006 stabilind expres că acordurile de mediere au valoarea unor înscrisuri sub semnătură privată -, înţelegerea soţilor consemnată într-un astfel de acord, cu privire la divorţ, nu are aptitudinea de a determina desfacerea căsătoriei prin acord. Prin urmare, acordul de mediere cu privire la desfacerea căsătoriei are doar valoarea unui mijloc de dovadă privind intenţia soţilor de a divorţa, existentă la momentul încheierii lui, astfel încât el nu poate fi consfinţit de către instanţă printr-o hotărâre de expedient. În schimb, Curtea reţine că, în ceea ce priveşte acordul de mediere încheiat între soţi în temeiul art. 64 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, care are ca obiect soluţionarea pe cale amiabilă a conflictelor ce derivă din efectele nepatrimoniale ale divorţului, precum numele soţilor, efectele divorţului în raporturile dintre soţi şi copiii lor minori, aceste înţelegeri pot constitui obiect al medierii, în privinţa acestora prevederile art. 64 alin. (1^1) din Legea nr. 192/2006 stabilind neechivoc că pot îmbrăca forma unor hotărâri de expedient ("Acordurile de mediere încheiate de părţi, în cauzele/conflictele ce au ca obiect exerciţiul drepturilor părinteşti, contribuţia părinţilor la întreţinerea copiilor şi stabilirea domiciliului copiilor, îmbracă forma unei hotărâri de expedient."). În consecinţă, Curtea reţine că, în ceea ce priveşte rezolvarea aspectelor accesorii divorţului, inclusiv cu privire la stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor, instanţa de judecată poate consfinţi acordul de mediere având acest obiect, prin pronunţarea unei hotărâri de expedient, pentru ipoteza în care se va desface căsătoria, act procedural prin care se pune capăt judecăţii în temeiul tranzacţiei intervenite între părţi, în condiţiile art. 2.268 alin. (1) din Codul civil. Această hotărâre urmează să se pronunţe în cazul desfacerii căsătoriei prin procedura divorţului reglementată de art. 915-935 din Codul de procedură civilă. Faţă de cele reţinute anterior, Curtea constată că izvorul raportului obligaţional, în ipoteza de la art. 378 alin. (1) lit. c) din Codul penal, îl poate constitui şi hotărârea de expedient prin care instanţa de judecată consfinţeşte acordul de mediere referitor la pensia de întreţinere. 26. În concluzie, având în vedere cadrul legal anterior menţionat, Curtea constată că izvorul pensiei de întreţinere, în ipoteza de la art. 378 alin. (1) lit. c) din Codul penal, îl pot constitui atât hotărârea judecătorească pronunţată în procedura desfacerii căsătoriei prin divorţ, potrivit dispoziţiilor art. 373 şi 374 din Codul civil, şi hotărârea de expedient prin care instanţa de judecată consfinţeşte acordul de mediere referitor la pensia de întreţinere, cât şi convenţia încheiată în procedura divorţului cu copii minori, autentificată de notar, încheiată în ipoteza desfacerii căsătoriei prin acordul părţilor în procedura notarială, potrivit art. 375 alin. (2) din Codul civil. În această din urmă ipoteză, poziţia subiectivă a făptuitorului faţă de conduita adoptată şi urmările pe care aceasta le produce se raportează la obligaţia de întreţinere instituită în sarcina sa şi concretizată prin convenţia autentică de stabilire a pensiei. 27. În aceste condiţii, în raport cu cadrul legal în materie penală şi civilă în vigoare, Curtea constată o necorelare legislativă având relevanţă constituţională din perspectiva respectării dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, în dimensiunea sa referitoare la calitatea legii, între dispoziţiile art. 378 alin. (1) lit. c) din Codul penal şi cele ale art. 375 alin. (2) din Codul civil, în condiţiile în care actualul Cod penal (Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările şi completările ulterioare), intrat în vigoare la 1 februarie 2014, constituie act normativ ulterior consacrării legislative - prin Codul civil (Legea nr. 287/2009), care a intrat în vigoare în anul 2011 - a divorţului prin acordul soţilor în procedură notarială, în ipoteza în care există copii minori născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi. Curtea reţine că această necorelare între acte normative în vigoare determină lipsa de claritate, precizie şi previzibilitate a normei penale criticate contrar principiului legalităţii incriminării, prevăzut la art. 23 alin. (12) din Constituţie şi la art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi, în consecinţă, dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, care se referă la calitatea legii. 28. Cu privire la cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate a legii, în materie penală, prin Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015, paragrafele 24 şi 25, Curtea a reţinut, în privinţa infracţiunii reglementate la art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, în ipoteza infracţiunilor, inclusiv a celor reglementate în domeniul fiscal, că legiuitorul trebuie să indice în mod clar şi neechivoc obiectul material al acestora în chiar cuprinsul normei legale. Prin aceeaşi decizie s-a constatat că, dacă legiuitorul îşi respectă numai din punct de vedere formal competenţa constituţională de a legifera, fără ca prin conţinutul normativ al textului incriminator să stabilească cu claritate şi precizie obiectul material al infracţiunii, aceasta poate determina o lipsă de previzibilitate a respectivului text. Într-o altă cauză, Curtea a statuat că, în primul rând, legiuitorului îi revine obligaţia ca, în actul de legiferare, indiferent de domeniul în care îşi exercită această competenţă constituţională, să dea dovadă de o atenţie sporită în respectarea principiului clarităţii şi previzibilităţii legii. Ilicitul penal este cea mai gravă formă de încălcare a unor valori sociale, iar consecinţele aplicării legii penale sunt dintre cele mai grave, astfel că stabilirea unor garanţii împotriva arbitrarului prin reglementarea de către legiuitor a unor norme clare şi predictibile este obligatorie. Comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege [înţeleasă ca act formal adoptat de Parlament, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituţie, precum şi ca act material, cu putere de lege, emis de Guvern, în temeiul delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituţie, respectiv ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă ale Guvernului], neputând fi dedus, eventual, din raţionamente ale judecătorului de natură să substituie normele juridice. În materie penală, principiul legalităţii incriminării, nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege, impune ca numai legiuitorul primar să poată stabili conduita pe care destinatarul legii este obligat să o respecte, în caz contrar acesta supunându-se sancţiunii penale (Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, paragrafele 52, 61, 65). În acest sens, instanţa de contencios constituţional a reţinut că, în sistemul continental, jurisprudenţa nu constituie izvor de drept aşa încât înţelesul unei norme să poată fi clarificat pe această cale, deoarece, într-un asemenea caz, judecătorul ar deveni legiuitor (Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 31 martie 2016, paragraful 16). Totodată, prin Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015, paragraful 23, Curtea Constituţională a stabilit că standardul constituţional de protecţie a libertăţii individuale impune ca limitarea acesteia să se realizeze într-un cadru normativ care, pe de o parte, să stabilească expres cazurile de limitare a acestei valori constituţionale, iar, pe de altă parte, să prevadă într-un mod clar, precis şi previzibil aceste cazuri. 29. Din această perspectivă, Curtea reţine că norma juridică, în special cea de natură penală, trebuie să conţină reglementări riguroase, cea supusă, în cazul de faţă, controlului de constituţionalitate fiind însă lipsită de claritate şi precizie. Întrucât nu îndeplineşte criteriile calitative menţionate, Curtea constată că norma penală criticată nu protejează membrii de familie şi relaţiile dintre aceştia într-un mod clar, precis şi previzibil raportat la rezultatul care s-ar putea produce. Curtea reţine că norma de incriminare criticată a fost preluată astfel cum era reglementată în vechea codificare penală, fără a fi realizată o necesară corelare/actualizare/adaptare la instituţii juridice nou-reglementate în materie civilă. În acest context, Curtea subliniază că dispoziţiile art. 378 alin. (1) lit. c) din Codul penal nu pot fi interpretate şi aplicate prin analogie in favorem în sensul că norma de incriminare criticată se referă atât la pensia de întreţinere stabilită pe cale judecătorească, cât şi la cea instituită în urma procedurii notariale şi, totodată, încadrarea juridică a faptei nu poate avea loc printr-o interpretare extensivă a dispoziţiilor art. 378 alin. (1) lit. b) din Codul penal, când infracţiunea se consumă la momentul primei omisiuni referitoare la îndeplinirea obligaţiei de întreţinere, iar nu după trecerea unui termen de 3 luni. Dacă în alte materii neclaritatea legii poate fi suplinită în diverse forme, în dreptul penal o astfel de ipoteză constituie chiar o formă de încălcare a principiului legalităţii incriminării. În plus, în dreptul penal, procedeul analogiei, fie a legii, fie a dreptului, este expres interzis de principiul legalităţii incriminării, tocmai pentru a se evita o extrapolare abuzivă a normelor de drept penal asupra unor situaţii despre care justiţiabilul nu a ştiut că ar avea semnificaţii infracţionale. Orice comportament penal trebuie să fie expres şi clar prevăzut de lege, neputând fi dedus sau subînţeles. Mai mult, dacă nu sunt identificate corect actele materiale, nu se poate stabili în mod neechivoc legătura de cauzalitate dintre aceste acte materiale şi rezultatul socialmente păgubitor. Or, actele materiale, legătura de cauzalitate şi rezultatul păgubitor sunt elemente care intră în conţinutul constitutiv al infracţiunii şi sunt indispensabile pentru stabilirea existenţei acesteia. 30. Curtea reaminteşte că, prin incriminarea abandonului de familie în modalitatea normativă a neplăţii pensiei de întreţinere instituită prin hotărâre judecătorească, legiuitorul a urmărit să protejeze, în principal, relaţiile de familie, în ansamblul lor, precum şi, adiacent, valorile sociale care privesc forţa executorie a hotărârilor judecătoreşti. Astfel, Curtea reţine că, în primul rând, trebuie avute în vedere valorile sociale a căror protejare s-a urmărit a se realiza prin trecerea în sfera ilicitului penal a unor fapte prin care subiectul activ aduce atingere normelor de convieţuire în societate. Or, în condiţiile în care incriminarea faptelor care se circumscriu infracţiunii de abandon de familie are ca scop apărarea relaţiilor sociale care privesc familia şi care impun respectarea obligaţiilor şi îndatoririlor de sprijin material şi moral faţă de membrii acesteia, îndreptăţiţi legal la întreţinere, Curtea constată că este necesar ca norma penală criticată să incrimineze şi neplata, cu rea-credinţă, a pensiei de întreţinere ce derivă din obligaţia civilă de întreţinere a părinţilor faţă de copiii minori sau majori, după caz, stabilită prin convenţie autentică în procedura notarială de divorţ. 31. În caz contrar, Curtea constată că norma penală criticată este contrară dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie privind egalitatea în drepturi prin raportare la prevederile constituţionale ale art. 49 alin. (1) referitoare la protecţia copiilor şi a tinerilor, în condiţiile în care principiul egalităţii caracterizează drepturile şi libertăţile fundamentale, fiind, în acelaşi timp, o garanţie a fiecărui drept fundamental în parte, astfel cum rezultă din Decizia Curţii Constituţionale nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, paragraful 136. 32. Totodată, sub aspectul asigurării egalităţii în drepturi, Curtea Constituţională a statuat că principiul consacrat de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, şi Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 27 martie 2003). De asemenea, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015, sau Decizia nr. 67 din 26 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 18 martie 2015). Nesocotirea principiului egalităţii în drepturi are drept consecinţă neconstituţionalitatea normei care instituie un privilegiu ori o discriminare. În acest sens, Curtea a reţinut că discriminarea se bazează pe noţiunea de excludere de la un drept/beneficiu (Decizia nr. 62 din 21 octombrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 25 februarie 1994), iar remediul constituţional specific, în cazul constatării neconstituţionalităţii discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 11 iulie 2012, sau Decizia nr. 681 din 13 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 889 din 8 decembrie 2014). Totodată, Curtea Constituţională - făcând referire la jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 şi, respectiv, 6 iulie 2004, pronunţate în cauzele "Aspecte privind regimul lingvistic în şcolile belgiene" împotriva Belgiei, paragraful 10, Marckx împotriva Belgiei, paragraful 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, paragrafele 35, 38 şi 40, Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit, paragraful 72, Gaygusuz împotriva Austriei, paragraful 42, Larkos împotriva Ciprului, paragraful 29, şi, respectiv, Bocancea şi alţii împotriva Moldovei, paragraful 24) - a reţinut că aplicarea unui tratament diferit unor cazuri egale este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, aceasta însemnând că nu urmăreşte un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit prin tratamentul inegal (Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 12 iunie 2015, paragraful 25, Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, paragraful 25, şi Decizia nr. 573 din 20 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 959 din 13 noiembrie 2018, paragraful 30). 33. Având în vedere considerentele de principiu anterior menţionate, consacrate jurisprudenţial, Curtea constată că persoanele care au dreptul la pensie de întreţinere, indiferent că este stabilită pe cale convenţională sau judiciară, se află în aceeaşi situaţie de nevoie, şi anume lipsirea lor de cele necesare traiului (locuinţă, alimente, bani, îmbrăcăminte, medicamente etc.), astfel că nu este justificat, în mod obiectiv şi rezonabil, tratamentul diferenţiat din punctul de vedere al protecţiei din partea legii penale. Curtea subliniază că, prin incriminarea abandonului de familie, legiuitorul protejează valorile sociale referitoare la familie şi relaţiile dintre membrii săi, în ansamblu, iar nu distinct, după cum raporturile obligaţionale de întreţinere au izvor legal, judiciar sau convenţional. De altfel, în cauză, Curtea reţine aplicabilitatea tezei referitoare la interzicerea discriminării din cuprinsul art. 16 alin. (1) din Constituţie, având în vedere că norma incriminatoare exclude de la protecţia prin mijloace de drept penal persoanele îndreptăţite la pensia de întreţinere stabilită prin convenţie autentificată, încheiată în procedura notarială de divorţ. Or, câtă vreme principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, Curtea constată că nu există niciun motiv rezonabil pentru care persoanele menţionate să fie lipsite de protecţie penală, cu consecinţa lipsirii lor de întreţinere materială, deci păgubirea sub acest raport a acestor persoane şi producerea unei suferinţe fizice. Din această perspectivă, Curtea constată că norma penală criticată este contrară principiului egalităţii, întrucât afectează persoanele îndreptăţite la pensia de întreţinere stabilită prin convenţie autentificată, încheiată în procedura notarială de divorţ, acestea fiind plasate, în mod arbitrar, într-o poziţie de inferioritate. Neincluderea în sfera ilicitului penal a faptei de abandon de familie constând în neexecutarea, cu rea-credinţă, timp de 3 luni, a obligaţiei de întreţinere stabilite prin act notarial, aşadar lipsa unui mecanism de constrângere al statului, exercitat prin organele judiciare, menit să asigure respectarea efectivă a convenţiei notariale cât priveşte plata pensiei de întreţinere, poate determina un dezechilibru referitor la relaţiile de convieţuire socială din perspectiva respectării dreptului legal la întreţinere, ale cărui consecinţe formale juridice sunt deopotrivă recunoscute atât în ceea ce priveşte pensia de întreţinere fixată pe cale judecătorească, cât şi în ceea ce priveşte pensia de întreţinere stabilită prin convenţie autentică în procedura notarială. 34. Or, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că principiul egalităţii, în componenta sa de nediscriminare, are un conţinut autonom, o existenţă de sine stătătoare, în sensul că impune obligaţii corespunzătoare în sarcina statului pentru a asigura egalitatea juridică dintre subiecţii de drept. Tratamentul discriminatoriu constă în excluderea directă sau indirectă a unor categorii de persoane de la drepturile, libertăţile, vocaţia, speranţa legitimă de care se bucură toţi ceilalţi aflaţi în situaţii similare. Prin urmare, egalitatea nu este o chestiune cantitativă în sensul că se poate aprecia şi raporta doar la un set de drepturi şi libertăţi fundamentale prevăzute în Constituţie, ci are şi un aspect calitativ, astfel încât poate fi valorizat, în componenta sa privind nediscriminarea, ca fiind un principiu de drept ce promovează egalitatea juridică (Decizia nr. 465 din 18 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 645 din 5 august 2019, paragraful 33). 35. Totodată, instanţa de contencios constituţional a statuat că Parlamentul este liber să decidă cu privire la politica penală a statului, în virtutea prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, în calitate de unică autoritate legiuitoare a ţării. De asemenea, Curtea a reţinut că nu are competenţa de a se implica în domeniul legiferării şi al politicii penale a statului, orice atitudine contrară constituind o imixtiune în competenţa acestei autorităţi constituţionale (a se vedea Decizia nr. 629 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 932 din 21 decembrie 2014). Astfel, Curtea a recunoscut că, în acest domeniu, legiuitorul se bucură de o marjă de apreciere destul de întinsă, având în vedere că acesta se află într-o poziţie care îi permite să aprecieze, în funcţie de o serie de criterii, necesitatea unei anumite politici penale. Cu toate acestea, Curtea a reţinut că, deşi, în principiu, Parlamentul se bucură de o competenţă exclusivă în reglementarea măsurilor ce ţin de politica penală a statului, această competenţă nu este absolută în sensul excluderii exercitării controlului de constituţionalitate asupra măsurilor adoptate. Astfel, Curtea a constatat că incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni ţin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile şi exigenţele constituţionale (Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, precitată, paragraful 66). În acest sens, Curtea a statuat că legiuitorul trebuie să dozeze folosirea mijloacelor penale în funcţie de valoarea socială ocrotită, instanţa de control constituţional putând cenzura opţiunea legiuitorului numai dacă aceasta contravine principiilor şi exigenţelor constituţionale (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 824 din 3 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 122 din 17 februarie 2016). De asemenea, Curtea a constatat că, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, respectarea Constituţiei este obligatorie, de unde rezultă că Parlamentul nu îşi poate exercita competenţa de incriminare şi de dezincriminare a unor fapte antisociale decât cu respectarea normelor şi principiilor consacrate prin Constituţie (Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014). Astfel, Curtea a constatat că, în exercitarea competenţei sale constituţionale de a legifera în cadrul politicii penale, legiuitorul are dreptul, dar şi obligaţia de a apăra anumite valori sociale, unele dintre acestea identificându-se cu valorile protejate de Constituţie (dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică - art. 22; dreptul la ocrotirea sănătăţii - art. 34, dreptul de vot - art. 36 etc.), prin incriminarea faptelor care aduc atingere acestora (în acest sens a se vedea Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007, Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, precitată, şi Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, precitată, paragraful 67). 36. Din această perspectivă, Curtea reţine că legiuitorul are competenţa constituţională de a include în sfera ilicitului penal neplata, cu rea-credinţă, timp de 3 luni, a pensiei de întreţinere fixată prin convenţie în procedura notarială, câtă vreme săvârşirea acestei fapte aduce atingere relaţiilor de convieţuire socială în cadrul familiei, urmarea imediată constând într-o stare de pericol pentru existenţa relaţiilor de familie, prin punerea persoanei îndreptăţite la întreţinere în situaţia de a fi lipsită de mijloacele de întreţinere ori de sprijin moral. Curtea reţine că ocrotirea prin mijloace juridice extrapenale, de drept civil, a valorilor arătate este insuficientă; în această materie doar instituirea unor mijloace specifice dreptului penal ar putea determina adoptarea unei atitudini active din partea celui obligat la întreţinere prin convenţie notarială. Reglementarea întregii reprezentări faptice a persoanei obligate la întreţinere (multiplele modalităţi faptice de săvârşire a abandonului de familie, având acelaşi rezultat, starea de pericol pentru valoarea socială ocrotită - familia), precum şi stabilirea unei pedepse adecvate trebuie să fie de natură să stimuleze făptuitorul să reia executarea acestei obligaţii, iar nu să creeze o dificultate suplimentară, acesta fiind, în fapt, scopul normei de incriminare de la art. 378 din Codul penal. 37. Curtea reţine că un argument în plus în susţinerea concluziilor anterioare îl constituie dispoziţiile art. 27 paragraful 4 din Convenţia cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 20 noiembrie 1989, potrivit cărora "Statele părţi vor lua toate măsurile adecvate pentru recuperarea pensiei alimentare pentru copil de la părinţii săi sau de la alte persoane care răspund din punct de vedere financiar pentru acesta, atât pe teritoriul statului parte, cât şi în străinătate. [...]" 38. Totodată, Curtea reţine că atât pensia de întreţinere fixată prin hotărâre judecătorească, cât şi cea având ca temei un acord de întreţinere/o convenţie de divorţ/un act autentificat la notar beneficiază, în sistemele de drept menţionate mai jos, de protecţie penală egală. Sunt relevante, în acest sens, dispoziţiile art. 227-3 alin. 1 din Codul penal francez coroborate cu art. 373-2-2 alin. 1 pct. 2-6 din Codul civil francez; art. 358 alin. 1 din Codul penal al Greciei; art. 3911 din Codul penal al Luxemburgului coroborat cu art. 230 din Codul civil luxemburghez; secţiunea 170 din Codul penal al Letoniei; secţiunea 14 din capitolul 21 din Codul penal al Finlandei, precum şi prevederile secţiunii 46 alin. 2 din capitolul 4 al Legii căsătoriei nr. 234/1929. 39. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Kinga Gabriela Tolnai în Dosarul nr. 9.722/271/2019/a1 al Judecătoriei Oradea - Secţia penală, de Cosmin-Dumitru Mastacan în Dosarul nr. 1.187/829/2019 al Judecătoriei Podu Turcului, respectiv de Diana Nicoleta Galiş în Dosarul nr. 9.899/271/2020/a1 al Judecătoriei Oradea - Secţia penală şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 378 alin. (1) lit. c) din Codul penal, care nu incriminează neplata, cu rea-credinţă, timp de 3 luni, a pensiei de întreţinere stabilite prin act notarial, este neconstituţională. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, Judecătoriei Oradea - Secţia penală şi Judecătoriei Podu Turcului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 20 aprilie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
