Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 23/1/2014/HP/P
Corina Michaela Jîjîie - preşedintele Secţiei penale a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie -
preşedintele completului
Ilie Iulian Dragomir - judecător la Secţia penală
Angela Dragne - judecător la Secţia penală
Ioana Alina Ilie - judecător la Secţia penală
Marius Dan Foitoş - judecător la Secţia penală
Leontina Şerban - judecător la Secţia penală
Aurel Gheorghe Ilie - judecător la Secţia penală -
judecător-raportor
Valentin Horia Şelaru - judecător la Secţia penală
Ioana Bogdan - judecător la Secţia penală
Andreea Daniela Barcă - magistrat-asistent
S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Târgu Mureş, dispusă prin Încheierea de şedinţă din 4 iulie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 7.269/320/2011 prin care, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept în sensul dacă "art. 5 alin. 1 din Codul penal trebuie interpretat că legea penală mai favorabilă este aplicabilă, în cazul infracţiunilor săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014, care nu au fost încă judecate definitiv şi faţă de care s-a împlinit prescripţia răspunderii penale până la data de 20 mai 2014 în interpretarea dată art. 5 prin Decizia nr. 2/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, însă faţă de care prescripţia răspunderii penale nu este împlinită, în interpretarea dată aceluiaşi text legal prin Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale. În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare, principiul legalităţii pedepsei permite ca, în situaţii precum cea în speţă, după revirimentul jurisprudenţial din 20 mai 2014, să se aplice o condamnare în ipoteza în care, la momentul dezbaterilor judiciare răspunderea penală era prescrisă şi participanţii la procesul penal nu au avut nicio dispută asupra acestei chestiuni?". Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 27^4 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Şedinţa este prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Corina Michaela Jîjîie. La şedinţa de judecată participă doamna Andreea Daniela Barcă, magistrat-asistent în cadrul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Irina Kuglay, procuror, consilier al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus punctul de vedere primit din partea Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii "Nicolae Titulescu" din Bucureşti, prin opinia domnului decan conferenţiar universitar doctor Bogdan Micu asupra chestiunii de drept supuse dezlegării, precum şi raportul întocmit în cauză de către judecătorul-raportor, domnul Aurel Gheorghe Ilie, prin care s-a propus, în principal, respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării Curţii de Apel Târgu Mureş în Dosarul nr. 7.269/320/2011, iar, dacă se va aprecia că sunt îndeplinite cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, s-a exprimat opinia potrivit căreia art. 5 alin. (1) din Codul penal trebuie interpretat în sensul că legea penală mai favorabilă este aplicabilă în cazul infracţiunilor săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014, care nu au fost încă judecate definitiv, în conformitate cu Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale. În ceea ce priveşte cea de-a doua chestiune de drept supusă dezlegării, opinia judecătorului-raportor a fost în sensul respingerii ei ca inadmisibilă. Magistratul-asistent precizează că la dosar s-au transmis puncte de vedere din partea curţilor de apel Ploieşti, Craiova, Iaşi, Constanţa, Alba Iulia, Bacău, Galaţi, Timişoara, Cluj, Bucureşti, Piteşti, Oradea, Târgu Mureş şi Braşov, comunicările respective vizând şi opinia unora dintre instanţele aflate în raza de activitate a acestor curţi, precum şi hotărâri relevante în materie pronunţate de instanţele judecătoreşti de la nivelul curţilor de apel Bucureşti, Braşov şi Târgu Mureş şi ale instanţelor din circumscripţiile acestora, Tribunalului Bihor şi judecătoriilor Sectorului 6 Bucureşti, Buftea şi Braşov. Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după expunerea argumentelor juridice, a solicitat, în principal, respingerea ca inadmisibilă a sesizării formulate de Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, apreciind că problema de drept invocată a fost examinată anterior, la nivel de principiu, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin hotărârile nr. 5 şi nr. 9 din 2014, astfel încât sesizarea nu mai îndeplineşte una dintre cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală. În subsidiarul concluziilor scrise, depuse la dosar, referitoare la mecanismul aplicării art. 5 din Codul penal în materia prescripţiei răspunderii penale, reprezentantul Ministerului Public consideră că, în cazul în care instanţa va aprecia ca admisibilă sesizarea formulată şi va proceda la judecata pe fond a acesteia, trebuie să pronunţe o soluţie în sensul stabilirii ca aplicarea art. 5 să se facă conform celei mai favorabile interpretări dintre cele date acestui text prin Decizia nr. 2/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, respectiv, Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, acte cu putere de lege intervenite până la judecarea cauzei, care trebuie analizate în succesiunea lor şi în concret, în raport cu situaţia juridică a fiecărei persoane. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Corina Michaela Jîjîie, a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare privind sesizarea formulată. ÎNALTA CURTE, asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a dispus, prin Încheierea din 4 iulie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 7.269/320/2011, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei probleme de drept: "Art. 5 alin. (1) din Codul penal trebuie interpretat în sensul că legea penală mai favorabilă este aplicabilă, în cazul infracţiunilor săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014, care nu au fost încă judecate definitiv şi faţă de care s-a împlinit prescripţia răspunderii penale până la data de 20 mai 2014 în interpretarea dată art. 5 prin Decizia nr. 2/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, însă faţă de care prescripţia răspunderii penale nu este împlinită, în interpretarea dată aceluiaşi text legal prin Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale. În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare, principiul legalităţii pedepsei permite ca, în situaţii precum cea în speţă, după revirimentul jurisprudenţial din 20 mai 2014, să se aplice o condamnare în ipoteza în care, la momentul dezbaterilor judiciare răspunderea penală era prescrisă şi participanţii la procesul penal nu au avut nicio dispută asupra acestei chestiuni?". II. Expunerea succintă a cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 7.269/320/2011 aflat pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori Pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş se află Dosarul nr. 7.269/320/2011 având ca obiect judecarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu Mureş şi de inculpaţii K. L. şi B. A. împotriva Sentinţei penale nr. 1.210 din 26 noiembrie 2013 a Judecătoriei Târgu Mureş. Prin Sentinţa penală nr. 1.210 din 26 noiembrie 2013 a Judecătoriei Târgu Mureş s-au dispus următoarele: 1. Condamnarea inculpatei F. (fostă B.) N. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare, pentru comiterea infracţiunii de tentativă la înşelăciune, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 20 din Codul penal raportat la art. 215 alin. 1, 2 şi 3 din Codul penal, cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, conform dispoziţiilor art. 81 din Codul penal, pe durata termenului de încercare de 3 ani şi 6 luni. În temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală raportat la art. 10 alin. 1 lit. g) din Codul de procedură penală, cu aplicarea art. 121 alin. 1 din Codul penal, art. 122 alin. 1 lit. d) din Codul penal, s-a dispus încetarea procesului penal privind pe inculpata F. (fostă B.) N. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de uz de fals, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 291 din Codul penal, ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale. 2. Condamnarea inculpatului K. L. la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 215 alin. 1, 2 şi 3 din Codul penal, cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata termenului de încercare de 5 ani. În temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală raportat la art. 10 alin. 1 lit. g) din Codul de procedură penală, cu aplicarea art. 121 alin. 1 din Codul penal, art. 122 alin. 1 lit. d) din Codul penal, a dispus încetarea procesului penal privind pe inculpatul K.L. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de uz de fals, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 291 din Codul penal, ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale. 3. În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 10 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, achitarea inculpatului C. C. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de înşelăciune, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 215 alin. 1, 2 şi 3 din Codul penal, şi uz de fals, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 291 din Codul penal, întrucât faptele nu există. 4. În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 10 lit. (a) din Codul de procedură penală, achitarea inculpatului S. Z. L., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de înşelăciune, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 215 alin. 1, 2 şi 3 din Codul penal, şi uz de fals, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 291 din Codul penal, întrucât faptele nu există. 5. Condamnarea inculpatului H. G. la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de instigare la înşelăciune, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 25 raportat la art. 215 alin. 1, 2 şi 3 din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal. În conformitate cu art. 85 alin. 1 din Codul penal, s-a dispus anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei de 10 luni închisoare stabilite prin Sentinţa penală nr. 111 din 29 ianuarie 2008 a Judecătoriei Târgu Mureş, definitivă prin Decizia penală nr. 113/R din 4 martie 2009 a Curţii de Apel Târgu Mureş, s-a constatat că infracţiunea dedusă judecăţii în prezenta cauză e concurentă cu infracţiunea pentru care inculpatul a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 111 din 29 ianuarie 2008 a Judecătoriei Târgu Mureş şi, în temeiul art. 36 alin. 1 din Codul penal, art. 33 lit. a) din Codul penal şi art. 34 alin. 1 lit. b) din Codul penal, s-au contopit pedepsele principale stabilite în pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 ani închisoare. S-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante pe durata unui termen de încercare de 5 ani. În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 10 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală a fost achitat inculpatul H. G., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 290 din Codul penal. 6. Condamnarea inculpatului B. A. la pedeapsa de 8 luni închisoare, pentru comiterea infracţiunii de şantaj, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 194 alin. 1 din Codul penal şi la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de complicitate la înşelăciune, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 26 raportat la art. 215 alin. 1, 2 şi 3 din Codul penal. S-a constatat că cele două infracţiuni se află în concurs real, prevăzut de art. 33 lit. a) din Codul penal, şi, în baza art. 34 alin. 1 lit. b) din Codul penal raportat la art. 33 lit. a) din Codul penal, a dispus contopirea pedepselor stabilite prin prezenta sentinţă şi a aplicat-o pe cea mai grea dintre ele, cea de 3 ani închisoare. S-a dispus suspendarea sub supraveghere a pedepsei rezultante pe durata unui termen de încercare de 5 ani, calculat potrivit art. 86^2 din Codul penal. În temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală raportat la art. 10 alin. 1 lit. g) din Codul de procedură penală, cu aplicarea art. 121 alin. 1 din Codul penal, art. 122 alin. 1 lit. d) din Codul penal, s-a dispus încetarea procesului penal privind pe inculpatul B. A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de uz de fals, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 291 din Codul penal, ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale. Pentru pronunţarea acestei hotărâri, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că la sfârşitul anului 2005-începutul anului 2006, inculpaţii B. A., H. G., H. L. şi S. J. au racolat mai multe persoane, pe care le-au convins să obţină credite de la BRD Târgu Mureş şi ALTEX Târgu Mureş pe baza unor documente false, respectiv adeverinţe de salariu, care atestau nereal că ar fi angajaţi ai unor societăţi comerciale, acte care au fost întocmite cu ajutorul acestora. De întocmirea actelor false s-a ocupat inculpatul P. S. Conform înţelegerilor, banii obţinuţi în urma acordării creditelor solicitate erau împărţiţi între persoana care solicita creditul şi inculpaţii B. A., H. G., H. L. şi S. J. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu Mureş - care a criticat-o sub aspectul legalităţii şi al temeiniciei, în ceea ce priveşte situaţia inculpaţilor F. (B.) N., C. C., S. Z. L. şi H. G. - şi inculpaţii K. L. şi B. A. Instanţa de apel a reţinut că la data de 1 februarie 2014 au intrat în vigoare noul Cod penal şi noul Cod de procedură penală, fapt ce a determinat punerea în discuţie a aplicării legii penale mai favorabile. În acest sens, s-a reţinut că la data de 30 aprilie 2014 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 319 din 30 aprilie 2014, Decizia nr. 2/14 aprilie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care, îmbrăţişând sistemul determinării şi aplicării legii penale mai favorabile prin raportare la instituţii autonome, s-a stabilit că, în aplicarea art. 5 din Codul penal, prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei. În consecinţă, la termenul din 14 mai 2014, instanţa de apel a pus în discuţie şi a dispus schimbarea încadrării juridice, după cum urmează: - în privinţa inculpatei F. (B.) N., din tentativa la infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 20 din Codul penal raportat la art. 215 alin. 1, 2 şi 3 din Codul penal din 1969, în aceeaşi faptă, prevăzută de art. 32 din Codul penal raportat la art. 244 alin. 1 şi 2 din Codul penal şi art. 5 din Codul penal, şi din infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. 1, 2 şi 3 din Codul penal din 1969, în aceeaşi faptă, prevăzută de art. 244 alin. 1 şi 2 din Codul penal şi art. 5 din Codul penal; - în privinţa inculpatului C. C., din infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. 1, 2 şi 3 din Codul penal din 1969, în aceeaşi faptă, prevăzută de art. 244 alin. 1 şi 2 din Codul penal şi art. 5 din Codul penal; - în privinţa inculpatului S. Z., din infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. 1, 2 şi 3 din Codul penal din 1969, în aceeaşi faptă prevăzută de art. 244 alin. 1 şi 2 din Codul penal şi art. 5 din Codul penal; - în privinţa inculpatului H. G., din instigare la infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 25 raportat la art. 215 alin. 1, 2 şi 3 din Codul penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969, în aceeaşi faptă, prevăzută de art. 47 din Codul penal raportat la art. 244 alin. 1 şi 2 din Codul penal, cu reţinerea art. 35 alin. 1 din Codul penal şi art. 5 din Codul penal; - în privinţa inculpatului K.L., din infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. 1, 2 şi 3 din Codul penal din 1969 în aceeaşi faptă, prevăzută de art. 244 alin. 1 şi 2 din Codul penal şi art. 5 din Codul penal; - în privinţa inculpatului B. A., din complicitate la infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 alin. 1, 2 şi 3 din Codul penal din 1969 în aceeaşi faptă, prevăzută de art. 48 din Codul penal raportat la art. 244 alin. 1 şi 2 din Codul penal, cu aplicarea art. 5 din Codul penal. La acelaşi termen de judecată au avut loc dezbaterile judiciare, procurorul şi inculpaţii formulând concluzii de încetare a procesului penal pentru toate infracţiunile deduse judecăţii, pe motivul intervenţiei prescripţiei răspunderii penale, iar, referitor la infracţiunea de înşelăciune, procurorul şi inculpaţii au arătat că răspunderea penală era prescrisă încă din luna decembrie 2013, ca urmare a evaluării legii penale mai favorabile în sistemul instituţiilor autonome. Inculpaţii nu au solicitat continuarea procesului penal. Instanţa a amânat deliberarea şi pronunţarea hotărârii pentru data de 29 mai 2014, ora 14,00. La data de 20 mai 2014, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014, prin care instanţa de contencios constituţional a statuat că dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile. Întrucât, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României, Partea I, de la data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziilor Curţii Constituţionale, acestea sunt general obligatorii, în acest context, în vederea rediscutării încadrării juridice date faptelor, cauza a fost repusă pe rol, fixându-se termen la data de 25 iunie 2014. La acest termen, instanţa de apel a pus în discuţia procurorului şi a părţilor sesizarea, în temeiul art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept ce formează obiectul prezentei sesizări. Totodată, în temeiul art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală, judecarea cauzei a fost suspendată până la pronunţarea hotărârii prealabile. III. Punctul de vedere al instanţei care a formulat sesizarea A. Cu privire la prima parte a chestiunii de drept, instanţa de trimitere a arătat că, pentru infracţiunile săvârşite ulterior datei de 20 mai 2014, modul de interpretare a art. 5 din Codul penal, stabilit de Curtea Constituţională, este singurul aplicabil. În ceea ce priveşte însă infracţiunile comise anterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 265/2014 a instanţei de contencios constituţional, s-a arătat că, în materia prescripţiei răspunderii penale, există o succesiune de norme penale care cade sub incidenţa art. 5 alin. 1 din Codul penal; mai precis, este vorba despre succesiunea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, aşa cum a fost interpretat cu caracter obligatoriu prin Decizia nr. 2/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, ulterior, prin Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale. S-a arătat că, în această situaţie tranzitorie, chiar art. 5 alin. 1 din Codul penal autorizează instanţa învestită cu soluţionarea litigiului să determine care dintre normele penale în interpretarea obligatorie, dar diametral opusă, primită din partea celor două instanţe, constituie legea penală mai favorabilă într-o anumită cauză. În susţinerea acestui punct de vedere s-a făcut referire la dispoziţiile art. 20 din Constituţie care, în materia drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, acordă prioritate reglementărilor internaţionale la care România este parte, în măsura în care acestea conţin reglementări mai favorabile decât cele din dreptul intern şi, corelativ, s-a făcut trimitere la noţiunea de "lege", în sensul art. 7 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (în continuare denumită Convenţia europeană), aşa cum a fost interpretată prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi care încorporează dreptul de origine atât legislativă, cât şi jurisprudenţială (CEDO, Kokkinakis c. Grecia, Hotărârea din 25 mai 1993; S.W. şi C.R. c. Regatul Unit, Hotărârea din 22 noiembrie 1995; Cantoni c. Franţa, Hotărârea din 15 noiembrie 1996; E.K. c. Turcia, Hotărârea din 7 februarie 2002; Pessino c. Franţa, Hotărârea din 10 octombrie 2006). S-a menţionat că un reviriment de jurisprudenţă se analizează pe tărâmul art. 7 din Convenţia europeană, iar acest text convenţional poate fi violat nu doar prin aplicarea retroactivă a unei legi adoptate ulterior faptei, ci şi printr-o interpretare ulterioară defavorabilă celui în cauză, pe care jurisprudenţa o leagă de dispoziţia în vigoare la momentul faptei (CEDO, Possino c. Franţa; Dragatoniu şi Militaru-Pidhorni c. România, Hotărârea din 24 mai 2007; Del Rio Prada c. Spania, Hotărârea din 21 octombrie 2013). Totodată, s-a arătat că aplicarea retroactivă a interpretării art. 5 ar fi fost posibilă doar dacă, la momentul apariţiei interpretării obligatorii impuse de Curtea Constituţională, nu ar fi existat o altă regulă de interpretare cu caracter obligatoriu. Or, o astfel de interpretare mai favorabilă a existat, fiind dată prin Decizia nr. 2/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar Decizia Curţii Constituţionale nr. 265/2014 a determinat o succesiune de reglementări în timp, care intră astfel - în opinia instanţei de trimitere - sub incidenţa principiului general înscris în art. 5 alin. (1) din Codul penal. De asemenea, făcându-se trimitere la dispoziţiile art. 147 din Constituţie, s-a arătat că deciziile Curţii Constituţionale, inclusiv cele de interpretare, produc efecte doar pentru viitor şi nu pot şterge existenţa normei neconstituţionale. Nefiind afectată existenţa normei neconstituţionale pe perioada anterioară declarării neconstituţionalităţii, ea va putea intra în structura unei succesiuni de legi în timp. În baza acestor considerente, instanţa de trimitere a concluzionat că "decizia Curţii Constituţionale, întinzându-şi efectele doar pentru faptele comise ulterior publicării ei în Monitorul Oficial, poate totuşi să îşi producă efecte şi pentru trecut în materia prescripţiei răspunderii penale, dar numai în cazul în care, în succesiunea de legi penale, legea penală interpretată prin această decizie este mai favorabilă decât legea penală interpretată prin Decizia nr. 2/2014 a instanţei supreme". B. Cu privire la cea de-a doua parte a chestiunii de drept, instanţa de trimitere a arătat că dezlegarea acesteia este vitală pentru soluţionarea pricinii doar în cazul în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie oferă un răspuns negativ la prima întrebare. S-a menţionat că a doua întrebare ridică o chestiune care ţine de calitatea legii de sancţionare a faptelor penale, în componenta sa de previzibilitate. Astfel, dacă până la data de 30 aprilie 2014, nu se conturaseră o doctrină şi o jurisprudenţă unitare asupra mecanismului de determinare şi aplicare a legii penale mai favorabile, de la această dată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a tranşat disputele doctrinare şi jurisprudenţiale impunând sistemul evaluării pe instituţii autonome a legilor penale succedate de la momentul comiterii infracţiunii şi până la judecarea definitivă a litigiului. Ca atare, instanţa de trimitere consideră că, în ipoteze precum cea din speţă, în aplicarea sistemului statornicit de către Înalta Curte, prescripţia răspunderii penale era împlinită la data la care au avut loc dezbaterile judiciare, iar procurorul şi părţile aşteptau o soluţie de încetare a procesului penal, aceasta fiind singura previzibilă în cauză. Faptul că, în termenul de pronunţare, a fost publicată decizia Curţii Constituţionale care răstoarnă interpretarea dată de instanţa supremă, schimbă fundamental şi soluţia care poate fi dată asupra acţiunii penale şi care poate fi ori de achitare, ori de condamnare. S-a arătat că o achitare nu ridică probleme din perspectiva legalităţii pedepsei, în schimb o soluţie de condamnare vine în contradicţie cu acest principiu şi aduce atingere previzibilităţii legii penale. IV. Punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi instanţele de judecată arondate Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în majoritate, punctele de vedere comunicate de către instanţe au fost în sensul că şi în cazul infracţiunilor comise anterior datei de 1 februarie 2014, care nu au fost judecate definitiv până la data de 20 mai 2014, dispoziţiile art. 5 din Codul penal trebuie aplicate conform celor statuate prin Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale. În ceea ce priveşte analiza prescripţiei răspunderii penale, aceasta se face la momentul deliberării şi pronunţării hotărârii. V. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, atât în concluziile scrise depuse la dosar, cât şi oral, în şedinţă, a solicitat respingerea ca inadmisibilă a sesizării întrucât problema de drept invocată de Curtea de Apel Târgu Mureş, punctual în materia prescripţiei răspunderii penale, a mai fost examinată anterior, la nivel de principiu, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Astfel, s-a susţinut că, prin deciziile nr. 5 din 26 mai 2014 şi nr. 9 din 2 iunie 2014, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi a statuat, implicit, în sensul că Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice în cazul tuturor situaţiilor juridice supuse judecăţii sub imperiul ei. În subsidiarul concluziilor scrise, depuse la dosar, referitoare la mecanismul aplicării art. 5 din Codul penal în materia prescripţiei răspunderii penale, reprezentantul Ministerului Public consideră că, în cazul în care instanţa va aprecia ca admisibilă sesizarea formulată şi va proceda la judecata pe fond a acesteia, trebuie să pronunţe o soluţie în sensul stabilirii ca aplicarea art. 5 să se facă conform celei mai favorabile interpretări dintre cele date acestui text prin Decizia nr. 2/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, respectiv, Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, acte cu putere de lege intervenite până la judecarea cauzei, care trebuie analizate în succesiunea lor şi în concret, în raport cu situaţia juridică a fiecărei persoane. VI. Opinia specialiştilor consultaţi În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (2) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra problemei de drept supusă dezlegării. Asupra chestiunii ce formează obiectul întrebării preliminare şi-a exprimat punctul de vedere Facultatea de Drept din cadrul Universităţii "Nicolae Titulescu" din Bucureşti. În ceea ce priveşte prima parte a chestiunii de drept supusă analizei s-a arătat că, în cazul situaţiilor tranzitorii care au inclus şi perioada 30 aprilie 2014-20 mai 2014, dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 2/2014 va trebui considerată "lege penală mai favorabilă", în interpretarea decurgând din art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind determinată de un act cu valoare obligatorie. Referitor la cea de-a doua parte a chestiunii de drept, ridicată de instanţa de trimitere, s-a arătat că rămâne fără obiect, în condiţiile în care răspunsul la prima întrebare este unul afirmativ. S-a menţionat că, totuşi, la nivel ipotetic, situaţia pusă în discuţie de instanţa de trimitere nu ar trebui privită prin raportare la principiul legalităţii pedepsei, ci la dreptul la un proces echitabil, deoarece este evident faptul că o parte care nu a avut posibilitatea de a formula apărări cu privire la o anumită situaţie juridică în defavoare, ce eventual i-ar putea fi opozabilă, nu a beneficiat de un proces echitabil, prin raportare la rigorile CEDO în materie. VII. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale Înalta Curte constată că jurisprudenţa Curţii Constituţionale, relevantă în materie, este Decizia nr. 265/2014. În considerentele acestei decizii s-au arătat următoarele: "54. Curtea Constituţională reafirmă faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, «De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor». În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat, cu valoare de principiu, că forţa obligatorie ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, Curtea a reţinut că atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept (a se vedea, în acest sens, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, şi Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010). 55. Astfel, indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, instanţele judecătoreşti trebuie să se conformeze deciziei Curţii şi să o aplice ca atare. De altfel, Curtea Constituţională a statuat că, în ceea ce priveşte determinarea concretă a legii penale mai favorabile, «aceasta vizează aplicarea legii şi nu a dispoziţiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea şi noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex terţia, care, în pofida dispoziţiilor art. 61 din Constituţie, ar permite judecătorului să legifereze» (Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011). Prin urmare, orice altă interpretare pe care practica judecătorească o atribuie textului conferă acestuia vicii de neconstituţionalitate. 56. Totodată, Curtea observă că prin Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a decis că în aplicarea art. 5 din Codul penal prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei, conferind astfel articolului 5 din Codul penal, în interpretarea dată, valenţe neconstituţionale. Curtea constată că, odată cu publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, efectele Deciziei nr. 2 din 14 aprilie 2014 a instanţei supreme încetează în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie şi cu cele ale art. 477^1 din Codul de procedură penală." VIII. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu incidenţă în cauza de faţă, este reprezentată de acele hotărâri care pun în discuţie conceptul de lege şi previzibilitatea ei, de exemplu, Drăgotoniu şi Militaru-Pidhorni c. României, Del Rio Prada c. Spania ş.a. IX. Opinia judecătorului-raportor Judecătorul-raportor a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 475 teza I din Codul de procedură penală cu privire la prima chestiune de drept supusă dezbaterii. În ceea ce priveşte condiţia prevăzută la art. 475 teza a doua din Codul de procedură penală, în principal, s-a opinat pentru respingerea ca inadmisibilă a sesizării întrucât, prin două hotărâri prealabile pronunţate înainte de sesizarea formulată de instanţa de trimitere, respectiv nr. 5/2014 şi nr. 9/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis că interpretarea art. 5 din Codul penal se va face conform celor statuate prin Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale. În secundar, luându-se în considerare faptul că, în cele două hotărâri prealabile anterioare, Înalta Curte nu a avut în vedere şi nu a analizat şi interpretarea noţiunii de "lege" din perspectiva art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nici dacă însăşi interpretarea dată art. 5 din Codul Penal prin Decizia nr. 2/2014 poate fi considerată "lege penală" (mai favorabilă) faţă de interpretarea dată aceluiaşi articol prin Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, sesizarea a fost considerată admisibilă. Pe fondul chestiunii, judecătorul-raportor a opinat că, în ceea ce priveşte prima parte a chestiunii de drept supuse dezbaterii, art. 5 alin. 1 din Codul penal trebuie aplicat în toate cazurile, inclusiv în materia prescripţiei, în interpretarea dată prin Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale. Referitor la cea de-a doua parte a chestiunii de drept supuse dezbaterii, judecătorul-raportor a opinat în sensul respingerii ca inadmisibilă întrucât nu se referă la un text de lege de a cărei dezlegare depinde soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei de trimitere. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, reţine următoarele: A. Legiuitorul, reglementând condiţiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, a stabilit în art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea Înaltei Curţi, curţii de apel şi a tribunalului învestite cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă, care constată, în cursul judecăţii, existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia instanţa nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu respectivei probleme de drept. Astfel, sesizarea completului competent să pronunţe hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pentru a fi admisibilă, trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe cerinţe, respectiv să fie solicitată într-o cauză aflată în curs de judecată în ultimă instanţă pe rolul uneia dintre instanţele prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, obiectul acesteia să vizeze o chestiune de drept de care depinde soluţionarea pe fond a dosarului, iar problema de drept să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii. În speţă, este îndeplinită condiţia privind existenţa unei cauze pendinte aflate în ultimul grad de jurisdicţie, întrucât Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori este învestită în Dosarul nr. 7.269/320/2011 cu soluţionarea apelurilor declarate de procuror şi de inculpaţii K.L. şi B.A. împotriva Sentinţei penale nr. 1.210 din 26 noiembrie 2013 a Judecătoriei Târgu Mureş, fiind realizată şi cerinţa referitoare la legătura dintre chestiunea de drept sesizată şi soluţionarea pe fond a apelurilor sub aspectul tragerii la răspundere penală a celor doi inculpaţi sau constatării intervenirii unei cauze care înlătură răspunderea penală, respectiv al împlinirii termenului de prescripţie specială. Deşi Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a pronunţat anterior sesizării ce face obiectul prezentei cauze deciziile nr. 5 din 26 mai 2014 şi nr. 9 din 2 iunie 2014 prin care au fost respinse ca inadmisibile sesizările formulate cu privire la interpretarea art. 5 alin. 1 din Codul penal, dată fiind publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data de 20 mai 2014 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014, chestiunea de drept ce se solicită în concret de către Curtea de Apel Târgu Mureş a fi dezlegată prezintă un element de noutate asupra căruia nu a statuat nici instanţa supremă, nici cea de contencios constituţional. Din modul în care a fost formulată întrebarea prealabilă şi punctul de vedere exprimat de instanţa de trimitere rezultă că problema de drept ce trebuie dezlegată vizează raportul dintre Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014 şi a includerii lor în sfera noţiunii de "lege" cu incidenţă în ce priveşte aplicarea art. 5 alin. 1 din Codul penal. Astfel, problema de drept cu care a fost sesizată instanţa supremă nu a primit încă o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs. B. Reglementând aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei, legiuitorul a consacrat în alin. 1 al art. 5 din Codul penal excepţiile de la activitatea legii penale, materializate în ultraactivitatea legii abrogate şi retroactivitatea legii noi pentru fapte comise anterior intrării acesteia în vigoare, transpunând, astfel, principiul constituţional al retroactivităţii legii penale mai favorabile prevăzut în art. 15 alin. (2) din legea fundamentală, potrivit căruia legea dispune numai pentru viitor, excepţie făcând legea penală sau contravenţională mai favorabilă. Prin Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 319 din 30 aprilie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a decis că, în aplicarea art. 5 din Codul penal, prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei, stabilind mecanismul de determinare a legii penale mai favorabile în două etape, urmând ca mai întâi să se identifice dispoziţiile mai blânde cu privire la pedeapsă din legi succesive, iar apoi să se aleagă legea mai favorabilă în cazul prescripţiei răspunderii penale prin luarea în considerare a tuturor prevederilor incidente din cuprinsul aceleiaşi legi (durata termenului, întreruperea şi suspendarea cursului de prescripţie). La data de 20 mai 2014 s-a publicat în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 372, Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014, prin care s-a statuat că "dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile". Pentru a da o dezlegare chestiunii de drept cu care a fost sesizată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trebuie să aibă în vedere - ca punct de plecare - dispoziţiile art. 173 din Codul penal care definesc noţiunea de lege penală, prin care se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi organice şi ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care, la data adoptării lor, aveau putere de lege. În sfera noţiunii de lege penală nu au fost incluse orice acte cu putere de lege, ci doar actele normative care prezintă această caracteristică, adică au putere de lege, fiind adoptate cu respectarea principiilor generale de legiferare proprii sistemului dreptului românesc, astfel cum sunt reglementate în Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Or Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014 a instanţei supreme nu este un act normativ, în înţelesul dat acestei noţiuni de Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care, în art. 11, face o enumerare limitativă a emitenţilor unor asemenea acte, printre care nu se regăseşte Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin hotărârile date în interpretarea şi aplicarea unitară a legii. Pe de altă parte, hotărârile Înaltei Curţi date în recurs în interesul legii sau pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu pot fi considerate acte normative cu putere de lege, în înţelesul dispoziţiilor art. 173, teza finală din Codul penal, şi, din perspectiva faptului că nu reglementează relaţii de apărare socială, nu instituie reguli de conduită şi norme de incriminare sau care se referă la răspunderea penală, la temeiurile şi limitele acesteia, ci reflectă doar o interpretarea a unor asemenea prevederi cuprinse în acte normative elaborate şi adoptate conform procedurii de tehnică legislativă aplicabilă în materie. În acelaşi context, a accepta ideea că soluţiile interpretative pronunţate de instanţa supremă prin hotărârile prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi deciziile date în recurs în interesul legii se includ în sfera legii penale ar echivala cu o încălcare a principiului separării puterilor în stat prin preluarea de către autoritatea judecătorească a competenţelor puterii legislative cu consecinţa verificării constituţionalităţii respectivelor hotărâri de către instanţa de contencios constituţional. Or, în toate cazurile, instanţa de contencios constituţional a supus controlului de constituţionalitate exclusiv dispoziţii legale cuprinse, aşa cum prevede art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările ulterioare, într-o lege sau ordonanţă, în interpretarea dată acestora de instanţa supremă, aspect pe care l-a menţionat şi în paragraful 51 al Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014. Astfel, a arătat că, "în pofida rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei", Curtea este obligată să analizeze textul în cauză (art. 5 din Codul penal - n.n.) în interpretarea dată de instanţa supremă, făcând trimitere şi la jurisprudenţa sa relevantă (deciziile nr. 8 din 18 ianuarie 2011 şi nr. 854 din 23 iunie 2011, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 17 martie 2011, respectiv nr. 672 din 21 septembrie 2011). Ca urmare, în niciuna dintre situaţii obiectul verificării conformităţii cu legea fundamentală a ţării nu a fost o hotărâre a Înaltei Curţi, ci un text de lege a cărui interpretare a dobândit valenţe de neconstituţionalitate. Mai mult, în dezvoltarea considerentelor Deciziei nr. 1.014 din 8 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 816 din 29 noiembrie 2007, instanţa de contencios constituţional, făcând referire la scopul reglementării recursului în interesul legii, a statuat următoarele: "Având ca obiect promovarea unei corecte interpretări a normelor juridice în vigoare, iar nu elaborarea unor noi norme, nu se poate considera că deciziile pronunţate de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în asemenea recursuri ar reprezenta o atribuţie care vizează domeniul legiferării, situaţie în care textul de lege amintit [art. 329 alin. (3) teza finală din Codul de procedură civilă anterior n.n.] ar contraveni prevederilor art. 61, art. 67 şi ale art. 73 alin. (1) din Constituţie." Efectul obligatoriu pentru instanţe al dezlegării date problemelor de drept ce au format obiectul recursului în interesul legii şi al întrebării prealabile, consacrat de norma procesual penală în art. 474 alin. (4) şi art. 477 alin. (3), nu conferă hotărârilor interpretative ale instanţei supreme caracter de acte cu putere de lege, ci reprezintă o transpunere a dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţia României referitoare la poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în ierarhia sistemului judiciar şi la rolul său de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti. Dacă s-ar considera că aceste hotărâri au caracter de act cu putere de lege, nu ar mai fi fost necesară reglementarea expresă a efectului lor obligatoriu care s-ar fi produs automat ca în cazul legilor organice, ordonanţelor de urgenţă şi altor acte normative cu putere de lege şi, inclusiv, pentru legiuitor, nu doar pentru celelalte instanţe judecătoreşti. În acelaşi sens, Curtea Constituţională a stabilit, prin Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013, că instanţa supremă nu este abilitată "să instituie, să modifice, sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituţionalitate al acestora", întrucât competenţa sa privind soluţionarea recursului în interesul legii este dublu circumstanţiată "numai cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a legii şi numai cu privire la celelalte instanţe judecătoreşti". Spre deosebire de hotărârile date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interpretarea şi aplicarea unitară a legii în materie penală care, potrivit art. 474 alin. (4) şi art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală, sunt obligatorii doar pentru instanţe, deciziile instanţei de contencios constituţional sunt general obligatorii şi produc efecte numai pentru viitor, de la momentul publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, impunându-se a fi respectate nu numai de către instanţele judecătoreşti, ci de toate subiectele de drept, atât de Parlament, cât şi de Guvern, respectiv de autorităţile şi instituţiile publice. Aşadar, în virtutea legii fundamentale, deciziile Curţii Constituţionale sunt de imediată şi generală aplicare, devenind opozabile erga omnes de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, ceea ce înseamnă că nu se aplică doar raporturilor juridice născute ulterior acestui moment, ci tuturor situaţiilor juridice în desfăşurare, care nu au fost definitiv judecate până la data publicării. Singura excepţie o reprezintă situaţia actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituţionale care reprezintă lege penală mai favorabilă, în sensul art. 5 alin. (2) din Codul penal şi care ultraactivează. Pentru a exista această excepţie de la principiul activităţii legii penale este obligatoriu ca, prin decizia pronunţată, Curtea Constituţională să declare neconstituţionalitatea unui text dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, ipoteză care însă nu se regăseşte în cazul în care prin hotărâre se dă o unică interpretare conformă cu legea fundamentală fără ca textul din actul normativ să fie declarat neconstituţional. Având în vedere că, prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, Curtea Constituţională nu a declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 din Codul penal, ci doar a stabilit singura interpretare conformă cu Constituţia a acestui text de lege, rezultă că în cazul concret, ce a format obiectul controlului de constituţionalitate, nu este incidentă situaţia de excepţie reglementată în alin. 2 al articolului menţionat, decizia fiind de imediată şi generală aplicare de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, tuturor situaţiilor juridice născute anterior datei de 1 februarie 2014, care nu au fost încă soluţionate definitiv. Caracterul general obligatoriu conferit acestei decizii de la momentul publicării derivă din faptul că art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală nu distinge nici în funcţie de tipurile de hotărâri pe care Curtea Constituţională le pronunţă, nici în funcţie de conţinutul lor, astfel că indiferent de interpretările aduse unui text de instanţele judecătoreşti, inclusiv de către instanţa supremă într-un recurs în interesul legii sau o întrebare prealabilă "atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, atât instanţele judecătoreşti, cât şi organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curţii să o aplice ca atare" (deciziile Curţii Constituţionale nr. 536 din 28 aprilie 2011 şi nr. 265 din 6 mai 2014, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011, respectiv nr. 372 din 20 mai 2014). Reglementarea cuprinsă în norma procesual penală la art. 474^1 şi art. 477^1 confirmă forţa general obligatorie a deciziilor date de instanţa de contencios constituţional, în condiţiile în care stabileşte că efectele hotărârilor interpretative pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie încetează în cazul constatării neconstituţionalităţii dispoziţiei legale care a generat problema de drept dezlegată. Din tehnica de redactare a acestor texte rezultă că hotărârile date de instanţa supremă în interpretarea şi aplicarea unitară a legii îşi încetează efectele nu numai în cazul declarării ca neconstituţională a dispoziţiei legale care a generat problema de drept dezlegată, ci şi situaţia în care Curtea Constituţională a stabilit că respectiva prevedere a dobândit valenţe de neconformitate cu Constituţia în interpretarea dată în recurs în interesul legii sau într-o întrebare prealabilă, din moment ce legiuitorul se referă la "constatarea neconstituţionalităţii", şi nu la declararea neconstituţionalităţii. În aceste condiţii, Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală şi-a încetat efectele, începând cu data de 20 mai 2014 când a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014 şi astfel nu mai poate fi aplicată raporturilor juridice născute anterior datei de 1 februarie 2014, dar nesoluţionate definitiv până la data publicării hotărârii instanţei de contencios constituţional, întrucât, pentru considerentele dezvoltate în prezenta, nu reprezintă lege penală mai favorabilă. O asemenea interpretare nu ridică probleme nici din perspectiva art. 7 din Convenţia europeană care consacră, în general, principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei şi interzice, în particular, aplicarea retroactivă a dreptului penal atunci când această aplicare operează în defavoarea acuzatului. Întrucât Curtea de la Strasbourg a statuat cu valoare de principiu că noţiunea de "lege" în lumina Convenţiei europene înglobează dreptul de origine atât legislativă, cât şi jurisprudenţială, Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu se subsumează acestei noţiuni, constituind doar o etapă în procesul complex de cristalizare a unei jurisprudenţe constante privind determinarea şi aplicarea legii penale mai favorabile după intrarea în vigoare la data de 1 februarie 2014 a noului Cod penal, adoptat prin Legea nr. 286/2009. Altfel spus, o singură hotărâre fie şi dată în dezlegarea unei chestiuni de drept de către instanţa supremă, în realizarea competenţelor sale de interpretare şi aplicare unitară a legii, nu echivalează în accepţiunea Curţii Europene cu o lege, concept care presupune existenţa unei orientări jurisprudenţiale constante, formată pe parcursul unei perioade mari de timp. Or cerinţa privind constanţa jurisprudenţei nu a fost îndeplinită în materia determinării şi aplicării legii penale mai blânde de către instanţele naţionale după 1 februarie 2014, dată fiind perioada foarte scurtă de timp, de doar trei luni, până la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014 şi interpretările diferite făcute în practica judiciară în sensul aprecierii legii penale mai favorabile fie în mod global, fie pe instituţii autonome, cu atât mai mult cu cât în cadrul acestei din urmă orientări nu a existat o viziune unitară sub aspectul considerării ca autonome a diferitelor instituţii de drept penal. În aceste condiţii nu poate fi vorba de conturarea unei jurisprudenţe constante nici în ce priveşte aplicarea legii penale mai favorabile în materia prescripţiei penale în perioada de doar 20 de zile de la publicarea la 30 aprilie 2014 a hotărârii instanţei supreme de dezlegare a acestei chestiuni de drept până la încetarea efectelor sale în data de 20 mai 2014, când interpretarea în conformitate cu Constituţia a dispoziţiilor art. 5 din Codul penal a devenit de imediată aplicare şi general obligatorie. Având în vedere că hotărârea instanţei de contencios constituţional nu a infirmat o jurisprudenţă constantă care, aşa cum s-a arătat, nu se cristalizase încă la acest moment, nu se poate vorbi despre o încălcare a exigenţelor art. 7 din Convenţia europeană, o asemenea posibilitate putând fi apreciată doar pentru viitor, în cazul în care practica instanţelor naţionale în materia determinării şi aplicării legii penale mai favorabile nu va fi unitară şi conformă cu legea fundamentală. De altfel, sfera de aplicare a art. 7 din Convenţia europeană nu cuprinde şi prescripţia răspunderii penale, chiar dacă în dreptul intern aceasta reprezintă o instituţie de drept penal substanţial, întrucât Curtea Europeană a calificat în jurisprudenţa sa constantă prescripţia ca fiind o instituţie de procedură penală care nu se circumscrie ariei de acţiune a principiului legalităţii incriminării şi a celui al legalităţii pedepsei consacrate prin acest articol. Această poziţie a fost explicată prin faptul că instanţa europeană de contencios este chemată să asigure aplicarea unitară a Convenţiei europene asupra tuturor statelor membre, fără a putea califica instituţia prescripţiei, în propria sa jurisprudenţă, ca aparţinând dreptului penal sau procesual penal, în funcţie de specificul reglementărilor în materie din aceste state (Cauza Kononov contra Letoniei din 2008, Cauza Scoppola contra Italiei din 2009, Cauza Coeme şi alţii contra Belgiei din 2000). Concluzionând, pentru considerentele dezvoltate anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală va stabili că dispoziţiile art. 5 alin. 1 din Codul penal trebuie interpretate, inclusiv în materia prescripţiei răspunderii penale, în sensul că legea penală mai favorabilă este aplicabilă în cazul infracţiunilor săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014 care nu au fost încă judecate definitiv, în conformitate cu Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale. Argumentele prezentate lipsesc de obiect cea de-a doua întrebare adresată Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală: ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 7.269/320/2011 prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept în sensul dacă "art. 5 alin. 1 din Codul penal trebuie interpretat că legea penală mai favorabilă este aplicabilă, în cazul infracţiunilor săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014, care nu au fost încă judecate definitiv şi faţă de care s-a împlinit prescripţia răspunderii penale până la data de 20 mai 2014 în interpretarea dată prin Decizia nr. 2/2014 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, însă faţă de care prescripţia răspunderii penale nu este împlinită, în interpretarea dată aceluiaşi text legal prin decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale". Stabileşte că dispoziţiile art. 5 alin. 1 din Codul penal trebuie interpretate, inclusiv în materia prescripţiei răspunderii penale, în sensul că legea penală mai favorabilă este aplicabilă în cazul infracţiunilor săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014 care nu au fost încă judecate definitiv, în conformitate cu Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale. Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. 3 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 octombrie 2014. PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE judecător CORINA MICHAELA JÎJÎIE Magistrat-asistent, Andreea Daniela Barcă ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
