Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 2.458/1/2016/HP/P
Mirela Sorina Popescu - preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului
Daniel Grădinaru - judecător la Secţia penală
Leontina Şerban - judecător la Secţia penală
Silvia Cerbu - judecător la Secţia penală
Valentin Horia Şelaru - judecător la Secţia penală
Săndel Lucian Macavei - judecător la Secţia penală
Ana Maria Dascălu - judecător la Secţia penală
Aurel Gheorghe Ilie - judecător la Secţia penală
Simona Cristina Neniţă - judecător la Secţia penală
S-a luat în examinare sesizarea formulată de către Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 843/86/2016/a1, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarelor probleme de drept: dacă pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei prevăzuţi de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală necesită aviz de poliţie judiciară sau este suficient ca aceste persoane să îndeplinească condiţiile legale pentru a obţine avizul. Dacă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, conform considerentelor prezentate în paragraful 49 din Decizia nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale, lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei care pot obţine avizul de poliţie judiciară sunt organe de cercetare penală speciale. Dacă lucrătorii Departamentului de Informaţii şi Protecţie Internă/Serviciul de Informaţii şi Protecţie Internă au calitatea de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei, în accepţiunea prevăzută de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 27^4 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Şedinţa este prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Mirela Sorina Popescu. La şedinţa de judecată participă doamna Iulia Humă, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Irina Kuglay, procuror în cadrul Secţiei judiciare. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 2.458/1/2016 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, arătând că la data de 3 octombrie 2016 a fost depus raportul întocmit în cauză de către judecătorul-raportor, domnul Daniel Grădinaru, raportul fiind comunicat părţilor la aceeaşi dată potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, iar la data de 21 octombrie 2016 inculpatul P.F.V., prin avocat, a depus la dosar punctul său de vedere privind chestiunile de drept supuse judecăţii. Totodată, precizează că la dosar au fost trimise punctele de vedere ale magistraţilor de la Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Timişoara, Curtea de Apel Târgu Mureş, care, după caz, au făcut referire şi la punctele de vedere ale unora dintre instanţele arondate. Prin Adresa nr. 1.004/C/1.788/III-5/2016 din data de 22 septembrie 2016, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia judiciară, Serviciul judiciar penal, a comunicat faptul că Secţia judiciară a unităţii de parchet sus-menţionate nu are în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii cu privire la problemele de drept cu care a fost sesizată instanţa, fiind depuse şi concluzii scrise în sensul că, în temeiul art. 475- 477 din Codul de procedură penală, sesizarea este inadmisibilă. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, constatând că nu sunt alte cereri sau excepţii de formulat, a solicitat doamnei procuror Irina Kuglay să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problemele supuse dezbaterii în Dosarul nr. 2.458/1/2016/HP/P, respectiv: dacă pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei prevăzuţi de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală necesită aviz de poliţie judiciară sau este suficient ca aceste persoane să îndeplinească condiţiile legale pentru a obţine avizul. Dacă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, conform considerentelor prezentate în paragraful 49 din Decizia nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale, lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei care pot obţine avizul de poliţie judiciară sunt organe de cercetare penală speciale. Dacă lucrătorii Departamentului de Informaţii şi Protecţie Internă/Serviciul de Informaţii şi Protecţie Internă au calitatea de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei, în accepţiunea prevăzută de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală. Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, doamna procuror Irina Kuglay, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a invocat în această cauză inadmisibilitatea sesizării prealabile, arătând că niciuna din cele trei întrebări adresate Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu întruneşte condiţiile pentru a învesti acest complet să se pronunţe printr-o hotărâre de dezlegare a unor probleme de drept. Procurorul a arătat că, pe de o parte, problema pe care o ridică interpretarea dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală nu este o veritabilă problemă de drept, întrucât textul de lege este neechivoc. Astfel, art. 142 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală enumeră categoriile de persoane cărora li se conferă abilitarea legală de a pune în executare, din dispoziţia procurorului, supravegherea tehnică. În forma iniţială, textul enumera trei categorii de persoane: organele de cercetare penală, lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei şi alte organe specializate ale statului. Acestea sunt categorii diferite, cărora legiuitorul le-a acordat, distinct, independent uneia de cealaltă, vocaţia legală de a pune în executare supravegherea tehnică. Enumerarea cu caracter limitativ pe care a făcut-o legiuitorul nu lasă loc vreunei interpretări extensive: oricare dintre acestea avea, în redactarea iniţială a legii, abilitarea de a executa actul procedural, fără ca vreo condiţie suplimentară, neexprimată de text - cum ar fi aceea ca abilitarea vreuneia dintre aceste categorii ar depinde de atribute specifice alteia - să poată fi în mod rezonabil dedusă pe cale de interpretare. Concluzia se menţine şi după ce textul iniţial fiind declarat neconstituţional în privinţa ultimei categorii articolul a fost modificat astfel încât în prezent el prevede, enumeră, numai două categorii de persoane: organele de cercetare penală sau lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei. Enumerarea are caracter disjunctiv, ceea ce semnifică indicarea unor categorii distincte, separate, exclusive (fie una, fie cealaltă). Dacă legiuitorul ar fi intenţionat să subsumeze una dintre categorii celeilalte, este evident că nu ar fi utilizat această tehnică de redactare, a enumerării disjunctive, ci ar fi indicat numai o singură categorie, aceea care ar fi întrunit toate presupusele condiţii. Aşadar, nimic din această redactare ori din redactarea anterioară nu ridică problema dacă abilitarea legală a lucrătorilor specializaţi din cadrul poliţiei de a executa mandatele ar fi sau nu influenţată, condiţionată, de trăsături specifice celeilalte categorii, care este separat prevăzută. Or, o interpretare nu doar singulară, ci şi nejudicioasă, lipsită de suport logic, a unui text altminteri neechivoc nu poate constitui, în opinia procurorului, premisa sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru o dezlegare preliminară, situaţia fiind echivalentă inexistenţei unei reale probleme de drept. Privitor la cea de-a doua întrebare, s-a arătat că autorul sesizării solicită instanţei de dezlegare să dea o interpretare considerentelor Curţii Constituţionale. Or, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, dezlegarea dată de instanţa supremă unor probleme de drept "nu poate primi decât interpretarea şi aplicarea unitară a conţinutului dispoziţiei legale, în sensul de acte normative, iar nu şi a deciziilor Curţii Constituţionale şi a efectelor pe care acestea le produc". Prin urmare, o procedură prin care instanţa se pronunţă în legătură cu efectele deciziilor Curţii Constituţionale este inadmisibilă, având ca obiect starea legii, în loc de interpretarea şi aplicarea unitară a acesteia. În acelaşi sens şi instanţa supremă a arătat că efectele deciziilor Curţii Constituţionale nu pot fi interpretate, în procesul de aplicare a legii, de către alte instituţii ale statului, întrucât un atare demers ar genera o ştirbire a competenţei sale exclusive în materie. Privitor la cea de-a treia întrebare, procurorul a arătat că, ceea ce se solicită, în esenţă, este ca instanţa de dezlegare să stabilească dacă lucrătorii din cadrul D.I.P.I./S.I.P.I. fac parte din vreuna dintre categoriile de organe la care se referă art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, autorul sesizării arătând, între altele, că nici dispoziţiile codului, nici considerentele deciziei Curţii Constituţionale şi nici legislaţia specială, exhaustiv prezentată, nu definesc şi nu clarifică condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească persoanele prevăzute în art. 142 alin. (1) din sintagma "lucrători specializaţi din cadrul poliţiei pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică". Acest demers este inadmisibil, în opinia procurorului, întrucât, pe de o parte, se solicită aplicarea legii în concret la o situaţie particulară, iar, pe de altă parte, se solicită instanţei de dezlegare să adauge la lege condiţii neprevăzute de aceasta. Astfel, pe de o parte, a stabili dacă un anume subiect de drept se circumscrie unei ipoteze legale reprezintă o aplicare în concret a dispoziţiei legale la speţă, şi nu constituie o problemă de drept în sensul art. 475 din Codul de procedură penală. Pe de altă parte, nici omisiunea legii de a reglementa, suplimentar celor pe care le enunţă expres, şi alte condiţii pe care să le îndeplinească "persoanele care pun în executare" măsura supravegherii nu are aptitudinea de a constitui o problemă de drept în înţelesul aceleiaşi norme. Dispoziţiile procesual penale instituie explicit, în art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, două condiţii pe care, îndeplinindu-le, un oficial are abilitarea de a pune în executare mandatul: să fie specializat în atare activităţi, adică să aibă pregătirea profesională care să îi permită realizarea tehnică a operaţiunii, şi să funcţioneze în cadrul poliţiei. S-a mai arătat, de asemenea, că opinia autorului sesizării în sensul că aceste condiţii ar trebui dezvoltate în cuprinsul altor reglementări legale nu echivalează însă cu identificarea, în această presupusă omisiune, a unei probleme de drept. Pentru aceste considerente, în final procurorul a solicitat respingerea ca inadmisibilă a sesizării formulate de Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 843/86/2016/a1. Preşedintele completului, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, preşedinte al Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a declarat dezbaterile închise, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut dosarul în pronunţare cu privire la admisibilitatea sesizării. ÎNALTA CURTE,asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării Prin Încheierea de şedinţă din data de 7 iunie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 843/86/2016/a1, Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în temeiul art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarelor probleme de drept: dacă pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei prevăzuţi de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală necesită aviz de poliţie judiciară sau este suficient ca aceste persoane să îndeplinească condiţiile legale pentru a obţine avizul. Dacă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, conform considerentelor prezentate în paragraful 49 din Decizia nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale, lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei care pot obţine avizul de poliţie judiciară sunt organe de cercetare penală speciale. Dacă lucrătorii Departamentului de Informaţii şi Protecţie Internă/Serviciul de Informaţii şi Protecţie Internă au calitatea de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei, în accepţiunea prevăzută de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală. II. Expunerea succintă a cauzei: Din cuprinsul încheierii de sesizare a reieşit că prin Rechizitoriul nr. 130/P/2015 din 22 februarie 2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DNA - Serviciul Teritorial Suceava s-a dispus trimiterea în judecată a mai multor persoane, printre care şi a inculpatului P.F.V., pentru săvârşirea a patru infracţiuni de luare de mită, fapte prevăzute de art. 289 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 6 şi art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, două infracţiuni de trafic de influenţă, fapte prevăzute de art. 291 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 6 şi art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, şi trei infracţiuni de fals în declaraţii, fapte prevăzute de art. 326 din Codul penal, cu aplicarea art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, totul cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal. În faţa judecătorului de cameră preliminară din cadrul instanţei învestite cu rechizitoriu, inculpatul P.F.V. a invocat cereri şi excepţii ce au vizat în special neregularitatea actului de sesizare şi nelegalitatea probelor obţinute prin punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, cereri şi excepţii ce au fost respinse prin Încheierea din camera de consiliu din data de 21 martie 2016, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Suceava, care a constatat, în baza art. 342 raportat la art. 346 din Codul de procedură penală, legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi a dispus începerea judecăţii cauzei cu privire la inculpaţi. Împotriva încheierii a formulat contestaţie inculpatul P.F.V., care a reiterat cererile şi excepţiile invocate în faţa judecătorului de cameră preliminară de la instanţa învestită prin rechizitoriu. Excepţiile şi cererile referitoare la nelegalitatea probelor obţinute ca urmare a punerii în executare a mandatelor de supraveghere tehnică au făcut trimitere la Decizia nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale prin care s-a constatat că sintagma "ori de alte organe specializate ale statului" din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală este neconstituţională. Verificând cererile şi excepţiile prezentate de inculpatul contestator, judecătorul de cameră preliminară învestit cu soluţionarea contestaţiei a constatat, pe baza relaţiilor transmise de autorităţile competente, că mandatele de supraveghere tehnică emise în prezenta cauză au fost puse în executare de către lucrători din cadrul Serviciului de Informaţii şi Protecţie Internă Suceava. Prin Adresa nr. 88/111-13 din 22 aprilie 2016, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Suceava a susţinut că în cadrul Serviciului de Informaţii şi Protecţie Internă Suceava funcţionează lucrători specializaţi din cadrul poliţiei, potrivit art. 142 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură penală, această categorie neincluzându-se în sintagma "alte organe specializate ale statului" ce a făcut obiectul excepţiei de neconstituţionalitate admise prin Decizia nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale. Solicitând relaţii cu privire la punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică emise în cauză, MAI - Departamentul de Informaţii şi Protecţie Internă a comunicat, prin Adresa nr. 16.400.540 din 22 aprilie 2016, că Departamentul de Informaţii şi Protecţie Internă este structură specializată în Ministerul Afacerilor Interne ce intră în categoria organelor specializate ale statului cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, instituţia făcând parte din categoria "alte organe specializate ale statului", sintagmă declarată neconstituţională prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 a Curţii Constituţionale a României, răspuns menţinut şi prin Adresa MAI - Departamentul de Informaţii şi Protecţie Internă nr. 1.640.751 din 6 iunie 2016. Prin Adresa nr. 2.100.675/MMD din 3 mai 2016, MAI-DIPI - Serviciul de Informaţii şi Protecţie Internă Suceava a confirmat faptul că mandatele de supraveghere tehnică din cauză au fost puse în executare de lucrători din cadrul SIPI Suceava care nu au calitatea de organe de cercetare sau urmărire penală, nu deţin avize de ofiţeri de poliţie judiciară şi nu fac parte din categoria lucrătorilor specializaţi din cadrul poliţiei. Ulterior, prin Adresa nr. 2.100.687 din 27 mai 2016, MAI-DIPI - Serviciul de Informaţii şi Protecţie Internă Suceava a precizat că persoanele din cadrul SIPI Suceava care au pus efectiv în executare mandatele de supraveghere tehnică sunt lucrători specializaţi în efectuarea activităţilor de punere în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică şi au statutul profesional de poliţişti, fiindu-le aplicabile dispoziţiile Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare. Pentru susţinerea punctului de vedere exprimat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Suceava referitor la existenţa unei practici prin care se reţine calitatea de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei a personalului D.I.P.I./S.I.P.I., la dosarul cauzei au fost depuse Încheierea nr. 452 din 30 martie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 870/1/2015, şi Încheierea nr. 486 din 6 aprilie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 2.246/2/2016. Prin Încheierea de sesizare din data de 7 iunie 2016, Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a reţinut că problema de drept ridicată în cauză este: - Dacă pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei prevăzuţi de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală necesită aviz de poliţie judiciară sau este suficient ca aceste persoane să îndeplinească condiţiile legale pentru a obţine avizul. - Dacă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, conform considerentelor prezentate în paragraful 49 din Decizia nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale, lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei care pot deţine avizul de poliţie judiciară sunt organe de cercetare penală speciale. - Dacă lucrătorii Departamentului de Informaţii şi Protecţie Internă/Serviciul de Informaţii şi Protecţie Internă au calitatea de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei, în accepţiunea prevăzută de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală. Drept urmare, în conformitate cu dispoziţiile art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, a dispus sesizarea instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile referitoare la problemele arătate. În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală a dispus suspendarea judecăţii cauzei până la pronunţarea hotărârii prealabile. III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii sesizării: Judecătorul de cameră preliminară a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 475 din Codul de procedură penală sub aspectul admisibilităţii sesizării. Astfel, s-a reţinut că judecătorul de cameră preliminară a fost învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, respectiv a contestaţiei formulate împotriva încheierii pronunţate de judecătorul de cameră preliminară de la instanţa învestită cu rechizitoriu. Întrucât în cauză s-au invocat cereri şi excepţii ce vizează legalitatea administrării probelor şi nulitatea relativă a acestora, judecătorul de cameră preliminară a apreciat că de lămurirea problemei de drept puse în discuţie depinde soluţionarea pe fond a cauzei, nu numai cu privire la contestaţia formulată de inculpat, ci şi cu privire la stabilirea vinovăţiei acestuia pe fondul cauzei. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 342 din Codul de procedură penală, obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Potrivit art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, încălcarea oricăror dispoziţii legale în afara celor prevăzute de art. 281 din Codul de procedură penală determină nulitatea actului atunci când, prin nerespectarea dispoziţiilor legale, s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului, iar, potrivit alin. (4) lit. a) din text, încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute de alin. (1) poate fi invocată până la închiderea procedurii de cameră preliminară dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură. Având în vedere aceste dispoziţii legale coroborate cu cele ale art. 102 din Codul de procedură penală care reglementează excluderea probelor obţinute în mod nelegal, judecătorul de cameră preliminară a subliniat importanţa deosebită pe care o reprezintă lămurirea problemei de drept puse în discuţie, atât în ceea ce priveşte soluţionarea contestaţiei formulate în condiţiile art. 347 din Codul de procedură penală şi pronunţarea uneia dintre soluţiile prevăzute de art. 346 din Codul de procedură penală, cât şi asupra fondului cauzei cu privire la susţinerea acuzaţiei în materie penală şi posibilitatea instanţei de fond de a rezolva acţiunea penală prin pronunţarea uneia dintre soluţiile prevăzute de art. 396 alin. (1) din Codul de procedură penală. Judecătorul de cameră preliminară, consultând jurisprudenţa în materie, a constatat totodată că asupra chestiunii de drept puse în discuţie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau print-un recurs în interesul legii şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Asupra chestiunii de drept: Potrivit dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală în forma actuală, după modificarea prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016, "procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau lucrători specializaţi din cadrul poliţiei". Codul de procedură penală stabileşte în art. 30 lit. a) şi b) şi art. 55 alin. (1) că procurorul şi organele de cercetare penală sunt organe judiciare şi, respectiv, organe de urmărire penală, neexistând nicio dispoziţie care să definească sintagma "lucrători specializaţi din cadrul poliţiei". Organele de cercetare penală în general, precum şi cele de cercetare penală ale poliţiei judiciare îşi găsesc reglementarea în dispoziţiile Legii nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, republicată, precum şi ale Legii nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare, care arată în mod clar condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească personalul, modul de numire şi atribuţiile acestuia. Din analiza legislaţiei speciale prezentate anterior, respectiv Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, republicată, Legea nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare, precum şi a Legii nr. 360/2002 privind statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare, lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei nu sunt definiţi, neavând o reglementare expresă. Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 218/2002, republicată, personalul Poliţiei Române se compune din poliţişti, alţi funcţionari publici şi personal contractual. Anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 416/2007 privind structura organizatorică şi efectivele Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte la lit. A pct. 1 că Poliţia Română este instituţie şi structură aflată în subordinea/în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, fiind enumerate încă alte 23 de unităţi, instituţii şi structuri aflate în subordine, printre care, la lit. A pct. 3, Poliţia de Frontieră Română, iar la lit. A pct. 7, Departamentul de Informaţii şi Protecţie Internă, structură ce este prezentată şi în dispoziţiile art. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, aprobată cu modificări prin Legea nr. 15/2008, cu modificările şi completările ulterioare, ce a pus în executare mandatele de supraveghere tehnică în prezenta cauză. Totodată, s-a constatat că Poliţia Română este organizată în unităţi, structuri, direcţii centrale şi teritoriale, printre care Direcţia de Ordine Publică, Direcţia de Investigaţii Criminale, Direcţia de Constatare a Criminalităţii Organizate, Direcţia de Investigare a Criminalităţii Economice, Direcţia Rutieră, Direcţia Arme Explozibile şi Substanţe Periculoase, Direcţia de Poliţie Transporturi, Direcţia Anticorupţie, Direcţia Operaţiuni Speciale, Serviciul pentru Intervenţii şi Acţiuni Speciale, Direcţia Control Intern, Serviciul de Poliţie Canină, Sanitar Veterinar şi pentru Siguranţa Alimentelor etc., precum şi servicii specializate, cadrul legal general care reglementează activitatea acestora fiind tot Legea nr. 218/2002, republicată, şi Legea nr. 360/2002, cu modificările şi completările ulterioare. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal a modificat Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, cu modificările şi completările ulterioare, introducând dispoziţii noi, precum că în vederea desfăşurării activităţilor prevăzute de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, în cadrul Ministerului Public şi al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism funcţionează prin detaşare ofiţeri sau agenţi de poliţie judiciară sub directa conducere şi controlul nemijlocit al procurorilor, în limita posturilor prevăzute de lege. Dispoziţii similare privind încadrarea cu ofiţeri şi agenţi de poliţie judiciară ce îşi desfăşoară activitatea sub directa conducere, supraveghere şi control al procurorului se regăsesc şi în art. 6 şi art. 10 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările şi completările ulterioare. Faţă de dispoziţiile legale mai sus enumerate, în opinia judecătorului, sintagma "lucrători specializaţi din cadrul poliţiei" rămâne fără reglementare atât timp cât aceştia nu sunt organe de cercetare penală conform art. 30 lit. a) din Codul de procedură penală, organe de cercetare penală ale poliţiei judiciare conform art. 27 din Legea nr. 218/2002, republicată, şi art. 55 alin. (4) din Codul de procedură penală şi nici ofiţerii sau agenţii de poliţie judiciară prezentaţi în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016. Judecătorul de cameră preliminară a mai constatat că, în paragraful 49 al Deciziei nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale, deopotrivă obligatoriu, precum şi în dispozitivul deciziei, se reţine ca fiind justificată opţiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de către procuror şi organele de cercetare penală care sunt organe judiciare conform art. 30 din Codul de procedură penală, precum şi de către lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în condiţiile în care aceştia pot deţine avizul de ofiţeri de poliţie judiciară în condiţiile art. 55 alin. (5) din Codul de procedură penală. Paragraful 49 al Deciziei nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale face trimitere la posibilitatea obţinerii avizului de către lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei în condiţiile art. 55 alin. (5) din Codul de procedură penală, indicând astfel necesitatea îndeplinirii unei condiţii prealabile de către aceştia. Art. 55 alin. (5) din Codul de procedură penală, la care face trimitere paragraful 49 al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51/2006, vizează atribuţiile organelor de cercetare penală speciale care, potrivit textului, sunt îndeplinite de ofiţeri anume desemnaţi în condiţiile legii, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ceea ce conduce la ideea că lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei nu sunt organe de cercetare penală ale poliţiei judiciare, întrucât dacă ar fi fost aşa s-ar fi făcut trimitere la dispoziţiile art. 55 alin. (4) din Codul de procedură penală, care reglementează atribuţiile acestei categorii de organe de urmărire penală şi arată expres că sunt îndeplinite de lucrători specializaţi din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, în fapt Ministerul Afacerilor Interne. Potrivit art. 57 alin. (2) din Codul de procedură penală, organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penală numai în condiţiile art. 55 alin. (5) şi (6) din acelaşi cod, corespunzător structurii din care fac parte, în cazul săvârşirii infracţiunilor de către militari sau în cazul infracţiunilor de corupţie şi de serviciu prevăzute de Codul penal săvârşite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranţa navei sau a navigaţiei ori a personalului. De asemenea, organele de cercetare penală speciale pot efectua, în cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute în titlul X din Codul penal şi al infracţiunilor de terorism, din dispoziţia procurorului, punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică. Judecătorul de cameră preliminară de la Curtea de Apel Suceava consideră că interpretarea sistematică sau teleologică a sintagmei "lucrători specializaţi din cadrul poliţiei" nu conduce la stabilirea fără echivoc a acestei categorii de persoane, iar o interpretare literală a sintagmei, pornind de la sensul cuvintelor folosite, ar crea o situaţie paradoxală atât timp cât în cadrul poliţiei lucrători sunt şi funcţionarii publici, şi personalul contractual, iar termenul de poliţie se regăseşte şi în legislaţia specială care reglementează activitatea Poliţiei de Frontieră, Poliţiei Locale şi Poliţiei Militare etc. Astfel că, deşi mandatele de supraveghere tehnică sunt, potrivit dispoziţiilor art. 139 alin. (1) din Codul de procedură penală, emise de judecătorul de drepturi şi libertăţi atunci când sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege, pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică de către lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei prevăzuţi de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, Codul de procedură penală şi legislaţia specială nu conţin reglementări care să definească şi să arate condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească această categorie de personal. Potrivit art. 6 şi 9 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, republicată, raportat la art. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 15/2008, cu modificările şi completările ulterioare, Departamentul de Informaţii şi Protecţie Internă este structură specializată a Ministerului Afacerilor Interne care desfăşoară activităţi de informaţii, contrainformaţii şi securitate în vederea asigurării ordinii publice, prevenirii şi combaterii ameninţărilor la adresa securităţii naţionale, privind misiunile, personalul, patrimoniul şi informaţiile clasificate în cadrul ministerului. Structura Departamentului de Informaţii şi Protecţie Internă este formată din aparatul central cu direcţii generale/diviziuni şi structuri independente şi aparatul teritorial cu servicii judeţene de informaţii şi protecţie internă. Personalul Departamentului de Informaţii şi Protecţie Internă este compus din funcţionari publici cu statut special şi personal contractual care au drepturile şi obligaţiile prevăzute de Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare. Or, întrucât dispoziţiile Codului de procedură penală, legislaţia specială şi considerentele prezentate în paragraful 49 al Deciziei nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale nu definesc şi nu clarifică condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească persoanele prezentate în art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală din sintagma "lucrători specializaţi din cadrul poliţiei pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică", judecătorul de cameră preliminară a apreciat că se impune pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept enunţate. IV. Punctele de vedere ale procurorului şi părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Suceava, cu ocazia dezbaterilor din şedinţa din camera de consiliu din data de 7 iunie 2016, a arătat că se opune sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât apreciază că sintagma "lucrători specializaţi din cadrul poliţiei" aşa cum este prevăzută de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală nu reprezintă o chestiune de drept pentru care este necesar a fi pronunţată o hotărâre prealabilă pentru a fi lămurită. A făcut trimitere la dispoziţiile legale în vigoare pentru interpretarea acestei sintagme. Astfel, a apreciat că sesizarea nu face obiectul art. 475 din Codul de procedură penală, arătând că paragraful 49 al Deciziei nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale dezleagă şi analizează sintagma "lucrători specializaţi din cadrul poliţiei". Apărătorii inculpatului contestator şi ai intimaţilor au arătat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 475 din Codul de procedură penală atât sub aspectul admisibilităţii sesizării, cât şi sub aspectul chestiunii de drept care nu a fost clarificată printr-o hotărâre prealabilă sau prin intermediul unui recurs în interesul legii soluţionat sau aflat pe rolul instanţei competente. V. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunilor de drept supuse dezlegării: Dacă pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei prevăzuţi de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală necesită aviz de poliţie judiciară sau este suficient ca aceste persoane să îndeplinească condiţiile legale pentru a obţine avizul. Dacă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, conform considerentelor prezentate în paragraful 49 din Decizia nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale, lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei care pot obţine avizul de poliţie judiciară sunt organe de cercetare penală speciale. Dacă lucrătorii Departamentului de Informaţii şi Protecţie Internă/Serviciul de Informaţii şi Protecţie Internă au calitatea de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei, în accepţiunea prevăzută de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală Au comunicat puncte de vedere asupra problemelor de drept în discuţie: Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Timişoara, Curtea de Apel Târgu Mureş, care, după caz, au făcut referire şi la punctele de vedere ale unora dintre instanţele arondate. a) Cu privire la problema de drept supusă dezlegării, respectiv dacă pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei prevăzuţi de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală necesită aviz de poliţie judiciară sau este suficient ca aceste persoane să îndeplinească condiţiile legale pentru a obţine avizul, opinia majoritară exprimată de instanţe este în sensul că, pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei prevăzuţi de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală necesită aviz de poliţie judiciară (Judecătoria Mizil, Curtea de Apel Oradea, Tribunalul Dolj, Tribunalul Olt, Judecătoria Balş, Tribunalul Gorj, Curtea de Apel Bacău, Judecătoria Moineşti, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, Tribunalul Bucureşti Secţia I penală, judecătoriile sectoarelor 1-6 Bucureşti, Judecătoria Alexandria, Curtea de Apel Braşov (o parte dintre magistraţii instanţei au exprimat această opinie, respectiv Tribunalul Covasna, Judecătoria Rupea, Judecătoria Lugoj), Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală, Judecătoria Galaţi - Secţia penală, Judecătoria Brăila. Opinia minoritară exprimată de instanţe este în sensul că pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică este suficient ca lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei prevăzuţi de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală să îndeplinească condiţiile legale pentru a obţine avizul (Tribunalul Prahova, Judecătoria Ploieşti, Judecătoria Paşcani, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II a penală, Curtea de Apel Braşov, Tribunalul Braşov, Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov, Curtea de Apel Timişoara, Tribunalul Timiş, Curtea de Apel Târgu Mureş). b) Cu privire la problema de drept supusă dezlegării, respectiv dacă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, conform considerentelor prezentate în paragraful 49 din Decizia nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale, lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei care pot obţine avizul de poliţie judiciară sunt organe de cercetare penală speciale, opinia majoritară exprimată de instanţe este în sensul că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, conform considerentelor prezentate în paragraful 49 din Decizia nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale, lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei care pot obţine avizul de poliţie judiciară nu sunt organe de cercetare penală speciale (Tribunalul Prahova, Judecătoria Ploieşti, Judecătoria Mizil, Tribunalul Olt, Judecătoria Balş, Tribunalul Gorj, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală,Tribunalul Bucureşti, judecătoriile sectoarelor 1-6 Bucureşti, Judecătoria Bolintin-Vale, Judecătoria Videle, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Timişoara, Tribunalul Timiş, Curtea de Apel Galaţi, Judecătoria Galaţi). Opinia minoritară exprimată de instanţe este în sensul că lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei care pot obţine avizul de poliţie judiciară sunt organe de cercetare penală speciale (Tribunalul Dolj, Judecătoria Paşcani, Curtea de Apel Bacău, Tribunalul Covasna, Tribunalul Braşov, Judecătoria Rupea, Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov, Judecătoria Brăila, Curtea de Apel Târgu Mureş, Judecătoria Luduş). c) Cu privire la problema de drept supusă dezlegării, respectiv dacă lucrătorii Departamentului de Informaţii şi Protecţie Internă/Serviciul de Informaţii şi Protecţie Internă au calitatea de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei, în accepţiunea prevăzută de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, opinia majoritară exprimată de instanţe este în sensul că lucrătorii Departamentului de Informaţii şi Protecţie Internă/Serviciul de Informaţii şi Protecţie Internă nu au calitatea de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei, în accepţiunea prevăzută de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală (Tribunalul Prahova, Judecătoria Ploieşti, Judecătoria Mizil, Tribunalul Olt, Judecătoria Balş, Judecătoria Paşcani, Tribunalul Bucureşti, judecătoriile sectoarelor 1-6 Bucureşti, Judecătoria Bolintin-Vale, Curtea de Apel Galaţi, Judecătoria Galaţi). Opinia minoritară exprimată de instanţe este în sensul că lucrătorii Departamentului de Informaţii şi Protecţie Internă/Serviciul de Informaţii şi Protecţie Internă au calitatea de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei, în accepţiunea prevăzută de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală (Curtea de Apel Oradea, Tribunalul Dolj, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Turnu Măgurele, Judecătoria Videle, Curtea de Apel Braşov, Tribunalul Covasna, Judecătoria Rupea, Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov, Curtea de Apel Timişoara, Tribunalul Timiş, Judecătoria Brăila, Curtea de Apel Târgu Mureş). VI. Opinia specialiştilor consultaţi Nu s-au solicitat opinii ale specialiştilor în domeniul dreptului penal. VII. Examenul jurisprudenţei în materie 1. Jurisprudenţa naţională relevantă În materialul transmis de curţile de apel a fost identificată ca fiind relevantă doar Încheierea judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Suceava, pronunţată la data de 13 aprilie 2016 în Dosarul nr. 43.886/2016/a1, definitivă prin Încheierea nr. 52 din 24 iunie 2016, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Suceava. Prin aceasta s-a reţinut, printre altele, că lucrătorii de poliţie din cadrul D.I.P.I., ce au pus în executare mandatele de supraveghere provizorii emise de procurorul Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Suceava faţă de inculpatul Ş.D., fac parte din categoria "lucrătorilor specializaţi din cadrul poliţiei", categorie prevăzută expres de dispoziţiile art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală şi validată de Curtea Constituţională ca îndeplinind exigenţele de constituţionalitate pentru a pune în executare mandatele de supraveghere. S-a considerat că este relevant paragraful 49 din motivarea Deciziei nr. 51 din 16 februarie 2016 a Curţii Constituţionale, în care se arată că este justificată opţiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de procuror şi organul de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art. 30 din Codul de procedură penală, precum şi de către lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în condiţiile în care aceştia pot deţine avizul de ofiţeri de poliţie judiciară, potrivit art. 55 alin. (5) din Codul de procedură penală. Această opţiune nu se justifică însă în privinţa includerii în cuprinsul art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală a sintagmei "alte organe specializate ale statului", neprecizate în Codul de procedură penală sau în alte legi speciale. Judecătorul de cameră preliminară a considerat neîntemeiate susţinerile inculpaţilor din acea cauză cu privire la împrejurarea că lucrătorii DIPI nu sunt lucrători specializaţi din cadrul poliţiei, întrucât nu ar deţine aviz de poliţie judiciară, nefiind astfel organe de cercetare penală conform art. 55 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul de procedură penală. Aşa cum rezultă din textul art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, punerea în executare a mandatului de supraveghere se poate face de organul de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei, conjuncţia sau indicând că lucrătorii specializaţi de poliţie ce pot pune în executare mandatul de supraveghere nu sunt organe de cercetare penală (ale poliţiei judiciare sau speciale), doar pentru acestea din urmă art. 55 din Codul de procedură penală prevăzând necesitatea obţinerii avizului de poliţie judiciară. 2. Jurisprudenţa relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Nu a fost identificată. 3. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale Relevantă pentru problema de drept analizată este Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016), prin care s-a constatat că sintagma "ori de alte organe specializate ale statului" din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală este neconstituţională. În argumentarea acestei decizii Curtea Constituţională a arătat că pune, în mod esenţial, accentul pe respectarea exigenţelor de calitate a legislaţiei interne, legislaţie care, pentru a fi compatibilă cu principiul preeminenţei dreptului, trebuie să îndeplinească cerinţele de accesibilitate (normele care guvernează materia interceptării comunicaţiilor trebuie reglementate la nivel de lege), claritate (normele trebuie să aibă o redactare fluentă şi inteligibilă, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce, într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie), precizie şi previzibilitate (lex certa, norma trebuie să fie redactată clar şi precis, astfel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate - să îşi corecteze conduita şi să fie capabilă să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat). Aceste exigenţe trebuie să fie inerente oricărui act normativ, cu atât mai mult unei reglementări care dă dreptul autorităţilor publice de a interveni în viaţa intimă, familială şi privată, precum şi dreptul de a accesa corespondenţa persoanelor. În examinarea criticilor de neconstituţionalitate, Curtea constată totodată că nicio reglementare din legislaţia naţională în vigoare, cu excepţia dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, nu conţine vreo normă care să consacre expres competenţa unui alt organ al statului, în afara organelor de urmărire penală, de a efectua interceptări, respectiv de a pune în executare un mandat de supraveghere tehnică. Or, pornind de la datele concrete din speţa dedusă controlului de constituţionalitate, Curtea a apreciat că reglementarea în acest domeniu nu poate fi realizată decât printr-un act normativ cu putere de lege, iar nu printr-o legislaţie infralegală, respectiv acte normative cu caracter administrativ, adoptate de alte organe decât autoritatea legiuitoare, caracterizate printr-un grad sporit de instabilitate sau inaccesibilitate. Având în vedere aceste argumente şi caracterul intruziv al măsurilor de supraveghere tehnică, Curtea a constatat că este obligatoriu ca aceasta să se realizeze într-un cadru normativ clar, precis şi previzibil, atât pentru persoana supusă acestei măsuri, cât şi pentru organele de urmărire penală şi pentru instanţele de judecată. În caz contrar s-ar ajunge la posibilitatea încălcării într-un mod aleatoriu/abuziv a unora dintre drepturile fundamentale esenţiale într-un stat de drept: viaţa intimă, familială şi privată şi secretul corespondenţei. Este îndeobşte admis că drepturile prevăzute la art. 26 şi 28 din Constituţie nu sunt absolute, însă limitarea lor trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, iar gradul de precizie a termenilor şi noţiunilor folosite trebuie să fie unul ridicat, dată fiind natura drepturilor fundamentale limitate. Aşadar, standardul constituţional de protecţie a vieţii intime, familiale şi private şi a secretului corespondenţei impune ca limitarea acestora să se realizeze într-un cadru normativ care să stabilească expres, într-un mod clar, precis şi previzibil care sunt organele abilitate să efectueze operaţiunile care constituie ingerinţe în sfera protejată a drepturilor. Prin urmare, Curtea a reţinut că este justificată opţiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de procuror şi de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art. 30 din Codul de procedură penală, precum şi de către lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în condiţiile în care aceştia pot deţine avizul de ofiţeri de poliţie judiciară, în condiţiile art. 55 alin. (5) din Codul de procedură penală. Această opţiune nu se justifică însă în privinţa includerii, în cuprinsul art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, a sintagmei "alte organe specializate ale statului", neprecizate în cuprinsul Codului de procedură penală sau în cuprinsul altor legi speciale. Pentru toate argumentele arătate, Curtea a constatat că dispoziţiile criticate încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitoare la statul de drept în componenta sa privind garantarea drepturilor cetăţenilor şi în art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalităţii. 4. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului Cu privire la procedura obligatorie de accesare, utilizare şi stocare a datelor obţinute din interceptări ale comunicaţiilor, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a făcut distincţie între două etape ale interceptării convorbirilor telefonice: autorizarea supravegherii şi efectuarea propriu-zisă a supravegherii. Distincţia a fost făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 28 iunie 2007, pronunţată în Cauza Association for European Integration and Human Rights şi Ekimdzhiev împotriva Bulgariei, paragraful 84, prin care s-a reţinut că pe parcursul primei etape, cea de autorizare a supravegherii, conceptul de "securitate naţională", dincolo de înţelesul său obişnuit, trebuie să ofere garanţii substanţiale împotriva supravegherii arbitrare şi discriminatorii. De asemenea, Curtea a constatat că trebuie să examineze şi dacă astfel de garanţii există pe parcursul celei de-a doua etape, când supravegherea este realizată efectiv sau a fost deja încheiată. Cu privire la acest aspect s-a reţinut că nu este prevăzută nicio verificare a implementării măsurilor de supraveghere tehnică secretă de către un organism sau o entitate oficială, externă serviciilor care desfăşoară măsurile de supraveghere, sau cel puţin căreia să îi fie impusă îndeplinirea unor condiţii care să îi asigure independenţa şi conformitatea cu principiile statului de drept, dar că nicio altă instituţie, în afara celor care dispun măsurile speciale de supraveghere, nu poate să verifice dacă măsurile luate îndeplinesc condiţiile prevăzute în mandatul de supraveghere sau dacă datele originale sunt reproduse cu exactitate în documentele scrise. De asemenea, a fost menţionată aparenta lipsă a unor dispoziţii legale care să prevadă cu suficient grad de precizie maniera în care datele sunt obţinute prin supravegherea tehnică, procedura pentru protejarea integrităţii şi confidenţialităţii acestora şi procedura pentru distrugerea lor (paragraful 86). Mai mult, a fost reţinut faptul că controlul activităţii de supraveghere tehnică îi revine în mod exclusiv ministrului afacerilor interne, iar dacă datele obţinute depăşesc scopul în care a fost aplicată măsura supravegherii tehnice, doar Ministrul Afacerilor Interne poate decide, în mod discreţionar şi fără un control independent, ce trebuie făcut cu aceste date. S-a arătat că, spre deosebire de procedura existentă în Bulgaria, legea germană, modificată ca urmare a unei decizii a Curţii Constituţionale a Germaniei, obligă la transmiterea înregistrărilor în condiţii foarte stricte şi încredinţează responsabilitatea verificării îndeplinirii condiţiilor legale unui oficial care are dreptul să exercite funcţii judiciare (paragraful 89). Totodată, prin Hotărârea din 10 februarie 2009, pronunţată în Cauza Iordachi şi alţii împotriva Moldovei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, cu privire la etapa a doua a procedurii interceptărilor convorbirilor telefonice, că în cauza dedusă judecăţii, aparent, judecătorul de instrucţie joacă un rol foarte limitat. Conform prevederilor art. 41 din Codul de procedură penală, rolul judecătorului este de autorizare a interceptărilor. Potrivit articolului 136 din acelaşi Cod, judecătorul de instrucţie are dreptul de a păstra "casetele cu originalul înregistrării comunicărilor, însoţite de reproducerea integrală în scris a înregistrării [...] în locuri speciale, într-un plic sigilat" şi de a emite "încheiere cu privire la distrugerea înregistrărilor care nu sunt importante pentru urmărirea penală". Cu toate acestea, deşi judecătorul are competenţa de a autoriza interceptarea convorbirilor, Codul de procedură penală nu prevede informarea acestuia cu privire la rezultatele interceptării şi nu-i impune să verifice dacă prevederile legislative au fost respectate (paragraful 47). Alt punct de vedere necesar a fi menţionat în acest sens este lipsa aparentă a reglementărilor cu un înalt grad de precizie şi care ar orândui maniera în care se face filtrarea datelor secrete obţinute prin aceste măsuri operative de investigaţii sau procedurile prin care s-ar păstra integritatea şi confidenţialitatea acestora, fie reguli de distrugere a acestora (paragraful 48). În concluzie, reţinând încălcarea în cauză a dispoziţiilor art. 8 din Convenţie referitoare la dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, Curtea a statuat că interceptarea convorbirilor telefonice este o ingerinţă foarte gravă în drepturile unei persoane şi că o chestiune care merită a fi menţionată este lipsa aparentă a reglementărilor care să specifice, cu un grad corespunzător de precizie, modalitatea de examinare a informaţiei obţinute ca rezultat al supravegherii sau procedurile de păstrare a integrităţii şi confidenţialităţii acesteia, precum şi procedurile de distrugere a ei. VIII. Dispoziţii legale incidente Articolul 55 alin. (1), (4), (5) şi (6) din Codul de procedură penală - Organele de urmărire penală "(1) Organele de urmărire penală sunt: a) procurorul; b) organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare; c) organele de cercetare penală speciale. ... (4) Atribuţiile organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare sunt îndeplinite de lucrători specializaţi din Ministerul Administraţiei şi Internelor anume desemnaţi în condiţiile legii speciale, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori avizul procurorului desemnat în acest sens. (5) Atribuţiile organelor de cercetare penală speciale sunt îndeplinite de ofiţeri anume desemnaţi în condiţiile legii, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. (6) Organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare penală speciale îşi desfăşoară activitatea de urmărire penală sub conducerea şi supravegherea procurorului." Articolul 57 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală - Competenţa organelor de cercetare penală. "(1) Organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare efectuează urmărirea penală pentru orice infracţiune care nu este dată, prin lege, în competenţa organelor de cercetare penală speciale sau procurorului, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege. (2) Organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penală numai în condiţiile art. 55 alin. (5) şi (6), corespunzător specializării structurii din care fac parte, în cazul săvârşirii infracţiunilor de către militari sau în cazul săvârşirii infracţiunilor de corupţie şi de serviciu prevăzute de Codul penal săvârşite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranţa navei sau navigaţiei ori a personalului. De asemenea, organele de cercetare penală speciale pot efectua, în cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute în titlul X din Codul penal şi infracţiunilor de terorism, din dispoziţia procurorului, punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică." Art. 142 alin 1 şi (1^1) din Codul de procedură penală - Punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică. "(1) Procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei. (1^1) Pentru realizarea activităţilor prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a)-d), procurorul, organele de cercetare penală sau lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei folosesc nemijlocit sistemele tehnice şi proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea şi confidenţialitatea datelor şi informaţiilor colectate." IX. Opinia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Prin Adresa nr. 1.004/C/1788/III-5/2016 din 22 septembrie 2016 Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept cu care a fost sesizată instanţa, fiind transmis totodată şi un punct de vedere cu privire la chestiunea de drept, în sensul că, în speţă, sesizarea este inadmisibilă pentru motive ţinând de inaptitudinea întrebărilor dacă pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei prevăzuţi de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală necesită aviz de poliţie judiciară sau este suficient ca aceste persoane să îndeplinească condiţiile legale pentru a obţine avizul. Dacă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, conform considerentelor prezentate în paragraful 49 din Decizia nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale, lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei care pot obţine avizul de poliţie judiciară sunt organe de cercetare penală speciale. Dacă lucrătorii Departamentului de Informaţii şi Protecţie Internă/ Serviciul de Informaţii şi Protecţie Internă au calitatea de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei, în accepţiunea prevăzută de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, de a constitui "probleme de drept" în sensul art. 475 din Codul de procedură penală. X. Opinia judecătorului-raportor Opinia judecătorului-raportor este în sensul că problema înţelesului sintagmei "lucrători specializaţi din cadrul poliţiei", în accepţiunea dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost expusă în încheierea de sesizare, nu constituie o veritabilă chestiune de drept cu relevanţă practică, susceptibilă a genera interpretări judiciare diferite şi a impune, în consecinţă, o dezlegare prealabilă în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală. În argumentarea soluţiei s-a arătat că primele două întrebări nu ridică o veritabilă problemă de drept întrucât rezolvarea chestiunilor teoretice puse în discuţie nu comportă vreo dificultate rezonabilă de interpretare a textului legal. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele: Cu privire la admisibilitatea sesizării: În conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală: "Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată." Ca urmare, admisibilitatea unei sesizări formulate în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor exigenţe: - instanţa care a formulat întrebarea să fie învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; - soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării; - chestiunea de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluţionare. În speţă, este îndeplinită prima condiţie analizată, referitoare la existenţa unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanţă, Curtea de Apel Suceava fiind învestită, în Dosarul nr. 843/86/2016/a1, cu soluţionarea contestaţiei declarate de inculpatul P.F.V. împotriva Încheierii din data de 21 martie 2016 a Tribunalului Suceava, pronunţată în Dosarul nr. 843/86/2016/a1. De asemenea, este îndeplinită şi cea de-a treia condiţie enunţată, întrucât chestiunea de drept cu a cărei analiză a fost sesizată instanţa supremă nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă anterioară sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs. În schimb, cerinţa referitoare la natura chestiunii ce poate face obiectul sesizării şi la aptitudinea dezlegării date de a avea consecinţe juridice directe asupra modului de rezolvare a fondului cauzei nu este îndeplinită în cauză. În jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor probleme de drept în materie penală s-a statuat, în mod progresiv, asupra înţelesului ce trebuie atribuit sintagmei "chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei", regăsită în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală. S-a subliniat, sub un prim aspect, că între problema de drept a cărei lămurire se solicită (indiferent dacă ea vizează o normă de drept material sau o dispoziţie de drept procesual) şi soluţia ce urmează a fi dată de către instanţă trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul ca decizia instanţei supreme să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 11/2014 şi Decizia nr. 19/2014). În al doilea rând, este necesar ca sesizarea să tindă la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, iar nu la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce ţin de particularităţile fondului speţei, cum ar fi analiza întrunirii elementelor constitutive ale unei infracţiuni ori stabilirea încadrării juridice în cauza dedusă judecăţii (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 14/2015). În fine, jurisprudenţa recentă a Completului pentru dezlegarea unor probleme de drept în materie penală a abordat, tangenţial, şi elemente ce nuanţează semnificativ înţelesul sintagmei "chestiune de drept" la care face referire art. 475 din Codul de procedură penală, impunând examinarea acesteia fie din perspectiva cerinţei "noutăţii" problemei de drept ridicate, fie a existenţei unei neclarităţi, ambiguităţi a dispoziţiei legale supuse interpretării. Date fiind diferenţele de redactare între art. 475 din Codul de procedură penală şi art. 519 din Codul de procedură civilă, "noutatea" problemei supuse dezlegării nu a fost reţinută, până în prezent, ca o cerinţă propriu-zisă de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile în materie penală. Completul competent a efectuat însă, recent, o primă analiză a admisibilităţii şi din această perspectivă. Astfel, raportându-se la deciziile date în materie civilă, respectiv deciziile nr. 6/2014 şi nr. 7/2014, s-a subliniat că acest caracter "de noutate se pierde, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată, iar opiniile jurisprudenţiale izolate sau cele pur subiective nu pot constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile" ( Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 10 din 22 aprilie 2015). Această opinie se apreciază a fi pertinentă şi în speţa de faţă, în scopul delimitării mai exacte a problemelor de drept ce pot face obiectul hotărârii prealabile (respectiv chestiuni de drept de o dificultate rezonabilă, susceptibile a da naştere unor interpretări judiciare diferite) de opiniile jurisprudenţiale cu totul izolate, ce pot fundamenta, uneori, o astfel de sesizare. Pe de altă parte, condiţia caracterizării dispoziţiilor legale ce fac obiectul sesizării printr-o doză necesară de echivoc a fost subliniată în considerentele secţiunii a IX-a Deciziei nr. 16/2015 din 22 mai 2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Aşadar, numai o problemă de drept de o dificultate rezonabilă şi de natură a da naştere, în mod previzibil, unor interpretări judiciare diferite legitimează concursul dat tribunalelor şi curţilor de apel de către instanţa supremă într-o cauză pendinte. În cazul considerării ca admisibile a unor sesizări prin care se tinde, dimpotrivă, la dezlegarea unor probleme pur teoretice ori la soluţionarea propriu-zisă a unor chestiuni ce ţin de fondul cauzei, există riscul transformării mecanismului hotărârii prealabile fie într-o "procedură dilatorie pentru litigii caracterizate, prin natura lor ca fiind urgente, fie într-o procedură care va substitui mecanismul recursului în interesul legii". Din perspectiva acestor argumente teoretice se constată, sub un prim aspect (referitor la primele două întrebări adresate), că dispoziţiile art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală au fost modificate după pronunţarea Deciziei nr. 51 din 16 februarie 2016 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016), prin care s-a constatat că sintagma "ori de alte organe specializate ale statului" din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală este neconstituţională. Astfel, la intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, art. 142 alin. (1) avea următorul conţinut: "Procurorul pune în executare mandatul de supraveghere tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei ori de alte organe specializate ale statului." Prin decizia Curţii Constituţionale s-a statuat, printre altele, că nicio reglementare din legislaţia naţională în vigoare, cu excepţia dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, nu conţine vreo normă care să consacre expres competenţa unui alt organ al statului, în afara organelor de urmărire penală, de a efectua interceptări, respectiv de a pune în executare un mandat de supraveghere tehnică. Or, pornind de la datele concrete din speţa dedusă controlului de constituţionalitate, Curtea a apreciat că reglementarea în acest domeniu nu poate fi realizată decât printr-un act normativ cu putere de lege, iar nu printr-o legislaţie infralegală, respectiv acte normative cu caracter administrativ, adoptate de alte organe decât autoritatea legiuitoare, caracterizate printr-un grad sporit de instabilitate sau inaccesibilitate. S-a reţinut totodată că standardul constituţional de protecţie a vieţii intime, familiale şi private şi a secretului corespondenţei impune ca limitarea acestora să se realizeze într-un cadru normativ care să stabilească expres, într-un mod clar, precis şi previzibil care sunt organele abilitate să efectueze operaţiunile care constituie ingerinţe în sfera protejată a drepturilor. Prin urmare, Curtea a considerat că este justificată opţiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de procuror şi de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art. 30 din Codul de procedură penală, precum şi de către lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în condiţiile în care aceştia pot deţine avizul de ofiţeri de poliţie judiciară, în condiţiile art. 55 alin. (5) din Codul de procedură penală. Această opţiune nu se justifică însă în privinţa includerii, în cuprinsul art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, a sintagmei "alte organe specializate ale statului", neprecizate în cuprinsul Codului de procedură penală sau în cuprinsul altor legi speciale. După publicarea acestei decizii, dispoziţiile art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală au fost modificate, prin art. I pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal, în prezent având următorul conţinut: "Procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei." Mai mult, prin acelaşi act normativ (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016) a fost introdus alin. (11) în cuprinsul aceluiaşi articol, care prevede că "Pentru realizarea activităţilor prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a)-d), procurorul, organele de cercetare penală sau lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei folosesc nemijlocit sistemele tehnice şi procedurile adecvate, de natură să asigure integritatea şi confidenţialitatea datelor şi informaţiilor colectate". Rezultă aşadar cu claritate, atât din dispoziţiile art. 142 alin. (1) şi (1^1), cât şi din decizia Curţii Constituţionale sus-menţionate, care sunt organele care pot efectua supravegherea tehnică, dar şi exigenţele de constituţionalitate ce trebuie îndeplinite pentru aceasta de către organele abilitate. Or, intervenţia instanţei supreme în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală este legitimă doar atunci când tinde la clarificarea înţelesului uneia sau mai multor norme juridice ambigue sau complexe, al căror conţinut ori a căror succesiune în timp poate da naştere la dificultăţi rezonabile de interpretare pe cale judecătorească, afectând în final unitatea aplicării lor de către instanţele naţionale. Se consideră că, în prezenta cauză, identificarea organelor care se circumscriu sintagmei "lucrători specializaţi din cadrul poliţiei", în sensul art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească pentru a putea efectua activităţile descrise în aceste dispoziţii nu comportă o veritabilă dificultate. Aceasta deoarece, în paragraful 49 al deciziei menţionate (amintit şi de instanţa care a sesizat Înalta Curte) se reţine că este justificată opţiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de procuror şi de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art. 30 din Codul de procedură penală, precum şi de către lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în condiţiile în care aceştia pot deţine avizul de ofiţeri de poliţie judiciară, în condiţiile art. 55 alin. (5) din Codul de procedură penală. Or, efectele unei decizii prin care Curtea Constituţională declară neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt expres prevăzute de art. 147 alin. (4) din Constituţia României, respectiv ele sunt general obligatorii de la data publicării în Monitorul Oficial şi au putere numai pentru viitor. În plus, forţa obligatorie ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care acesta se sprijină (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012, Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014), nefiind necesare din această perspectivă alte clarificări. Cât timp, în prezentarea raţionamentului său juridic (paragraful 49 al deciziei), Curtea Constituţională a identificat, într-o manieră lipsită de orice echivoc, organele care au abilitarea să efectueze acte de supraveghere tehnică şi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească, aceasta a furnizat astfel atât autorităţilor cu competenţe în procesul de legiferare, cât şi instanţelor judecătoreşti toate elementele necesare pentru cunoaşterea efectelor ce trebuie atribuite deciziei sale. Or, în acest context argumentativ neechivoc, a solicita instanţei supreme clarificări suplimentare cu privire la aceste aspecte echivalează cu o nesocotire a plenitudinii de jurisdicţie a Curţii Constituţionale în domeniul controlului de neconstituţionalitate. Efectele deciziilor Curţii nu pot fi interpretate, în procesul de aplicare a legii, de către alte instituţii ale statului, întrucât un atare demers ar genera o ştirbire a competenţei sale exclusive în materie. Prin urmare, instanţele judecătoreşti nu trebuie să interpreteze efectele deciziei, ci să aplice acea decizie într-un mod conform considerentelor sale la cazul dedus judecăţii, demers pe deplin posibil şi în speţa de faţă. Din perspectiva tuturor acestor considerente se concluzionează că formularea actuală a art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală are, în lumina considerentelor Deciziei nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale, un conţinut suficient de clar pentru a exclude diverse probleme de interpretare. Aşadar, cu privire la primele două întrebări formulate, sesizarea este inadmisibilă pentru considerentele arătate mai sus. Şi în ceea ce priveşte ultima întrebare formulată sesizarea este inadmisibilă, întrucât prin aceasta se solicită să se dea o dezlegare unei probleme de drept ivite cu ocazia judecăţii, respectiv dacă lucrătorii Departamentului de Informaţii şi Protecţie Internă/Serviciul de Informaţii şi Protecţie Internă (care au efectuat activităţi de supraveghere tehnică în cauză) au calitatea de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei, în accepţiunea prevăzută de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, ceea ce nu este permis prin această procedură. Aşa cum s-a arătat mai sus, sesizarea într-o astfel de procedură trebuie să tindă la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, iar nu la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce ţin de particularităţile fondului speţei (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 14/2015). În concluzie, problema înţelesului sintagmei "lucrători specializaţi din cadrul poliţiei" în accepţiunea dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost expusă în încheierea de sesizare, nu constituie o veritabilă chestiune de drept cu relevanţă practică, susceptibilă a genera interpretări judiciare diferite şi a impune, în consecinţă, o dezlegare prealabilă în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală. Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, sesizarea urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE Pentru aceste motive În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 843/86/2016/a1, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarelor probleme de drept: dacă pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei prevăzuţi de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală necesită aviz de poliţie judiciară sau este suficient ca aceste persoane să îndeplinească condiţiile legale pentru a obţine avizul. Dacă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, conform considerentelor prezentate în paragraful 49 din Decizia nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale, lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei care pot obţine avizul de poliţie judiciară sunt organe de cercetare penală speciale. Dacă lucrătorii Departamentului de Informaţii şi Protecţie Internă/Serviciul de Informaţii şi Protecţie Internă au calitatea de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei, în accepţiunea prevăzută de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 octombrie 2016. PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE judecător MIRELA SORINA POPESCU Magistrat-asistent, Iulia Humă -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
