Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 24/1/2014/HP/P
Corina Michaela Jîjîie - preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie
Ilie Iulian Dragomir - judecător la Secţia penală
Angela Dragne - judecător la Secţia penală
Ioana Alina Ilie - judecător la Secţia penală
Marius Dan Foitoş - judecător la Secţia penală
Leontina Şerban - judecător la Secţia penală - judecător-raportor
Aurel Gheorghe Ilie - judecător la Secţia penală
Valentin Horia Şelaru - judecător la Secţia penală
Ioana Bogdan - judecător la Secţia penală
Mirela Cojocaru - magistrat-asistent
S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin Încheierea din data de 3 iulie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 2.557/111/2014, prin care, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la admisibilitatea unei noi cereri de aplicare a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal privind legea penală mai favorabilă, ulterior respingerii unei cereri cu acelaşi obiect, în situaţia în care, după respingerea cererii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat o hotărâre prin care s-a dat o rezolvare de principiu unei chestiuni de drept incidente în cauză. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 27^4 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Corina Michaela Jîjîie. La şedinţa de judecată a participat doamna Mirela Cojocaru, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Irina Kuglay, consilier al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că s-au transmis puncte de vedere asupra chestiunii de drept din partea unor curţi de apel, tribunale şi judecătorii. În acest context, a arătat că, la nivelul instanţelor naţionale, s-au conturat două opinii: Într-o primă opinie, s-a susţinut că este inadmisibilă o nouă cerere de aplicare a dispoziţiilor art. 6 din Codul penal în situaţia în care a fost dată o soluţie definitivă în ceea ce priveşte aplicarea legii penale mai favorabile înainte de pronunţarea de către Înalta Curte a hotărârii prin care s-a dat o rezolvare de principiu unei chestiuni de drept incidente în cauză. În a doua opinie, s-a apreciat că o astfel de cerere este admisibilă, în condiţiile în care, cu prilejul soluţionării primei solicitări de aplicare a legii penale mai favorabile, întemeiată pe dispoziţiile art. 6 din Codul penal, chestiunea de drept incidentă în cauză nu fusese dezlegată de către instanţa supremă. În continuare a arătat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor care a fost comunicat condamnatului D. G., potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală. A mai referat că, la data de 29 septembrie 2014, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus Adresa nr. 1.989/C/2584/III-5/2014 prin care sa adus la cunoştinţă că în cadrul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar penal al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vizând problema de drept cu privire la modul de aplicare a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal şi că au fost depuse concluzii scrise formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat, cu privire la admisibilitatea întrebării prealabile că, în principiu, pentru a stabili admisibilitatea sesizării din perspectiva dependenţei soluţionării fondului de chestiunea de drept supusă rezolvării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa trebuie să se raporteze la justele criterii din Decizia nr. 11/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru rezolvarea unor chestiuni de drept în materia penală, care tratează, în mod judicios, criteriile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. S-a precizat, totodată, că Decizia nr. 11/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru rezolvarea unor chestiuni de drept în materie penală are în vedere situaţia în care instanţa este sesizată cu judecarea în fond a cauzei, astfel că acelaşi criteriu nu va putea fi aplicat ca atare, mutatis mutandis, la acele situaţii în care instanţa nu este sesizată cu o acţiune penală sau cu o acţiune civilă, când obiect principal al judecăţii îl constituie o altă cerere, nu o chestiune particulară pe parcursul soluţionării unei cauze. Prin urmare, s-a susţinut că sintagma "soluţionarea pe fond a cauzei" ar trebui înţeleasă în sensul soluţionării pe fond a obiectului judecăţii cu care este învestită instanţa, întrucât o instanţă care examinează o contestaţie la executare pentru aplicarea legii penale mai favorabile nu este sesizată cu o acţiune penală, nu va condamna, nu va achita şi nu va dispune încetarea procesului penal, dar obiectul judecăţii în acea cauză poate depinde de aplicarea unei norme de drept penal. Admisibilitatea unei probleme de drept penal, ridicată în legătură cu o astfel de cauză, nu poate fi de plano exclusă pentru simplul motiv că instanţa nu soluţionează o acţiune penală. S-a relevat că aceeaşi concluzie se degajă şi în legătură cu o normă procedurală. Admisibilitatea unei probleme de drept în legătură cu o normă procedurală, de care depinde dezlegarea obiectului cauzei, nu poate fi înlăturată numai pentru simplul motiv că, în întregime, cauza nu priveşte soluţionarea unei acţiuni penale, pe rolul instanţelor fiind o multitudine de cauze care niciodată nu vor ajunge în stadiul rezolvării acţiunii penale: plângeri împotriva soluţiilor procurorului, cereri în faza de urmărire penală, cereri cu privire la măsuri asigurătorii ş.a. Este, cel puţin teoretic, posibil ca, în aceste cauze, niciodată să nu se ajungă la soluţionarea unei acţiuni penale şi, totuşi, obiect al judecăţii să îl constituie norme al căror conţinut pot avea interpretări diferite. Pe de altă parte, s-a arătat că chiar şi textul din Codul de procedură penală permite această interpretare prin observarea terminologiei ad litteram, respectiv "de a cărei lămurire depinde rezolvarea pe fond a cauzei respective". Legiuitorul nu ar fi folosit sintagma "cauza respectivă" dacă nu ar fi înţeles să se raporteze la cererea, sesizarea cu care o instanţă penală este învestită, considerând că, dacă ar fi avut în vedere numai o acţiune penală sau o acţiune civilă soluţionabilă în fond, s-ar fi limitat la a folosi expresia "soluţionarea pe fond a cererii". A apreciat că, de plano, nu se poate respinge, ca inadmisibilă, o sesizare privind interpretarea unei norme de drept penal substanţial sau a unei norme de procedură penală pentru simplul motiv că de ea nu depinde soluţionarea acţiunii penale într-o fază de judecată, în sens restrâns. Pe de altă parte, referitor la admisibilitatea cererii formulate în cauză, prin raportare la aspectul că de rezolvarea problemei de drept nu ar depinde soluţionarea obiectului cauzei, ci soluţionarea unui aspect prealabil judecăţii, acela al admisibilităţii în principiu, a învederat că soluţionarea pe fond a cauzei depinde, în mod esenţial, de criteriile de admisibilitate a contestaţiei la executare. În speţă, dependenţa între fondul soluţiei şi problema de drept ridicată nu trebuie înţeleasă doar în sensul că problema de drept va stabili cum se soluţionează fondul, ci şi dacă dezlegarea problemei de drept va stabili dacă se soluţionează fondul. A fortiori, modul de soluţionare a cauzei este dependent de caracterul admisibil sau inadmisibil al chestiunii puse în discuţie, motiv pentru care nu este relevant dacă problema de drept vizează admisibilitatea contestaţiei, iar nu fondul ei. Pe fond, a apreciat că dispoziţiile art. 599 alin. (5) din Codul de procedură penală permit reiterarea unei contestaţii la executare atunci când este întrunită una dintre următoarele condiţii: este vorba de o altă persoană decât cea care a făcut cererea, de un alt temei legal, de alte motive şi de alte apărări. S-a precizat că noţiunile de temei legal, motive şi apărări nu pot fi privite "în bloc", neavând aceeaşi semnificaţie. Temeiul legal este evident echivalent intervenţiei unei legi noi, iar motivele sau apărările sunt chestiuni de fapt sau date concrete ale speţei, care nu au fost valorificate în acelaşi cadru legal. Analizând problema dacă hotărârea prealabilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie poate constitui temei legal pentru o nouă contestaţie la executare, s-a considerat că hotărârile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în rezolvarea unei chestiuni de drept sunt acte cu putere de lege, asimilate cu noţiunea de "temei legal", inclusiv în sensul celei folosite în art. 599 alin. (5) din Codul de procedură penală. Pentru aceste motive, a solicitat instanţei să constate că sesizarea este admisibilă şi să se pronunţe, pentru motivele arătate şi pentru cele pe larg dezvoltate în scris, o soluţie concordantă cu concluziile scrise. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare asupra sesizării formulate. ÎNALTA CURTE, Asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării Prin Încheierea de şedinţă din data de 3 iulie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 2.557/111/2014, Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării chestiunii de drept privind posibilitatea formulării unei noi cereri de aplicare a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal privind aplicarea legii penale mai favorabile ulterior respingerii unei astfel de cereri, în situaţia în care, după respingerea cererii, s-a pronunţat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o hotărâre prin care s-a dat o rezolvare de principiu unei chestiuni de drept incidente în cauză. II. Expunerea succintă a cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 2.557/111/2014 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a fost sesizată cu o contestaţie formulată de condamnatul D.G. împotriva Sentinţei penale nr. 243/P din data de 20 mai 2014, pronunţată de către Tribunalul Bihor în Dosarul nr. 2.557/111/2014. Prin Sentinţa penală nr. 122/P din data de 27 februarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 803/111/2014 de Tribunalul Bihor, în baza art. 595 din Codul de procedură penală cu aplicarea art. 23 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, cu modificările ulterioare, s-a respins cererea formulată de persoana condamnată D.G. de aplicare a legii penale mai favorabile, constatându-se că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 6 din Codul penal privind incidenţa legii penale mai favorabile pentru pedeapsa aplicată acestuia prin Sentinţa penală nr. 130 din data de 12 iunie 2013, pronunţată de Tribunalul Bihor, definitivă prin Decizia penală nr. 503/R din data de 11 iulie 2013 a Curţii de Apel Oradea, în baza căreia s-a emis Mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 187/2013 al Tribunalului Bihor. Pentru a pronunţa această hotărâre s-a reţinut că prin Sentinţa penală nr. 130 din data de 12 iunie 2013, pronunţată de Tribunalul Bihor, definitivă prin Decizia penală nr. 503/R din data de 11 iulie 2013 a Curţii de Apel Oradea, s-a admis cererea de contopire a pedepselor formulată de condamnatul D.G. vizând pedepsele aplicate prin Sentinţa penală nr. 1.634/2011 a Judecătoriei Oradea (sentinţă care la rândul ei constituie o hotărâre de contopire a pedepselor aplicate prin Sentinţa penală nr. 380/2011 a Judecătoriei Oradea, Sentinţa penală nr. 842/2010 a Judecătoriei Oradea şi Sentinţa penală nr. 1.052/2011 a Judecătoriei Oradea), respectiv pedepsele aplicate prin Sentinţa penală nr. 143/2012 a Tribunalului Bihor, după cum urmează: - 1 an închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 194 din Codul penal anterior; - 5 ani închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. (2) şi (3) din Codul penal anterior; - 1 an închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 291 din Codul penal anterior; - 5 ani închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. (2) şi (3) din Codul penal anterior; - 1 an şi 6 luni închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 288 alin. (1) din Codul penal anterior; - 1 an şi 6 luni închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 291 din Codul penal anterior; - 2 ani şi 6 luni închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 20 raportat la art. 215 alin. (2) şi (3) din Codul penal anterior; - 1 an şi 6 luni închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 288 din Codul penal anterior; - 8 ani închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 215 alin. (2), (3) şi (5) din Codul penal anterior, cu aplicarea art. 320^1 din Codul de procedură penală anterior (pedeapsă aplicată prin Sentinţa penală nr. 143/2012 a Tribunalului Bihor); - 1 an şi 6 luni închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 291 din Codul penal anterior, cu aplicarea art. 320^1 din Codul de procedură penală anterior (pedeapsă aplicată prin Sentinţa penală nr. 143/2012 a Tribunalului Bihor). S-a dispus să se execute pedeapsa cea mai grea de 8 ani închisoare la care s-a adăugat un spor de 1 an şi 2 luni închisoare, în final, 9 ani şi 2 luni închisoare, în regim de detenţie. De asemenea, condamnatului i s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal anterior pe o durată de 5 ani. În baza sentinţei penale menţionate s-a emis Mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 187 din data de 15 iulie 2013, de către Tribunalul Bihor, în executarea căruia se află condamnatul în prezent. Instanţa a reţinut că art. 6 alin. (1) din Codul penal devine aplicabil când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, situaţie în care sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim. Tribunalul a arătat că sintagma "sancţiunea aplicată" are în vedere pedeapsa în executarea căreia se află persoana condamnată, pedeapsă unică sau rezultantă a unei pluralităţi de infracţiuni. Pentru a se verifica dacă această "sancţiune aplicată" depăşeşte "maximul special" prevăzut de legea nouă, s-a precizat că se analizează într-o primă etapă fiecare din pedepsele componente prin raportare la maximul special prevăzut pentru fiecare din acestea în legea nouă, după care se analizează, prin raportare la situaţia juridică a condamnatului, regimul sancţionator prevăzut în legea nouă. S-a considerat că art. 6 alin. (1) din Codul penal devine aplicabil numai în situaţia în care, în baza acestui regim sancţionator, pedeapsa ce i-ar fi aplicată condamnatului potrivit legii noi - pedeapsă care reprezintă "maximul special" prevăzut de legea nouă, la care face referire art. 6 - ar fi mai uşoară. Într-o astfel de ipoteză, a subliniat tribunalul, se face aplicarea legii noi atât în privinţa pedepselor componente (care, după caz, vor fi reduse la maximul prevăzut de legea nouă), cât şi în privinţa regimului sancţionator aplicabil acestor pedepse (după caz, concurs, recidivă, pluralitate intermediară etc.), pedeapsa rezultantă stabilită potrivit legii noi fiind pedeapsa pe care persoana condamnată urmează să o execute în continuare. Or, a constatat instanţa, în privinţa condamnatului D.G., pedeapsa rezultantă de 9 ani şi 2 luni închisoare aplicată acestuia nu depăşeşte maximul special la care s-ar fi ajuns, potrivit legii noi. Astfel, pedepsele de 1 an închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 194 din Codul penal anterior, 5 ani închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. (2) şi (3) din Codul penal anterior, 1 an închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 291 din Codul penal anterior, 5 ani închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. (2) şi (3) din Codul penal anterior, 1 an şi 6 luni închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 288 alin. (1) din Codul penal anterior, 1 an şi 6 luni închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 291 din Codul penal anterior, 2 ani şi 6 luni închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 20 raportat la art. 215 alin. (2) şi (3) din Codul penal anterior, 1 an şi 6 luni închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 288 din Codul penal anterior, 1 an şi 6 luni închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 291 din Codul penal anterior, cu aplicarea art. 320^1 din Codul de procedură penală anterior (pedeapsă aplicată prin Sentinţa penală nr. 143/2012 a Tribunalului Bihor), nu depăşesc maximul special prevăzut în textul nou de incriminare. Cât priveşte pedeapsa de 8 ani închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 215 alin. (2), (3) şi (5) din Codul penal anterior, cu aplicarea art. 320^1 din Codul de procedură penală anterior (pedeapsă aplicată prin Sentinţa penală nr. 143/2012 a Tribunalului Bihor), analizată în individualitatea ei, s-a constatat că depăşeşte maximul special stabilit de Codul penal, cu luarea în considerare a cauzei de atenuare impusă de art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, instanţa apreciind că maximul de care se poate ţine seama în cazul acestei pedepse este de 3 ani şi 4 luni închisoare. Aplicând însă regimul sancţionator al concursului de infracţiuni prevăzut de art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal la cele 10 pedepse aplicate condamnatului, tribunalul a precizat că s-ar ajunge să se execute pedeapsa de 5 ani închisoare la care s-ar adăuga un spor de 1/3 din toate celelalte pedepse cuprinse în contopire, adică o pedeapsă mult mai severă decât pedeapsa de 9 ani şi 2 luni închisoare care i-a fost aplicată condamnatului potrivit legii vechi ce reglementa concursul de infracţiuni. S-a considerat că nici dispoziţiile art. 6 alin. (6) din Codul penal nu îi sunt aplicabile condamnatului având în vedere că pedeapsa complementară aplicată prin hotărârea definitivă este cea prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal anterior, pe o perioadă de 5 ani, durată care nu o depăşeşte pe cea prevăzută de art. 66 alin. (1) din Codul penal. Prin Decizia penală nr. 19/C din data de 25 martie 2014 a Curţii de Apel Oradea s-a respins, ca nefondată, contestaţia formulată de petentul condamnat D.G., împotriva Sentinţei penale nr. 122 din data de 27 februarie 2014 pronunţată de Tribunalul Bihor. La data de 19 mai 2014, condamnatul D.G. a formulat şi înregistrat pe rolul Tribunalului Bihor o nouă cerere prin care solicită aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la pedeapsa de 9 ani şi 2 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 130 din data de 12 iunie 2013 a Tribunalului Bihor. Prin Sentinţa penală nr. 243/P din data de 20 mai 2014, pronunţată în Dosarul nr. 2.557/111/2014, în conformitate cu art. 599 alin. (5) raportat la art. 595 din Codul de procedură penală, cu aplicarea art. 23 din Legea nr. 255/2013, cu modificările ulterioare, Tribunalul Bihor a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de persoana condamnată D.G. de aplicare a legii penale mai favorabile. Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că, prin Sentinţa penală nr. 122/P/2014 din data de 27 februarie 2014 a Tribunalului Bihor, definitivă prin Decizia penală nr. 19/C/2014 din data de 25 martie 2014 a Curţii de Apel Oradea, s-a respins cererea formulată de persoana condamnată D.G., constatându-se că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 6 din Codul penal privind incidenţa legii penale mai favorabile pentru pedeapsa aplicată prin Sentinţa penală nr. 130 din data de 12 iunie 2013 a Tribunalului Bihor, definitivă prin Decizia penală nr. 503/R din data de 11 iulie 2013 a Curţii de Apel Oradea. Tribunalul a considerat că, subsecvent analizei efectuate prin Sentinţa penală nr. 122/P/2014, niciun element nou nu a intervenit în privinţa situaţiei juridice a condamnatului, pentru ca instanţa să procedeze la o nouă evaluare a incidenţei art. 6 din Codul penal, în ceea ce îl priveşte. S-a constatat că devin, astfel, incidente prevederile art. 599 alin. (5) din Codul de procedură penală conform cărora cererile ulterioare de contestaţie la executare sunt inadmisibile dacă există identitate de persoană, de temei legal, de motive şi de apărări. Instanţa care a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu chestiunea de drept supusă dezlegării a constatat că, ulterior Sentinţei penale nr. 122/P din data de 27 februarie 2014 a Tribunalului Bihor, s-a pronunţat Decizia nr. 1 din data de 14 aprilie 2014 pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv judecate, pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni, prin care s-a stabilit că, în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni, într-o primă etapă se verifică incidenţa dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, cu privire la pedepsele individuale şi, în a doua etapă, se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza legii noi, conform art. 39 din Codul penal. În cazul în care pedeapsa rezultantă, aplicată potrivit legii vechi, depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza art. 39 din Codul penal, pedeapsa rezultantă va fi redusă la acest maxim. În caz contrar, pedeapsa rezultantă va rămâne astfel cum a fost stabilită potrivit legii vechi. S-a arătat că, potrivit considerentelor acestei decizii, în prima etapă, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, se compară pedeapsa aplicată pentru fiecare dintre infracţiunile săvârşite, care compun pluralitatea de infracţiuni, cu maximul special prevăzut de legea penală nouă şi se reduce fiecare pedeapsă aplicată la maximul special prevăzut de legea nouă în cazul în care se constată că depăşeşte acest maxim special, iar această operaţiune este obligatorie şi trebuie să aibă loc independent de soarta pedepsei rezultante, întrucât pedeapsa pentru fiecare infracţiune, în parte, poate avea semnificaţii de sine stătătoare, independent de pluralitate, în cazuri precum incidenţa unei alte legi mai favorabile, incidenţa unui act de graţiere etc. În aceste condiţii, curtea de apel a considerat că se pune problema admisibilităţii cererii de aplicare a legii penale mai favorabile formulate de condamnat, după respingerea cererii iniţiale, raportat la dispoziţiile deciziei enunţate, respectiv dacă se poate aprecia că această decizie poate fi socotită un temei sau o apărare nouă de natură să permită analizarea pe fond a noii cereri, prin prisma dispoziţiilor art. 599 raportat la art. 595 din Codul de procedură penală. Curtea de apel a constatat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a mai statuat asupra acestei chestiuni de drept printr-o hotărâre prealabilă, recurs în interesul legii, iar aceasta nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, de lămurirea ei depinzând soluţionarea pe fond a cauzei deduse judecăţii, întrucât priveşte una din condiţiile cerute de art. 599 alin. (5) din Codul de procedură penală pentru a verifica admisibilitatea cererii ulterioare de contestaţie la executare formulată de condamnat, motiv pentru care a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării chestiunii de drept ce constă în "modul de aplicare a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din noul Cod penal, respectiv cu privire la posibilitatea formulării unei noi cereri de aplicare a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din noul Cod penal privind aplicarea legii penale mai favorabile ulterior respingerii unei astfel de cereri, în situaţia în care, după respingerea cererii, s-a pronunţat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o hotărâre prin care s-a dat o rezolvare de principiu unei chestiuni de drept incidente în cauză." Totodată, Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a apreciat că deciziile pronunţate de Înalta Curte pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală pot fi considerate motive sau apărări noi, conform dispoziţiilor art. 595 din Codul de procedura penală, dacă conţinutul acestora face posibilă aplicarea legii penale mai favorabile. S-a mai apreciat că principiul aplicării legii penale mai favorabile, ridicat la rang constituţional prin legea fundamentală, are prioritate în raport cu orice alt text de lege şi trebuie materializat prin acordarea posibilităţii formulării unei noi cereri, asigurându-se, totodată, respectarea principiului legalităţii. Opinează instanţa, în sensul exprimat, şi pentru a nu exista o discriminare între persoanele condamnate ale căror cereri de aplicare a legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei au fost soluţionate nefavorabil, anterior pronunţării Deciziei nr. 1 din data de 14 aprilie 2014 de către Completul competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, şi persoanele ale căror cereri au fost soluţionate favorabil, după pronunţarea acesteia. III. Dispoziţii legale incidente Art. 6 din Codul penal: Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei (1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim. (2) Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detenţiune pe viaţă şi până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeaşi faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracţiune. (3) Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se înlocuieşte cu amenda, fără a se putea depăşi maximul special prevăzut în legea nouă. Ţinându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în parte executarea amenzii. Art. 595 din Codul de procedură penală: Intervenirea unei legi penale noi (1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare (...) intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai uşoară decât cea care se executa, instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 4 şi 6 din Codul penal. Art. 598 din Codul de procedură penală: Contestaţia la executare (1) Contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: (...) d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei. Art. 599 din Codul de procedură penală: Rezolvarea contestaţiei la executare (...) (5) Cererile ulterioare de contestaţie la executare sunt inadmisibile dacă există identitate de persoană, de temei legal, de motive şi de apărări. Art. 23 din Legea nr. 255/2013 de punere în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, cu modificările ulterioare (1) Cererile, contestaţiile şi sesizările introduse în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009, cu modificările şi completările ulterioare, având ca obiect aplicarea art. 4 şi 6 din această lege în cazul hotărârilor rămase definitive anterior intrării ei în vigoare, se soluţionează după procedura prevăzută în prezentul articol, care se completează cu dispoziţiile Codului de procedură penală. IV. Punctul de vedere al părţii cu privire la dezlegarea chestiunii de drept Condamnatul D.G. nu a formulat un punct de vedere scris privind chestiunea de drept supusă judecăţii, astfel cum avea posibilitatea potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală. V. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele de judecată arondate Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că la nivelul curţilor de apel şi al instanţelor de judecată arondate s-au conturat două opinii: Într-o primă opinie, s-a susţinut că este inadmisibilă o nouă cerere de aplicare a dispoziţiilor art. 6 din Codul penal în situaţia în care a fost dată o soluţie definitivă în ceea ce priveşte aplicarea legii penale mai favorabile înainte de pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărârii prin care s-a dat o rezolvare de principiu unei chestiuni de drept incidente în cauză. Printre argumentele aduse în susţinerea acestei opinii s-a invocat că atât deciziile în interesul legii, cât şi deciziile date în dezlegarea unor chestiuni de drept sunt obligatorii de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, conform art. 474 alin. (4) şi art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală, iar publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a unei hotărâri prealabile nu poate atrage obligaţia instanţelor judecătoreşti de a repune în discuţie toate cauzele penale care au fost definitiv soluţionate înainte de publicarea interpretării obligatorii. S-a evidenţiat că au mai existat cazuri când s-au pronunţat soluţii diferite şi, ulterior rămânerii definitive a hotărârilor judecătoreşti, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin recursul în interesul legii, s-a pronunţat în favoarea uneia dintre soluţii, situaţie în care nu s-a procedat la o modificare a hotărârilor judecătoreşti. În acelaşi sens, s-a arătat că nu poate fi admisibilă o nouă cerere de aplicare a legii penale mai favorabile formulate de acelaşi condamnat după respingerea unei prime cereri care a avut acelaşi obiect întemeiat pe art. 6 alin. (1) din Codul penal pentru a nu se aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice. Ca argument în susţinerea acestei opinii s-a mai relevat că nu se poate considera că, pe parcursul executării pedepsei, sau descoperit împrejurări noi, necunoscute la momentul pronunţării hotărârii. S-a subliniat că, existând identitate de persoană, de temei legal, de motive şi de apărări, în conformitate cu art. 599 alin. (5) din Codul de procedură penală, există autoritate de lucru judecat, iar dezlegarea chestiunii de drept se aplică pentru viitor. În sensul acestei opinii s-a apreciat ca fiind discutabilă însăşi aplicarea art. 6 din Convenţie, în această materie, întrucât cererea formulată în cadrul art. 595 din Codul de procedură penală nu pune în discuţie o acuzaţie în materie penală. Într-o opinie nuanţată, s-a susţinut că, în conformitate cu principiul legalităţii pedepsei, ar trebui să existe posibilitatea formulării unei noi cereri, dar pentru aceasta este necesară o reglementare expresă. S-a mai arătat că ar trebui efectuată o modificare legislativă care să prevadă, în ipoteza în discuţie, posibilitatea formulării unei cereri de revizuire. Într-o altă opinie, s-a apreciat că o astfel de cerere este admisibilă, în condiţiile în care, cu prilejul soluţionării primei solicitări de aplicare a legii penale mai favorabile, întemeiată pe dispoziţiile art. 6 din Codul penal, chestiunea de drept incidentă în cauză nu fusese dezlegată de către instanţa supremă. Pornindu-se de la situaţia că motivele invocate în cuprinsul celor două cereri sunt identice sau asemănătoare, s-a apreciat că împrejurarea intervenirii deciziei de dezlegare a unor chestiuni de drept reprezintă un element de noutate care diferenţiază cea de-a doua cerere formulată de aceeaşi persoană şi care determină soluţionarea ei pe fond, şi nu respingerea ca inadmisibilă, cu argumentul că anterior o cerere identică a fost respinsă. De asemenea, s-a considerat că deciziile pronunţate de Înalta Curte pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală pot constitui temei, motive sau apărări noi, conform art. 599 alin. (5) din Codul de procedură penală, în măsura în care fac posibilă aplicarea legii penale mai favorabile conform art. 6 din Codul penal. Totodată, s-a apreciat că principiul aplicării legii penale mai favorabile, ridicat la rang constituţional prin legea fundamentală, are prioritate în raport cu orice alt text de lege şi trebuie materializat prin acordarea posibilităţii formulării unei noi cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal, având în vedere interpretarea dată de Înalta Curte chestiunii de drept incidente în cauză. În sensul acestei opinii s-a subliniat că prin considerarea, ca admisibilă, a noii cereri se asigură nediscriminarea între persoanele condamnate ale căror cereri de aplicare a legii penale mai favorabile după condamnarea definitivă au fost soluţionate anterior pronunţării de către Înalta Curte a unor soluţii de dezlegare în principiu a unor chestiuni de drept şi persoanele ale căror cereri au fost soluţionate după pronunţarea unor astfel de decizii, asigurându-se totodată respectarea principiului legalităţii. S-a mai susţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală, dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, astfel că o nouă cerere de aplicare a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal este admisibilă cât timp persoana condamnată mai este în executarea pedepsei, conform art. 598-599 din Codul de procedură penală. De asemenea, s-a considerat că, prin noua contestaţie, condamnatul nu solicită aplicarea legii penale mai favorabile în mod global, ci aplicarea primei etape a Deciziei nr. 1/2014, în sensul constatării dezincriminării unei fapte pentru care este condamnat sau a nelegalităţii, în raport cu legea penală nouă, a unei pedepse aplicate potrivit legii vechi, etapă care este obligatorie şi trebuie să aibă loc independent de soarta pedepsei rezultante întrucât pedeapsa pentru fiecare infracţiune poate avea semnificaţie de sine stătătoare, independent de pluralitate. Într-o opinie nuanţată, s-a precizat că situaţia condamnaţilor poate fi din nou analizată, ţinându-se cont de hotărârile prealabile pronunţate de Înalta Curte, însă numai în acele situaţii în care, cu ocazia primei judecăţi s-a realizat o aplicare diferită a legii penale mai favorabile în comparaţie cu cele stabilite prin hotărârile prealabile pronunţate ulterior rămânerii definitive a hotărârilor judecătoreşti. S-a mai apreciat că o astfel de cerere este admisibilă şi raportat la dispoziţiile art. 6 din Convenţie care garantează dreptul oricărei persoane la un proces echitabil, precum şi accesul liber la justiţie. În altă ordine de idei, s-a susţinut că, pe parcursul celor 6 luni de la intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, sesizările privind aplicarea legii penale mai favorabile au fost judecate potrivit art. 23 din Legea nr. 255/2013, cu modificările ulterioare, care prevede o procedură specială, iar cererile de după data de 1 august 2014 privind aplicarea legii penale mai favorabile sunt întemeiate pe art. 595 din Codul de procedură penală şi, în raport cu aceasta, nu vor fi respinse ca inadmisibile, în baza art. 599 din acelaşi cod, întrucât nu reprezintă o nouă contestaţie la executare, ci prima contestaţie întemeiată pe acest articol. VI. Jurisprudenţa naţională în materie Au fost identificate hotărâri judecătoreşti în această materie la instanţele arondate Curţii de Apel Galaţi (Tribunalul Brăila), Curţii de Apel Ploieşti (Tribunalul Dâmboviţa) şi Curţii de Apel Cluj (Tribunalul Maramureş şi Tribunalul Cluj). Astfel, prin Sentinţa penală nr. 390 din data de 20 iunie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 2.001/113/2014 de Tribunalul Brăila - Secţia penală şi Sentinţa penală nr. 364 din data de 6 iunie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 1.728/113/2014 de Tribunalul Brăila - Secţia penală, au fost respinse, ca inadmisibile, contestaţiile la executare formulate de condamnatul L.S., respectiv condamnatul A.S.V., constatându-se că sunt îndeplinite cele patru condiţii prevăzute de dispoziţiile art. 599 alin. (5) din Codul de procedură penală, respectiv identitatea de persoană, de temei legal, de motive şi de apărări. Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin Decizia nr. 377/C din data de 6 august 2014, a respins, ca nefondată, contestaţia formulată de condamnatul L.S. împotriva Sentinţei penale nr. 390 din data de 20 iunie 2014 a Tribunalului Brăila, considerându-se, printre altele, că, aşa cum a arătat şi instanţa de fond, Tribunalul Brăila, cererea este inadmisibilă, raportat la dispoziţiile art. 599 alin. (5) din Codul de procedură penală, în cauză existând identitate de persoană, de temei legal, de motive şi de apărări, faţă de Sentinţa penală nr. 20 din data de 1 februarie 2014 a Tribunalului Brăila (Dosarul nr. 134/113/2014). Sentinţa penală nr. 364 din data de 6 iunie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 1.728/113/2014 de Tribunalul Brăila - Secţia penală, a rămas definitivă prin Decizia nr. 316/C din 16 iulie 2014 a Curţii de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori. Prin Sentinţa penală nr. 647 din data de 2 iunie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 2.193/120/2014 de Tribunalul Dâmboviţa - Secţia penală şi Sentinţa penală nr. 719 din 20 iunie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 2.181/120/2014 de Tribunalul Dâmboviţa - Secţia penală, au fost respinse, ca inadmisibile, cererile privind aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal formulate de condamnatul R.C.R., respectiv condamnatul R.P.C., raportat la dispoziţiile art. 599 alin. (5) din Codul de procedură penală potrivit cărora cererile ulterioare de contestaţie la executare sunt inadmisibile dacă există identitate de persoană, de temei legal, de motive şi de apărări. Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 437 din data de 11 septembrie 2014, a respins ca nefondată contestaţia formulată de R.C.R. împotriva Sentinţei penale nr. 647 din data de 2 iunie 2014, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa - Secţia penală. Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori, prin Decizia penală nr. 376 din data de 27 iunie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 2.093/100/2014, a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de condamnatul P.M. împotriva Sentinţei penale nr. 444 din data de 27 mai 2014 a Tribunalului Maramureş, considerându-se că noua cerere a condamnatului este inadmisibilă prin prisma dispoziţiilor art. 599 alin. (5) din Codul de procedură penală, motivarea noii cereri de aplicare a legii penale mai favorabile în temeiul art. 6 din Codul penal fiind, în esenţă, aceeaşi cu cea soluţionată prin Sentinţa nr. 183 din data de 5 martie 2014 a Tribunalului Maramureş, definitivă prin Decizia nr. 117 din data de 26 martie 2014 a Curţii de Apel Cluj. VII. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Prin concluziile scrise, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că este admisibilă sesizarea formulată de curtea de apel întrucât soluţionarea pe fond a cauzei depinde de soluţia dată cererii cu care instanţa supremă a fost sesizată, propunând, totodată, următoarea soluţie cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării: "Deciziile pronunţate de instanţa supremă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materia legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv judecate pot fi considerate motive sau apărări noi în formularea unei noi cereri de aplicare a dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, în condiţiile art. 598 şi următoarele din Codul de procedură penală." În mod diferit, prin concluziile formulate oral, s-a considerat că hotărârile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în rezolvarea unor chestiuni de drept sunt acte cu putere de lege, asimilate cu noţiunea de "temei legal", inclusiv în sensul folosit în art. 599 alin. (5) din Codul de procedură penală. VIII. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării Opinia judecătorului-raportor asupra chestiunii de drept supuse dezlegării a fost în sensul că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile impuse prin dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu problemei de drept, nefiind îndeplinită cerinţa existenţei unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, motiv pentru care s-a propus respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel Oradea în Dosarul nr. 2.557/111/2014. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele: Reglementând condiţiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit prin dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea Înaltei Curţi, a curţii de apel şi a tribunalului, învestite cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă, care constată, în cursul judecăţii, existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia instanţa nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare, de principiu, respectivei probleme de drept. Astfel, sesizarea completului competent să pronunţe hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pentru a fi admisibilă, trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe cerinţe, respectiv să fie solicitată într-o cauză aflată în curs de judecată în ultimă instanţă pe rolul uneia dintre instanţele prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, obiectul acesteia să vizeze o chestiune de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei, iar problema de drept să nu fi fost dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii. În cauză, Curtea de Apel Oradea este învestită cu soluţionarea unei pricini în ultimă instanţă, respectiv contestaţia formulată de condamnatul D.G. împotriva Sentinţei penale nr. 243/P din data de 20 mai 2014, pronunţată de Tribunalul Bihor. Chestiunea de drept cu care a fost sesizată instanţa supremă nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul promovării unui asemenea recurs, aşa cum rezultă din Adresa nr. 1.989/C/2584/III-5/2014 din data de 29 septembrie 2014 a Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Însă cea de-a treia condiţie cumulativă impusă prin dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală nu este îndeplinită întrucât soluţionarea pe fond a contestaţiei cu care a fost învestită Curtea de Apel Oradea nu depinde de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul prezentei sesizări. De altfel, din chiar cuprinsul întrebării cu care Completul competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost sesizat, reiese că instanţa care a dispus sesizarea în baza art. 467 din Codul de procedură penală consideră că, la soluţionarea pe fond a cauzei, este incidentă dezlegarea de principiu a chestiunii de drept privind mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv judecate pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni, rezolvare dată prin Decizia nr. 1 din data de 14 aprilie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Problema de drept supusă dezbaterii vizează aspecte ce ţin de admisibilitatea unei noi cereri privind aplicarea legii penale mai favorabile întemeiată pe dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal, formulată de acelaşi condamnat, după ce o cerere cu acelaşi obiect a fost respinsă definitiv, înainte de pronunţarea Deciziei nr. 1 din data de 14 aprilie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a dat dezlegare de principiu problemei de drept vizând mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv judecate pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni. Potrivit art. 599 alin. (5) din Codul de procedură penală, cererile ulterioare de contestaţie la executare sunt inadmisibile dacă există identitate de persoană, de temei legal, de motive şi de apărări. În raport cu aceste dispoziţii legale, curtea de apel a solicitat să se lămurească dacă hotărârile pronunţate de Completul competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reprezintă un temei, un motiv sau o apărare nouă, de natură să confere caracter admisibil noii cereri de aplicare a legii penale mai favorabile bazate pe dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal. Se constată, astfel, că întrebarea prealabilă cu care Înalta Curte a fost sesizată nu este specifică dispoziţiilor legale ce reglementează modul de soluţionare a fondului cauzei aflate pe rolul Curţii de Apel Oradea, ci se circumscrie problematicii prevederilor legale care guvernează momentul procesual prealabil, al verificării admisibilităţii unei noi cereri de contestaţie la executare, formulată de persoana condamnată. Condiţiile de admisibilitate a contestaţiei la executare au natura unor cerinţe de procedabilitate, a căror îndeplinire determină păşirea la soluţionarea pe fond a cauzei. Astfel, satisfacerea acestor condiţii permite rezolvarea pe fond a pricinii, însă excedează procesului de lămurire a vreunei chestiuni de drept de care atârnă dezlegarea fondului cauzei. Chestiunea de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei este acea problemă de drept legată cu necesitate de soluţionarea fondului cauzei. În consecinţă, problema de drept ce formează obiectul prezentei cauze nu se referă la o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei nr. 2.557/111/2014 aflate pe rolul Curţii de Apel Oradea. Pentru considerentele expuse, se constată că sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea nu îndeplineşte cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală şi, ca urmare, chestiunea de drept invocată nu poate primi o rezolvare de principiu prin pronunţarea unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, putând eventual să facă obiectul unui recurs în interesul legii, dacă sunt întrunite şi celelalte cerinţe înscrise în art. 471 şi art. 472 din Codul de procedură penală. Pentru motivele arătate, în temeiul art. 475 şi art. 477 din Codul de procedură penală, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 2.557/111/2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la admisibilitatea unei noi cereri de aplicare a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal privind legea penală mai favorabilă, ulterior respingerii unei cereri cu acelaşi obiect, în situaţia în care, după respingerea cererii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat o hotărâre prin care s-a dat o rezolvare de principiu unei chestiuni de drept incidente în cauză. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 octombrie 2014. PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE CORINA MICHAELA JÎJÎIE Magistrat-asistent, Mirela Cojocaru ________
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
