Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
DECIZIE nr. 21 din 3 februarie 2000 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 91^1 -91^5 din Codul de procedura penala
EMITENT: CURTEA CONSTITUTIONALA PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 159 din 17 aprilie 2000
Lucian Mihai - preşedinte
Costica Bulai - judecãtor
Constantin Doldur - judecãtor
Kozsokar Gabor - judecãtor
Ioan Muraru - judecãtor
Nicolae Popa - judecãtor
Lucian Stangu - judecãtor
Florin Bucur Vasilescu - judecãtor
Romul Petru Vonica - judecãtor
Iuliana Nedelcu - procuror
Claudia Miu - magistrat-asistent şef
Pe rol se afla soluţionarea exceptiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^1 -91^5 din Codul de procedura penalã, excepţie ridicatã în Dosarul nr. 20/1999 al Curţii Militare de Apel de Gheorghe Trutulescu, Ioan Suciu, Catalin Tanase, Constantin Minea, Liviu Constantin Lazar, Silviu Dimitrie Eftimie, Gabriel Negoescu, Dumitru Popescu, Valentin Vasilescu, Marian Chiata, Zenobie Ioan Aldulescu, Bogdan Corin Aldulescu, Stelian Gheorghe, Daniela Nicoleta Negoescu, Sorin Cristian Rosca, Ştefan Andreias, Chahin Nizar, Hitam Silim şi Jamal Al Atm.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publica din data de 25 ianuarie 2000, fiind consemnate în încheierea din acea data, când Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 2 februarie 2000 şi apoi pentru data de 3 februarie 2000.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrãrile dosarului, constata urmãtoarele:
Prin Încheierea din 11 octombrie 1999, Curtea Militarã de Apel a sesizat Curtea Constituţionalã cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^1-91^5 din Codul de procedura penalã, excepţie ridicatã de Gheorghe Trutulescu, Ioan Suciu, Catalin Tanase, Constantin Minea, Liviu Constantin Lazar, Silviu Dimitrie Eftimie, Gabriel Negoescu, Dumitru Popescu, Valentin Vasilescu, Marian Chiata, Zenobie Ioan Aldulescu, Bogdan Corin Aldulescu, Stelian Gheorghe, Daniela Nicoleta Negoescu, Sorin Cristian Rosca, Ştefan Andreias, Chahin Nizar, Hitam Silim şi Jamal Al Atm. Excepţia a fost motivatã prin cerere scrisã, depusa la dosarul instanţei de judecata de apãrãtorii lui Dumitru Popescu şi Sorin Cristian Rosca, iar apãrãtorii celorlalţi autori ai exceptiei mentionati au achiesat, prin susţinerile orale, la motivele astfel invocate.
Obiectul cauzei în care s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate îl constituie soluţionarea apelurilor declarate impotriva Sentinţei penale nr. 19 din 18 februarie 1999 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, prin care autorii exceptiei de neconstituţionalitate au fost condamnaţi pentru sãvârşirea infracţiunilor de contrabanda, complicitate la contrabanda, asocierea pentru sãvârşirea de infracţiuni, fals, uz de fals, mãrturie mincinoasã, calcare de consemn şi reţinerea sau distrugerea de înscrisuri. Pentru dovedirea faptelor penale imputate autorilor exceptiei au fost folosite ca mijloace de proba, printre altele, şi înregistrãri audio şi video, reglementate prin dispoziţiile art. 91^1-91^5 din Codul de procedura penalã.
În motivarea exceptiei autorii acesteia considera ca se impune ca dispoziţiile art. 91^1-91^5 din Codul de procedura penalã sa fie raportate la dispoziţiile Constituţiei şi la prevederile Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, ţinându-se seama ca, potrivit art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din legea fundamentalã, acestea fac parte din dreptul intern şi au prioritate. Potrivit prevederilor convenţiei cauzele privind încãlcarea drepturilor fundamentale ale omului se soluţioneazã pe plan local "pentru a permite valorificarea imediata a acestor drepturi şi a se evita astfel deciziile de condamnare din partea jurisdictiilor de la Strasbourg". Se susţine în continuare ca prevederile art. 6 din convenţie impun statelor semnatare "garantarea unei bune justitii". În legatura cu obligaţia de protecţie a acestor drepturi fundamentale se invoca jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului care a stabilit, în mod constant, ca prin convenţie se fixeazã doar "un nivel minim de protecţie, pe care statele sunt încurajate sa îl asigure, însã nu pot cobori mãsurile de protecţie sub acest nivel minim". În mod concret autorii exceptiei susţin ca dispoziţiile art. 91^1-91^5 din Codul de procedura penalã incalca prevederile art. 26 şi 28 din Constituţie, care consacra dreptul la viata intima, familialã şi privatã şi, respectiv, dreptul la secretul corespondentei, drept în care este inclus şi secretul convorbirilor telefonice. În opinia autorilor exceptiei dispoziţiile art. 26 şi 28 din Constituţie "nu prevãd posibilitatea restrângerii drepturilor garantate şi pentru cazul existenţei datelor sau indiciilor temeinice privind pregãtirea sau sãvârşirea unor infracţiuni avute în vedere de art. 91^1 din Codul de procedura penalã". Pe de alta parte, mai susţin autorii exceptiei, dispoziţiile legale criticate incalca şi dreptul persoanei la respectarea vieţii sale private şi de familie, consacrat prin art. 8 din convenţie, text conform cãruia orice persoana are dreptul la respectarea vieţii sale private şi a corespondentei sale, iar amestecul unei autoritãţi publice în exercitarea drepturilor fundamentale este permis numai dacã este prevãzut prin lege şi dacã acesta constituie o mãsura care, într-o societate democratica, este necesarã securitãţii naţionale, siguranţei publice, bunastarii economice a tarii, apãrãrii ordinii şi prevenirii infracţiunilor, protecţiei sãnãtãţii sau a moralei, protecţiei drepturilor şi libertãţilor altor persoane. Or, se susţine în continuare, nu este prevãzutã şi condiţia existenţei datelor sau indiciilor temeinice privind pregãtirea ori sãvârşirea unor infracţiuni pentru care urmãrirea penalã se face din oficiu, asa cum prevãd dispoziţiile legale criticate. Nici dispoziţiile art. 26 şi 28 din Constituţie nu prevãd ca, în cazul în care exista asemenea date sau indicii, este permis amestecul autoritãţilor publice în exercitarea drepturilor la viata intima, familialã şi privatã şi la secretul corespondentei. Prin urmare, drepturile fundamentale menţionate nu pot fi restrânse.
Se arata totodatã ca dispoziţiile art. 91^1-91^5 din Codul de procedura penalã nu numai ca sunt neconstituţionale, dar ele lasa loc arbitrariului, afectand însãşi substanta dreptului. În sprijinul acestei sustineri este invocatã jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului, care în cazul "Malone contra Regatului Unit", 1985, a statuat ca statele semnatare ale convenţiei trebuie ca, în dreptul lor intern, sa ofere protecţie indivizilor impotriva amestecului arbitrar al puterii publice în exerciţiul drepturilor garantate de dispoziţiile art. 8 pct. 1 din convenţie.
Autorii exceptiei critica dispoziţiile art. 91^1-91^5 din Codul de procedura penalã şi pentru faptul ca acestea, datoritã necorelarii lor cu dispoziţiile art. 26 şi 28 din Constituţie şi cu cele ale art. 8 din convenţie, "sunt eliptice, de natura sa dea naştere la interpretãri abuzive". Se arata ca înregistrãrile audio şi video se efectueazã cu autorizaţia procurorului pentru durata de pana la cel mult 30 de zile, autorizaţia putând fi prelungitã de procuror pentru acelaşi numãr de zile. În opinia autorilor exceptiei dispoziţiile legale criticate nu conţin garanţii procesual penale care sa stavileasca abuzurile şi sa ofere cadrul legal persoanei interesate sa conteste legalitatea înregistrãrilor, în sensul de a se verifica dacã au fost respectate dispoziţiile legale privind înregistrarea şi certificarea înregistrãrilor. Se precizeazã ca singura posibilitate a celui vãtãmat, în mod nejustificat, prin activitatea de interceptare a convorbirilor telefonice, dispusã prin mandat, este aceea de a se adresa cu plângere, în temeiul art. 278 din Codul de procedura penalã, prim-procurorului sau procurorului ierarhic superior, dupã caz. Se apreciazã ca un asemenea control a posteriori este insuficient pentru a garanta legalitatea înregistrãrilor, având în vedere ca procedura de autorizare a acestor operaţiuni este data în competenta exclusiva a procurorului desemnat fie de prim-procurorul parchetului de pe lângã curtea de apel, fie de procurorul general, fãrã sa existe un control din partea altui organ. Se susţine ca lipsa unui control jurisdicţional al înregistrãrilor audio-video, chiar dacã un asemenea control este posibil numai dupã finalizarea lor, reprezintã o încãlcare a dispoziţiilor art. 21 din Constituţie, privitoare la accesul liber la justiţie. Pe de alta parte, dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale şi pentru ca acorda posibilitatea procurorului sa îşi prelungeascã propria mãsura de autorizare. Acest atribut se impune sa apartina "unei persoane independente, respectiv unui judecãtor".
Se mai arata ca dispoziţiile art. 91^1-91^5 din Codul de procedura penalã nu reglementeazã obligaţia organului de urmãrire penalã şi a procurorului de a depune în dosarul penal acele acte şi materiale care au fost avute în vedere de procuror atunci când a acordat sau a prelungit autorizaţia de înregistrare, în scopul de a se putea verifica legalitatea autorizãrii. De asemenea, aceleaşi dispoziţii nu reglementeazã mãsuri de precautie, astfel încât înregistrãrile efectuate sa fie "intacte şi complete, [...] în scopul de a fi controlate, eventual, de cãtre judecãtori şi de cãtre apãrare".
Se susţine, în alta ordine de idei, ca dispoziţiile legale criticate au permis Serviciului Roman de Informaţii, Serviciului de Informaţii Externe, Parchetului de pe lângã Curtea Suprema de Justiţie şi Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti sa încalce drepturile fundamentale prevãzute la art. 21, 26 şi 28 din Constituţie, prin aceea ca:
- Serviciul Roman de Informaţii şi Serviciul de Informaţii Externe au refuzat sa punã la dispoziţie celor interesaţi documentaţia în baza cãreia au solicitat şi au obţinut autorizaţia de interceptare, pentru a se putea verifica legalitatea acţiunii;
- procurorul a refuzat sa punã la dispoziţie inculpaţilor, avocaţilor şi judecãtorilor, cu ocazia judecaţii, documentaţia în baza cãreia s-a acordat autorizaţia de interceptare şi astfel a fost imposibil sa se verifice legalitatea acţiunii;
- Serviciul de Informaţii Externe a prezentat Parchetului Militar acte din care au fost scoase diverse pasaje, necomunicand interceptarile integrale nici la cererea tribunalului, iar procurorul general al Parchetului de pe lângã Curtea Militarã de Apel a prezentat tribunalului note de constatare a unor convorbiri telefonice înregistrate neautorizat sau vadit fragmentate prin scoaterea unor pasaje;
- Tribunalul a refuzat sa verifice cum a intrat Parchetul în posesia unor tabele telefonice din reţelele telefonice G.S.M. "Dialog" sau "Connex".
Instanta de judecata, exprimandu-şi opinia asupra exceptiei de neconstituţionalitate ridicate, considera, în principiu, ca ridicarea acesteia este admisibilã, întrucât în cauza "exista dovezi din care rezulta ca au fost luate mãsuri, au fost desfãşurate activitãţi şi s-au întocmit acte cu caracter de proba în temeiul art. 90 alin. 2 şi la art. 91 din Codul de procedura penalã". Cadrul general al activitãţilor privind interceptarile convorbirilor telefonice este reglementat prin dispoziţiile Codului de procedura penalã care constituie şi temeiul legal pentru folosirea ca probe în procesul penal a datelor obţinute. Se apreciazã ca, întrucât în baza dispoziţiilor art. 91^1-91^5 din Codul de procedura penalã s-au fãcut acte procesuale şi s-au administrat probe pe baza cãrora s-a întocmit actul de sesizare, soluţionarea cauzei depinde de acestea. Instanta considera ca aceste dispoziţii sunt constituţionale, întrucât, potrivit prevederilor art. 49 alin. (1) din legea fundamentalã, exerciţiul unor drepturi sau al unor libertãţi poate fi restrâns numai prin lege - astfel cum este, în speta, Codul de procedura penalã - şi numai dacã se impune, dupã caz, pentru apãrarea siguranţei naţionale, desfãşurarea instrucţiei penale şi alte finalitati expres enumerate.
În conformitate cu dispoziţiile <>art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, încheierea de sesizare a fost comunicatã preşedinţilor celor doua Camere ale Parlamentului şi Guvernului pentru a transmite punctele lor de vedere.
În punctul de vedere al Guvernului se apreciazã ca susţinerea privind încãlcarea dispoziţiilor art. 8 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale este nefondata, întrucât, conform pct. 2 al art. 8, "o ingerinta în exercitarea libertãţii de comunicare este admisibilã dacã vizeazã, printre altele: protejarea securitãţii naţionale, a ordinii publice şi pentru prevenirea faptelor penale". În acest sens se invoca jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului, concretizata în cauzele: "Klass şi alţii contra Germaniei", 1978, "Malone contra Regatului Unit", 1985, "Huvig contra Frantei", 1990. Asadar, datele sau indiciile temeinice la care fac trimitere dispoziţiile art. 91^1 din Codul de procedura penalã sunt incluse în motivele pentru care, în conformitate cu art. 8 din convenţie, se poate dispune interceptarea convorbirilor telefonice. În ceea ce priveşte susţinerea ca dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale pentru ca nu prevãd obligarea organelor de urmãrire penalã sa depunã la dosar probele pe care s-au întemeiat atunci cînd s-a dispus prelungirea autorizaţiei de înregistrare, precum şi în ceea ce priveşte invocarea unor împrejurãri ivite în cursul judecaţii, de natura sa aducã atingere drepturilor apãrãrii, Guvernul apreciazã ca problemele ridicate nu reprezintã o critica de neconstituţionalitate, ele ţinând de modul de aplicare a legii. Se mai arata ca sunt nefondate şi susţinerile privind încãlcarea prevederilor art. 26 şi 28 din Constituţie, întrucât dispoziţiile art. 91^1-91^5 din Codul de procedura penalã îndeplinesc condiţiile cerute de art. 49 din Constituţie pentru restrangerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi, respectiv legalitatea mãsurii, scopul acesteia vizând desfãşurarea instrucţiei penale, precum şi proportionalitatea mãsurii cu situaţia care a determinat-o.
Preşedinţii celor doua Camere ale Parlamentului nu au transmis punctele lor de vedere.
Cu ocazia dezbaterilor în fata Curţii Constituţionale autorii exceptiei de neconstituţionalitate au adus noi argumente în motivarea aspectelor de neconstituţionalitate, care, în esenta, au urmãtorul conţinut:
1. Cu privire la restrangerea exerciţiului dreptului la secretul corespondentei unii reprezentanţi ai autorilor exceptiei au susţinut ca exerciţiul acestui drept nu poate fi restrâns, deoarece art. 28 din Constituţie stabileşte fãrã echivoc ca el este inviolabil şi nu prevede nici o limitare specialã a acestei garanţii fundamentale. Faptul ca în structura Constituţiei textul art. 49, privind restrangerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertãţi, este situat la sfârşitul cap. II, referitor la drepturile şi libertãţile fundamentale, din cadrul titlului II, creeazã aparenta ca ar putea fi restrâns oricare dintre drepturi şi libertãţi. Însã, de exemplu, dispoziţiile art. 22 din Constituţie, care consacra dreptul la viata şi integritate fizica şi psihicã, prevãd ca acest drept nu poate fi restrâns, el fiind garantat în mod necondiţionat. De asemenea, se susţine ca nu poate fi restrâns exerciţiul dreptului la protecţia copiilor şi a tinerilor sau exerciţiul dreptului la protecţia persoanelor cu handicap, drepturi consacrate de art. 45 şi 46 din Constituţie. Atunci când legiuitorul constituant a voit sa restrângã exerciţiul unor drepturi, a enuntat şi cazurile de restrangere ori a prevãzut ca se vor stabili prin lege limitele şi condiţiile de exercitare în chiar textul prin care le-a consacrat. Astfel, exerciţiul dreptului la libertatea individualã, precum şi exerciţiul dreptului la inviolabilitatea domiciliului, prevãzute la art. 23 şi 27 din Constituţie, pot fi restrânse în condiţiile prevãzute cumulativ la art. 23 şi 49, respectiv la art. 27 şi 49 din legea fundamentalã. Dispoziţiile art. 40 din Constituţie, care consacra dreptul la greva, prevãd ca "Legea stabileşte condiţiile şi limitele exercitãrii acestui drept [...]". S-a mai susţinut ca legiuitorul constituant nu a lãsat la libera apreciere a legiuitorului ordinar posibilitatea de a restrânge exerciţiul oricãruia dintre drepturile fundamentale, ci a precizat expres posibilitatea restrângerii prin lege a exerciţiului unor drepturi, atunci când a considerat necesarã mãsura restrângerii, în condiţiile prevãzute la art. 49 din Constituţie.
Alţi reprezentanţi ai autorilor exceptiei au considerat ca exerciţiul drepturilor prevãzute la art. 26 şi 28 din Constituţie poate fi restrâns prin ingerinta autoritãţii publice în scopul înregistrãrii convorbirilor telefonice, însã numai în cadrul procesului penal, care se declanseaza prin acte procedurale. Astfel, în temeiul art. 21 din Constituţie, persoana lezata s-ar putea plange ca nu au existat date şi indicii temeinice care sa justifice mãsura luatã.
2. S-a mai susţinut cu ocazia dezbaterilor ca restrangerea exerciţiului dreptului la secretul convorbirilor telefonice ataca însãşi substanta dreptului, fiind încãlcat principiul proportionalitatii prevãzut la art. 49 alin. (2) din Constituţie.
3. Cu privire la cerinta care izvorãşte din jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru ca ingerinta autoritãţii publice în exercitarea unor drepturi sa fie consideratã prevãzutã de lege s-a arãtat ca trebuie ca norma interna care constituie baza legalã a ingerintei sa fie suficient de accesibila şi previzibila. Or, dispoziţiile legale criticate nu sunt suficient de precise şi ele nu prevãd garanţii adecvate. S-a invocat practica jurisdicţionalã a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat în cazurile "Huvig contra Frantei", 1990, şi "Kruslin contra Frantei", 1990, ca legile care autorizeaza ascultarea convorbirilor telefonice trebuie sa fie redactate în termeni "deosebit de precisi", ţinând seama ca procedeele tehnice utilizate se perfectioneaza rapid.
4. Cu privire la lipsa unor garanţii din cuprinsul dispoziţiilor art. 91^1-91^5 din Codul de procedura penalã, care sa ofere protecţie contra abuzurilor autoritãţilor publice, s-a susţinut ca dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale, pentru ca nu cuprind enumerarea cazurilor în care este admisã interceptarea convorbirilor telefonice, permitand astfel ca aceasta mãsura sa poatã fi luatã arbitrar. De asemenea, s-a arãtat ca aceleaşi dispoziţii nu conţin nici o garanţie procesual penalã, întrucât, potrivit art. 278 din Codul de procedura penalã, plângerea contra actelor procurorului se rezolva pe linie ierarhica, în cadrul organizatoric al parchetelor. Prin Decizia nr. 486/1997 Curtea Constituţionalã a constatat ca aceste dispoziţii sunt constituţionale numai în mãsura în care nu-l opresc pe cel nemulţumit de soluţionarea unei astfel de plângeri sa se adreseze justiţiei. Aceasta decizie însã a fost pronunţatã ulterior interceptarii convorbirilor telefonice efectuate în cauza, iar efectele sale, potrivit prevederilor art. 145 alin. (2) din Constituţie, se produc numai pentru viitor, asa încât persoanele interesate, pãrţi în proces, nu au putut la acel moment al interceptarii sa se adreseze justiţiei.
5. În temeiul <>art. 25 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, s-a solicitat extinderea exceptiei de neconstituţionalitate şi asupra dispoziţiilor art. 119 alin. 2 din Codul de procedura penalã, potrivit cãrora expertizele de specialitate se pot efectua de un laborator medico-legal, de un laborator de expertiza sau de un institut de specialitate. S-a considerat ca în fata instanţei de fond se impune sa se efectueze o expertizare a vocii şi a vorbirii, înregistratã pe banda magnetica, de cãtre Institutul Naţional de Expertize Criminalistice - I.N.E.C., înfiinţat prin <>Hotãrârea Guvernului nr. 368/1998 , adãugându-se însã ca acest institut nu are dotarea necesarã pentru identificarea vocii inculpaţilor şi, prin urmare, nu exista garanţii pentru a inlatura arbitrariul în procesul penal.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecãtorul-raportor, concluziile procurorului, susţinerile pãrţilor, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei şi ale Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale şi la jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi <>Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, retine urmãtoarele:
În temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie şi al <>art. 23 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, Curtea Constituţionalã este competenta sa soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost legal sesizatã.
Obiectul exceptiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 91^1-91^5 din Codul de procedura penalã, cuprinse în titlul III cap. II secţiunea V^1 "Înregistrãrile audio sau video", care reglementeazã înregistrãrile audio sau video ca mijloace de proba, în sensul dispoziţiilor art. 64 din acelaşi cod, dispoziţii potrivit cãrora: "Mijloacele de proba prin care se constata elementele de fapt ce pot servi ca proba sunt: declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului, declaraţiile partii vãtãmate, ale partii civile şi ale partii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor, înscrisurile, înregistrãrile audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de proba, constatãrile tehnico-ştiinţifice, constatãrile medicolegale şi expertizele."
Dispoziţiile legale criticate au urmãtorul cuprins:
- Art. 91^1: "Înregistrãrile pe banda magnetica ale unor convorbiri efectuate cu autorizarea motivatã a procurorului desemnat de prim-procurorul Parchetului de pe lângã Curtea de Apel, în cazurile şi în condiţiile prevãzute de lege, dacã sunt date sau indicii temeinice privind pregãtirea sau sãvârşirea unei infracţiuni pentru care urmãrirea penalã se face din oficiu, iar interceptarea este utila, pentru aflarea adevãrului, pot servi ca mijloace de proba, dacã din conţinutul convorbirilor înregistrate rezulta fapte sau împrejurãri de natura sa contribuie la aflarea adevãrului.
Autorizarea procurorului se da pentru durata necesarã înregistrãrii, pana la cel mult 30 de zile, în afarã de cazul în care legea dispune altfel. Autorizarea poate fi prelungitã în aceleaşi condiţii, pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depãşi 30 de zile. Înregistrãrile prevãzute în alin. 1 pot fi fãcute şi la cererea motivatã a persoanei vãtãmate privind comunicãrile ce-i sunt adresate, cu autorizarea procurorului anume desemnat de procurorul general.";
- Art. 91^2: "Despre efectuarea înregistrãrilor menţionate în art. 91^1, organul de urmãrire penalã întocmeşte un procesverbal în care se menţioneazã autorizaţia data de procuror pentru efectuarea interceptarii, numãrul sau numerele posturilor telefonice între care se poarta convorbirile, numele persoanelor care le poarta, dacã sunt cunoscute, data şi ora fiecãrei convorbiri în parte şi numãrul de ordine al rolei sau casetei pe care se face imprimarea. Convorbirile înregistrate sunt redate integral în forma scrisã şi se ataşeazã la procesul-verbal, cu certificarea pentru autenticitate de cãtre organul de urmãrire penalã, verificat şi contrasemnat de procurorul care efectueazã sau supravegheazã urmãrirea penalã în cauza. La procesulverbal se ataşeazã, de asemenea, caseta sau rola care conţine înregistrarea convorbirii, în original, sigilatã cu sigiliul organului de urmãrire penalã.";
- Art. 91^3: "Modalitãţile şi condiţiile de efectuare a înregistrãrilor arãtate în art. 91^1 şi 91^2 sunt aplicabile şi în cazul oricãrei alte înregistrãri a convorbirilor pe banda magnetica, autorizate conform legii.";
- Art. 91^4: "Dispoziţiile art. 91^1 sunt aplicabile şi în cazul înregistrãrii de imagini, iar procedura de certificare a acestora este cea prevãzutã în art. 91^2, cu excepţia redarii în forma scrisã, dupã caz.";
- Art. 91^5: "Mijloacele de proba prevãzute în prezenta secţiune pot fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, a pãrţilor ori din oficiu.
Înregistrãrile prevãzute în prezenta secţiune, prezentate de pãrţi, pot servi ca mijloace de proba, dacã nu sunt interzise de lege."
Autorii exceptiei susţin ca aceste dispoziţii legale sunt neconstituţionale în principal pentru ca sunt contrare prevederilor art. 21, 26, 28 şi 49 alin. (2) din Constituţie, precum şi prevederilor art. 6, 8, 17, 18 şi 60 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale.
Prevederile constituţionale invocate în motivarea exceptiei au urmãtorul cuprins:
- Art. 21: "(1) Orice persoana se poate adresa justiţiei pentru apãrarea drepturilor, a libertãţilor şi a intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrãdi exercitarea acestui drept.";
- Art. 26: "(1) Autoritãţile publice respecta şi ocrotesc viata intima, familialã şi privatã.
(2) Persoana fizica are dreptul sa dispunã de ea însãşi, dacã nu incalca drepturile şi libertãţile altora, ordinea publica sau bunele moravuri.";
- Art. 28: "Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil.";
- Art. 49: "(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertãţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacã se impune, dupã caz, pentru: apãrarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sãnãtãţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertãţilor cetãţenilor; desfãşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamitati naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrangerea trebuie sa fie proporţionalã cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenta dreptului sau a libertãţii."
Dispoziţiile Convenţiei pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale, invocate în motivarea exceptiei, au urmãtorul cuprins:
- Art. 6: "1. Orice persoana are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de cãtre o instanta independenta şi impartiala, instituitã de lege, care va hotãrî fie asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricãrei acuzatii în materie penalã îndreptate impotriva sa. Hotãrârea trebuie sa fie pronunţatã în mod public, dar accesul în sala de şedinţa poate fi interzis presei şi publicului, pe intreaga durata a procesului sau a unei pãrţi a acestuia, în interesul moralitãţii, al ordinii publice ori al securitãţii naţionale într-o societate democratica, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a pãrţilor la proces o impun sau în mãsura consideratã absolut necesarã de cãtre instanta atunci când, în împrejurãri speciale, publicitatea ar fi de natura sa aducã atingere intereselor justiţiei.
2. Orice persoana acuzata de o infracţiune este prezumatã nevinovatã pana ce vinovãţia sa va fi legal stabilitã.";
- Art. 8: "1. Orice persoana are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului sau şi a corespondentei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autoritãţi publice în exercitarea acestui drept decât în mãsura în care acest amestec este prevãzut de lege şi dacã constituie o mãsura care, într-o societate democratica, este necesarã pentru securitatea nationala, siguranta publica, bunãstarea economicã a tarii, apãrarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sãnãtãţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertãţilor altora.";
- Art. 17: "Nici o dispoziţie din prezenta convenţie nu poate fi interpretatã ca implicând, pentru un stat, un grup sau un individ, un drept oarecare de a desfasura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmãreşte distrugerea drepturilor sau a libertãţilor recunoscute de prezenta convenţie sau de a aduce limitãri mai ample acestor drepturi şi libertãţi decât acelea prevãzute de aceasta convenţie.";
- Art. 18: "Restrangerile care, în termenii prezentei convenţii, sunt aduse respectivelor drepturi şi libertãţi nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care ele au fost prevãzute.";
- Art. 60: "Nici o dispoziţie din prezenta convenţie nu va fi interpretatã ca limitand sau aducând atingere drepturilor omului şi libertãţilor fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricãrei pãrţi contractante sau oricãrei alte convenţii la care aceasta parte contractantã este parte."
De asemenea, în examinarea constituţionalitãţii textelor legale Curtea ia în considerare şi prevederile art. 20 din Constituţie, potrivit cãrora: "(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertãţile cetãţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanta cu Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacã exista neconcordante între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementãrile internaţionale."
Totodatã Curtea are în vedere şi prevederile art. 11 din Constituţie, potrivit cãrora: "(1) Statul roman se obliga sa îndeplineascã întocmai şi cu buna-credinţa obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern."
În ceea ce priveşte obiectul exceptiei de neconstituţionalitate, Curtea observa ca, deşi autorii exceptiei susţin neconstituţionalitatea întregii secţiuni V^1 a titlului III din Codul de procedura penalã, totuşi, din analiza argumentelor invocate în motivarea exceptiei rezulta ca în realitate sunt criticate numai dispoziţiile art. 91^1, respectiv: posibilitatea autorizãrii de cãtre procuror a înregistrãrii pe banda magnetica a unor convorbiri efectuate; posibilitatea prelungirii autorizaţiei; nereglementarea caii de atac în justiţie impotriva autorizaţiei date de procuror sau a prelungirii acesteia; neobligarea organului de urmãrire penalã la depunerea probelor avute în vedere la solicitarea şi la autorizarea înregistrãrii. Articolele urmãtoare din secţiunea V^1 reglementeazã condiţiile de forma ale înregistrãrilor, ale certificãrii autenticitatii şi ale redarii acestora, obligativitatea modalitãţilor şi condiţiilor de efectuare a înregistrãrilor prevãzute la art. 91^1 şi în cazul oricãrei alte înregistrãri a convorbirilor, ca şi în cazul înregistrãrii de imagini, precum şi posibilitatea supunerii expertizei tehnice a mijloacelor de proba prevãzute în secţiunea V^1. De altfel, în cauza în care s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate au fost folosite ca mijloace de proba numai înregistrãri pe banda magnetica ale unor convorbiri interceptate, iar modul concret în care în speta au fost realizate interceptarea, înregistrarea şi redarea convorbirilor nu constituie o problema care sa fie supusã controlului de constitutionalitate a legilor, ci este o problema de aplicare a legii, asupra cãreia Curtea Constituţionalã nu se poate pronunţa, aceasta rãmânând în competenta instanţei judecãtoreşti care soluţioneazã procesul penal.
Examinând conţinutul prevederilor legale criticate prin excepţia de neconstituţionalitate, Curtea retine ca, potrivit art. 1 alin. (3) din Constituţie, "România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertãţile cetãţenilor, libera dezvoltare a personalitãţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintã valori supreme şi sunt garantate". Apãrarea eficienta a tuturor acestor valori presupune, în unele cazuri şi în condiţii riguros reglementate, restrangerea exerciţiului chiar şi al unor drepturi şi libertãţi fundamentale.
Curtea retine, de asemenea, ca interceptarea şi înregistrarea unor convorbiri sau înregistrarea unor imagini, fãrã acordul persoanei vizate, constituie, într-adevãr, o restrangere a exerciţiului dreptului la respectarea şi ocrotirea de cãtre autoritãţile publice a vieţii intime, familiale şi private, precum şi a exerciţiului dreptului la inviolabilitatea secretului convorbirilor şi al celorlalte mijloace legale de comunicare, drepturi fundamentale consacrate prin art. 26 alin. (1) şi art. 28 din Constituţie. Pe de alta parte însã, Curtea mai constata ca însãşi Constituţia prevede la art. 49 posibilitatea restrângerii exerciţiului unor drepturi şi libertãţi fundamentale, în cazuri şi în condiţii limitativ şi precis determinate. Sub acest aspect respectarea condiţiilor stabilite de Constituţie pentru restrangerea exerciţiului drepturilor consacrate prin art. 26 alin. (1) şi art. 28, precum şi asigurarea garanţiilor impotriva unor îngrãdiri abuzive ale exerciţiului drepturilor respective rezulta din analiza redactarii textelor de lege criticate.
a) Astfel condiţia restrângerii exerciţiului dreptului "numai prin lege" se reflecta prin însuşi faptul reglementãrii acesteia, în detalii, prin secţiunea V^1 a titlului III din Codul de procedura penalã, care, ca natura juridicã, este o lege.
b) Condiţia ca restrangerea exerciţiului dreptului sa fie impusa pentru "desfãşurarea instrucţiei penale" este îndeplinitã prin indicarea în alin. 1 al art. 91^1 din Codul de procedura penalã a cerintei ca autorizarea înregistrãrii convorbirilor sa se facã numai "dacã sunt date sau indicii temeinice privind pregãtirea sau sãvârşirea unei infracţiuni pentru care urmãrirea penalã se face din oficiu, iar interceptarea este utila, pentru aflarea adevãrului", precum şi a cerintei ca pot servi ca mijloace de proba numai înregistrãrile din al cãror conţinut "rezulta fapte sau împrejurãri de natura sa contribuie la aflarea adevãrului".
c) Condiţia proportionalitatii este în mod evident îndeplinitã, dacã se are în vedere importanta valorilor aparate impotriva infracţiunilor, valori prevãzute la art. 1 din Codul penal ("Legea penalã apara, impotriva infracţiunilor, România, suveranitatea, independenta, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertãţile acesteia, proprietatea, precum şi intreaga ordine de drept"), valori raportate la gradul de restrangere a exerciţiului unor drepturi pentru potentialii infractori, iar faptul ca însãşi existenta dreptului sau a libertãţii nu este atinsa rezulta din dispoziţiile alin. 2 al art. 91^1 din Codul de procedura penalã, potrivit cãrora restrangerea nu poate fi decât vremelnicã, autorizarea interceptarii şi înregistrãrii convorbirilor acordându-se doar pentru cel mult 30 de zile, cu posibilitatea eventualei prelungiri pentru motive temeinic justificate.
Examinând susţinerile autorilor exceptiei de neconstituţionalitate, referitoare la lipsa garanţiilor procedurale pentru prevenirea sau înlãturarea eventualelor abuzuri în aplicarea dispoziţiilor legale criticate, Curtea Constituţionalã constata ca acestea nu sunt întemeiate. Într-adevãr, în textele art. 91^1-91^5 din Codul de procedura penalã sunt prevãzute suficiente garanţii, prin reglementarea în detaliu a justificarii emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a modalitãţilor de efectuare a înregistrãrilor, a consemnarii şi certificãrii autenticitatii convorbirilor înregistrate, a redarii integrale a acestora, iar eventuala nerespectare de cãtre organul de urmãrire penalã a acestor reglementãri nu constituie, astfel cum s-a mai arãtat anterior, o problema de constitutionalitate a textelor legale, ci una de aplicare a lor, ceea ce însã excede competentei Curţii Constituţionale, întrucât, potrivit tezei a doua a alin. (3) al <>art. 2 din Legea nr. 47/1992 , republicatã, "Curtea Constituţionalã nu se poate pronunţa asupra modului de interpretare şi aplicare a legii, ci numai asupra intelesului sau contrar Constituţiei". Asa fiind, examinarea şi soluţionarea acestor aspecte sunt de competenta exclusiva a instanţei de judecata investite cu soluţionarea procesului penal.
În lumina dispoziţiilor art. 11 şi 20 din Constituţie Curtea constata, de asemenea, ca dispoziţiile legale criticate nu incalca nici prevederile actelor internaţionale aplicabile în materie.
De altfel, în cadrul preocuparilor pentru perfecţionarea legislaţiei, inclusiv sub aspectul realizãrii reformei procedurii penale, dispoziţiile art. 91^1-91^5 au fost introduse în Codul de procedura penalã prin <>Legea nr. 141/1996 tocmai în scopul punerii de acord a reglementãrilor interne cu reglementãrile internaţionale pertinente.
Astfel Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale admite prin prevederile art. 8 pct. 2 amestecul unei autoritãţi publice în exercitarea dreptului la respectarea vieţii private şi familiale a persoanei, a domiciliului sau şi a corespondentei sale, "în mãsura în care acest amestec este prevãzut de lege şi dacã constituie o mãsura care, într-o societate democratica, este necesarã pentru securitatea nationala, siguranta publica, bunãstarea economicã a tarii, apãrarea ordinii şi prevenirea faptelor penale [...]". Culegerea de informaţii şi date cu privire la pregãtirea sãvârşirii unor infracţiuni sau la derularea acţiunilor cu caracter infractional se realizeazã, fãrã indoiala, în scopul "desfãşurãrii instrucţiei penale" (chiar dacã se face anterior momentului începerii urmãririi penale) şi constituie unul dintre cele mai eficiente mijloace de "prevenire a faptelor penale".
Art. 12 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, adoptatã şi promulgatã de Adunarea generalã a O.N.U. prin Rezoluţia nr. 217A (III) din 10 decembrie 1948, prevede ca "Nimeni nu va fi obiectul unor imixtiuni arbitrare în viata sa particularã, în familia sa, în domiciliul sau ori în corespondenta, nici al unor atingeri ale onoarei sau reputaţiei sale. Orice persoana are dreptul la protecţia legii impotriva unor astfel de imixtiuni sau atingeri". Acelaşi document internaţional prevede însã, la pct. 2 al art. 29, ca "În exercitarea drepturilor şi libertãţilor sale fiecare persoana este supusã numai ingradirilor stabilite de lege în scopul exclusiv al asigurãrii recunoaşterii şi respectului drepturilor şi libertãţilor celorlalţi şi în vederea satisfacerii cerinţelor juste ale moralei, ordinii publice şi bunastarii generale într-o societate democratica".
În examinarea exceptiei de neconstituţionalitate Curtea Constituţionalã are în vedere, de asemenea, şi jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului privind supravegherea secreta a comunicaţiilor poştale şi telefonice, în conformitate cu dispoziţiile art. 8 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale. Astfel, în cazul "Klass şi alţii contra Germaniei", 1978, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a statuat ca "puterea de a supraveghea în secret cetãţenii este o caracteristica a statului poliţist şi nu este tolerata de cãtre convenţie decât în mãsura strict necesarã apãrãrii instituţiilor democratice". S-a considerat totodatã ca legislaţia trebuie sa aibã un scop legitim, privit din perspectiva convenţiei, şi anume "de a proteja securitatea nationala şi de a asigura apãrarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor". De asemenea, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a reţinut ca "societãţile democratice sunt amenintate în zilele noastre de forme foarte complexe de spionaj şi de terorism, astfel încât statul trebuie sa fie capabil, pentru a combate eficient aceste ameninţãri, sa supravegheze în secret elementele subversive care opereazã pe teritoriul sau. Ea trebuie deci sa admitã ca existenta unor dispoziţii legislative care acorda puteri de supraveghere secreta a corespondentei, a trimiterilor poştale şi a telecomunicatiilor este necesarã într-o societate democratica, pentru securitatea nationala ori apãrarea ordinii şi pentru prevenirea infracţiunilor".
Celelalte cazuri din jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului, invocate de autorii exceptiei, nu confirma neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale criticate. Într-adevãr, Curtea europeanã a statuat în cazul "Malone contra Regatului Unit", 1985, ca şi în cazurile "Kruslin contra Frantei", 1990, şi "Huvig contra Frantei", 1990, ca legea care prevede posibilitatea unor ingerinţe ale autoritãţilor publice în viata intima, familialã şi privatã a persoanei ori în secretul corespondentei sale, respectiv restrangerea exerciţiului unor drepturi şi libertãţi fundamentale, trebuie sa aibã "suficienta claritate pentru a da individului o protecţie adecvatã impotriva arbitrarului" şi sa fie accesibila "pentru persoana în cauza, care, în plus, trebuie sa poatã sa-i prevadã consecinţele în privinta sa". Din perspectiva acestor statuari Curtea Constituţionalã constata ca textele art. 91^1-91^5 din Codul de procedura penalã sunt clare şi conţin garanţii corespunzãtoare impotriva interpretãrii şi aplicãrii lor arbitrare, precum şi ca, fiind publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, orice cetãţean are posibilitatea sa ia cunostinta de ele şi sa prevadã consecinţele ce decurg din lege.
Curtea, trecând la examinarea susţinerilor autorilor exceptiei, potrivit cãrora dispoziţiile legale criticate incalca prevederile art. 21 din Constituţie, deoarece nu permit accesul liber în justiţie printr-o cale de atac impotriva autorizaţiei date de procuror, constata ca nici acestea nu pot fi reţinute. Într-adevãr, posibilitatea atacarii în justiţie a unei mãsuri dispuse de procuror în timpul urmãririi penale presupune comunicarea mãsurii respective cãtre persoana vizata. Or, dupã cum a statuat şi Curtea Europeanã a Drepturilor Omului în cazul "Klass şi alţii contra Germaniei", 1978, "faptul de a nu informa pe cel interesat la terminarea supravegherii [...] nu ar putea fi incompatibil cu art. 8, întrucât tocmai aceasta abţinere este aceea care asigura eficienta mãsurii".
De altfel, legislaţia procedurala penalã romana asigura controlul prin justiţie şi în acest domeniu. Instanta de judecata cãreia i se prezintã ca mijloace de proba înregistrãri ale convorbirilor sau înregistrãri de imagini are datoria sa examineze valabilitatea acestora sub toate aspectele legalitãţii şi temeiniciei autorizãrii şi efectuãrii înregistrãrilor. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 278 din Codul de procedura penalã, orice persoana care se considera lezata în drepturile sau interesele sale prin actele sau mãsurile luate ori dispuse de procuror poate introduce plângere pe cale ierarhica în sistemul organelor Ministerului Public. În plus, pe baza <>Deciziei Curţii Constituţionale nr. 486 din 2 decembrie 1997 , referitoare la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 278 din Codul de procedura penalã, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 6 martie 1998, s-a deschis calea acţiunii în justiţie pentru persoana nemultumita de modul de soluţionare a plângerii sale în cadrul ierarhiei organelor Ministerului Public, în cauzele care nu ajung în fata instanţelor de judecata, fãcându-se aplicarea în mod direct a prevederilor art. 21 din Constituţie.
În sfârşit, Curtea analizeazã solicitarea formulatã de apãrãtorii unora dintre autorii exceptiei, cu ocazia dezbaterii cauzei la Curtea Constituţionalã, în sensul de a se extinde controlul de constitutionalitate, în conformitate cu prevederile <>art. 25 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, şi asupra dispoziţiilor art. 119 alin. 2 din Codul de procedura penalã, întrucât nici un institut de specialitate din ţara nu are în prezent dotarea tehnica necesarã pentru a putea efectua expertizarea înregistrãrilor audio sau video, în special expertizarea autenticitatii vocii. Sub acest aspect Curtea constata ca o asemenea cerere nu poate fi primitã din trei motive. În primul rând, pentru ca, în conformitate cu prevederile art. 144 lit. c) din Constituţie şi cu cele ale <>art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, excepţiile de neconstituţionalitate a unor legi sau ordonanţe ori a unor dispoziţii ale acestora pot fi ridicate doar în fata instanţelor de judecata, iar nu şi direct în fata Curţii Constituţionale. În al doilea rând, pentru ca extinderea controlului de constitutionalitate, conform dispoziţiilor <>art. 25 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, se poate face doar în cazul admiterii exceptiei ridicate în fata unei instanţe de judecata, Curtea Constituţionalã urmând a se "pronunţa şi asupra constituţionalitãţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare", iar în cauza de fata excepţia de neconstituţionalitate nu este admisã nici cu privire la textele de lege criticate prin sesizare. În al treilea rând, Curtea retine ca existenta sau inexistenta dotãrilor tehnice, precum şi posibilitatea sau imposibilitatea efectuãrii unei expertizari concludente sunt probleme care vizeazã modul de punere în aplicare a prevederilor legale, iar nu constituţionalitatea acestora. De altfel, instanta de judecata, la cererea oricãreia dintre pãrţi sau din oficiu, poate dispune expertizarea înregistrãrilor, iar în funcţie de pertinenta concluziilor expertizei apreciazã dacã şi în ce mãsura înregistrãrile vor fi admise ca mijloc de proba pentru soluţionarea cauzei.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 21, 26, 28, 49, al art. 58 alin. (2), al art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 2 alin. (3), al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al <>art. 25 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992 , republicatã, cu majoritate de voturi,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^1-91^5 din Codul de procedura penalã, ridicatã în Dosarul nr. 20/1999 al Curţii Militare de Apel de Gheorghe Trutulescu, Ioan Suciu, Catalin Tanase, Constantin Minea, Liviu Constantin Lazar, Silviu Dimitrie Eftimie, Gabriel Negoescu, Dumitru Popescu, Valentin Vasilescu, Marian Chiata, Zenobie Ioan Aldulescu, Bogdan Corin Aldulescu, Stelian Gheorghe, Daniela Nicoleta Negoescu, Sorin Cristian Rosca, Ştefan Andreias, Chahin Nizar, Hitam Silim şi Jamal Al Atm.
Definitiva şi obligatorie.
Pronunţatã în şedinţa publica din data de 3 februarie 2000.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
LUCIAN MIHAI
Magistrat-asistent şef,
Claudia Miu
----------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
