Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 22 din 21 ianuarie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. VI alin. (4) cuprins în titlul II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi pentru stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării acesteia şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002
EMITENT: CURTEA CONSTITUŢIONALĂ PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 194 din 19 martie 2014
Augustin Zegrean - preşedinte
Valer Dorneanu - judecător
Toni Greblă - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ştefan Minea - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Tudorel Toader - judecător
Irina Loredana Gulie - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. VI alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi pentru stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării acesteia şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002, excepţie ridicată de Biserica Unitariană Maghiară prin Episcopia Unitariană Cluj în Dosarul nr. 3.318/117/2010 al Curţii de Apel Cluj - Secţia I civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 473D/2013.
La apelul nominal răspunde, pentru părţile Ana Maria Gyongyossy, Zoltan Bella Gyongyossy, Crăciun Ivan, Elisabeta Ivan, Ana Kiss, Arpad Kiss Jr., Denes Kiss, Claudia Elena Kiss, Kovacs Jeno Istvan şi Kovacs Jolan, domnul avocat Ovidiu Podaru, cu delegaţie la dosar. Lipsesc celelalte părţi.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Curtea dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 481D/2013, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. VI alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi pentru stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării acesteia şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002, excepţie invocată de Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia în Dosarul nr. 2.167/211/2006 al Curţii de Apel Cluj - Secţia I civilă şi care formează obiectul Dosarului nr. 481D/2013.
La apelul nominal răspunde, pentru partea Radu Alexandru Vidican, domnul avocat Ovidiu Podaru, cu delegaţie la dosar. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită.
Magistratul-asistent referă asupra faptului că, în acest dosar, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate a depus o cerere prin care solicită amânarea soluţionării cauzei, motivat de faptul că apărătorul ales al acesteia nu se poate prezenta la acest termen de judecată, anexând în acest sens un înscris din care rezultă că doamna avocat Kapza Mikolt Krisztina este împuternicită să reprezinte Eparhia Reformată din Ardeal, parte în Dosarul nr. 13.020/200/2011 al Curţii de Apel Ploieşti - Secţia penală, având termen de judecată în data de 21 ianuarie 2014.
Reprezentantul părţilor prezente solicită respingerea cererii formulate.
Reprezentantul Ministerului Public se opune cererii formulate.
Curtea, deliberând, în temeiul art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi al art. 222 alin. (1) din Codul de procedură civilă, respinge cererea formulată.
Având în vedere identitatea de obiect a excepţiilor de neconstituţionalitate invocate în dosarele nr. 473D/2013 şi nr. 481D/2013, Curtea pune în discuţie, din oficiu, problema conexării cauzelor.
Reprezentantul părţilor prezente este de acord cu conexarea dosarelor.
Reprezentantul Ministerului Public apreciază ca fiind întrunite condiţiile conexării dosarelor.
Reţinând identitatea de obiect, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Curtea dispune conexarea Dosarului nr. 481D/2013 la Dosarul nr. 473D/2013, care este primul înregistrat.
Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului părţilor prezente, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, invocând în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 349 din 24 septembrie 2013.
Se mai arată că, în prezenta cauză, sunt invocate şi dispoziţiile art. 61 din Constituţie, art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la aceeaşi convenţie, critici pe care le apreciază ca fiind neîntemeiate. În acest sens, arată că ordonanţa de urgenţă criticată stabilind sfera bunurilor pentru care stabileşte măsurile reparatorii instituie şi modalităţile de acordare a acestora, astfel încât reglementarea unui termen în care poate fi constatată nulitatea absolută a actelor juridice de înstrăinare a imobilelor supuse restituirii ţine de politica legislativă a statului şi nu poate fi calificată ca fiind neconstituţională, mai ales că nu este afectată însăşi substanţa dreptului.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, invocând în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 349 din 24 septembrie 2013.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:
Prin Încheierea din 12 martie 2013 şi Decizia civilă nr. 3.057/R/2013 din 13 iunie 2013, pronunţate în dosarele nr. 3.318/117/2010 şi nr. 2.167/211/2006, Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. VI alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi pentru stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării acesteia şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002, excepţie ridicată de Biserica Unitariană Maghiară prin Episcopia Unitariană Cluj şi de Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia în cauze având ca obiect soluţionarea unor acţiuni în constatarea nulităţii absolute a unor contracte de vânzare-cumpărare privind imobile cu destinaţia de locuinţă, precum şi a cererilor privind restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că textul de lege criticat contravine principiilor constituţionale referitoare la egalitatea în drepturi şi accesului liber la justiţie, deoarece unor situaţii juridice similare le este aplicat un regim juridic diferit, în opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate nefiind justificată instituirea, prin art. VI alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002, criticat în prezenta cauză, a unui termen de prescripţie de 6 luni al dreptului la acţiune pentru constatarea nulităţii absolute, atunci când titularul acţiunii este o persoană juridică, respectiv unul din cultele religioase din România, în vreme ce, pentru persoanele fizice, art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, instituia un termen de prescripţie de un an al aceluiaşi drept la acţiune. Se mai arată că în acest mod este încălcat şi dreptul de proprietate al cultelor religioase, deoarece termenul de 6 luni nu este unul rezonabil, care să permită identificarea tuturor situaţiilor în care statul a încheiat contracte de vânzare-cumpărare a unor imobile, prin fraudarea intereselor cultului religios în cauză.
Se mai susţine că, potrivit dreptului comun, acţiunea în constatarea nulităţii absolute este o acţiune imprescriptibilă, sancţiunea nulităţii absolute intervenind în cazul unui act juridic încheiat cu nerespectarea dispoziţiilor imperative ale legii.
În aceste condiţii, în opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, limitarea termenului de prescripţie al acţiunii în constatarea nulităţii actelor juridice de înstrăinare a imobilelor ce fac obiect de reglementare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România este neconstituţională, deoarece restrângerea exerciţiului acestui drept nu este nici rezonabilă, nici proporţională cu situaţia care a determinat-o. Arată, în acest sens, că restrângerea exerciţiului oricărui drept fundamental se poate face doar prin lege, iar nu printr-o ordonanţă de urgenţă.
Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă, în Dosarul nr. 473D/2013, îşi exprimă opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate, arătând că nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor constituţionale referitoare la egalitatea de tratament, care impune legiuitorului instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. Legiuitorul a apreciat că în cazul persoanelor fizice este nevoie de un termen mai îndelungat pentru invalidarea contractelor de vânzare-cumpărare, spre deosebire de persoanele juridice, care prin ipoteză se găsesc pe teritoriul României şi, în principiu, şi-au păstrat arhivele, pentru a le putea consulta. Se mai arată că termenul de 6 luni poate fi considerat unul rezonabil pentru introducerea unei acţiuni în anularea contractelor de vânzare-cumpărare, cu atât mai mult cu cât s-a cunoscut situaţia juridică a bunurilor, existând astfel posibilitatea de a acţiona în decursul termenului de prescripţie. De asemenea, se arată că nu sunt încălcate dispoziţiile art. 53, art. 61 şi art. 115 alin. (6) din Constituţie, deoarece ordonanţa de urgenţă criticată a fost aprobată prin lege, fiind confirmată prin voinţa forului legislativ naţional.
Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă, exprimându-şi opinia în Dosarul nr. 481D/2013, arată că, în opinia majoritară a completului de judecată, excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. În acest sens, arată că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 a introdus un termen de prescripţie de 6 luni pentru exercitarea unor acţiuni având ca obiect constatarea nulităţii absolute, acţiuni care, în lipsa acestui termen, potrivit dreptului comun, respectiv art. 2 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, ar fi fost imprescriptibile. Constituţia permite legiuitorului să aducă limitări accesului liber la justiţie, atât timp cât acestea sunt rezonabile şi fireşti pentru buna desfăşurare a actului de justiţie, adică atât timp cât vizează un scop legitim şi există un raport de proporţionalitate între mijloacele utilizate de stat şi scopul vizat de acesta; or, aceste condiţii nu sunt îndeplinite de actul normativ criticat, termenul de prescripţie ce limitează accesul la justiţie nefiind rezonabil raportat la scopul vizat, şi anume buna desfăşurare a actului de justiţie. Pe de altă parte, în opinia majoritară a instanţei de judecată, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate nu avea posibilitatea de a inventaria bunurile preluate abuziv de stat şi de a identifica toate cărţile funciare, colective şi individuale, nou-deschise în urma vânzărilor cu privire la aceste imobile. De asemenea, se mai arată că, pentru persoane juridice aflate în situaţii juridice identice, respectiv ale căror bunuri au fost preluate abuziv de stat şi înstrăinate chiriaşilor, se prevăd termene diferite de prescripţie prin dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, fiind aplicat, în acest fel, un tratament juridic diferenţiat, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă.
În opinia minoritară, Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă, exprimându-şi opinia în acelaşi dosar, arată că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, dat fiind faptul că, în concordanţă cu cele stabilite prin deciziile Curţii Constituţionale (spre exemplu, Decizia nr. 35 din 1 iulie 1993 sau nr. 35 din 2 aprilie 1996), şi persoanele juridice trebuie să se bucure de protecţia drepturilor constituţionale stabilite în favoarea cetăţenilor persoane fizice, bineînţeles în măsura compatibilităţii acestora cu persoana juridică. În ceea ce priveşte prevederile art. 53 raportat la art. 115 alin. (6) din Constituţie, se arată că, la momentul invocării excepţiei de neconstituţionalitate, ordonanţa de urgenţă criticată era deja aprobată prin Legea nr. 48/2004, astfel încât prevederile legale criticate au fost aprobate prin lege. Faptul că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 615 din 12 iunie 2012 s-a declarat neconstituţional art. II din Legea nr. 48/2004 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 nu poate avea consecinţe asupra celorlalte prevederi ale acestei legi, legea de aprobare a ordonanţei de urgenţă criticate rămânând să producă efecte în continuare.
Se mai arată că, în ceea ce priveşte încălcarea prevederilor art. 21 din Constituţie, în acord cu cele statuate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, liberul acces la justiţie semnifică faptul că orice persoană se poate adresa instanţelor judecătoreşti în cazul în care consideră că drepturile, libertăţile sau interesele sale legitime au fost încălcate, iar nu faptul că acest acces nu poate fi supus unei condiţionări, competenţa de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor revenind legiuitorului, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie. De asemenea, este neîntemeiată şi invocarea încălcării art. 16 alin. (1) din Constituţie, dat fiind faptul că persoanele fizice, pe de o parte, şi persoanele juridice, pe de altă parte, nu se află în situaţii identice, ci similare, în ceea ce priveşte dreptul la acţiune pentru constatarea nulităţii absolute.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.
Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, arătând că, la data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002, şi anume la data de 18 decembrie 2002, în art. 114 alin. (4) din Constituţia din 1991 era prevăzută o singură condiţie pentru adoptarea ordonanţelor de urgenţă, şi anume existenţa unei situaţii excepţionale care să justifice urgenţa reglementării; în prezent, art. 115 alin. (6) din Constituţia revizuită în anul 2003 interzice adoptarea, prin ordonanţă de urgenţă, a unor reglementări de natură a afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, însă aceste prevederi constituţionale nu pot fi aplicate retroactiv. Se mai arată că legiuitorul are opţiunea de a stabili termene diferite de prescripţie pentru acţiunile în justiţie, în funcţie de regimul juridic aplicabil imobilelor ce fac obiectul măsurilor reparatorii, termenul de 6 luni instituit prin textul de lege criticat este unul rezonabil, iar eliminarea sa ar aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice civile, în contradicţie cu cele statuate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.352 din 10 decembrie 2008.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl reprezintă prevederile art. VI alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi pentru stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării acesteia şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 929 din 18 decembrie 2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 48/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 262 din 25 martie 2004.
În realitate, Curtea reţine că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă art. VI alin. (4) cuprins în titlul II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002.
Deşi prevederile art. VI alin. (4) cuprinse în titlul II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 sunt în mod expres abrogate prin art. VI cuprins în titlul II din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, Curtea Constituţională urmează să se pronunţe asupra prevederilor legale criticate, dat fiind faptul că acestea continuă să îşi producă efectele juridice în cauza dedusă judecăţii, astfel încât, în acord cu propria sa jurisprudenţă (Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea nr. 549 din 3 august 2011), potrivit căreia "sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare", Curtea urmează a se pronunţa pe fondul prezentei excepţii de neconstituţionalitate.
Textul de lege criticat are următorul cuprins:
"(4) Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă. Pentru soluţionarea acestor cauze instanţele judecătoreşti competente vor avea în vedere dispoziţiile art. 46 alin. (1), (2) şi (4) din Legea nr. 10/2001, cu modificările şi completările ulterioare."
În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 21 - Accesul liber la justiţie, art. 44 alin. (1) privind garantarea dreptului de proprietate, art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 61 - Rolul şi structura Parlamentului şi art. 115 alin. (6) privind domeniul ordonanţelor de urgenţă.
De asemenea, sunt invocate dispoziţiile art. 14 - Interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 1 - Protecţia proprietăţii din Primul Protocol adiţional la aceeaşi convenţie.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine următoarele:
Curtea Constituţională s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii prevederilor art. VI alin. (4) cuprinse în titlul II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002, prin raportare la dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1), art. 21, art. 53 şi art. 115 alin. (6), şi cu o motivare identică.
Astfel, prin Decizia nr. 349 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 708 din 19 noiembrie 2013, Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, cu următoarea motivare:
I. În privinţa criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă, Curtea a reţinut că invocarea încălcării unei condiţii de formă a ordonanţelor de urgenţă, cuprinsă în art. 115 alin. (6) din Legea fundamentală, referitoare la neafectarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor constituţionale, interdicţie care nu era instituită însă, anterior revizuirii Legii fundamentale, în fostul art. 114 alin. (1) - (5) din Constituţie, nu este întemeiată, având în vedere faptul că, la data emiterii ordonanţei de urgenţă criticate, Guvernul nu era ţinut de interdicţia expresă, de rang constituţional, a reglementării printr-o ordonanţă de urgenţă a unor măsuri de natură să afecteze drepturi, libertăţi sau îndatoriri prevăzute prin Legea fundamentală.
II. În privinţa criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă, prin aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că principiul constituţional al egalităţii în drepturi nu are incidenţă în cauză, deoarece acesta are în vedere asigurarea unei protecţii egale în faţa legii a drepturilor cetăţenilor, ipoteza normativă a acestui text constituţional excluzând compararea drepturilor aparţinând persoanelor fizice cu cele ale persoanelor juridice.
În subsidiar, Curtea a mai arătat că respectarea principiului egalităţii în drepturi nu are semnificaţia reflectării în norma juridică a unei depline uniformităţi a situaţiilor sociale, ci, dimpotrivă, diversitatea situaţiilor sociale poate fi corijată de legiuitor în mod proporţional, pentru a le aduce la un numitor comun.
Astfel, legiuitorul are dreptul suveran de a stabili sfera bunurilor pentru care stabileşte măsurile reparatorii, precum şi întinderea şi modalităţile de acordare a acestora, iar reglementarea diferită a termenului în care poate fi constatată nulitatea absolută a actelor juridice de înstrăinare a fost justificată de situaţia juridică diferită a bunurilor imobile, la momentul restituirii, respectiv dacă ele se mai aflau în proprietatea statului sau au fost înstrăinate de acesta.
Din acest punct de vedere, Curtea a reţinut că reglementarea diferită a termenelor în care poate fi invocată nulitatea absolută a actelor juridice de înstrăinare a imobilelor supuse restituirii a urmărit asigurarea unui echilibru între interesele persoanelor îndreptăţite la restituire, pe de o parte, şi cele ale persoanelor care au dobândit cu bună-credinţă aceleaşi imobile, în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 29 noiembrie 1995, cu modificările ulterioare. Prevederea legală criticată este, din această perspectivă, în acord cu dispoziţiile art. 44 alin. (2) teza întâi din Constituţie, potrivit căreia "Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular". Astfel, scopul legitim al legiuitorului, constând în asigurarea securităţii circuitului civil, în privinţa bunurilor legal dobândite, justifică o reglementare diferită de dreptul comun a termenului în care poate fi invocată nulitatea absolută.
De altfel, nu se poate susţine că este discriminatorie stabilirea unui termen de 6 luni pentru invalidarea actelor juridice de înstrăinare a bunurilor imobile supuse restituirii către cultele religioase din România, spre deosebire de termenul de un an pe care îl aveau la dispoziţie persoanele fizice îndreptăţite la restituire, în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005. Astfel, de la intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 şi până la emiterea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002, cultele religioase au avut la dispoziţie un termen prin ipoteză mai lung în care puteau invoca nulitatea absolută, spre deosebire de termenul de un an instituit ab initio de Legea nr. 10/2001 pentru persoanele fizice.
În ceea ce priveşte invocarea încălcării principiului constituţional al liberului acces la justiţie, Curtea a reţinut că principiul accesului liber la justiţie a fost respectat prin instituirea dreptului de a sesiza instanţa cu o acţiune în constatarea nulităţii actelor juridice de înstrăinare a imobilelor ce fac obiect de reglementare al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, în temeiul art. 6 alin. (2) din acest act normativ.
Ulterior, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002, actul normativ criticat în prezenta cauză, a limitat la 6 luni exerciţiul dreptului la acţiune pentru invalidarea actelor juridice de înstrăinare a imobilelor ce fac obiect de reglementare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, însă acest lucru nu îndreptăţeşte partea interesată să susţină că nu a beneficiat de acces la justiţie, pe care l-a putut exercita în cadrul termenului legal instituit.
Astfel, Curtea a mai reţinut că instituirea unui termen de prescripţie a dreptului la acţiune pentru constatarea nulităţii absolute nu are semnificaţia unei restrângeri a exerciţiului dreptului de acces la justiţie. În acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, însuşi conţinutul juridic al dreptului de acces la justiţie include şi posibilitatea stabilirii de către legiuitor, în condiţiile legii, a unor limitări, cum sunt termenele de prescripţie, fără ca prin aceasta să fie adusă vreo îngrădire dreptului în sine, ci, dimpotrivă, să se asigure condiţiile pentru valorificarea sa în concordanţă cu exigenţele statului de drept, consacrat în mod expres prin dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţie, între care se află şi aceea a respectării principiului securităţii raporturilor juridice. Aşadar, măsura legislativă este adecvată şi necesară pentru îndeplinirea scopului urmărit de legiuitor, şi anume asigurarea unui echilibru între interesele persoanelor îndreptăţite la restituire, pe de o parte, şi cele ale persoanelor care au dobândit cu bună-credinţă aceleaşi imobile, în temeiul legii.
Pentru aceste considerente, având în vedere că nu a fost constatată încălcarea niciunui drept fundamental, Curtea nu a mai procedat la analiza respectării condiţiilor cuprinse în art. 53 din Constituţie, referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, astfel încât a constatat că această prevedere constituţională nu este incidentă în cauză.
În prezenta cauză, având în vedere identitatea obiectului excepţiei de neconstituţionalitate, precum şi a criticilor formulate în susţinerea acesteia, prin raportare la dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1), art. 21, art. 53 şi art. 115 alin. (6), Curtea reţine că atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în decizia menţionată îşi păstrează valabilitatea.
De asemenea, în prezenta cauză, autorii excepţiei mai invocă şi încălcarea dreptului de proprietate al cultelor religioase, susţinând, în esenţă, că termenul de 6 luni instituit de textul de lege criticat pentru constatarea nulităţii actelor juridice de înstrăinare a imobilelor ce fac obiect de reglementare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 nu este unul rezonabil, care să permită identificarea tuturor situaţiilor în care statul a încheiat contracte de vânzare-cumpărare a unor imobile, prin fraudarea intereselor cultului religios în cauză, fiind încălcat, în mod indirect, dreptul de proprietate al cultului religios.
Curtea reţine că raportarea criticii de neconstituţionalitate la dispoziţiile art. 44 alin. (1) din Constituţie porneşte de la premisa existenţei în patrimoniul autoarei excepţiei de neconstituţionalitate a unui drept de proprietate care, în virtutea dispoziţiei constituţionale invocate, ar beneficia implicit de protecţie din partea statului sau a autorităţilor sale. Or, câtă vreme prin însăşi acţiunea introductivă de instanţă se tinde la reconstituirea unui drept de proprietate, nu se poate invoca protecţia constituţională a aceluiaşi drept, care nu există însă în patrimoniul său. Prin urmare invocarea dispoziţiilor art. 44 alin. (1) privind garantarea dreptului de proprietate şi art. 1 - Protecţia proprietăţii din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu este incidentă în prezenta cauză.
În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională în mod constant, statuând că problema garantării şi ocrotirii proprietăţii nu poate fi invocată decât după reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.221 din 20 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 125 din 18 februarie 2008, sau Decizia nr. 818 din 21 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 9 septembrie 2011).
Pentru aceste considerente, Curtea nu poate reţine nici încălcarea art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, text convenţional care se referă la o interdicţie generală a discriminării cu privire la exerciţiul drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie, în speţă fiind vorba de dreptul de proprietate.
În ceea ce priveşte invocarea dispoziţiilor art. 61 din Constituţie, referitoare la rolul şi structura Parlamentului, Curtea constată că în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate nu se arată, în mod concret, în ce constă contrarietatea dintre aceste prevederi constituţionale şi textul de lege criticat, astfel încât critica de neconstituţionalitate nu poate fi reţinută. Curtea Constituţională nu se poate substitui autorului excepţiei în formularea unor critici de neconstituţionalitate, cu atât mai mult cu cât prevederile constituţionale invocate nu susţin prin ele însele neconstituţionalitatea textelor de lege criticate, fiind evidentă lipsa de legătură între conţinutul lor normativ (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012).
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. VI alin. (4) cuprins în titlul II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 184/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi pentru stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării acesteia şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002, excepţie ridicată Biserica Unitariană Maghiară prin Episcopia Unitariană Cluj şi de Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia în dosarele nr. 3.318/117/2010 şi nr. 2.167/211/2006 ale Curţii de Apel Cluj - Secţia I civilă.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Curţii de Apel Cluj - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 21 ianuarie 2014.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Irina Loredana Gulie
-----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
